Arta în prezent şi în trecut ¹¹

Expoziţia Artiştilor Iberici, dacă se va repeta cu îndrăzneală şi, depăşind orice descurajare, va reveni an de an cu neabătută insistenţă astronomică, poate fi de mare însemnătate pentru arta peninsulară. Cea de acum mi se pare destul de săracă în talente şi stiluri, dacă facem abstracţie de artiştii deja maturi care şi-au adăugat opera, dinainte cunoscută, nucleului celui mai caracteristic de noi pictori. Insuficienţa acestei prime recolte nu face însă decât să dovedească necesitatea de a repeta cu vrednică statornicie expunerea noilor producţii. Până acum, pictura heterodoxă a dus o existenţă privată şi didactică. Artiştii se pomeneau fără public şi izolaţi în faţa masei enorme a stilurilor tradiţionale. Acum, grupaţi, pot dobândi mai multă încredere în scopul lor şi, totodată, se pot confrunta unii cu alţii, speriindu-se de propriile locuri comune şi finisându-şi sistemul de ochire al intenţiei individuale. În treacăt, publicul va putea să înceapă a-şi acomoda organul receptor la „cazul” artei actuale şi, încetul cu încetul, se va pune la curent cu situaţia dramatică în care se găsesc muzele.

Încetul cu încetul – dintr-o dată e cu neputinţă. Situaţia este atât de delicată, atât de paradoxală, încât ar fi nedrept să le pretindem oamenilor o bruscă înţelegere a ei. În fapt, ar trebui să o definim printr-o formulă excesiv de împovărătoare prin para-doxalitatea ei. Ar trebui să spunem, mai mult sau mai puţin: arta actuală constă în faptul că ea nu există, şi este inevitabil să pornim de la această convingere pentru a crea şi savura astăzi artă autentică. Această formulă, desfăşurată, cum zic matematicienii, se limpezeşte treptat şi-şi pierde caracterul insuportabil. Mai toate epocile şi-au putut obţine un stil artistic adecvat sensibilităţii lor şi, prin urmare, actual, prelungind într-un sens sau altul arta trecutului. O atare situaţie era de două ori favorabilă, în primul rând, arta tradiţională propunea în mod ine-chivoc generaţiei noi ce anume avea de făcut aceasta. O atare faţetă, care în stilurile din trecut rămăsese neevidenţiată şi neîmplinită, se oferea exploatării de către cei nou-sosiţi. A lucra asupra ei presupunea conservarea integrală a artei tradiţionale. Era vorba de o evoluţie, de o modificare la care era supus nucleul nealterat al tradiţiei. Noul şi actualul erau, cel puţin ca aspiraţie, perfect clare şi în acelaşi timp se păstra viu şi contactul cu formele trecutului. Erau epoci fericite în care nu numai că exista un principiu evident al artei actuale, ci întreaga artă a trecutului sau mari porţiuni din ea, se bucurau de suficientă actualitate. Astfel, acum treizeci de ani, în Manet se găsea o plenitudine de prezent, dar, în acelaşi timp, Manet îl readucea la zi pe Velâzquez, îi dăruia un anume aer contemporan. Acum situaţia este opusă. Dacă cineva, după ce a parcurs sălile Expoziţiei Artiştilor Iberici, şi-ar zice: „Asta nu-i nimic. Aici nu-i artă”, eu unul nu m-aş teme să răspund: „Aveţi dreptate. E abia, abia mai mult decât nimic. Asta nu e încă o artă. Vreţi să-mi spuneţi însă ce s-ar putea încerca mai bun? Dacă aţi avea douăzeci şi cinci de ani şi o duzină de peneluri în mână, oare ce-aţi face?” Dacă interlocutorul ar fi ingenios, n-ar putea să răspundă decât sub una din aceste două forme: fie să propună imitarea vreunui stil vechi – ceea ce presupune a recunoaşte inexistenţa unui posibil stil actual – fie să prezinte concret un tablou, un singur tablou care, ca moştenitor al tradiţiei, să sugereze o nouă temă picturală, să semnaleze vreun ungher încă intact în topografia artei uzate. Cât timp nu se va întâm-pla aşa ceva, poziţia celor care socotesc că tradiţia artistică a ajuns să-şi consume toate posibilităţile şi se impune căutarea altei forme de artă va rămâne invulnerabilă. Această explorare constituie misiunea artiştilor tineri. Ei nu au o artă, ci doar o pornire spre ea. De-aceea ziceam mai înainte că cea mai bună artă a prezentului constă în a nu exista, întrucât ceea ce azi pretinde a fi operă deplină şi realizată obişnuieşte a fi, într-adevăr, lucrul cel mai antiartistic cu putinţă: repetarea trecutului. Se vor fi găsind inşi dispuşi a recunoaşte că nu există o artă propriu-zis contemporană, adăugind însă că avem la-ndemână arta trecutului cu care ne putem satisface apetiturile estetice. N-aş putea, fără nelinişti, să mă refugiez într-o asemenea opinie. Nu cred că poate exista o artă a trecutului când lipseşte una a prezentului, legată de cea dintâi printr-un nex pozitiv. Ceea ce în alte epoci a păstrat viu gustul pentru pictura veche a fost tocmai stilul nou, care, derivat din ea, îi dădea o nouă semnificaţie, ca în cazul Manet – Velâzquez. Adică: arta trecutului este artă, în sensul plin al cuvântului, în măsura în care încă este prezentă, încă poate fecunda şi inova. Când se transformă efectiv în simplu trecut, ea îşi pierde eficacitatea strict estetică şi ne sugerează emoţii de extracţie arheologică. Acestea constituie, fără îndoială, un motiv de mari desfătări, dar nu se pot confunda cu veritabila plăcere estetică şi nici n-o pot înlocui. Arta trecutului nu „este” artă; „a fost” artă.

