Capitolul XI.Marii seniori Apuseni

Buda era înţesată de seniori. Oştirile, după un popas de odihnă, luau calea spre Timişoara, pentru tabără.

Solia trimisă de Mircea şi de Ştibor fu primită cu mare cinste, Sigismund vrând pesemne să-şi potolească în felul acesta neliniştea, mustrările.

Capitala regilor unguri, aşezată pe malul Dunării, fusese ridicată pe ruinele unui oraş roman distrus de Atila, în înaintarea lui spre apus. Mulţimea locuitorilor o alcătuiau neguţătorii, breslaşii, meseriaşii mici, negoţul fiind înfloritor într-o cetate aşezată în calea corăbiilor ce suiau şi coborau fluviul. Fiecare ţeh [10], cu un maistor în frunte, îşi alegea patron un sfânt şi la sorocul acestuia breasla se strângea să petreacă, încât oraşul părea mereu în sărbătoare.

Aşa-l găsi solia, dar pricina era alta, una însemnată, prilej pentru toată suflarea să iasă pe străzi; sosirea cavalerilor englezi, sub căpetenia marelui duce de Lancaster. Dintr-o puternica familie de feudali, coborâtoare din fiul Regelul Eduard al III-lea al Angliei, Ioan, se pregătea să ia din nou tronul, luptând împotriva altei puternice familii pretendente la coroană, a York-ilor. Jupan Şerban şi însoţitorii săi aveau să-l cunoască la ospăţul regelui Sigismund, chiar în seara aceea: un roşcovan zdravăn, cu ochi spălăciţi, fără gene, pe blazon cu o roză roşie.

Craiul Ungariei închină paharul său pentru Henric de Lancaster, ruda ducelui, cu urarea să-l vadă cât mai degrabă conducând oastea engleza în lupta împotriva păgânătăţii. Englezul clipi nemulţumit, crezând că vorbele lui Sigismund de Luxemburg aveau un tâlc în privinţa războiului dintre Franţa şi Anglia care, început cu cincizeci şi nouă de ani în urmă, nu se mai sfârşea. De faţă, la acel ospăţ, se afla şi ducele Burgundiei, care mormăi la fel de nemulţumit pentru închinarea făcută de rege. Ducatul din răsăritul Franţei, Burgundia, da de furcă regilor Franţei, din pricina semeţiei seniorilor săi, dar în clipa aceea Filip se considera trimisul Franţei şi nu gusta nici marea cinstire ce i se făcea englezului, nici şiretenia unui urmaş al angevinilor.

Frederic, burgravul de Numberg şi castelanul său, Hans, surâdeau batjocoritor. Cavalerul Leinhart Richartinger, aşezat lângă jupan Şerban, schimbă câteva cuvinte cu vasalul său, Hans Schiltberger, peste masă. Boierul Mihail, în dreapta acestuia, nu-i putu tălmăci lui Şerban spusele comesenilor, fiind împiedicat să audă ce-şi vorbesc de râsul zgomotos al lui Hermann de Cilly. Căci seniorii se întreceau în povestiri despre isprăvile oştilor, îmbrobodindu-se unii pe alţii, fălindu-se, întorcându-şi ifosele îndoit. Isteţul Cilly îi îmboldea într-adins, discuţia părându-i îmbietoare. Sigismund nu încerca nici ei să le potolească zelul, dimpotrivă, îi aţâţa, nădăjduind că se vor întrece la fel şi pe câmpul de bătaie.

Întărâtarea cavalerilor ajunse să-l necăjească, părându-i searbădă, astfel că ţinu apoi să-i dezmeticească. Faptele de cruzime ale osmanlâilor, mai vechi şi mai noi, răsăritul le cunoştea bine, dar apusul de loc. Pentru că se aflau la un ospăţ, le înfăţişă priveliştea de groaza pe care emirul Umur din Smirna le-o pregătise localnicilor de la gurile Dunării, după prădăciunile înfăptuite în acele ţinuturi, ca să le fie de spaimă şi spre supuşenie.

— Un prânz de pomină, iluştri domni! Azapii şi achingii lui Umur s-au ospătat cu carnea friptă a robilor mai graşi luaţi în acea crudă năvălire.

— Curată barbarie! Protestă ducele de Lancaster.

— Sălbăticie de primitivi! Se arătă indignat şi dezgustat ducele Burgundâei.

— Într-adevăr, într-adevăr, aprobă burgravul de Numberg.

Vociferau cu toţii. Sigismund le pândea chipurile cu un surâs ascuns. Acelaşi surâs îl aveau şi solii munteni şi transilvăneni. Apoi regele deslegă şarada:

— Vă înşelaţi cu toţii, domnii mei! N-a fost decât o înaltă viclenie a lui Umur…

— Cum viclenie? Se necăji Lancaster.

— Să întărească spusele mele cavalerul Şerban, trimisul Principelui Mircea, căci pe meleagurile principatului său s-a petrecut aşa-zisa cumplită întâmplare.

Feţele buimace de băutură, aprinse de focul discuţiilor, se întoarseră spre capul bălai al cavalerului valah. Ochii lui îi privea surâzători şi în acelaşi timp zeflemitori. Le vorbi curat româneşte, dar nu fu înţeles decât de florentinul Filippo Şcolari, viteaz cavaler în slujba lui Sigismund, neîmpăcat vrăjmaş al otomanilor, pe care regele îşi pusese în gând să-l facă comite al Timişoarei. Cetele româneşti din Banat, date sub oblăduirea lui, îi ziceau Pippo Spano şi îl îndrăgeau pentru că le învăţase iute limba. „Cum să n-o învăţ, dacă seamănă cu a mea?” – le vorbise el vesel. Era un cântăreţ neîntrecut şi ţopăia la dans amestecat printre oşteni, dar nici în mânuirea săbii nu-l întreceau mulţi seniori.

