Netranscendenţa artei

Toate acestea se concentrează în simptomul cel mai acut, i grav şi mai profund pe care-l prezintă arta tânără, o trăsătură extrem de stranie a noii sensibilităţi estetice care impune o meditaţie foarte vie. E ceva foarte delicat de rostit, deoarece, printre ahe motive, este foarte greu de formulat cu precizie. Pentru omul din generaţia cea mai nouă, arta este un lucru fără transcendenţă. O dată scrisă această frază, mă sperii de ea când îi observ nenumărata iradiere de semnificaţii diferite. Căci nu e vorba ca fiecărui ins de astăzi arta să i se pară un lucru fără însemnătate sau mai puţin însemnat decât insului de ieri, ci de faptul că artistul însuşi îşi vede arta ca pe o muncă netranscendentă. Nici asta nu exprimă însă riguros adevărata situaţie. Deoarece adevărul nu este că pe artist l-ar interesa în mică măsură opera şi profesia lui, ci că ele îl interesează tocmai fiindcă nu au o importanţă gravă şi tocmai pentru că sunt lipsite de ea. Cazul nu poate fi bine înţeles dacă nu-l privim în opoziţie cu ceea ce era arta acum treizeci de ani şi, în genere, de-a lungul întregului secol trecut. Poezia sau muzica erau pe atunci activităţi de un calibru enorm: se aştepta de la ele nimic mai puţin decât salvarea speciei umane din ruina religiilor şi din relativismul inevitabil al ştiinţei. Arta era transcendentă într-un sens nobil. Era astfel prin tema ei, care consta îndeobşte în cele mai grave probleme ale umanităţii, şi era şi prin sine însăşi, ca facultate umană ce dădea justificare şi demnitate speciei. Merita văzut gestul solemn pe care-l adopta în faţa masei marele poet şi misticul genial, gest de profet sau întemeietor de religie, postura maiestuoasă de om de statVăspunzător de destinele universale.

Bănuiesc că pe un artist de azi l-ar îngrozi să se vadă uns cu o misiune atât de enormă şi obligat, în consecinţă, să trateze în opera lui materii capabile de asemenea repercusiuni. Lui începe să-i miroasă cumva a fruct artistic tocmai când începe să observe că aerul îşi pierde seriozitatea, iar lucrurile prind a ţopăi uşuratic, libere de orice formalitate. Acea piruetare universală este pentru el semnul autentic că muzele există. Dacă se poate spune că arta îl salvează pe om, e doar pentru că-l salvează de seriozitatea vieţii şi trezeşte în el neaşteptata copi-lăreală. Reîncepe să fie simbol al artei flautul magic al lui Pan, care-i face pe iezi să dănţuiască la marginea pădurii.

Toată arta nouă se dovedeşte inteligibilă şi capătă o anume doză de măreţie când e interpretată ca o încercare de a crea puerilitate într-o lume bătrână. Alte stiluri pretindeau să fie puse în legătură cu dramaticele mişcări sociale şi politice sau chiar cu profundele curente filosofice ori religioase. Noul stil, din contră, solicită din capul locului să fie apropiat de triumful sporturilor şi al jocurilor. Sunt două fapte surori, de aceeaşi obârşie.

În câţiva ani am văzut cum creşte mareea sportului în paginile periodicelor, făcând să naufragieze aproape toate caravelele seriozităţii. Articolele de fond ameninţă să coboare în abisul lor titular, iar la suprafaţă navighează victorioase iolele de regată. Cultul corpului este dintotdeauna simptom de inspiraţie puerilă, deoarece este frumos şi agil doar în adolescenţă, în vreme ce cultul spiritului indică voinţă de îmbătrânire, deoarece ajunge la plenitudine doar după ce trupul a intrat în decadenţă. Triumful sportului semnifică victoria valorilor tinereţii asupra valorilor senectuţii. Acelaşi fenomen se petrece cu cinematograful, care e, prin excelenţă, o artă corporală.

În generaţia mea încă se bucurau de mare prestigiu manierele bătrâneţii. Adolescentul năzuia să înceteze cât mai curând cu putinţă să fie adolescent şi prefera să imite umbletul obosit al bărbatului uzat de ani. Azi, băieţii şi fetele fac eforturi de a-şi prelungi copilăria, iar tinerii de a-şi păstra şi a-şi pune în evidenţă tinereţea. Nu încape îndoială: Europa intră într-o etapă de puerilitate.

Evenimentul nu trebuie să surprindă. Istoria se mişcă după mari ritmuri biologice. Mutaţiile ei maxime nu pot proveni din cauze secundare şi de amănunt, ci din factori foarte elementari, din forţe primare cu caracter cosmic. Bine ar fi ca diferenţele cele mai mari şi aşa zicând polare, existente în fiinţa vie – sexele şi vârstele – să nu exercite o înrâurire şi asupra profilului vremurilor. Şi, într-adevăr, este lesne de observat că istoria se balansează ritmic de la un pol la altul, lăsând ca în unele epoci să predomine calităţile masculine şi în altele cele feminine sau exaltând uneori natura juvenilă, iar alteori pe cea a maturităţii ori a bătrâneţii.

Aspectul pe care-l ia existenţa europeană în toate ordinele anunţă o vreme a masculinităţii şi a tinereţii. Femeia şi bătrânul trebuie să cedeze pentru o perioadă cârmuirea vieţii în favoarea adolescenţilor, şi nu e de mirare că lumea pare a-şi pierde treptat din gravitate.

Toate caracterele artei noi se pot rezuma în cel referitor la netranscendenţa ei, care, la rândul său, nu constă în altceva decât în faptul că arta şi-a schimbat amplasarea în ierarhia preocupărilor sau intereselor umane. Acestea pot fi reprezentate ca o sene de cercuri concentrice, a căror rază e distanţa dinamică până la axul vieţii noastre, unde acţionează supremele noastre năzuinţe. Lucrurile de orice ordin – vitale sau culturale – se rotesc pe acele orbite diverse atrase mai mult ori mai puţin de centrul cordial al sistemului. Ei bine, aş zice că arta, situată înainte – ca ştiinţa sau politica – foarte aproape de axul entuziast, susţinător al persoanei noastre, s-a deplasat către periferie. Nu şi-a pierdut niciunul dintre atributele exterioare, dar a devenit distantă, secundară şi mai puţin încărcată.

Aspiraţia către arta pură nu este, după cum se crede îndeobşte, o trufie, ci, din contra, o mare modestie. Golindu-se de patetism omenesc, arta rămâne fără nici o transcendenţă – ca artă în exclusivitate, fără altă pretenţie.