De unde rezultă că lipsa de entuziasm pentru pictura tradiţională, caracteristică azi tinerilor, nu provine dintr-un dispreţ capricios. Întrucât azi nu există o artă moştenitoare a tradiţiei, din vinele prezentului nu iese sânge care să dea viaţă trecutului, aducându-1 până la noi. Acesta rămâne, aşadar, redus la el însuşi, exanguu, mort, fost. Velâzquez este o minune arheologică. Mă îndoiesc intens că cineva care ar şti să-şi analizeze propriile stări spirituale şi n-ar confunda unele lucruri cu altele ar putea să nu observe deosebirea dintre propriul entuziasm – atât de justificat – pentru Velâzquez şi entuziasmul riguros estetic. Cleopatra este o figură atractivă, seducătoare, care urcă din cea mai vagă depărtare; cine însă ar putea să confunde „dragostea” sa pentru Cleopatra cu cea pe care o simte eventual pentru oricare femeie de azi? Relaţia noastră cu trecutul seamănă mult cu cea pe care o avem cu prezentul, numai că e spectrală; prin urmare, în ea nimic nu este efectiv: nici dragostea, nici ura, nici plăcerea, nici durerea.

Înţeleg prea bine că marele public nu e interesat de opera pictorilor noi, iar această Expoziţie nu lui trebuie să i se adreseze, ci exclusiv persoanelor pentru care arta este o problemă vie, iar nu o soluţie, un sport esenţial, iar nu o delectare pasivă. Doar ele se pot interesa de ceea ce este, mai curând decât o artă, o mişcare către ea, un antrenament aspru, o corvoadă de laborator, o încercare de atelier. Şi nici nu cred că artiştii de azi pot crede că lucrarea lor este altceva. Dacă cineva socoate că, pentru epoca noastră, cubismul este ceea ce au fost pentru a lor impresionismul, Velâzquez, Rembrandt, Renaşterea etc, comite, după judecata mea, o gravă eroare. Cubismul e doar o încercare de posibilităţi picturale pe care o face o epocă lipsită de-o artă plenară. Din acest motiv este atât de caracteristic pentru vremea noastră să se producă mai mult teorii şi programe decât opere.

Numai că a face toate acestea – teorii, programe şi pocitanii cubiste sau de alt soi – însemnează a face tot ce se poate face mai mult în ziua de azi. Şi dintre toate atitudinile pe care ne e dat să le adoptăm, cea mai profundă ne recomandă docilitatea faţă de ordinea timpului. Cealaltă, credinţa că omul poate să facă ce-i place oricând, mi se pare de-a dreptul frivolă şi un serios simptom de puerilitate. Naivii cred că pot alege între posibilităţi infinite: îşi închipuie mai presus de orice că pot alege tot ce e mai bun şi visează că sunt sultani, episcopi, împăraţi. Tot aşa, nu ducem lipsă azi de fiinţe puerile care „vor să fie clasici”, nimic mai puţin. Afirmaţie prin care nu ştiu bine dacă vor să spună că doresc să imite vreun stil antic, ceea ce mi s-ar părea destul de puţin, sau, ceea ce e mai probabil, să fie clasici pentru posteritate, şi asta mi s-ar părea prea mult. „A vrea” să fii clasic e ca şi cum ai vrea să pleci la Războiul de treizeci de ani.

Şi unele, şi altele sunt posturi pe care le iau amatorii de posturi, şi nu au parte decât de nemulţumire, pentru că faptele nu li se supun. Mi-e greu să cred că cineva care nu începe prin a recunoaşte în tot dramatismul ei situaţia actuală, şi anume că nu există o artă contemporană, iar marea artă a trecutului a devenit istorică, poate izbuti să-şi facă poziţia comodă.

La urma urmelor, la fel stau lucrurile şi în politică. Instituţiile tradiţionale şi-au pierdut vigoarea şi nu mai suscită respect şi entuziasm, fără ca, pe de altă parte, să se schiţeze vreun ideal oarecare cu privire la altele posibile pentru a le înlocui pe cele supravieţuitoare.

Este, poate, o situaţie lamentabilă, penibilă, jalnică – oricum vreţi – dar are un avantaj: că ea este realitatea. Şi faptul acesta – definirea ei – constituie unica misiune exigibilă scriitorului. Celelalte nu sunt decât lăudabile şi presupun că cea primordială a fost îndeplinită.

Se va spune însă că trecutul artistic nu trece, că arta este eternă. Da, se va spune, dar.

El Sol, iunie 1925