Capitolul X.Schimbător ca vântul

După câteva zile de ploaie măruntă, ceţoasă, ce încleia inimile, trupurile, pisăloaga curgere se preschimbă în zloată.

Fulgi mari se aninau în spinarea gârbovă a copacilor desfrunziţi, rostogolindu-se apoi apoşi pe coaja neagră, ca nişte lacrimi. Ochiurile bălţilor clipeau mioape. Suflul vântului zvântă stejărişul, care se înfăşură curând în mantie albă. Pământul se încreţi, se întări, apa prinse pojghiţă şi încăpăţânata năvală, ciuruită de sus, se strânse într-un strat de o palmă. Străjile presărau paşii lor de veghe de-a lungul zidurilor. Când se întorceau din rond nu-i mai aflau. Cărarea, descotropită către drum, pierea şi ea, calea spre cetatea tăcută părând pierdută.

La al doilea rond, descoperiră nişte călcături de uriaş, dar omul nu se zărea nicăieri. Nu-l găsiră nici la poartă, unde-l căutară cu feştile. Ortacii de acolo deteră din umeri nedumeriţi: nu poposise nimeni. „Ei drăcie!” înconjurară zidurile, luminând netezimea lor până spre creste. Auziră chemarea străjilor dinlăuntru. Se buluceau înspre locul acela oşteni cu pasul iute, azvârlind vorbe învălmăşite şi parcă icnite de luptă. „Hei, ce se-ntâmplă acolo?” Nici un răspuns. Fugiră spre poartă. Lucrurile se lămuriră, văzând o namilă prăvălită, cu mâinile legate. Pătrunsese în cetate într-ascuns, biruind înălţimea zidului cu ajutorul unei frânghii. Namila încolţită – un om bărbos, cu o căciulă ţuguiată cât o claie de fân – nu zicea două, ca şi cum ar fi fost mut. De sub zeghea desfăcută, atârna o bucată de cojoc sfâşiat. Dând peste jungherul ce-l purta la şold, straja fluieră uimită:

— Putea să spintece pe careva!

— O iscoadă de-a hiclenilor.

Îl puseră pe picioare ca pe un copac doborât, îmbrâncindu-l spre post. Omul se încovoia sub lovituri, fără un geamăt. Dat în primirea căpeteniei străjilor, fu aruncat într-unul din beciuri pentru a fi cercetat în zori de pârcălabul cetăţii.

Din toamnă, când tot într-o noapte răsăriseră la poarta cetăţii nişte boieri fugiţi de la curtea din Argeş, străjile nu mai fuseseră tulburate în îndeletnicirea lor. Din porunca boierului Baldovin, fugarii nu mai erau opriţi la Făgăraş, ci trimişi la Braşov voievodului Ştibor să-i ţină sub supraveghere. Tot acolo se aflau închişi şi stolnicul Bratei şi boierul Subaş – cel pitulat într-o sutană de călugăr – veniţi să afle gândurile voievodului Mircea şi, dacă aveau prilej, să-i ridice chiar viaţa. Nici o încrâncenare de oştiri nu mai avusese loc. Trecuse toamna, iarna se sfârşea şi ea. Vremea aceasta, Domnitorul o petrecuse împreună cu familia şi curtenii la Făgăraş, aşteptând primăvara unor bune prilejuri, schimbând scrisori cu Sigismund şi cu Ştibor, care pregăteau cruciada, îmboldindu-i tot mai stăruitor pe seniorii apuseni să se înfăţişeze la Buda. Baiazid se retrăsese şi el peste strâmtoarea mării, în Asia-Mică. Înainte de a părăsi Europa cea bântuită de crivăţul iernii, întări paşalâcurile, trimise scrisori de prietenie lui Iagelo şi ducelui Vitold, lui Ştefan Muşat. Vasalii din Balcani răsuflară uşuraţi după plecarea lui, dar aflară din gura iscoadelor greceşti că Ildârâmul nu sta cu mâinile în sân, ştiind ce i se pregătea din apus, ci încropea oşti noi, făurea arme, instruia pentru luptă oştenii. Se temea să nu se unească până la urmă toţi câinii de ghiauri împotriva sa. Că umblau doar zvonuri, ori că răul scormonea într-adevăr inimile lor ticăloase, el trebuia să preîntâmpine primejdia. Iscoadele sale îi aduceau veşti tot mai neplăcute. Bizanţul avea de gând să i se mişte în spate; de pe mare, puternica flotă a Veneţiei putea vărsa oştiri însemnate; Dunărea, de asemenea, înlesnea duşmanilor aducerea de luptători pe corăbii, ca să-i deşarte în preajma cetăţilor turceşti de pe malul drept; ţarii bulgari, cnejii sârbi, vasalii săi îi erau cu adevărat credincioşi? În prietenia Ţării Româneşti nu se putea bizui, câtă vreme Mirca era viu şi avea la îndemână cavaleri destoinici şi oştiri aliate.

Pe omul prins, dat în stăpânirea pârcălabului, nu-l mai văzu nimeni. Temnicerul nu-l primise în beciurile cetăţii, la Braşov nu fusese pornit, judecată nu se ţinuse asupra făptaşului. Întrebat de boieri, pârcălabul îşi pecetluise gura. De altfel, multe n-ar fi ştiut să le spună. Doar că Domnitorul se arătase nespus de bucuros după ce vorbise în taina cu omul.

