XVI.

O consecinţă tragem totuşi: dat fiind că se pictează cu lumina şi în lumină, pictura nu are de ce să picteze lumina. Aceasta poate fi considerată drept o critică a oricărui luminism care înalţă mijlocul artistic la rangul de scop pictural.

Ajungem, după atât de multe ocoluri, la încheierea raţionamentului nostru, la formula aptă să exprime care anume este tema ideală a operei picturale. Ce trebuie să se picteze?

Am văzut că nu trebuie să se picteze idei generale. Un tablou nu poate fi o trambulină care să ne lanseze brusc într-o filosofie. Oricât ar fi de bună, filosofia pe care ne-o poate oferi un tablou este obligatoriu proastă. Filosofia îşi are expresia proprie, tehnica proprie, condensată în terminologia ştiinţifică şi chiar şi aceasta îi este foarte insuficientă. Cel mai bun tablou este totdeauna un silogism prost.

Tabloul trebuie să fie în toată profunzimea sa pictură; ideile pe care ni le poate sugera trebuie să fie culori, forme, lumină; ceea ce este pictat trebuie să fie Viaţă.

Şi acum să ne reamintim tot ce-am spus ca să dau acestui biet concept de Viaţă fluiditate estetică. Viaţa este schimb de substanţe; prin urmare, con-vieţuire, coexistare, urzire într-o reţea foarte subtilă de relaţii, intersusţinere, hrănire mutuală, coa-jutorare, potenţare reciprocă.

A picta ceva într-un tablou însemnează a-1 înzestra cu condiţii de viaţă eterne.

Închipuiţi-vă în faţa unei opere la modă. Figurile ei ne incită fantezia la mişcare, ne emoţionează, trăiesc pentru noi. Trec o sută de ani şi acele figuri, în faţa pupilelor copiilor noştri, rămân mute, încremenite, moarte. De ce oare au murit acum? Din ce îşi trăgeau viaţa mai înainte? Din noi, din sentimentalitatea noastră momentană, periferică, pasageră. Acele figuri romantice s-au alimentat din romantismul nostru: de îndată ce acesta a devenit inert, ele au murit de foame şi de sete. Arta la modă e fugitivă tocmai din acest motiv: ea trăieşte pe seama spectatorului, fiinţă efemeră, care se schimbă în scurtă vreme, condiţionat de epocă, de zi, de oră. Arta clasică nu contează pe spectator: de aceea ne vine mai greu să ne apropiem intim de ea.

Pictorul eminent a pus totdeauna în tabloul său nu doar lucrurile pe care a vrut sau a convenit să le copieze, ci o lume inepuizabilă de alimente pentru ca acele lucruri să poată dăinui în viaţa eternă, într-un schimb perpetuu de substanţe. Cucerirea a ceea ce s-a numit „atmosferă”, „ambianţă” reprezintă un caz particular al acelei exigenţe incalculabile.

Egiptenii priveau moartea ca pe un fel de viaţă, ca pe o existenţă virtuală a fiinţelor de dincolo de vizibil. De aceea, ca să le înlesnească noua viaţă, transformau cadavrele în mumii şi închideau împreună cu ele în morminte tot soiul de alimente.

Asta trebuie să picteze pictorul: condiţiile perpetue de vitalitate. Asta au făcut toate penelurile eroice.