Estetica tabloului „Piticul Gregorio burdufarul”

Ultimul număr din Kunst fur Alle – o importantă revistă germană de artă – este consacrat pictorului nostru Zuloaga, cu prilejul triumfului pe care l-a obţinut în Expoziţia de la Roma.

Profitând de o călătorie la Bologna, acum câteva luni am făcut o escapadă de cinci zile la Florenţa, ca să văd măcar o dată în viaţă pe acel pensoso duca sculptat de Michelangelo şi să salut în treacăt cu veneraţie vila medicee în care obişnuia să se reunească Academia florentină. În sânul acestei Academii a renăscut platonismul, din care au emanat noua fizică şi noua morală. Dacă adăugăm la acestea faptul că de la Michelangelo purcede noua artă, ne va înspăimânta energia incalculabilă a acelui peisaj atât de redus în care a încolţit germenul integral al vieţii moderne. Folosind o metaforă îndrăzneaţă, când căuta pe faţa pământului locul unde s-au ivit primii oameni, Herder se întreba: unde se află vaginul lumii? Florenţa e ceva asemănător, loc de venire pe lume, izvor de idei originale şi infinit expansive.

Or, într-o dimineaţă – sub cerul florentin, care e poate cel mai albastru şi mai profund din Europa – în timp ce priveam cum curge fluiditatea rapidă a nobilului Arno şi aşteptam să se deschidă galeriile Uffizi, am cumpărat Giornale d' Italia şi acolo, pe prima pagină, am văzut un titlu cu litere mari care zicea: „Cel mai puternic Zuloaga”. Victoria pictorului nostru în ţara clasică a picturii mi-a reamintit, nu ştiu bine de ce anume, cealaltă mare forţă care, originară din Levantul iberic, s-a prăvălit într-o bună zi peste populaţia italiană şi a legat-o de propriile-i destine ca pe leşul unui învins de coada calului învingător. Bărbaţii din Florenţa şi Milano, din Urbino şi Roma [Articole publicate în El Impardal, în zilele de 20 X şi 10 XI 1911.] erau aspre forţe trufaşe care se înălţau inamovibili, sălbatici, duri, reci ca nişte lănci de bronz înfipte în pământ. Dar într-o zi, Cezar Borgia Valentinul se abătu asupra lor – ca un vânt african – şi bărbaţii de bronz s-au înclinat la trecerea lui, s-au frânt, s-au îndoit blând ca spicele în bătaia vântului.

Cu tablourile lui Zuloaga pătrunde în expoziţii un siroco, şi nu ne-ar mira ca pânzele celelalte să se usuce, să crape şi, sco-rojindu-se, să se desprindă din rame. Motivul acestei împrejurări e oarecum paradoxal. Zuloaga este un pictor care nu numai că are un simţ cu totul personal, dar are şi o manieră. Maniera este în raport cu stilul ceea ce e mania în raport cu caracterul. Zuloaga e manierist şi, pentru că aşa este, a început să fie aplaudat şi elogiat. Astăzi, europeanul nu are gust decât pentru ma-nierisme. Cu toate acestea, aplauzele şi elogiile sunt bunuri pe care Zuloaga le împarte cu mulţi alţi pictori, cu multe alte maniere ale unor artişti. Specificul lui stă în faptul că este ii piu forte, în faptul că se impune cu simplitatea evidenţei, că exaltă, şi nu doar place, că striveşte manierele celorlalţi, că, îmi vine să spun, se striveşte pe sine însuşi: Zuloaga manieristul sucombă în faţa a ceea ce există în Zuloaga di piu forte, iar spectatorul pleacă de lângă picturile sale gândindu-se mai mult la temele lor decât la modul de a picta al pictorului. Şi lucrurile stau astfel în asemenea măsură, încât mulţi au în faţa tablourilor sale o impresie la fel de puternică pe cât e şi înstrăinarea pe care o simt faţă de pictura lui.

Numărul din Kunst fur Alle reproduce câteva compoziţii ale lui Zuloaga şi propune, ca text, un articol de Camille Mauclair ⁸ despre ansamblul operei lui. Mauclair îl laudă fără restricţie pe pictorul nostru, poate prea mult, dat fiind că geniul unui artist nu se vede niciodată cu claritate dacă, încercându-i-se descrierea, nu i se detaşează silueta virtuţilor pe fondul defectelor proprii. Criticul insistă, cu suprem discernământ, asupra independentei artei lui Zuloaga în raport cu curentele actuale din pictură. În era impresionismului, Zuloaga pictează ca un clasic; în era co-lonsmului, Zuloaga desenează; în era realismului, Zuloaga îşi inventează tablourile. Pe de altă parte, Zuloaga e realist, colorist, impresionist. In plus, preia tradiţia clasicilor noştri: El Greco, Velâzquez, Goya. Şi în măsura în care preia tradiţia clasică, este mai degrabă romantic.