Abia în vară se ivi din mădularele de piatră ale cetăţii, în straie ostăşeşti, rânjind cu gura lui mare, călcând legănat, ca un urs, însoţit de un oştean din toiul [9] boierului Baldovin, un muntean gureş şi sprinţar ca un brabete, pe nume Bărbat. Altădată îl văzură schimbând vorbe cu Licsandra, dând din capul lui mare – ca de bour moldovenesc – domol, a mirare. Voievodul Ştibor sosi pe neaşteptate la Făgăraş. Cetatea rămase luminată până târziu după miezul nopţii în aripa care adăpostea locuinţa domnească. Vorbe de taină se schimbau acolo, pline de amărăciune.

— Ocara aceasta îmi pare ticluită. Nu e eu putinţă! Pizmaş să fie? Mă străduiesc să-i ghicesc plămada. Măria Ta a fost mereu biruitor, el nu… Să şi-l ia pavăză pe Vlad, pe slăbănogul acela?

— Cred că nu pe el îl vrea cu adevărat, ci oastea Ţării Româneşti, rosti Mircea.

— Oastea fără iscusinţa Măriei Tale e ca un trunchi fără cap. Nestăpânit şi schimbător îl ştiam, dar nu şi iatr-atât de necugetat. Vorbele ce zici că i le-a întors uzurpatorul prin solii trimişi, trebuie că-l ard ca jeratecul. Hm! Mereu Iagelo biruitor! Doar un semn face şi are vasali cu nemiluita! Stă liniştit pe tronul lui, nu-i pasă de Europa şi pune beţe în roate, când firesc ar fi să meargă cu noi.

Ştibor rămase în jilţul lui ca împovărat. Deodată înălţă capul şi îl privi pe prietenul său iscoditor.

— Da, să nu fie cu adevărat o ticluială, Măria Ta să-şi piardă încrederea, să nu mai ia parte la luptă…

— Domnia mea ar dori din inimă să fie aşa, dar prea cucernicul Paisie n-a grăit decât adevărul prin gura omului ce mi l-a trimis! E tăinuitorul ascunzătorilor noastre de la Curtea Domnească din Argeş şi dintr-un loc anume a putut auzi tot ce s-a rostit în acel Sfat. Solii regelui cerşeau cu adevărat prietenia lui Vlad şi a dregătorilor.

— Îmbăierată mi-e inima! Gemu Ştibor.

— Făţărnicia lui are două feţe, ca monedele, grăi Mircea, ridicându-se. Se îndreptă spre un sipet, de unde se întoarse în mână cu o scrisoare. I-o întinse celuilalt.

— De la Sigismund? Se miră Ştibor.

— Umblă după doi iepuri. Am primit-o acum două săptămâni.

— De obicei când umbli după doi… Ce are de gând Măria Ta?

— Să-mi unesc oştirea cu a Domniei tale. Cât despre cea de peste munţi… Te rog să crezi că bucuria mi-a fost mai mare decât întristarea! Am acolo slujitori credincioşi… Celălalt nu pricepu ce vroia să spună.

— La Buda mergem?

— N-ar avea rost s-o apucăm către apus, când apusul trebuie să vină spre răsărit.

— Grăieşti cu înţelepciune. Să ne vedem de treburile ostăşeşti până se vor aduna, până se vor urni cavalerii. N-ar fi rău, însă, să cunoaştem cu cine ne vom însoţi.

Privirea Domnitorului scormoni în a lui Ştibor.

— Doi boieri să dea Măria Ta, tot doi şi eu. Vor cutreiera tabăra seniorilor adunaţi la Buda, dar şi oştile strânse la Timişoara.

Mircea îi surâse cu prietenie, dând din cap că primeşte.

Peste câteva zile, jupan Şerban îşi luă rămas bun de la Anca de Ludaş, pornind spre Buda. Îl însoţeau doi nobili transilvăneni, unul maghiar şi altul sas şi grămăticul Mihail, care se descurca şi el în mai multe graiuri. Spre surprinderea lui, în afară de Bărbat şi alţi câţiva oşteni, pârcălabul îl împărţi în mica ceată ce-i însoţea pe cavaleri, din porunca Domnitorului, pe Stancu clopotarul, ajuns şi el, nu se ştie cum, în cetatea din Făgăraş. Când îl văzu, îşi pipăi fără să vrea gâtul.

— Ssă trăiţi! Ieşiră, ca opintite în ghindurî, vorbele din gura uriaşului, văzând chipul cavalerului închiondorat.

— Cu un asemenea însoţitor teama va trece de partea tâlharilor, râse unul dintre cancelarii lui Ştibor.

Licsandra sta deoparte, aşteptând sfioasă să se îndepărteze înaltele feţe, ca să împartă lui nen-so Stancu şi lui Bărbat legăturicile pregătite.

— O să vedem lumea cu ochii, râse clopotarul spre ea.

— Şi o să-ţi aducem daruri de nuntă, azvârli înainte de plecare Bărbat, privind-o galeş.