Inversarea

Substanţializându-se, metafora devine, mai mult sau mai puţin, protagonistă a destinelor poetice. Asta presupune pur şi simplu că intenţia estetică şi-a schimbat semnul, că s-a inversat. Mai înainte, metafora se transpunea pe o realitate, în chip de podoabă, montură sau odăjdii. Acum, dimpotrivă, se urmăreşte eliminarea susţinerii extrapoetice sau reale şi se pune problema realizării metaforei, a instituirii ei ca res poetică. Această invertire a procesului estetic nu aparţine în exclusivitate necesităţii metaforice, ci se întâlneşte în toate ordinele şi cu toate mijloacele, ajungând să se preschimbe într-un climat general – ca tendinţă1 – al întregii arte curente.

Relaţia dintre mintea noastră şi lucruri constă în gândirea lor, în formarea de idei despre ele. În fapt, din real nu posedăm decât ideile pe care am izbutit să ni le formăm despre el. Sunt oarecum acel belvedere din care vedem lumea. Goethe spunea foarte bine că fiecare nou concept e ca un nou organ care se iveşte în noi. Cu ajutorul ideilor vedem, aşadar, lucrurile, dar în starea naturală a minţii nu ne dăm seama de cele dintâi, la fel cum ochiul, când priveşte, nu se vede pe sine însuşi. Altfel spus, a gândi este dorinţa de a capta realitatea prin intermediul ideilor; mişcarea spontană a minţii merge de la concepte la lume.

Fapt e însă că între idee şi lucru există întotdeauna o distanţă absolută. Realul debordează totdeauna conceptul care încearcă să-l conţină. Obiectul e totdeauna mai mult şi altfel decât ceea ce este gândit în ideea sa. Aceasta rămâne mereu ca o biată schemă, ca o schelărie cu care încercăm să ajungem la realitate. Cu toate acestea, tendinţa naturală ne îndeamnă să credem că realitatea este ceea ce gândim despre ea, prin urmare să o confundăm cu ideea, luând-o pe aceasta, de bună-credinţă, drept lucrul însuşi. Pe scurt, excesul nostru vital de realism ne face să cădem într-o idealizare naivă a realului. Aceasta e propensiunea nativă, „umană”.

Dacă acum, în loc de a ne lăsa antrenaţi în această direcţie a intenţiei, o inversăm şi, întorcând spatele presupusei realităţi, luăm ideile drept ceea ce sunt – simple scheme subiective – şi le facem să-şi ducă viaţa ca atare, cu profilul lor colţuros, sfrijit, dar străveziu şi pur, dacă, pe scurt, ne propunem în mod deliberat să realizăm ideile, însemnează că le-am dezumanizat, că le-am dereahzat. Căci ele sunt, în fapt, irealitate. A le lua

1 Ar fi plictisitor să repetăm, în subsolul fiecăreia dintre aceste pagini, că fiecare din trăsăturile subliniate de către mine ca fiind esenţiale pentru arta nouă trebuie înţelese în sensul de propensiuni predominante, şi nu de atribuiri absolute.

Drept realitate însemnează a idealiza – a falsifica în chip naiv. A le face să trăiască în propria lor irealitate însemnează, aşa zicând, a realiza irealul ca ireal. Aici nu mergem de la minte la lume, ci, dimpotrivă, conferim plasticitate, obiectivăm, mun-dificăm schemele, interioritatea şi subiectivitatea.

Pictorul tradiţional care face un portret pretinde că a pus stăpânire pe realitatea persoanei, pe când, la drept vorbind şi în cel mai bun caz, a lăsat pe pânză o selecţie schematică, decisă în mod capricios de mintea lui, din infinitudinea care alcătuieşte persoana reală. Ce-ar fi dacă, în loc de a voi să o picteze pe aceasta, pictorul s-ar hotărî să-şi picteze ideea, schema sa referitoare la persoană? Atunci tabloul ar fi adevărul însuşi şi n-ar surveni fiascoul inevitabil. Tabloul, renunţând să rivalizeze cu realitatea, s-ar preschimba în ceea ce şi este îr/chip autentic: un tablou – o irealitate.

Expresionismul, cubismul etc. au fost într-o măsură variată încercări de a institui această hotărâre în direcţia radicală a artei. De la pictarea lucrurilor s-a trecut la pictarea ideilor: artistul a devenit orb pentru lumea exterioară şi şi-a întors pupila către peisajele interne şi subiective.

În pofida necizelărilor şi permanentei lipse de rafinament a materiei sale, piesa lui Pirandello Şase personaje în căutarea unui autor a fost poate unica din aceşti ultimi ani care provoacă meditaţia amatorului de estetică a dramei. Ea constituie un exemplu clar de inversare a temei artistice pe care încerc s-o descriu. Teatrul tradiţional ne propune ca în personajele sale să vedem persoane şi în gestica lor expresia unei drame „omeneşti”. Aici, dimpotrivă, se izbuteşte să ni se trezească interesul pentru nişte personaje ca personaje, cu alte cuvinte ca idei sau pure scheme.

S-ar putea afirma că aceasta e prima „dramă de idei”, riguros vorbind, care s-a compus vreodată. Cele astfel numite mai înainte nu erau propriu-zis drame de idei, ci drame între pseu-dopersoane ce simbolizau idei. În Şase personaje, destinul dureros pe care ele îl reprezintă este simplu pretext şi ajunge a fi depotenţat; în schimb, asistăm la drama reală a unor idei ca atare, a unor fantasme subiective care gesticulează în mintea unui autor. Încercarea de dezumanizare e cum nu se poate mai clară şi posibilitatea de-a o realiza este dovedită în acest caz. În acelaşi timp se observă exemplar dificultatea marelui public de a-şi acomoda viziunea la această perspectivă inversată. El caută drama umană pe care opera o devirtualizează constant, o retrage şi ironizează, punând în locul ei – adică în prim-plan – ficţiunea teatrală însăşi ca ficţiune propriu-zisă. Marele public este iritat la gândul că e amăgit şi nu ştie să se complacă în delicioasa fraudă a artei, cu atât mai excelentă, cu cât îşi va face mai bine vădită textura frauduloasă.