Nu îndrăznesc să-l contrazic pe Mauclair, care ştie atât de mult despre artă. Sincer însă vorbind, dacă totul aşa stă, cum şi stă în fapt, Mauclair ar fi trebuit să tragă concluzia pe care nu o trage: pictura lui Zuloaga, ca pictură propriu-zisă, e lipsită de unitate, este eclectică. Metode, tradiţii, intenţii parţial antagonice coexistă în acele tablouri, fără ca prin sine să poată ajunge la unitate. Sau mai bine zis: unitatea picturii lui Zuloaga este o presiune violentă la care voinţa artistului supune elementele şi tendinţele disparate. Această unitate externă, care nu se naşte spontan din elementele înseşi, din tendinţele înseşi, e ceea ce numim manieră. Maniera este mania; mania este ceea ce e nejustificat; ceea ce e nejustificat este capriciul. Maniera e, aşadar, capriciu. Arta însă e sensibilitate la necesar.

Or, prin unele tablouri ale lui Zuloaga bate sălbatic un vânt irezistibil, înspăimântător, barbar; o suflare încinsă, ce pare a veni din deserturi inospitaliere, sau rece, ca şi cum s-ar trage din gheţari. Oricum, un curent stârnit de ceva, de ceva atât de viguros, atât de substanţial, atât de evident şi de necesar, încât, oprimând cele pictate pe pânză, le stabilizează, le comprimă, le dă pondere existenţială, soliditate, necesitate. Despre unele tablouri ale lui Zuloaga s-ar zice că sunt ca nişte defileuri prin care irumpe vijelios un dinamism superior lor şi independent de ele.

Se cade să insistăm asupra acestei dualităţi a artei lui Zuloaga, deoarece rareori apare atât de limpede efectul decisiv produs în creaţia estetică de acel element al ei care nu este tehnica. Rareori se dovedeşte atât de evident că tehnica este un a posteriori în raport cu tema ideală pe care o percepe artistul.

Când Zuloaga pictează o scenă mai mult sau mai puţin pe gustul Parisului, să zicem bunăoară Le vieux marcheur – bă-trânul lubric atras, ca o frunză casabilă toamna, de rafala erotică a două june plimbăreţe – nu putem fi cuprinşi de entuziasm. Ne pomenim cu o anecdotă dincolo de care e loc pentru anecdote fără sfârşit; în plus, anecdota cu pricina nu ne e relatată într-o manieră simplă, sobră şi spontană. Pictorul pretinde să zăbovim asupra ei, transformă fiecare linie şi fiecare pata de culoare într-o gesticulaţie, îşi dă prea multă osteneală să ne convingă, insistă excesiv asupra detaliilor şi sfârşeşte prin a tace piruete în jurul derizoriei teme anecdotice care, lipsită de torţă, se prăbuşeşte cu toată scamatoria de linii şi contraste îngrămădite peste ea. Acesta nu e Zuloaga al nostru: e un jongler care, foarte dibaci şi agil poate, ne amuză cu o fantasmagorie.

În schimb, Zuloaga l-a pictat pe piticul Gregono Burdu-farul. O figură diformă cu facies oribil, lătăreţ, cârn şi saşiu, încălţat cu opinci şi purtând nişte pantaloni care parcă stau să-i cadă, în cămaşă, căscată şi ea la pieptul care-i protuberează cu muşchi enormi de antropoid. Pe pământ se înalţă şi, sprijinite de umărul lui, se ţin în picioare, două piei umflate care păstrează formele organice ale animalului ce-a locuit în ele şi afirmă o rudenie nu îndepărtată cu bărbatul monstruos care le strânge-n braţe ca pe două semene. Şi acest grup de viaţă organică se detaşează pe un oeisaj de pământ dezolat, fără copaci, zgrunţuros, 'dur şi rece. In dreapta, pe un colnic, se târăsc cuburile unor ziduri extrem de grosolane ale unui oraş abia sugerat – sugerat însă destul ca să se ştie că e un oraş barbar şi cumplit şi energic, ai cărui locuitori sunt cruzi unu cu alţii Ş1 fiecare îşi este duşman sieşi, nimeni nu ştie ce sunt admiraţia şi dragostea. Deasupra, un cer care e un război năvalnic intre o vântoasă şi nişte nori, care, în sfâşienle şi şerpuinle lor, dau trup liniilor de atac ale vântului.

