IV.

Pentru a ne orienta în semnificaţia unei arte se cuvine să-i determinăm tema ideală. Fiecare artă ia naştere prin diferenţierea necesităţii radicale de exprimare care există în om, care este omul. La fel, simţurile animalului sunt canale particulare pe care şi le-a deschis, prin materia omogenă, o sensibilitate radicală: pipăitul. Şi prima viziune n-au produs-o nervul optic şi bastonaşele terminale ale aparatului vizual, ci necesitatea de a vedea, vederea însăşi şi-a creat instrumentul. In interiorul animalului primitiv o lume de posibile luminozităţi exploda ca o garoafă, şi acea lume excesivă, care nu putea fi savurată dintr-un foc, şi-a croit un drum, o cărare prin ţesuturile carnale, o albie de eliberare către exterior, către spaţiu, unde a izbutit să se distribuie amplu.

Altfel spus: funcţia creează organul1. Şi funcţia cine o creează? Necesitatea. Şi necesitatea? Problema.

Omul poartă în sine o problemă eroică, tragică: orice face, toate activităţile sale nu sunt decât funcţii ale acelei probleme, paşi făcuţi întru rezolvarea acelei probleme. Şi aceasta e de un atare calibru, încât nu poate fi combătută prin luptă la câmp des-

1 Şi asta mi s-ar părea astăzi o blasfemie, dacă nu mi s-ar părea o naivitate. Nici funcţia nu creează organul, nici organul funcţia. Organul şi funcţia sunt coetanee (Notă din 1915). [Această notă şi următoarea au fost adăugate de autor când şi-a retipărit eseul de faţă în cartea sa Personas, obras, cosaş, Madrid, 1916. „Şi”-ul iniţial se referă la alte note cu corecturi adăugate şi ele altor eseuri aflate în paginile precedente ale cărţii menţionate.] chis: urmând maxima divide et impera, omul o secţionează şi o rezolvă parţial şi pe stadii. Ştiinţa este soluţia primului stadiu al problemei; morala este soluţia celui de-al doilea. Arta reprezintă încercarea de-a rezolva ultimul ungher al problemei.

Trebuie, prin urmare, pentru subiectul nostru, să indicăm în ce constă problema umană, din care, ca dintr-un focar virtual, derivă toate actele omului, iar apoi, arătând ce anume din acea problemă urmează a fi soluţionat de către ştiinţă şi de către morală, vom obţine problema pură şi genuină a artei.

Artele sunt centri senzitivi nobili, prin intermediul cărora omul îşi exprimă ceea ce nu poate ajunge altfel la o formulare. După cum vom vedea, caracteristic pentru problema proprie artei este de a fi insolubilă. Insolubilă fiind, omul încearcă s-o cuprindă separându-i diferitele aspecte, iar fiecare artă particulară este expresia unui aspect genuin al problemei generale.

Fiecare artă, aşadar, răspunde unui aspect radical al elementului celui mai intim şi mai radical pe care omul îl ascunde-n sine. Şi acel aspect nu va fi, prin urmare, decât tema ideală a fiecăreia.

Istoria unei arte este seria încercărilor de a exprima acea temă ideală care justifică diferenţierea ei de celelalte arte: este traiectoria pe care o parcurge, ca o săgeată înaripată, pentru ca, cine ştie când, la sfârşitul timpurilor, să se înfigă în ţinta ei. Şi acel punct din infinit marchează direcţia, sensul, fiinţa fiecărei arte.