Iconoclastia

Nu pare excesivă afirmaţia că artele plastice ale noului stil au revelat o veritabilă silă faţă de formele vii sau fiinţele însufleţite. Fenomenul capătă deplină evidenţă dacă se compară arta acestor ani cu acel ceas în care, din disciplina gotică, ies la suprafaţă, ca dintr-un coşmar, pictura şi sculptura şi dau marea recoltă mundană a Renaşterii. Penelul şi dalta se des-fătează cu voluptate în a urma liniaturile pe care modelul animal sau vegetal le înfăţişează în carnaţiile lor delicate în care palpită vitalitatea. Nu contează ce fiinţe anume, cu condiţia ca viaţa să-şi transmită în ele pulsaţia dinamică. Şi din tablou sau sculptură se revarsă forma organică peste ornament. Este vremea cornurilor abundenţei, izvoare de viaţă torenţială ce ameninţă să inunde spaţiul cu fructele lor dolofane şi coapte.

De ce simte oare artistul groaza de-a urma linia delicată a trupului viu şi-o înlocuieşte cu schema geometrică? Nici toate erorile şi chiar escrocheriile cubismului nu întunecă faptul că o vreme ne-am complăcut într-un limbaj al unor pure forme euclidiene.

Fenomenul se complică atunci când ne amintim că istoria estejDeriodic traversată de această furie a geometrismului plastic, încă din evoluţia artei preistorice vedem că sensibilitatea începe prin a căuta forma vie şi sfârşeşte prin a o eluda, terorizată parcă sau dezgustată, reculegându-se în semne abstracte, ultim reziduu de figuri animale sau cosmice. Şarpele se stilizează într-o meandră, soarele în zvastică. Uneori această silă de forma vie se înflăcărează până la furie şi produce conflicte publice. Revoluţia contra imaginilor creştinismului oriental, interdicţia semitică de a reproduce animale – un instinct opus oamenilor care au decorat peştera de la Altamira – are, fără îndoială, pe lângă sensul său religios, şi o rădăcină de sensibilitate estetică, a cărei înrâurire posterioară în arta bizantină este evidentă.

Ar fi mai mult decât interesant să cercetăm cu toată atenţia irupţiile de iconoclastie care izbucnesc din când în când în religie şi artă. In arta nouă acţionează evident acest straniu sentiment iconoclast şi deviza ei ar putea fi prea bine acel precept al lui Porfir şi pe care, adoptat de maniheişti, l-a combătut atât de înverşunat Sfântul Augustin: Omne corpus fugiendum est [„în toate trebuie să fugi de trup”.

— N.t.]. Şi e limpede că se referă la trupul viu. Curioasă inversare a culturii greceşti, care, la ceasul ei culminant, a fost atât de prietenoasă faţă de formele vii!