Tabuul şi metafora.

Metafora este probabil cea mai rodnică facultate pe care o posedă omul. Eficienţa ei ajunge să atingă hotarele taumatur-giei şi pare o unealtă de creaţie pe care Dumnezeu a uitat-o înăuntrul uneia din creaturile sale în timp ce o plăsmuia, aşa cum chirurgul distrat îşi lasă un instrument în abdomenul pacientului operat.

Toate celelalte facultăţi ne menţin înscrişi înăuntrul realului, înăuntrul a ceea ce există deja. Tot ce putem face este să adunăm sau să scădem unele lucruri cu şi din altele. Numai metafora ne înlesneşte evadarea şi creează între lucrurile reale recifuri imaginare, o inflorescenţă de insule imponderabile.

E într-adevăr stranie existenţa în om a acestei atitudini mentale care constă în a înlocui un lucru cu altul, nu atât din dorinţa de-a ajunge la acesta, cât din înverşunarea de a fugi de cel dintâi. Metafora escamotează un obiect, camuflându-l cu altul, şi n-ar avea sens dacă n-am vedea sub ea un instinct care-l împinge pe om să evite unele realităţi1.

Când un psiholog s-a întrebat de curând care ar putea fi originea metaforei, a constatat cu surprindere că una din rădăcinile ei se află în spiritul tabuului2. A existat o epocă în care frica a constituit maxima inspiraţie umană, o eră dominată de teroarea cosmică. Pe durata ei se simte necesitatea de a evita anumite realităţi care, pe de altă parte, sunt ineluctabile. Animalul cel mai frecvent în ţară, şi de care depinde alimentaţia, dobândeşte un prestigiu sacru. Această consacrare antrenează ideea că el nu poate fi atins cu mâinile. Ce face atunci indianul Lillooet ca să mănânce? Se aşază pe vine şi-şi încrucişează

1 Ceva mai mult despre metaforă se poate vedea în eseul „Las dos grandes metâforas”, publicat în El Espectador, IV. [Şi în „Ensayo de Estetica a manera de prologo”, inclus în volumul de faţă.]

2 Vezi Heinz Werner, Die Urspriinge der Metapher, 1919.

Mâinile sub fese. În felul acesta poate mânca, pentru că mâinile de sub picioare sunt, metaforic vorbind, nişte picioare. Iată un trop de acţiune, o metaforă elementară anterioară imaginii verbale şi care-şi are originea în dorinţa de a evita realitatea.

Şi cum cuvântul e pentru omul primitiv oarecum însuşi lucrul numit, survine trebuinţa de a nu numi obiectul înfricoşător asupra căruia a căzut tabuul. Aşa se face că acesta e desemnat cu numele altui lucru, pomenindu-l sub o formă larvară şi ascunsă. Astfel, polinezianul, care nu trebuie să numească nimic din ceea ce-i aparţine regelui, când vede arzând torţele în palatul-cabană al acestuia, trebuie să spună: „Raza care arde în norii din cer.” Iată eludarea metaforică.

Obţinut sub această formă tabuistă, instrumentul metaforic poate fi utilizat apoi în scopuri mai deosebite. Unul din acestea, cel care a predominat în poezie, era înnobilarea obiectului real. Se făcea uz de imaginea similară cu intenţie decorativă, pentru a orna şi broda realitatea îndrăgită. Ar fi interesant de văzut dacă în noua inspiraţie poetică, când metafora devine substanţă, nu ornament, s-ar putea nota o predominare curioasă a imaginii denigratoare care, în loc de a înnobila şi de a reliefa, umileşte şi batjocoreşte sărmana realitate. De curând citeam într-un poet tânăr că fulgerul este un metru de dulgher, iar arborii fără frunze din timpul iernii mături de măturat cerul. Arma lirică se întoarce împotriva lucrurilor naturale, rănindu-le sau asasi-nându-le.