Capitolul IX.Tronul să mai aştepte

Oştile părăsiră oraşul Făgăraş la sfârşitul lunii mai. Le însoţi o bucată de drum norodul, strigând urale de izbândă către cavaleri şi oşteni. Porneau spre o ţară îndepărtată, pe un drum ocolit, la porunca Domnitorului Mircea şi a celor doi prieteni ai săi, voievodul Transilvaniei şi banul Ştefan de Losoncz, vasalul regelui Sigismund, să o scape de sub stăpânirea osmanlâilor. Cel dintâi îi puse la îndemână oştiri, al doilea îl însoţea cu mai mulţi nobili maghiari. Ţelul voievodului muntean nu fusese împărtăşit cu încântare de Sigismund, care ar fi vrut mai degrabă o încercare nouă de a doborî de pe tronul Ţării Româneşti pe uzurpatorul potrivnic lui, unealtă a turcului. La începutul lunii, la porunca sa, nobilul Losoncz se avântase dincolo de munţi să aducă la îndeplinire aceasta dorinţă a stăpânului său, dar urmarea se văzuse. Într-o scrisoare, o recunoştea drept umilitoare şi primejdioasă însuşi cel vinovat de pripeala aceasta: „Vlahia e pierdută pentru noi, Dunărea căzută în mâna duşmanului…”. Cu drept cuvânt „Terra Transalpina, cum o numea el, nu numai că nu fusese slobozită, dar pe deasupra turcii, chemaţi de Vlad, puseseră mâna pe Tumu, zis Nicopolul-Mic. În cetate aşezase oşteni de-ai lor, iar mai apoi Baiazid, încurajat de nesocotinţa şi neputinţa lui Vlad, înşfăcase Dobrogea şi Dârstorul, pretinzând că le apără de lăcomia coroanei ungureşti.

Pregătirile de plecare se încheiaseră cu un praznic mare. Duminica trecu ca o clipă în sala de ospeţie a cetăţii. Vinul vechi, din ţinutul Bălgradului, mare cetate a Transilvaniei, ce în vechime Apullum se chema şi bucatele îmbelşugate, gătite de cuhnia domnească, sporiseră veselia. Domnitorul, cavalerii se prefăceau a nu vedea îngrijorarea de pe chipurile soţiilor, iubitelor, rubedeniilor. Anca de Ludaş lăsă sfiala la o parte şi, într-ascuns, mâna ei catifelată o căuta pe a jupanului Şerban, să-i dăruiască talismanul ce avea să-l ferească de iataganul spahiilor. Cu un oftat i-o prinse şi o frământă năuc, până ce fata începu să geamă din pricina strângerii. Ochii lui adânci îşi cercau iertare umezi şi fecioarei îi păru a se oglindi în heleşteul fără fund din curtea părintească, printre frunzele nuferilor. Doamna Ţării Româneşti împărţi la sfârşitul ospăţului, împreună cu domniţele şi jupâniţele, lucruri cusute de mâinile lor cavalerilor maghiari, saşi şi munteni. Nici oştenii n-au fost uitaţi. Slujnicele purtară spre cete şi pâlcuri coşuri încărcate cu hrană de drum, aduse din beciurile boltite şi răcoroase ale cetăţii. Licsandra îi întinse lui Bărbat o năframă cusută cu râuri de lămâiţă. „Să n-o pierzi!” îi şopti iute. „Şi să te-ntorci cu bine!” Încurajat de vorbele ei, de lumina slabă a faclelor, oşteanul se repezi şi o sărută pe tâmplă, ceea ce o ruşină într-atât, că fugi fără să se mai uite în urmă. Ascunsă într-un ungher, se aşternu pe plâns, nici ea nu ştia de ce.

Poienile ducatului înfloriseră aromitor. Oştirile străbăteau olatul de la poalele Făgăraşului, îndreptându-se spre cel al Bârsei. Tălăngi răsunau tot mai îndepărtate în înserarea ce se lăsa, arătând că turmele şi cirezile se trăgeau spre ţarcuri şi ocoale. Pe ogoare se vălurea meiul şi secara, iar pe locurile apropiate de albia Oltului, trifoiul şi dughia, inul şi cânepa.