Şi cum sunt pictate toate acestea? Pictura contemporană, realizând o teoremă a lui Leonardo, năzuieşte să rezolve fiecare lucru în celelalte. O mână, verbi gratia, este pentru impresionist un loc unde se reflectă lucrurile existente în jur: a picta o mână însemnează deci a picta celelalte lucruri în acea mâna, şi aşa mai departe. În realitate, impresionismul este aplicarea în pictură a principiului fizic al lui Newton. Fiecare lucru este loc de mtâl-nire pentru celelalte. Ei bine, Zuloaga începe prin a separa ceea ce în tablou este organic şi ceea ce este anorganic – pământ, cer, construcţii – Piticul şi burdufurile sunt pictaţi semi-impresionist aşa cum i-ar fi pictat El Greco sau Velâzquez sau Goya. In ce constă acest semi-impresionism nu se poate spune în câteva cuvinte; chiar şi în multe, lesne i-am putea da o formulare eronată. Doar cu titlu provizoriu m-aş încumeta să spun: impresionismul clasicilor noştri este un impresionism limitat de un mediu neutru. Plein air-vX contemporanului face nelimitată impresia: aerul liber este negarea mediului, deoarece nu reacţionează asupra lucrurilor, ci le lasă în independenţa lor sălbatică, în inepuizabila lor reflectare mutuală.

În acest chip realizează Zuloaga o densă şi bine definită materialitate cu care îşi umple figurile, o materie solidă şi reală care, cu ponderalitatea sa brută, contracarează desenul. Desenul lui Zuloaga! Cum să-i traduci în cuvinte condiţia îndârji-tă, geniul său îndărătnic, îngăduitor şi totodată pozitiv şi constructiv?

Desenul lui Zuloaga e un instrument liric care trăieşte în stare de război cu materia. Materia este inerţia care, impunându-se lucrurilor, le trivializează. Căci există în fiecare lucru o năzuinţă de a fi mai mult decât materie, de a fi ceea ce fizicienii numesc forţă vie; dar o năzuinţă de obicei biruită de materie. Şi asta e ceea ce numim realitatea lucrurilor: bietele lucruri care, umilite, risipite, înfrânte de presiunea înspăimântătoare a inerţiei, se reculeg în sine. Desenul lui Zuloaga e pură forţă vie: un cavaler cu sensibilitate quijotescă ce dă fuga acolo unde lucrurile suferă cea mai mare violenţă din partea puterilor inerte, răzbunător al injustiţiilor provocate de către materie şi cu deosebire al celei mai grave: trivialitatea, inexpresivitatea. Acest efort liric al desenului constă în dezarticularea formelor triviale, a formelor materializate şi, cu o uşoară atingere, în articularea lor după Spirit. Astfel, formele rămân, ca să zicem aşa, încărcate de electricitate, dotate cu emoţie, şi cu emoţie de un dinamism vital.

Să luăm însă bine seama: dacă lucrurile n-ar fi triviale, dacă n-ar fi materie, ce-ar mai face desenul? Aşa cum virtutea are nevoie de vicii şi din ele se hrăneşte, desenul lui Zuloaga are nevoie să se cufunde acolo unde lucrurile se sufocă în materialitate, în vulgaritate, pentru ca, mântuindu-le de ele, să-şi împlinească scrisa. Acolo unde ele lipsesc, lirismul lui Zuloaga degenerează în capriciu.

Rezumând: piticul Gregorio şi perechea sa de burdufuri familiare, chiar dacă dignificate de către desen, ne stau în faţă ca nişte lucruri suficient de reale ce-şi exercită apăsarea asupra pă-mântului – supremă caracteristică a existentului, după cum observau sufletele aponderale ale osândiţilor când îl vedeau pe Dante umblând.