Tălmăci în felul acesta spusele valahului.

— Într-adevăr, o înaltă viclenie, cum a grăit măritul Rege! Căci, într-ascuns, Umur a fript berbeci, iar prinşii i-a trimis peste noapte în Asia Mică.

O clipă domni tăcerea, apoi hohotele se rostogoliră în cascade din ce în ce mai povârnite.

— Aşadar, nu sunt mâncători de oameni? Întrebă Lancaster.

— Dar nici viaţa nu le-o lasă când le cade vreun prins. La Cârmen, în 71, cnejii Uglieşa, un macedonean şi Vukaşin, un sârb, au ales moartea, decât să cadă în mâna lui Murad; pe toţi cei dinaintea lor îi spintecase mâna călăului. În ‘89, la Kossovopolje, Lazăr, cneazul sârb, prins de acelaşi Murad, fu ucis în faţa feciorului său Ştefan.

— De teamă, acesta i s-a supus urmaşului său, Baiazid, îi plăteşte peşcheş şi pe deasupra i-a dat-o pe soru-sa, Maria – o, ce fecioară mândră!

— De nevastă. Îl însoţeşte în toate luptele împotriva creştinilor.

Mai multe glasuri îl numiră pe Ştefan spurcat, ticălos, zdreanţă a cavalerilor.

Povestise Şerban, îi luase vorba regele, iar acum tăceau amândoi, lăsându-i pe marii seniori să rumege cumplitele fapte, să tragă învăţătură. Cel mai aprig striga ducele de Lancaster. Cunoscând prin ce viclenii şi ucideri se sfâşiau între ele familiile York şi Lancastcr, burgravul de Numberg puse deodată această întrebare:

— Cunoaşte cavalerul rozei roşii cum a pus mâna Baiazid pe sultanat, după ce Murad a fost ucis de viteazul sârb Milos Obilici?

Ducele ridică din umeri supărat.

— Domnia mea, când nu luptă, merge la vânătoare, iar când se întoarce la castel, petrece sau iubeşte.

— La Kossovopolje îl ucise sârbul pe Murad, cu pumnalul. Doi fii ai sultanului luptau acolo. Fratele mai mare căzu răpus de cel mic, Cain, adică Baiazid, zis şi Ildârâm… Aşa că lasă-l în plata Domnului pe nefericitul de Ştefan Lazarovici!

— Ba eu zic că de aceea ne aflăm aici, cavalere, ca să-l pedepsim pe ticălos, după ce mai întâi vom sfârşi iute cu asiaticul. Bieţii aceia cneji n-au avut la îndemână oştirile noastre…

— Chiar aşa! Strigă ducele de Burgundia. Cavalerii noştri îi vor veni de hac Ildârâmului!

— După care nu ne-ar strica o preumblare prin… Bizanţ, râse cavalerul Leinhart Richarlinger.

După ospăţ, jupan Şerban răsuflă cu obidă:

— O vavilonie, domniile voastre.

Însoţitorii aprobară din cap cu tristeţe.

— I-om vedea şi la luptă, curând.

— Cu asemenea necunoscători ai isteţimii lui Baiazid, mi-e teamă că n-om ieşi bine, vorbi maghiarul.

— Rămâne acum să-i cunoaştem şi pe oştenii înălţimilor lor, adăugă sasul, cu gândul la drumul ce trebuiau să-l facă la Timişoara.

Aveau să se lămurească şi asupra acestui fapt.

În hanul unde traseră se împestriţau cavaleri şi viteji din toate ducatele Europei apusene: francezi, burgunzi, germani, englezi; ici-colo răsăreau printre ei italieni, unguri, români bănăţeni, germani din ţinut.

— Altă vavilonie! Rosti jupan Şerban, ridicând din umeri descumpănit. Cine o să pună sub ascultare turmele astea? Le trebuie un singur păstor ca să izbândim, dar nimeni nu se îngrijeşte să le împartă cum s-ar cuveini, în turme de oi, de capre, de porci, fiecare cu oierul, căprarul, porcarul său, care să dea seamă de numărul behăitoarelor, grohăitoarelor…

Râsul boierului Mihail îl sânjeni.

— Pe bună dreptate! Se încăpăţână el să-i lămurească. Pedestrimea să meargă cu pedestrimea, să fie una, călărimea cu călărimea. Tabără e asta? Cine-i povăţuieşte cum trebuie să lupte cu otomanii? Toate oştirile sunt lăsate de capul lor. Marii cavaleri petrec la Buda, vasalii aici. O adunătură de desfrânaţi! [11]

Întâlniseră, într-adevăr, pe străzi, cete gălăgioase, băute, cutreierând oraşul la întâmplare, împleticite, sprijinite de ziduri. La han, prin crâşme, cavalerii, sutaşii ţineau pe genunchi târfele culese în drum ori răsărite la venirea lor ca ciupercile după ploaie. Alţii erau ţintuiţi la jocul cu zarul, ospătându-se în lege, cerând într-una băutură. Chefurile începeau în zori, se sfârşeau tot în zori. Se găseau mulţi care îndurau acest chin al desfrâului câteva zile în şir. După vorbele aruncate îngăimat, cu guri îmbăloşate, se înţelegea că veniseră purtaţi de râvna petrecerilor deşarte, a îmbogăţirii din jafuri, a împăunării cu aventuri nemaipomenite, cu biruinţe mincinoase.

Solia rămase vreme de o săptămmă la Timişoara, nădăjduind să găsească nişte oameni de ispravă cu care să înjghebe un lucru trainic, dar nu fu chip şi necăjiţi de cele văzute trimişii părăsiră Banatul, îndreptându-se spre Făgăraş.