XIV.

Cele spuse anterior vor apărea mai rodnice dacă pictura o comparăm cu altă artă: cu romanul, de exemplu.

Romanul este un gen poetic, ale cărui epoci de germinare, progres şi expansiune corespund exact unor stadii analoage ale evoluţiei picturale. Pictura şi romanul sunt arte romantice, moderne, ale noastre. S-au copt ca roade ale Renaşterii, cu alte cuvinte ca expresii ale problemei individului, caracteristică Renaşterii.

În secolele al XV-lea şi al XVI-lea se descoperă interiorul omului, lumea subiectivă, psihologicul. În faţa lumii lucrurilor fixe, ferm aşezate în spaţiu, se iveşte lumea fugitivă a emoţiilor, esenţialmente neliniştită, curgând în timp. Acest regn vital al afectelor şi-a găsit, numaidecât, expresia estetică: romanul.

Substanţa ultimă a romanului este emoţia: romanele nu se află aici în alt scop decât ca să ne reveleze pasiunile oamenilor, nu în manifestările lor active şi plastice, nu în acţiunile lor – pentru asta e de ajuns poemul epic – ci în originea lor spirituală, ca nişte conţinuturi ce se nasc din spirit. Dacă romanul descrie actele personajelor şi chiar peisajul care le înconjoară, o face doar ca să explice şi să facă posibilă sugerarea directă a afectelor din interiorul sufletelor.

Viaţa spiritului nostru e însă succesivă, iar arta care o exprimă îşi ţese materialele în aparenţa fluidă a timpului. Convieţuirea sufletelor se realizează succesiv: îşi varsă unele în altele conţinutul cel mai intim, şi din acestea trece în altele noi; aşa se pun în legătură o serie de inimi cu altele. De aceea, principiul unitiv pe care-1 foloseşte această artă temporală este dialogul.

În roman, esenţial este dialogul, aşa cum în pictură e lumina. Romanul este categoria dialogului.

Cititorul e rugat să parcurgă istoria romanului: în Grecia clasică există doar naraţii de călătorii, ceea ce se numeau tera-tologii. Dacă vrem să căutăm ceva cu adevărat elenic în care să se poată găsi în germene romanul, nu vom găsi decât dialogurile platonice şi, oarecum, comedia. În opoziţie cu epica, romanul se referă la actualitate; naraţia pentru grec trebuia să-şi proiecteze totdeauna temele asupra fondului matricial al vechilor vârste mitice: naraţia este legendă. Un singur lucru au găsit că e vrednic de a fi descris ca actual: cenversaţia, schimbul de afecte de la om la om.

Romanul s-a născut nu demult în Spania: Celestina e ultima încercare, ultimul efort de orientare pentru a fixa genul: Cervantes, în Don Quijote, pe lângă alte daruri colosale, oferă omenirii un nou gen literar. Or, Don Quijote este un ansamblu de dialoguri. Poate chiar asta a prilejuit discuţii între reto-ricienii şi gramaticienn din vremea sa; cunoscătorul în materie să confirme dacă se pot referi la ceva asemănător celor spuse de Avellaneda1 la începutul precuvântării sale: „Cum toată Istoria lui Don Quijote de la Mancha este aproape comedie.”

Lumina este instrumentul de articulare în pictură, forţa ei vie. Acelaşi lucru e, în roman, dialogul.