După ce hodintră la Braşov şi se întăriră cu oştirea de lefegii strânsă şi tocmită de voievodul Ştibor, pe care o luă în primire Milcul Voicu Dănişor, Domnitorul dete poruncă de trecere a munţilor. Smuls din ghearele pretinsului călugăr şi ale stolnicului Bratei, acest boier se întremase iute sub îngrijirile medicului domnesc. Bănuiala înfiripată în mintea Domnitorului, de când i se înfăţişase în iatac acel monah, o întăriseră veştile primite de peste munţi. Licoarea ce i-o strecurase bolnavului, pretinzând că o să-l întărească, nu era decât o fiertură de buruieni adormitoare, vătămătoare pentru minte – cum îl înştiinţase în taină medicul sas. Cele petrecute n-ar fi fost date la iveală cu totul, dacă Micul, la povaţa sasului, nu s-ar fi prefăcut mai departe istovit. Crezând că-i făcuseră cu adevărat de petrecanie, cei doi se sfătuiau fără sfială, de faţă cu el.

— Uzurpatorul se perpeleşte ca pe jeratic, Măria Ta, neştiind cum să purceadă la aflarea sorocului de năvală a oştirii transilvănene a Măriei Tale asupra sa, îi dezvăluise Dănişor uimit.

Prinşi, legaţi, aruncaţi în temniţa, îşi recunoscură vina, cerură îndurare pentru viaţa lor, împroşcându-l pe uneltitorul Vlad cu blesteme. La puţină vreme, poposi în cetate adevăratul călugăr, cel trimis de egumenul Nicodim şi lucrurile se lămuriră pe deplin. Stolnicul Bratei se însoţise de la bun început cu presupusul monah – tot o unealtă boierească a dregătorilor lui Vlad – să-l prade de scrisoarea şi argintii sortiţi Domnitorului Mircea. La hanul unde trăseseră toţi trei, nu izbutiseră. Plecaţi pe urmele sale, îndepliniseră ticăloasa faptă într-o pădurice, apoi se despărţiseră, apucând pe căi diferite, lăsându-l pe bietul schimnic dezbrăcat, legat de un copac, să pună în seama a cine ştie ce tâlhari prădăciunea. Obosit şi înfometat, stolnicul căuta o casă de român. Nu numai că n-o găsise, dar se pomeni pe neaşteptate cu o săgeată în picior. Fusese jefuit, la rându-i, de hainele sale scumpe şi de punga cu arginţi. Tâlharii, de astă dată unii adevăraţi, îl părăsiseră însângerat, doborât la pământ. Aşa-l găsise Danişor, care se strecura furiş către cărările munţilor. Milos, încrezător, îl purtase în cârcă până la sălaş, cerând găzduire în casa unui dulgher. Nu se umise de la căpătâiul lui până nu-i văzuse tăietura spre vindecare. Se pregătea de drum, să se pună în slujba Domnitorului Mircea cât mal degrabă.

— O să vin şi eu îndată ce m-oi întrema, gemuse Bratei, prefăcându-se slăbit, dar nici n-apucase celălalt să iasă bine pe uşă, că sărise din pat, cu arcul şi tolba cu săgeţi ale dulgherului, pornind pe urmele sale. Îl ajunsese pe Dănişor la un pârâu. Dintr-un stufăriş slobozise spre el una după alta câtova săgeţi. Gâfâia, se îneca de atâta alergătură, dar truda nu-i fusese degeaba. Dănişor era mort. Căzut cu faţa în jos în apă! Unda puiului se înroşise. După isprava-i spurcată, pierise fără urmă.

Câţiva viteji porneau să cerceteze dinainte drumul – îndrumaţi de tânărul boier Şerban – purtând trâmbiţe şi tobe cu care se da semnalul de primejdie. Grosul oştirii venea pe urmele acesteia. Străbăteau locuri povârnite, înguste. Muntele mai păstra zăpada groasă pe creste şi în unghiurile dintre culmi. Călărimea, deşi împărţită în trei pâlcuri – ai dregătorilor munteni în frunte, în mijloc husarii, urmaţi de curtenii mai vârstnici – se strecurau greu pe cărările întortocheate, înşiruită pe cai falnici, dar neînvăţaţi cu pragurile stâncoase, ducând pe spate povara seniorilor împtătoşaţi de război, cu cămăşi din fir de fier, armuri apăsătoare, coifuri metalice, genunchiere şi apărători la încheietura mâinilor şi la glezna picioarelor, sabia la şold şi lancea în teaca şeilor. Pedestrimea, înarmată cu suliţe, arcuri şi tolbe cu săgeţi, având atârnate de umăr scuturile de apărare – din lemn acoperit cu piele, ca cele tătăreşti – se aşeza degrabă în ascunzători de steiuri, până ce sosea porunca de înaintare.

