Destin ironic

Mai sus s-a afirmat că noul stil, luat în generalitatea sa cea mai amplă, constă în a elimina ingredientele „omeneşti, prea omeneşti” şi a reţine doar materia pur artistică. Asta pare a

! Ar fi interesant de analizat mecanismele psihologice prin intermediul cărora arta de ieri exercită o influenţă negativă asupra celei de mâine. Deocamdată, există unul foarte clar: oboseala. Simpla repetiţie a unui stil toceşte şi istoveşte sensibilitatea. Wolfflin a arătat în cartea sa Principii fundamentale ale istoriei artei puterea pe care oboseala a avut-o în repetate rânduri pentru a mobiliza arta, obligând-o să se transforme. [Publicată în Biblioteca Ideas del Siglo XX, condusă de Jose Ortega y Gasset.] (Ediţie românească: Heinrich Wolfflin, Principii fundamentale ale istoriei artei. Problema evoluţiei stilului în arta modernă, traducere şi postfaţă de Eleonora Costescu, Editura Meridiane, 1968.

— N.t.) Cu atât mai mult în literatură. Cicero, pentru „a vorbi latineşte” foloseşte încă latine loqui; dar în sec. al V-lea, Sidonius Apollinans va trebui să spună latialiter insusurrare. Vreme de prea multe veacuri se spusese acelaşi lucru sub aceeaşi formă.

Implica un mare entuziasm pentru artă. Dar când dăm roată aceluiaşi fapt şi-l contemplăm de pe alt versant, surprindem în el un aspect opus de plictiseală sau dispreţ. Contradicţia este evidentă, e foarte important s-o subliniem. În definitiv, ar însemna că arta nouă este un fenomen de natură echivocă, lucru, la drept vorbind, deloc surprinzător, deoarece echivoce sunt mai toate marile fapte din aceşti ani în curs. Ar fi de ajuns să analizăm un pic evenimentele politice din Europa pentru a găsi în ele acelaşi miez echivoc.

Cu toate acestea, contradicţia dintre dragoste şi ură faţă de unul şi acelaşi lucru se atenuează oarecum dacă privim mai îndeaproape producţia artistică a zilei.

Prima consecinţă pe care o aduce cu sine acea retragere a artei în ea însăşi este eliminarea dintr-însa a oricărui patetism. In arta încărcată de „umanitate” se repercuta caracterul grav specific vieţii. Arta era un lucru foarte serios, aproape hieratic. Uneori pretindea nu mai puţin decât să salveze specia umană – la Schopenhauer şi la Wagner. Or, aşa ceva nu poate decât să-l uimească pe cineva care îşi dă seama că noua inspiraţie este totdeauna, infailibil, comică. Ea se face auzită, toată, pe această singură coardă şi doar în acest ton. Comjcitatea va fi mai mult sau mai puţin violentă şi va evolua de la/. Clovneria„ deschisă până la clipitul uşor ironic, dar nu lipseşte niciodată. Şi nu pentru că conţinutul operei ar fi comic – asta ar însemna a recădea într-o modalitate sau o categorie a stilului „uman„ – ci pentru că, oricare i-ar fi conţinutul, arta însăşi devine zeflemea. A căuta, aşa cum am arătat mai sus, ficţiunea ca ficţiune propriu-zisă este o intenţie care nu poate avea loc decât într-o stare sufletească jovială. Asta e ceea ce perturbă cel mai mult înţelegerea operelor tinere din partea persoanelor serioase, cu sensibilitate mai puţin actuală. Ele cred că pictura şi muzica celor noi sunt pură „farsă„ – în sensul rău al cuvântului – şi nu admit posibilitatea ca să poţi vedea anume în farsă misiunea radicală a artei şi acţiunea ei benefică. Ar fi „farsă„ – în sensul rău al cuvântului – dacă artistul actual ar pretinde să intre în competiţie cu arta „serioasă” a trecutului şi dacă un tablou cubist ar solicita acelaşi tip de admiraţie patetică, cvasireligioasă, ca şi o statuie a lui Michelangelo. Dar artistul de acum ne invită să contemplăm o artă care este o glumă, care este, în esenţă, gluma despre sine însăşi. Pentru că în aceasta îşi are obârşia comicitatea acestei inspiraţii, în loc de a râde de cineva sau de ceva determinat – fără victimă nu există comedie – arta nouă ridiculizează arta.

Şi să nu ne risipim, auzind asta, în prea multe gesturi alarmate, dacă vrem să rămânem înţelepţi. Nicicând arta nu-şi demonstrează mai bine darul magic ca în această zeflemea de sine. Pentru că făcând gestul de a se anihila pe ea însăşi, ea continuă să fie artă şi, printr-o miraculoasă dialectică, negarea de sine este conservare de sine şi triumf.

Tare mă-ndoiesc că pe un tânăr de azi l-ar putea interesa un vers, o trăsătură de penel, un sunet care să nu poarte în sinea-i un reflex ironic.

La urma urmelor, nici nu este ceva complet nou ca idee şi teorie. La începutul secolului al XlX-lea, un grup de romantici germani condus de fraţii Schlegel a proclamat ironia ca pe maxima categorie estetică şi din raţiuni ce coincid cu noua intenţie a artei. Aceasta nu se justifică dacă se mărgineşte să reproducă realitatea, dublând-o inutil. Misiunea ei e de a suscita un orizont ireal. Pentru a realiza aşa ceva nu există alt mijloc decât negarea realităţii noastre, situându-ne prin acest act deasupra ei. A fi artist însemnează a nu lua în serios pe omul atât de serios care suntem când nu suntem artişti.

Este limpede că acest destin de inevitabilă ironie conferă artei noi o nuanţă monotonă numai bună ca să-l aducă la disperare până şi pe cel mai răbdător ins. Dar, totodată, se nivelează contradicţia dintre iubire şi ură pe care am semnalat-o mai înainte. Ranchiuna se adresează artei ca seriozitate; dragostea, artei victorioase ca farsă, care triumfă asupra a toate, inclusiv asupra ei înseşi, aşa cum într-un sistem de oglinzi re-flectându-se indefinit unele în celelalte, nici o formă nu este şi ultima, toate rămân mofluze şi devin pură imagine.