XI.

Cezanne, probabil, n-a pictat bine niciodată: îi lipseau înzestrările fizice ale pictorului. Cu toate acestea, nimeni dintre contemporani nu a văzut cu atâta profunzime sensul radical al picturii şi nici nu şi-a pus atât de limpede problemele ei substanţiale. Aici nu e nici un paradox: un om ciung de ambele braţe, pus în imposibilitate de a ţine în mână penelul, poate adăposti în pieptul său o emotivitate picturală de prim rang.

Cezanne obişnuia să aibă pe buze un cuvânt de o enormă însemnătate estetică: a realiza. După el, acest cuvânt cuprinde alfa şi omega funcţiei artistului. A realiza, adică a preschimba în lucru ceea ce prin sine însuşi nu este aşa ceva.

Arta suferă de mult timp de o gravă dezorientare din pricina utilizării confuze căreia îi sunt supuse aceste două vocabule inocente: realism şi idealism. Îndeobşte, prin realism – de la res – se înţelege copia sau ficţiunea unui lucru; realitatea, aşadar, corespunde copiatului; iluzia, ceea ce este imaginat, operei de artă.

Ştim însă la ce să ne aşteptăm puşi în faţa acelei presupuse realităţi a lucrurilor; ştim că un lucru nu este ceea ce vedem cu ochii: fiecare pereche de ochi vede un lucru distinct şi uneori chiar la acelaşi om cele două pupile se contrazic.

Am notat de asemenea că, pentru a produce un lucru, o res, ne sunt neapărat necesare toate celelalte. A realiza, prin urmare, nu va însemna a copia un lucru, ci a copia totalitatea lucrurilor şi, dat fiind că acea totalitate nu există decât ca idee în conştiinţa noastră, adevăratul realist va copia doar o idee: din acest punct de vedere n-ar fi nepotrivit să numim în chip mai exact realismul idealism.

Dar cuvântul idealism suferă şi el false interpretări: de obicei, idealist este acela care, în faţa uzanţelor practice ale vieţii, se cornportă cu nu ştiu ce stupidă imprecizie şi cecitate, este cel care încearcă să introducă în climatul ambient proiecte adecvate altor clime, cel care umblă adormit prin lume. I se mai spune şi romantic şi visător. Eu unul i-aş zice imbecil.

Istoric vorbind, cuvântul idee vine de la Platon. Şi Platon a numit idei conceptele matematice. Şi le-a numit astfel simpiu şi exclusiv pentru că sunt ca nişte instrumente mentale ce slujesc la construirea lucrurilor concrete. Fără numere, fără plus şi minus, care sunt idei, acele presupuse realităţi sensibile pe care le numim lucruri n-ar exista pentru noi. Aşa încât pentru o idee este esenţială aplicarea ei la concret, aptitudinea ei de a fi realizată. Adevăratul idealist nu copiază, aşadar, nebulozităţile naive care-i trec prin creier, ci se cufundă cu fervoare în haosul presupuselor realităţi şi caută în ele un principiu de orientare pentru a le domina, pentru a pune cu toată puterea stăpânire pe res, pe lucruri, care îi sunt unica preocupare şi unica muză. Idealismul ar trebui să se numească la drept vorbind realism.