VI.

Omul este problema vieţii.

Toate lucrurile trăiesc. Cum adică – ni se va spune – vreţi să restauraţi viziunile mistice ale filosofiei Naturii? Fechner voia ca planetele să fie nişte fiinţe vii dotate cu instincte şi cu o puternică sentimentalitate, asemenea unor enormi rinoceri astronomici care se învârteau pe orbitele lor, puse în mişcare de formidabile pasiuni siderale. Fourier, şarlatanul de Fourier, le acorda corpurilor cereşti o viaţă specifică, numită de el aromală, iar atracţia universală nu era, după el, decât expresia matematică a relaţiilor amoroase permanent existente între aştri, care evoluează făcând schimb de arome, ca nişte miri cosmici. Să fie oare ceva asemănător ceea ce vreau să spun eu când spun că toate lucrurile trăiesc? Ne vom înfrupta iarăşi din misticism?

Nimic mai puţin mistic decât ceea ce vreau să spun: toate lucrurile trăiesc.

Ştiinţa pare a reduce semnificaţia cuvântului viaţă la o disciplină particulară: biologia. După ea, matematica, fizica, chimia nu se ocupă de viaţă şi ar exista fiinţe vii – animalele – şi fiinţe care nu trăiesc – pietrele.

Pe de altă parte, fiziologii, vrând să definească viaţa prin intermediul unor atribute pur biologice, se pierd totdeauna şi încă n-au ajuns la o definiţie care să se ţină în picioare.

Faţă de toate acestea, opun un concept de viaţă mai general, dar mai metodic.

Viaţa unui lucru este fiinţa lui. Şi ce e fiinţa unui lucru? Un exemplu ne-o va lămuri. Sistemul planetar nu este un sistem de lucruri, în cazul acesta de planete. Este un sistem de mişcări; prin urmare, de relaţii: fiinţa fiecărei planete este determinată, în cadrul acestui ansamblu de relaţii, aşa cum determinăm un punct într-o reţea de linii. Fără celelalte planete, aşadar, nu e posibilă planeta Pământ, şi viceversa; fiecare element din sistem are nevoie de toate celelalte: el este relaţia mutuală dintre celelalte. Astfel, esenţa fiecărui lucru se decide în pure relaţii.

Nu altul e sensul mai adânc al evoluţiei în gândirea umană de la Renaştere încoace: disoluţia categoriei de substanţă în categoria de relaţie. Şi cum relaţia nu este o res, ci o idee, filosofia modernă se numeşte idealism, iar cea medievală, care începe cu Aristotel, realism. Rasa ariană pură secretă idealism: astfel Platon, astfel cutare indian care scrie înpurăna sa: „Când omul pune talpa pe pământ, calcă mereu pe o sută de cărări”. Fiecare lucru este o răscruce: viaţa, fiinţa lui este ansamblul de relaţii, de influenţe mutuale în care se găsesc toate celelalte. O piatră de la marginea drumului are nevoie ca să existe de restul Universului ⁵ .

Ştiinţa se străduieşte să descopere acea fiinţă inepuizabilă care constituie vitalitatea fiecărui lucru. Dar metoda pe care o foloseşte îşi cumpără exactitatea cu preţul de-a nu-şi realiza niciodată pe de-a-ntregul întreprinderea. Ştiinţa nu oferă doar legi, adică afirmaţii despre ceea ce sunt lucrurile în general, despre ceea ce au ele în comun unele cu altele, despre acele relaţii dintre ele care sunt identice pentru toate sau aproape toate. Legea căderii corpurilor exprimă ceea ce este corpul, relaţia generală potrivit căreia se mişcă orice corp. Dar bine, acest corp concret ce este? Ce e această piatră venerabilă din munţii Guadarrama? Pentru ştiinţă, această piatră este un caz particular al unei legi generale. Ştiinţa transformă fiecare lucru într-un caz, adică în acela care este comun acestui lucru cu multe altele. Asta e ceea ce se numeşte abstracţie: viaţa descoperită de ştiinţă este o viaţă abstractă, în timp ce, prin definiţie, vitalul este concretul, incomparabilul, unicul. Viaţa este individualul.

Pentru ştiinţă, lucrurile sunt cazuri: astfel e rezolvat primul stadiu al problemei vieţii. Acum este necesar ca lucrurile să fie ceva mai mult decât lucruri. Napoleon nu este doar un om, un caz particular al speciei umane: el este acest om unic, acest individ. Şi piatra din Guadarrama e diferită de altă piatră identică din punct de vedere chimic care ar zăcea în Alpi.