IX.

Am văzut că un individ, fie el lucru sau persoană, este rezultatul restului total al lumii: el e totalitatea relaţiilor. La naşterea unui fir de iarbă colaborează tot universul.

Se observă oare imensitatea misiunii pe care şi-o asumă arta? Cum să pui în evidenţă totalitatea relaţiilor care constituie viaţa cea mai simplă, viaţa acestui copac, cea a acestei pietre, a acestui om?

În mod real, aşa ceva este imposibil; tocmai de aceea arta e înainte de toate artificiu: ea trebuie să creeze o lume virtuală. Infinitatea relaţiilor este irealizabilă; arta caută şi produce o totalitate fictivă, o infinitate ca şi cum. Asta este ceea ce va fi experimentat de nenumărate ori cititorul în faţa unui tablou ilustru sau a unui roman clasic; ni se pare că emoţia primită ne deschide perspective infinite şi infinit de limpezi şi de precise asupra problemei vieţii. Don Quijote, de pildă, lasă în noi, ca o tihnă divină, o revelaţie subită şi spontană ce ne îngăduie să vedem fără osteneală, dintr-o singură ochire, o ordonare foarte largă a tuturor lucrurilor: s-ar zice că, dintr-o dată, fără nici o ucenicie prealabilă, am fost ridicaţi la o intuiţie superioară celei omeneşti. ~.

Prin urmare, ceea ce trebuie să-şi propună orice artist este ficţiunea totalităţii; dat fiind că nu putem avea toate lucrurile şi pe fiecare dintre ele, să realizăm măcar forma totalităţii. Materialitatea vieţii fiecărui lucru e inabordabilă; să posedăm, cel puţin, forma vieţii.