XVII

În om, viaţa se dublează: gesturile, membrele lui sunt totodată viaţă spaţială şi semne de viaţă afectivă. Pictura se integrează în corpul omenesc; prin el pătrunde în propriu-i domeniu, sub imperiul luminii, tot ceea ce nu este nemijlocit spaţiu: pasiunile, istoria, cultura.

Tema ideală a picturii este, în consecinţă, omul în natură. Nu acest om istoric, nu celălalt: omul, problema omului ca Iocuitor al planetei. A reduce această problemă la un tip naţional însemnează a-1 reduce la proporţiile unei anecdote.

Să fie, aşadar, o extravaganţă a spune că tema generică, radicală, prototipică a picturii e cea propusă de Geneză la începutul ei? Adam în Paradis. Cine este Adam? Oricine şi nimeni anume: viaţa.

Unde se află Paradisul? Peisajul nordului sau al sudului? Nu contează: este scenariul ubicvuu pentru imensa tragedie a trăirii, în care omul luptă şi se reconfortează ca să lupte din nou. Acel peisaj nu are nevoie de arbori sugestivi şi nici de „dolomiţi”, ca Gioconda; poate fi, ca în Răstignirea lui El Greco, câte o palmă de întuneric de fiecare parte a capului îndurerat al lui Cristos. Acele tenebre foarte restrânse – cum zice un critic – s-ar putea considera întinse peste tot pământul. Sunt de ajuns pentru ca tâmplele răscumpărătoare să continue a trăi perpetuu moartea unui crucificat.

Până aici notele pe care mi le trimite doctorul Vulpius. Deprinderile lui de filosof german l-au instigat să investigheze chestiunea prea adânc în originile sale. O problemă, pare-se, atât de limitată precum cea a artei picturale l-a determinat să dezvolte o viziune sistematică asupra universului. Nu e de mirare; compatriotul său Lange spune în Istoria materialismului că Germania este singura ţară unde un farmacist, ca să piseze ceva în mojarul său, trebuie să reflecteze ce anume semnifică această operaţie în cadrul armoniei universale.