Urcuşul se sfârşi. Înainte de a coborî, oştile se hodintră, alcătuind pe plai tabăra în care maseră câteva zile. Domnitorul, însoţit de dregători de-ai săi şi străini, cercetară stricăciunile, împărţiră porunci cum să fie orânduită din nou oştirea. Caii vătămaţi aveau să fie întorşi la Braşov împreună cu oştenii îmbolnăviţi.

La poalele munţilor întâlniră o turmă de oi. Ciobanul nu se zărea nicăieri. Câţiva voinici plecară să-l caute. Îl găsiră ascuns împreună cu doi feciori ai săi, oameni zdraveni, spătoşi, în desişul pădutii. Aduşi în faţa Domnitorului, aşteptau întunecaţi, cu fălcile încleştate, hotărârea acestuia. Jupan Manea izbuti să-i smulgă celui bătrân câteva vorbe. Îi gonise de lângă turmă şi zăvozi de teama oştirii străine.

— De lupi şi de tâlhari să vă înfricoşaţi, oameni buni, nu de oştenii Măriei Sale, le strigă boierul.

— Hei, bietul! Oftă moşul cu obidă, bâţâind din cap cu neîncredere. De mult s-o fi prăpădit fiul lui Radu Negru-Vodă!

Domnitorul surâse.

— Cine ţi-a dat, păstorule, vestea aceasta?

— Apăi nimeni, mintea mea socoate aşa, că de trăia cum să-l lase inima să pribegească la străini şi de ţară să n-aibă habar? S-aleasă paragina de moştenirea Basarabilor! La Curte, huzur boieresc, la Tumu, pe Dunărea noastră Ildârâmul, în Ţara lui Dobrotici şi la Dârstor numai osmanlâi, de nu mai încăpem nici noi bacii cu turmele de ei.

— Într-acolo se-ndreaptă Măria Sa şi slobode vor fi iarăşi olaturile de la marea cea mare! Vorbi Călin din Scareiul Făgăraşului, frate cu egumenul Stânciul, nobili amândoi de-ai Basarabului. Te pleacă, netrebnice moşneag, în faţa Măriei Sale şi cere-i iertare de vorbele necredincioase ce ţi-au ieşit din gură!

Ciobanul, îmbrâncit, căzu la picioarele lui Mircea. Fiii se lăsară singuri la pământ, luminaţi dintr-o dată la faţă. Domnitorul se aplecă să-l ridice pe bătrân, mustrându-l pe cavalerul pripit în judecată.

— Domnia mea altcum socoate! Sunt cuvinte grăite întru adevăr! Te du la treburile tale, păstorule şi de va întreba cineva dacă văzut-ai o oştire numeroasă să zoci că nu, dar în inimă să râzi, pentru că mâinile Domnitorului Mircea te aridicară şi tot Domnia mea va aduce din nou slobozenia ce o avură aceste pământuri, direptatea şi pacea!

Abia atunci crezu moşneagul şi sughiţă a plâns.

— Ţi-i dau pe amândoi feciorii, Mărite Doamne! Călăuze mai bune n-ai să găseşti, de n-or fi buni oşteni, că de mici îi port după mine spre toate olaturile. Ţara lui Dobrotici o ştiu ca liniile din palmă. De vreţi s-ajungeţi la Brăila, s-o ţineţi pe apa Teleajenului, spre vadul Buzăului. Înspre Câmpulung de apucaţi, să ocoliţi drumul cel mare, că-ntr-acolo mergea, pesemne, o oştire a Vladului. Întâlnirăm acum două nopţi nişte ortaci ascunşi cu rămăşiţa turmei nespârcuită de împlătoşaţi. Numai sudalme şi tânguiri ţâşneau din gura sărmanilor? De aia-nţepenirăm şi noi în tufe, că ziceam c-or fi tot hiclenii şi ne-ar tăia şi firul vieţii.

După ce opri pe unul dintre feciori, Domnitorul ţinu sfat de război împreună cu dvorenii [8], să hotărască ce au de făcut.

— Dacă am merge pe urmele oştirii, zic şi eu ca domniile voastre, că apucată din spate am nimici-o, dar cugetul nu mă lasă să sfârtecăm viteji de-ai ţării cu nemiluita, pentru o mână de boieri spurcaţi.

— De nu, să aflăm măcar încotro se îndreaptă, ce are de gând să săvârşească.

