II.

Se vorbeşte adesea despre eternitatea operei de artă. Dacă prin aceasta s-ar urmări să se spună că crearea şi savurarea ei includ năzuinţa ca valoarea ei să fie eternă, n-ar fi nimica de obiectat. Fapt e însă opera de artă îmbătrâneşte şi se descompune mai degrabă ca valoare estetică decât ca valoare materială. Se întâmplă la fel ca în experienţele amoroase. Orice iubire jură la un moment dat pe propria-i veşnicie. Dar acest moment, cu eternitatea sa năzuită, trece; îl vedem căzând în torentul timpului, agitându-şi braţele de naufragiat, înecându-se în trecut. Pentru că asta e trecutul: un naufragiu, o submersie în adânc. Chinezii numesc moartea „alergare la râu”. Prezentul e o suprafaţă aproape fără densitate. Adâncul este trecutul alcătuit din prezenturi nenumărate, unele peste altele, comprimate. Cu delicateţe, grecii numeau moartea „a te duce cu cei mai mulţi”.

Dacă o operă de artă, un tablou, bunăoară, ar consta numai în ceea ce înfăţişează pânza, ar fi posibil să devină etern, deşi nu şi-ar asigura şi dăinuirea materială. Dar asta este: tabloul nu se termină o dată cu rama sa. Mai mult încă: din organismul complet al unui tablou pe pânză nu se găseşte decât o parte minimă. Şi ceva analog am putea spune despre o poezie.

În primul moment nu se înţelege bine cum de pot exista porţiuni esenţiale dintr-un tablou în afara lui. Şi, cu toate acestea, aşa este. Orice tablou este pictat pornind de la o sene de convenţii şi supoziţii care se consideră ştiute. Pictorul nu transmite pânzei tot ceea ce, în sinea lui, a contribuit la producerea ei. Dimpotrivă, el elimină din ea datele fundamentale, care sunt ideile, preferinţele, convingerile estetice şi cosmice pe care se întemeiază în mod generic individualitatea acelui tablou. Cu penelul pune în evidenţă tocmai ceea ce nu este „un lucru ştiut” pentru contemporanii săi. Restul îl suprimă sau, cel puţin, îl schiţează fără să insiste.

La fel, când vorbim cu cineva, ne ferim să enunţăm toate supoziţiile elementare fără de care ceea ce spunem ar fi lipsit de sens. Exprimăm doar ceea ce e relativ nou, diferenţialul, pre-supunând că restul va fi pus în chip automat de către ascultător.

Ei bine, acea convenţie, acel sistem de supoziţii valabile în fiecare epocă se schimbă cu timpul. Până şi în cele trei generaţii ce convieţuiesc în cadrul oricărei date istorice, acel sistem de supoziţii cunoaşte divergenţe destul de mari. Bătrânul începe a nu-1 mai înţelege pe tânăr, şi viceversa. Şi cel mai curios este că ceea ce e ininteligibil pentru unii este întâmplător ceea ce e cel mai evident pentru ceilalţi. Un bătrân liberal nu concepe că tinerii pot trăi fără libertate şi e uimit mai cu seamă de faptul că ei nu se simt obligaţi să-şi argumenteze nonlibera-lismul. Totodată însă tânărul nu înţelege entuziasmul extravagant al bătrânului pentru principiul liberal, care lui i se pare ceva simpatic şi chiar dezirabil, dar incapabil să stârnească fervoarea, aşa cum se întâmplă cu teorema lui Pitagora sau cu vaccinul, în fapt, nici liberalul, nici neliberalul nu sunt din raţiuni precise ceea ce sunt. Nimic profund şi evident nu ia naştere şi nu trăieşte din raţiuni. Se argumentează ceea ce e dubios, ceea ce e probabil, ceea ce nu credem pe de-a-ntregul.

Cu cât mai profund şi mai elementar este un ingredient al convingerii noastre, cu atât mai puţin ne preocupăm de el şi, în fapt, nici măcar nu-1 percepem. Ne ducem viaţa pe temeiul lui, el constituie baza tuturor actelor şi ideilor noastre. Tocmai de aceea, el rămâne în afara noastră, aşa cum în afara noastră se află palma de pământ pe care călcăm, unica pe care n-o putem vedea şi pe care pictorul peisagist nu o poate transpune pe pânza sa.

Existenţa acestui sol şi subsol spiritual dedesubtul operei de artă ne este revelată anume când în faţa unui tablou rămânem perplecşi din pricină că nu-1 înţelegem. Acum treizeci de ani exact asta se întâmplă cu pânzele lui El Greco. Se înălţau ca o coastă cu faleze verticale, unde era cu neputinţă să debarci. Între ele şi spectator părea a se căsca un abis şi totuşi tabloul li se deschidea larg în faţa ochilor ca oricare altul. Atunci îţi dădeai seama că dincolo de el, tăcute, neexprimate, subterane, stăruiau supoziţiile în temeiul cărora picta El Greco.

