Influenţa negativă a trecutului

Intenţia acestui eseu se reduce, după cum am spus, la stabilirea filiaţiei artei noi prin mijlocirea unora dintre trăsăturile ei diferenţiale. Dar, la rândul său, această intenţie se află în slujba unei curiozităţi cu bătaie mai lungă pe care paginile de faţă nu cutează s-o satisfacă, lăsându-l pe cititor să o simtă, abandonat în voia meditaţiei sale private. Mă refer la cele ce urmează.

Altundeva1 am arătat că arta şi ştiinţa pură, tocmai pentru că sunt activităţile cele mai libere, cele mai puţin strict supuse condiţiilor sociale ale fiecărei epoci, sunt cele dintâi fapte în care se poate întrezări orice schimbare a sensibilităţii colective. Dacă omul îşi modifică atitudinea radicală în faţa vieţii, el va începe prin a-şi manifesta noul temperament în creaţia artistică şi în emanaţiile ei ideologice. Subtilitatea ambelor materii le face

1 Vezi cartea mea El tema. De nuestro tempo. {Tema vremii noastre, Humanitas, 1998.

— N.t.) infinit docile faţă de cea mai uşoară adiere a alizeelor spirituale. Aşa cum, la ţară, când deschidem balconul dimineaţa, ne uităm la fumul căminelor ca să deducem vântul care va domina peste zi, ne putem arăta şi la fereastra artei şi ştiinţei noilor generaţii cu o curiozitate meteorologică asemănătoare.

În acest scop e însă inevitabil să începem prin a defini noul fenomen. Abia după aceea ne putem întreba cărui stil general de viaţă îi este el simptom şi vestitor. Răspunsul ar cere să investigăm cauzele acestui ciudat viraj pe care-l face arta, ceea ce ar fi o întreprindere prea gravă ca să o atacăm aici. De ce graba asta de „a dezumaniza”, de ce această silă faţă de formele vii? Probabil, ca orice fenomen istoric, şi acesta are nenumărate sisteme radiculare, a căror cercetare pretinde mirosul cel mai fin. Cu toate acestea, oricare ar fi celelalte, există o cauză pe deplin limpede, chiar dacă nu are pretenţia de a fi cea decisivă. Nu e uşor de supralicitat influenţa pe care trecutul artei o are totdeauna asupra viitorului ei. În artist se produce mereu un şoc sau o reacţie chimică între sensibilitatea sa originală şi arta care s-a făcut până la el. Nu se găseşte singur în faţa lumii, ci, în relaţiile cu ea, intervine totdeauna, ca un dragoman, tradiţia artistică. Şi oare în ce mod va avea loc această reacţie dintre simţul original şi formele frumoase ale trecutului? Într-un mod pozitiv sau negativ. Artistul se va simţi înrudit cu trecutul şi se va percepe pe sine ca născându-se dintr-însul, moştenindu-l şi perfecţionându-l – ori dacă nu, mai mult sau mai puţin, va găsi în sinea lui o repugnantă spontană şi indefinibilă faţă de artiştii tradiţionali în vigoare, dominatori. Şi la fel cum în primul caz va simţi nu puţină voluptate instalându-se în tiparul convenţiilor uzuale şi repetând unele din gesturile lor consacrate, în cel de-al doilea nu numai că va produce o operă diferită de cele primite, ci va găsi aceeaşi voluptate în a-i conferi acestei opere un caracter agresiv împotriva normelor prestigioase.

Împrejurarea asta e dată îndeobşte uitării când se vorbeşte despre influenţa zilei de ieri asupra celei de azi. S-a constatat mereu, fără dificultate, în opera unei epoci voinţa de asemănare, mai mult sau mai puţin, cu cea a altei epoci anterioare, în schimb, pare anevoios pentru mai toată lumea sa observe influenţa negativă a trecutului şi să remarce că un nou stil e format de multe ori prin negaţia conştientă şi complicată a stilurilor tradiţionale.

Şi fapt este că nu poţi înţelege traiectoria artei, de la romantism până în ziua de azi, dacă nu iei în considerare ca factor al plăcerii estetice acea dispoziţie negativă, agresivitatea şi zeflemeaua faţă de vechea artă. Baudelaire se complace în Venera neagră tocmai pentru că cea clasică este albă. De atunci, stilurile care au continuat să se succeadă au sporit doza de ingrediente negative şi blasfematorii în care se găsea cu voluptate tradiţia, până acolo încât astăzi profilul artei noi este făurit din pure negaţii ale artei vechi. Şi e de înţeles că lucrurile stau astfel. Când o artă cunoaşte numeroase veacuri de evoluţie continuă, fără hiaturi grave sau catastrofe istorice care s-o întrerupă, producţia se aglomerează şi tradiţia densă apasă tot mai mult asupra inspiraţiei zilei. Sau, altfel spus: între artistul care se naşte şi lume se interpune tot mai marele volum de stiluri tradiţionale, înter-ceptând comunicarea directă şi originală dintre ei. Aşa încât, din două una: fie tradiţia dizlocă în cele7 din urmă orice potentă originală – a fost cazul Egiptului, al Bizanţului, al Orientului – fie apăsarea trecutului asupra prezentului trebuie să-şi schimbe semnul şi să survină o lungă epocă în care arta nouă se vindecă treptat de cea veche care o sufocă. Acesta a fost cazul sufletului european, în care predomină un instinct futurist în comparaţie cu iremediabilul tradiţionalism şi paseism oriental.

Bună parte din ceea ce am numit „dezumanizare” şi silă de formele vii provine din această antipatie faţă de interpretarea tradiţională a realităţilor. Vigoarea atacului se află în raport direct cu distanţele. Astfel, ceea ce le repugnă cel mai mult artiştilor din ziua de azi este maniera predominantă din secolul trecut, în ciuda faptului că în ea există deja o doză considerabilă de opoziţie faţă de stiluri mai vechi. In schimb, noua sensibilitate simulează o simpatie suspectă pentru arta mai îndepărtată în timp şi spaţiu, preistoricul şi exotismul sălbatic. La drept vorbind, ceea ce-i face plăcere în aceste opere primitive este – mai mult decât ele însele – ingenuitatea lor, adică absenţa unei tradiţii care încă nu se formase.

Dacă aruncăm acum o privire cu coada ochiului înspre problema tipului de viaţă care se simptomatizează în acest atac la trecutul artistic, ne surprinde o viziune ciudată, de un uriaş dramatism. Pentru că, la urma urmelor, a agresa arta trecutului, într-un mod atât de general, însemnează a te întoarce împotriva Artei înseşi, căci oare ce altceva este arta, concret vorbind, decât cea care a fost făcută şi până acum?

Dar atunci, sub masca iubirii pentru arta pură nu cumva se ascunde saţul de artă, ura împotriva artei? Cum ar fi cu putinţă aşa ceva? Ura împotriva artei nu poate apărea decât acolo unde domină şi ura împotriva ştiinţei, ura împotriva Statului, ura, pe scurt, împotriva întregii culturi. Oare în inimile europene dospeşte o ranchiună inexplicabilă împotriva propriei lor esenţe istorice, ceva ca acel odium professionis care-l invadează pe călugăr, după ani lungi de claustrare, o aversiune faţă de disciplina sa, faţă de regula însăşi care i-a structurat viaţa.

Iată momentul cel mai potrivit pentru a ridica peniţa, lăsând ca un stol de interogaţii să-şi înalţe zborul de cocon.