— Ţelul Domniei mele nu s-a schimbat, de aceea ne vom urma calea. Nădăjduiesc că dregătorii uzurpatorului n-o să cucerească Transilvania, glumi Mircea. Tronul să mai aştepte, slobozenia ţării înainte de toate! Unde sunt muntenii şi nu poftim noi, avem vreme pentru asta, încheie el sfatul, dând apoi poruncă de urnire înspre Teleajen.

La Brăila, Domnitorul hotărî popas lung, după ce ascultă sfatul pâncălabului. Oştirea fusese întâmpinată de garnizoana munteană cu chiuituri. Apoi se apucară de rânduit mulţimea corăbiilor. Solii cetăţii se împrăştiară spre dregătorii olaturilor dobrogene, ducându-le cuvânt de taină, ocolind posturile otomane. Chefaliile îi rămăseseră credincioase lui Mircea, fără să arate pe faţă acest lucru, de teama iataganelor. Dobrogea cunoscuse cruzimea sălbatecă a achingiilor şi azapilor celor dintâi sultani, suferea acum nu numai prădăciunile, dar chiar stăpânirea păgânului. Fusese cucerită şi eliberată în mai multe rânduri de Basarabi. Cu doi ani în urmă Dârstorul căzuse prin înfometare. Populaţia din cetate se predase învingătorului după ce făgăduise că le dăruia la toţi viaţa, dar biata adunătură fusese spintecată numaidecât, fără să scape un copil ori vreo femeie. În anul următor urgiei acesteia, Mircea descotropise nu numai Dârstorul, dar şi întreaga Dobroge, dând prinşii în mâna chefaliilor.

O parte din oştire coborî spre Dârstor, în corăbii, pe Dunăre, în vreme ce restul, cu toată călărimea, se strecura într-acolo pe uscat, ocolind smârcurile.

Corăbiile se opriră într-un anume loc, nu prea departe de cetate, să aştepte restul oştirii. Dinlăuntrul Dobrogei se mişcau spre acelaşi punct căpeteniile chefaliilor, cu pâlcurile şi cetele lor, ascunse prin stufărişuri, înaintând doar noaptea. Cetatea trebuia cuprinsă prin surprindere. Numărul ostaşilor turci din garnizoană, copleşit de al muntenilor, făcea cu neputinţă păstrarea Dârstorului, dar ienicerii şi spahii le puteau veni într-ajutor şi Domnitorul urmărea să-l recucerească fără pierderi mari de oameni. Porunca merse şi către căpeteniile dobrogene, să nu hărţuiască nicăieri posturile de pe întinsul câmpiei ori de la marginea Deliormanului. Dârstorul luat, Ţara lui Dobrotici era ca şi slobozită.

Atacul fu dat noaptea, atât dinspre uscat cât şi de pe corăbii. Garnizoana se pomeni lovită de bolovani, asediată de scări, ţintită de săgeţi, orbită de şomoioage aprinse, străpunsă de lănci, suliţe, spintecată de săbii.

În zori, prinşii fură mânaţi pe Dunăre, trupurile ucişilor azvârlite în undele adânci, care le purtară spre mare. În cetate se orânduiră toate ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, străjile muntene împărţindu-se pentru veghe, noul pârcălab, boierul Manea, alegându-şi oştenii pentru gamiazoană, din rândul dârstorenilor şi al celorlalte căpetenii dobrogene.

Când aflară numele cuceritorului, osmanlâii goniră către paşalâcurile de la miazăzi. Oştirea lui Mircea le împuţina numărul prin hărţuială, îi urmări, pătrunzând adânc în olaturile stăpânite de Baiazid, ce fuseseră odinioară ale ţaratului bulgar.

Petrecu vremea în Dobrogea până către mijlocul lunii iunie, întărind posturile chefaliilor, învăţând oastea acestora cum să lupte cu păgânul.

— Să nu vă stoarcă vlaga făloşenia acestei biruinţe! Baiazid are oşti bune. Ienicerii şi spahiii lui se mişcă uşor, lovesc iute, diavoleşte. Nu mai risipiţi ducaţii pe armuri veneţiene! Domnia mea are de gând să facă la fel. Călărimea noastră se răsuceşte greu în ele, caii ostenesc repede. Să luăm aminte ce are bun duşmanul, pentru că izbânda va fi de partea oastei celei mai iuţi şi mai iscusite, nu de partea celei mai numeroase.