Ceea ce însă la El Greco dobândeşte un caracter extrem – o-pera lui El Greco are, efectiv, o dimensiune teratologică – se întâmplă în cazul oricărei opere din trecut. Şi numai cine nu are o sensibilitate rafinată, numai cine nu ştie pe ce lume se află crede că poate pricepe fără nici un efort special ce însemnează o creaţie veche. Anevoioasa îndeletnicire a istoricului, a filosofului constă tocmai în reconstruirea sistemului latent de supoziţii şi convingeri din care au emanat operele tuturor timpurilor.

Nu o chestiune de gusturi ne îndeamnă, aşadar, să separăm întreaga artă din trecut de arta în sensul prezentului. Sunt două lucruri şi două emoţii ce par identice la prima vedere, dar care, la o sumară analiză, se dovedesc total diferite pentru cine nu face toate pisicile sure. Savurarea artei vechi nu este directă, ci ironică; vreau să spun că între tabloul din trecut şi noi înşine intercalăm viaţa epocii în care a fost produs, pe omul contemporan cu ea. Ne strămutăm din supoziţiile noastre în cele ale altora, simulându-ne o personalitate străină, prin intermediul căreia savurăm vechea frumuseţe. Această dublă personalitate este caracteristică pentru orice stare de spirit ironică. Iar dacă vom aprofunda ceva mai mult analiza acelei savurări arheologice, vom vedea că nu degustăm opera însăşi, ci viaţa în mijlocul căreia a fost creată şi al cărei simptom exemplar este sau, ca să fim mai exacţi, opera învăluită în atmosfera sa vitală. Faptul apare întru totul limpede când este vorba de un tablou primitiv, însuşi numele de „primitiv” indică duioşia ironică pe care o simţim în faţa sufletului autorului, mai puţin complex decât al nostru. Ne delectează să savurăm acel mod de existenţă mai simplu, mai lesne de cuprins dintr-o privire decât viaţa noastră, atât de vastă, atât de greu de domesticit, încât ne inundă şi ne târăşte, ne domină în loc s-o dominăm noi pe ea. Situaţia psihică este similară cu aceea care se iveşte când contemplăm un copil. Nici copilul nu este o fiinţă actuală: copilul este viitor. Şi, tocmai de aceea, nu e posibilă o relaţie directă cu el, ci, în mod automat, ne facem un pic copii, până într-atâta – se va fi observat – încât tindem, ridicol, dar nedeliberat, să le imităm vorbirea şi gânguritul, ajungând să ne subţiem vocea în virtutea mimetismului inconştient.

Ar fi insuficient să opunem celor spuse observaţia că în vechea pictură există valori plastice străine de temporalitate, susceptibile de a fi savurate ca nişte calităţi actuale. Este ciudată înverşunarea unor artişti şi a unor amatori de a rezerva câte o porţiune din opera picturală pentru retina pură, eliberând-o de complicaţia sa cu spiritul, cu ceea ce numesc literatură sau filosofie!

Şi, într-adevăr, literatura sau filosofia sunt lucruri foarte diferite de plastică; dar tustrele sunt iremisibil spirit şi se găsesc supuse complicaţiilor acestuia. Este, aşadar, zadarnică încercarea de a-ţi face lucrurile mai simple şi mai uşor de mânuit, pe măsura propriei simplităţi. Nu există retină pură, nu există valori plastice absolute. Toate acestea aparţin unui stil anume, sunt rapor-tabile la el, iar un stil este rodul unui sistem de convingeri vii. Dar, în orice caz, acele valori cu presupusă valabilitate actuală sunt parcele minime din opera veche pe care le desprindem în chip silnic de rest, pentru a le afirma singure, lăsându-le în al doilea plan pe celelalte. Ar fi interesant să punem în evidenţă, cu oarecare sinceritate, ce anume din acele tablouri faimoase pare frumuseţe intactă şi durabilă. Puţinătatea elementelor de-marcate ar contrasta atât de brutal cu faima operei, încât ar fi cel mai bun mod de a mi se da dreptate.

Dacă merită cât de cât osteneala de a te fi născut în această epocă a noastră, atât de aspră şi nesigură, este tocmai pentru că în Europa se iveşte aspiraţia de a trăi fără vorbe mari, mai bine zis a nu trăi din vorbe mari. Povestea că arta este eternă şi vorbăria cu cele o sută de cele mai bune cărţi, cele o sută de cele mai bune picturi etc. Sunt lucruri pentru bunele timpuri trecute, când burghezii credeau că e de datoria lor să se ocupe de arte şi litere. Acuma, când se vede tot mai mult în cât de mare măsură arta nu e ceva „serios”, ci mai degrabă un joc fin lipsit de patetism şi solemnitate, căruia nu trebuie să i se consacre decât cei cu adevărat pasionaţi, cei care se complac în peripeţiile şi dificultăţile ei superflue şi se supun respectării stricte a regulilor sale, poliloghia cu eternitatea artei nu poate aduce nici o satisfacţie şi nici o clarificare. Eternitatea artei nu este o propoziţie fermă la adăpostul căreia ne-am putea refugia. Să-i lăsăm, dar, pe sacerdoţi, nu foarte siguri de existenţa zeităţilor lor, să şi le învăluie în ceţurile teribile ale marilor epitete patetice. Arta nu are nevoie de nimic din toate acestea, ci doar de amiază, de vreme limpede, de conversaţie transparentă, de precizie şi de un pic de voie bună.

