V.

A sesiza un lucru nu însemnează a-l cunoaşte, ci doar a-ţi da seama că în faţa noastră se prezintă ceva. O pată întunecată, departe, la orizont, ce-ar putea fi? Să fie oare un om, un copac, turla unei biserici? Nu ştim: pata întunecată aşteaptă, năzuieşte să o determinăm: avem în faţa ochilor nu un lucru, ci o problemă. Digerăm şi nu ştim ce e digestia; iubim şi nu ştim ce e iubirea.

Pietrele, animalele trăiesc: sunt viaţă. Animalul se mişcă, pa-re-se, dintr-un imbold propriu; simte durerea, îşi desface membrele: el îşi este propria sa viaţă. Piatra zace supusă într-o veşnică torpoare, într-un somn dens care îşi exercită apăsarea asupra pământului: însăşi inerţia ei este viaţa ei, este ea. Dar nici piatra, nici animalul nu sesizează că trăiesc.

Într-o bună zi ca toate celelalte, cum zic poveştile arabe, colo, în Grădina Edenului – care, după profesorul Delitzsch ⁴ , din Berlin, în cartea sa Unde se afla Paradisul? Se situează pe la Padam-Aram, cum vii dinspre Tigru spre Eufrat – într-o zi deci, Dumnezeu a zis: „Să-l facem pe om după chipul nostru”. Evenimentul a fost de o enormă însemnătate: omul s-a născut şi brusc s-au auzit sunete şi zgomote uriaşe de-a lungul şi de-a latul universului, sferele au aprins lumini, lumea s-a umplut de mirosuri şi gusturi, de bucurii şi suferinţe. Într-un cuvânt, când s-a născut omul, când a început să trăiască el, a început şi viaţa universală.

Dumnezeu, în adevăr, nu este decât numele pe care-l dăm capacităţii de a ne da seama de lucruri. Dacă Dumnezeu, ca atare, l-a creat pe om după asemănarea sa, vrea să însemneze că a creat în el prima capacitate de a-ţi da seama care existase până atunci, în afara lui Dumnezeu. Dar textul venerabil zice doar după chipul său: deci capacitatea ce i-a fost dăruită omului nu coincidea exact cu cea divină originară, era o aproximare de clarviziunea lui Dumnezeu, o înţelepciune degradată şi fără pondere, un ceva ca şi cum. Intre capacitatea lui Dumnezeu şi cea a omului era aceeaşi distanţă ca şi între faptul de a-ţi da seama de un lucru şi faptul de a-ţi da seama de o problemă, între a sesiza şi a şti.

Când Adam şi-a făcut apariţia în Paradis, ca un copac nou, a început să existe ceea ce numim viaţă. Adam a fost prima fiinţă care, trăind, a simţit că trăieşte. Pentru Adam, viaţa există ca o problemă.

Ce este, aşadar, Adam, cu verdeaţa Paradisului în jur, înconjurat de animale; colo, departe, râurile cu peştii lor neliniştiţi şi, mai departe, munţii cu pântece pietrificate, iar apoi mările şi alte pământuri şi Pământul şi lumile?

Adam în Paradis este viaţa pură şi simplă, este suportul şubred al infinitei probleme a vieţii.

Gravitaţia universală, universala durere, materia anorganică, seriile organice, întreaga istorie a omului, neliniştile, exultările lui, Ninive şi Atena, Platon şi Kant, Cleopatra şi Don Juan, corporalul şi spiritualul, momentanul şi eternul şi ceea ce dăinuie., totul gravitând în jurul fructului roşu, copt instantaneu, al inimii lui Adam. Se înţelege oare tot ce însemnează sistola şi diastola acelei bagatele, toate lucrurile acelea inepuizabile, tot ceea ce exprimăm printr-un cuvânt cu prejme infinite, VIAŢA, concretizat, condensat în fiecare dintre bătăile ei? Inima lui Adam, centru al universului, ca o licoare dând în clocot într-o cupă.

Asta e omul: problema vieţii.