Ajunsă din nou la Braşov, oştirea fu întâmpinată cu flori, sărbătorită. Biruitorii aflară însă o veste uluitoare. În lipsa lor, o oaste regală, pironită la Posada, fusese lovită pe neaşteptate de dregătorii uzurpatorului muntean şi zdrobită, lucru ce-l făcea pe Sigismund de Luxemburg să turbe, să se jure cu va coborî munţii şi din pulberea lăsată în urmă-i nu se vor ridica mulţi boieri valahi. Dar nobilii transilvăneni şi maghiari ştiau că după ce îi va trece furia, va uita şi de jurăminte, lăsându-se îmbătat de cine ştie care alt vis de mărire, lucru ce se întâmplă, când primi scrisori cu veşti bune de la regele Franţei şi de la numeroşii duci germani care doreau să ia parte la cruciada sa.

— Măria Ta, ştiu acum cine se afla printre dregătorii din oastea lui Vlad, îi vorbi la câteva zile logofătul Baldovin lui Mircea.

Domnitorul privea prin fereastra înaltă a iatacului interiorul curţii, luminat la ceasul acela de un soare arzător. Nu se întoarse, nici nu întrebă cine.

— Nan Udobă a izbit şi el garnizoana maghiară de la Posada!

Trupul Domnitorului îşi pierdu arcuirea, înţepenind. Dar numai pentru o clipă. Se răsuci de la fereastră şi străbătu cu paşi domoli încăperea, căzut pe gânduri.

— Acest lucru să rămână o taină între noi, boierule, rosti încet.

Mâna dreaptă învârtea uşor inelul cu piatră mare, rotundă.

— Mai cu seamă, să nu ajungă această ştire la urechea regelui.

Logofătul plecă înciudat pe el însuşi că nu izbutea să prindă nici acum firul purtării neînţelese a Basarabului.

Prin iulie, însă, Sigismund îşi reaminti de ruşinea de la Posada şi, socotind că erau prea de tot două înfrângeri suferite de la valahi în acelaşi loc, fără să-l înştiinţeze pe Mircea, cu care încheiase învoială în acest scop, străbătu munţii să-l pedepsească pe cutezătorul Vlad. Înfrântă în locuri prielnice lui Sigismund – fiind luată şi pe nepregătite – oştirea dregătorilor munteni se retrase către cetăţi, lăsându-i regelui cale liberă spre Dunăre. Sfătuitorul acestora, Nan Udobă, gândea că nu i-ar strica ţării dacă osmanlâii ar fi alungaţi de acolo, având grijă să nu rămână nici ungurii prea mult. Într-adevăr, regele coborî nestingherit spre Tumu. Ar fi fost un punct de sprijin pe marele fluviu pentru cruciaţi. Îmbătat de izbânda avută şi pornind în iureş necugetat, săvârşi ceea ce, punând la cale cu strategia-i ştiută, n-ar fi înfăptuit: cuceri Nicopolul-Mic. După ce aşeză acolo o garnizoană ungurească, se pregăti să lovească însuşi Nicopolul-Mare, de pe malul vecin, dar nobilul Cilly, văzând în ce stare se afla cetatea cucerită – care dacă ar fi rămas în ruină primejduia vieţile castelanilor şi oştenilor dintr-însa – îndrăzni să-i atragă luarea-aminte şi să-l sfătuiască să aştepte mai întâi să fie dreasă şi întărită. După înnoirea cetăţii, îşi schimbă gândul. Dorea acum să-l reîntâlnească pe uzurpator. Făcu cale întoarsă spre inima Ţării Româneşti, dar prevenind acest atac, dregătorii, orânduiţi cu oastea deasupra unor văi înguste şi prăpăstioase, zdrobiră şi de astă dată pe a regelui.

— Greşelile lui Sigismund mă pun pe gânduri, îi scrise voievodul Ştibor lui Mircea. S-a dus nu spre folosul nostru, al Domniei tale mai cu seamă, ci mai degrabă pentru al lui Vlad. L-a întărit, cum s-ar spune, în scaunul lui!

La mâhnirea aceasta, arătată de prietenul său, Mircea răspunse cu vorbe de încurajare:

— Câtă vreme Tumu va rămâne în mâinile garnizoanei aşezată de el acolo, Domnia mea nu poate decât să se bucure. Lupta noastră o ducem împotriva otomanilor şi numai a otomanilor! Ce n-a priceput Iagelo, pare a înţelege regele Ungariei şi mai mult nu doresc.

— Hm! Făcu Ştibor pe gânduri, după ce citi aceste rânduri. Mi-e teamă că se pripeşte, nimic nu alcătuieşte cu temei.