Invitaţie la înţelegere.

În opera de artă preferată de către secolul anterior se găseşte totdeauna un nucleu de realitate trăită care echivalează oarecum cu substanţa corpului estetic. Asupra lui operează arta şi lucrarea ei se mărgineşte să şlefuiască acel nucleu uman, să-i dea lustru, strălucire, podoabă sau reverberaţie. Pentru cei mai mulţi oameni o asemenea structură a operei de artă e cea mai naturală, este unica posibilă. Arta este reflex al vieţii, este natura văzută printr-un temperament, e reprezentarea omenescului etc. Fapt e însă că tinerii, cu nu mai puţină convingere, susţin contrariul. De ce oare astăzi bătrânii trebuie să aibă mereu dreptate împotriva tinerilor, lucrurile stând însă astfel încât ziua de mâine dă totdeauna dreptate tinerilor împotriva bătrânilor? Mai presus de orice, nu se cade să ne indignăm şi nici să strigăm. Dove şi grida non e vera scienza („Când strigi, nu există adevărată ştiinţă”, n. t), spunea Leonardo da Vinci; neque îngere neque indignări, sed intelligere („Nici să nu te jeluieşti, nici să nu te indignezi, ci să înţelegi”, n.t.), recomanda Spinoza. Convingerile noastre cele mai înrădăcinate, cele mai indubitabile sunt cele mai suspecte. Ele constituie limita noastră, hotarele noastre, temniţa noastră. Viaţa e puţin lucru dacă în ea nu bate din picior o dorinţă formidabilă de a-şi amplifica frontierele. Trăim în măsura în care râvnim să trăim mai mult. Orice îndâr-jire de a ne menţine înăuntrul orizontului nostru obişnuit denotă slăbiciune, decădere a energiilor vitale. Orizontul este o linie biologică, un organ viu al fiinţei noastre; în vreme ce savurăm plenitudinea, orizontul emigrează, se dilată, ondulează elastic, aproape în cadenţa respiraţiei noastre. In schimb, când orizontul se fixează însemnează că s-a anchilozat şi că noi păşim în bătrâneţe.

Nu e atât de evident pe cât presupun academizanţn că opera de artă ar trebui să constea neapărat dintr-un nucleu uman pe care muzele îl piaptănă şi-l şlefuiesc. Asta însemnează, până una, alta, a reduce arta exclusiv la cosmetică. Am arătat mai înainte că perceperea realităţii trăite şi perceperea formei artistice sunt, în principiu, incompatibile, întrucât pretind o acomodare diferită în aparatul nostru perceptiv. O artă care ne-ar propune această dublă privire ar fi o artă strabică. Secolul al XlX-lea a suferit cum nu se poate mai mult de strabism; din acest motiv, produsele sale artistice, departe de a reprezenta un tip normal de artă, reprezintă pesemne maxima anomalie din istoria gustului. Toate marile epoci ale artei au evitat ca opera să-şi aibă centrul de greutate în omenesc. Iar imperativul realismului exclusiv care a guvernat sensibilitatea veacului trecut însemnează într-adevăr o monstruozitate fără precedent în evoluţia estetică. De unde rezultă că noua inspiraţie, aparent atât de extravagantă, atinge din nou, măcar într-un punct, drumul regal al artei. Pentru că acest drum se numeşte „voinţă de stil”. Or, a stiliza însemnează a deforma realul, a derealiza. Stilizarea presupune dezumanizare. Şi viceversa, nu există alt mod de a dezumaniza decât acela de a stiliza. Realismul, în schimb, poftindu-l pe artist să urmeze docil forma lucrurilor, îl pofteşte să nu aibă stil. De aceea, admiratorul entuziast al lui Zurbarân, neştnnd ce să spună, spune că pânzele lui au „caracter”, aşa cum Lucas sau Sorolla, Dickens sau Galdos1 au caracter, nu stil. În schimb, secolul al XVIII-lea, care are atât de puţin caracter, posedă până la saturaţie un stil.