II.

Cu vaga intenţie de-a căuta o formulă care să definească idealul picturii, am scris primul articol, intitulat Adam în Paradis. Nu ştiu bine de ce l-am numit aşa; ajuns la capătul articolului, mă vedeam pierdut în acea pădure întunecoasă a artei, unde au văzut limpede doar cei orbi, ca Homer. In confuzia mea, am recurs la amintirea unei vechi prietenii: doctorul Vul-pius, neamţ, profesor de filosofie. De multe ori – m-am gân-dit eu – mi-a vorbit bărbatul acesta, subtil şi metafizic, despre artă; obişnuiam să ne plimbăm în fiecare după-amiază prin grădina zoologică din Leipzig, umedă, acoperită de gazon ver-de-închis şi plantată cu copaci înalţi şi întunecoşi. Din când în când, vulturii emiteau câte un intens ţipăt legionar şi imperial; „wapiti”-ul sau cerbul din Canada mugea de dorul vastelor păşuni reci şi nu rareori câte un cuplu de raţe se hârjonea pe ape cu o larmă senzuală, scandalizând populaţia onestă a ani-malelor'mai mari şi mai rezervate.

Erau ceasuri profunde şi zăbavnice: doctorul Vulpius nu vorbea decât despre estetică şi-mi anunţa călătoria lui în Spania. După el, estetica definitivă trebuie să vină din ţara noastră. Ştiinţa modernă e de origine italo-franceză; germanii au creat etica, s-au justificat prin harul moral şi teologic, dat fund că celălăit le lipseşte; englezii, prin politică. Aşa îmi spunea, după multe paragrafe, în vreme ce, cu o lentoare exasperantă, un îngrijitor de-al grădinii îi pilea elefantului calozitatea de pe frunte. Elefantul e gânditor.

I-am cerut prietenului meu să scrie ceva în măsură să justifice titlul primului meu articol. Ceea ce mi-a trimis este lung şi prea „tehnic” sau, cum spunem noi când dintr-un lucru nu ne interesează nici măcar suprafaţa: prea profund. Îl poftesc totuşi pe cititorul preocupat de problemele artistice să citească cele ce urmează şi să mediteze asupra lor câteva minute.