III.

Amatorii de artă dispreţuiesc de obicei estetica. E un fenomen lesne de explicat. Estetica încearcă să domesticească grea-bănul rotund şi neliniştit al lui Pegas; ea pretinde să înscrie în grila conceptelor supraabundenţa inepuizabilă a substanţei artistice. Estetica este cvadratura cercului; prin urmare, o operaţie destul de melancolică.

Nu e cu putinţă să încarcerezi într-un concept emoţia frumosului care scapă pe la înnădituri, curge, se eliberează ca spiritele inferioare pe care cultivatorul magiei negre se străduia zadarnic să le vâneze ca să le închidă în pântecele baloanelor de laborator. În estetică uiţi mereu ceva, după ce închizi cu mare trudă cufărul şi eşti nevoit să-l deschizi iar, şi iar să-l închizi şi, în cele din urmă, s-o iei de la capăt. Cu o particularitate: ceea ce uitasem este totdeauna lucrul principal.

De aici împrejurarea că, pusă în faţa operei de artă, observaţia estetică nu dă niciodată satisfacţie. Ea se înfăţişează timidă, stângace, servilă, venind parcă dintr-o lume inferioară unde totul e cum nu se poate mai trivial şi mai sordid. Se cade să avem în vedere aceasta ori de câte ori reflectăm asupra artei. Arta e imperiul sentimentului şi, în structura acestui imperiu, gândirea iu poate sălăşlui decât într-o manieră plebee şi vulgară, nu poate reprezenta decât vulgaritatea. În ştiinţă şi în morală, conceptul este suveran: el este legea, el construieşte lucrurile. În artă, rolul său e numai de ghid, de orientator, precum acele mâini ridicole care, din dispoziţia autorităţii locale, sunt văp-site la intrarea în satele spaniole şi sub care se poate citi: „Pe aici se ajunge la biroul de accize”.

Aşa se explică dispreţul pe care-l simt faţă de estetică amatorii de artă; ea li se pare filistină, formalistă, anodină, lipsită de suculentă şi fecunditate; ei ar vrea să fie chiar mai frumoasă decât tabloul sau poezia. Dar pentru cine e conştient de ceea ce însemnează o orientare exactă în chestiuni de acest tip, estetica este la fel de valoroasă ca şi opera de artă.