Vocabula „artă” trebuie conjugată. La prezent, ea semnifică un anumit lucru, iar la trecut ceva cu totul diferit. Nu se pune problema de a-i tăgădui artei trecute niciunul din farmecele sale. Ele îi sunt conservate integral, dar, în pofida tuturora, ea rămâne situată într-o dimensiune spectrală, fără contact nemijlocit cu viaţa noastră, pusă parcă între paranteze şi virtualizată. Şi dacă, în primul moment, lucrul acesta pare o pierdere pe care o suferim, este pentru că nu se observă uriaşul câştig pe care-1 obţinem în acelaşi timp. Acelaşi gest cu care îndepărtăm din relaţiile noastre actuale trecutul, îl face pe acesta să renască tocmai ca trecut. În locul unei singure dimensiuni în care facem să ne alunece viaţa – prezentul – avem acuma două, precis diferenţiate, nu doar în idee, ci şi în simţire. Plăcerea umană se amplifică enorm când sensibilitatea istorică ajunge la maturitate. Atâta timp cât s-a crezut că cei vechi şi cei actuali suntem unii şi aceiaşi, peisajul era de o mare monotonie. Acum, existenţa dobândeşte o imensă varietate de planuri, se aprofundează, cu adânci perspective, şi fiecare epocă trecută constituie o aventură nouă. Cu condiţia de a şti să privim depărtarea de la distanţă, fără miopie, fără a contamina prezentul cu trecutul.

Voluptăţii pur estetice, care nu poate funcţiona decât în termeni de actualitate, i se adaugă azi formidabila voluptate istorică ce-şi amenajează iatacul nupţial în toate curbele cronologiei. Aceasta e veritabila volupte nouvelle pe care o căuta în tinereţe bietul Pierre Louys.

Nu e, aşadar, nici un motiv de supărare din pricina tuturor afirmaţiilor mele, ci mai degrabă se cade să ne dilatăm niţel capetele pentru a le ajusta la amplitudinea problemelor. Este iluzoriu să credem că situaţia artistică de astăzi – sau din oricare epocă – depinde numai de factori estetici. În iubirile şi urile care ţin de artă intervine tot restul condiţiilor spirituale ale vremii. Astfel, la noua noastră distanţă faţă de trecut colaborează instaurarea plenară a simţului istoric, germinând în zone ale sufletului străine de artă.

Vedem din munte numai acea parte a lui care se ridică deasupra nivelului mării şi uităm că mult mai mult este pământul acumulat sub el. Astfel, tabloul prezintă doar acea porţiune din el însuşi care se înalţă peste nivelul convenţiilor epocii sale. Îşi prezintă doar faţa: torsul rămâne submers în torentul temporal care-1 târăşte vertiginos către nefiinţă.

Nu este, aşadar, o chestiune de gusturi. Cine nu-1 simte, de la bun început, pe Velâzquez ca pe un anacronism, cine nu-1 apreciază tocmai pentru că este un anacronism, este incapabil de sacramente estetice. Cu asta nu pretind să spun că distanţa spirituală dintre vechii artişti şi noi înşine ar fi totdeauna aceeaşi. Velâzquez este, pesemne, unul din pictorii cei mai puţin arheologici. Dar dacă am cerceta din ce anume motive, s-ar dovedi poate că faptul provine din defectele, iar nu din virtuţile lui. Plăcerea pe care ne-o stârneşte arta veche este mai mult o savurare a vitalului decât a esteticului, întocmai cum în faţa operei contemporane simţim mai mult esteticul decât vitalul.

Această gravă disociere dintre trecut şi prezent nu e, desigur, un monopol al artei. Este, mai curând, faptul general al epocii noastre şi suspiciunea, mai mult sau mai puţin confuză, pe care o generează frământarea specifică a vieţii în aceşti ani. Simţim că, deodată, noi, oamenii actuali, am rămas singuri pe pământ, că morţii n-au murit în glumă, ci de-a binelea, că ei nu ne mai pot ajuta. Restul spiritului tradiţional s-a evaporat. Modelele, normele, tiparele nu ne sunt de folos. Trebuie să ne rezolvăm problemele fără nici o colaborare activă a trecutului, în plin actualism – indiferent dacă ele ţin de artă, de ştiinţă sau de politică. Europeanul este singur, fără morţii vn alături de el; asemeni lui Peter Schlemihl, el şi-a pierdut umbra. Asta se întâmplă mereu când vine amiaza.