Dimpotrivă, peisajul din jur nu numai că nu e pictat realist, ci abia dacă e pictat. Aici, unde ceea ce se reprezintă sunt lucruri mult mai materiale, aproape pur inerte; unde obiectele nu sunt fiinţe vii sau, ca arborii, sunt intermediarii dintre materia anorganică şi animal, aici desenul lui Zuloaga îşi asumă întreaga răspundere şi întreaga creaţie. Peisajele lui Zuloaga se apropie tot mai mult de desenul pur. Materialitatea, imobilismul pământului, al pietrelor, al caselor, al vechilor biserici, al zidurilor masive sunt suprimate. Lumina care le învăluie este un ritm convenţional, înăuntrul căruia lucrurile vin şi pleacă. E prost spus, nu lucrurile: elanurile lucrurilor.

Pământul acesta ars de soare, pe care-şi profilează silueta barbară piticul producător şi vânzător de burdufuri, nu este fiara enormă pe care ochii noştri despiritualizaţi ne-o prezintă veşnic moartă, necuprins inertă. Priporurile, ponoarele, dâmburile, suava linie ondulată, elevaţia bruscă, modelajul accidentat pe care ni-1 oferă vederii s-au transformat pe suprafaţa pânzei într-o dramă. Pământul se disociază în pământuri, actori ai dramei în curs: şi tot acel relief static se trezeşte dintr-odată la o prodigioasă existenţă dinamică. Încetează a mai fi doar un obiect înzestrat cu o formă sau alta: este subiect, realitate autopropulsată, forţă vie, elan care ascunde o intenţie, un caracter şi-a cărui formă este însăşi voinţa lui. Pământurile se izbesc unele de altele, se înalţă şi se contorsionează, se calcă, se supun, unele se prăvălesc în prăpăstii, altele se rotesc brusc în jurul lor, umblă, cuceresc spaţiul, se potolesc, se încreţesc, iar se întărită, aspiră, se sumeţesc şi se precipită ca şi cum o nelinişte latentă le-ar biciui sufletele htonice.

Pensulaţia lui Zuloaga îşi arată aici cu toată vigoarea o calitate care-i este specifică. Largă şi prelungă, fiecare aplicaţie se bucură de-o anume independenţă: fiindcă pe lângă culoare şi tonalitate, fiecare pensulaţie posedă o direcţie; este ca expresia nudă a unei forţe, e ca un muşchi. Astfel se înţelege cum casele, castelele, turnurile, gardurile de spini, munţii, arăturile dobândesc în tablourile sale animalitate, reviviscenţă şi mişcare.

Nu ştiu dacă această interpretare dinamică a peisajului a fost adusă în arta europeană de tradiţia japoneză. Mă interesează acum doar să reamintesc ceea ce am afirmat mai sus: că Zuloaga pictează după o anumită artă figurile şi după alta peisajele. In cele dintâi accentuează animalitatea şi materia; în acestea din urmă insistă asupra părţii lor de spirit, de energie, de vitalitate belicoasă. Or, pe un peisaj irealizat – acesta e pesemne cuvântul just – figurile sunt obligate să-şi târască o existenţă grotescă. Cum oare mai pot apăsa pământul, dacă pământul aici nu e pământ? Cum e oare cu putinţă să respire, dacă aerul aici nu este aer? Fundalul şi figura se scuipă reciproc, sunt incompatibile şi se-mping unul pe altul afară din tablou. Ne aflăm în domeniul capriciului şi, ca atare, departe de domeniul Artei.

Arta e sensibilitatea la necesar. Zicând asta, trag nădejdea să coincid cu ceea ce nu doar o dată l-am auzit pe un mare artist al pământului nostru care, ca mare artist, posedă o genială intuiţie a esenţei artei. Mă refer la Valle-Inclân1, când spune: „Arta este arta eternului, a ceea ce nu are vârstă.” Etern, evi-

1 Ramon Marfa del Valle-Inclân (1869? – 1936), mare scriitor spaniol care s-a remarcat prin singularitatea, incisivitatea şi independenţa sa de spirit. Poet, dramaturg şi mai ales prozator de mare forţă şi subtilitate stilistică: Sonatas de otono (1902), de estâo (1903), deprimavera (1904) şi de invierno (1905); romane despre războaiele carliste {Elres-plandor de la hoguera, Gerifaltes de antano), Tirano Banderas, teatru etc. A fost tradus şi în româneşte. (N.t.) iLdent, nu vrea să însemneze ceea ce dăinuie pururi, căci atunci ar trebui să aşteptăm sfârşitul vremurilor pentru a începe să facem artă. Nici ceea ce a durat până astăzi, căci au durat multe lucruri care mâine sau după aceea vor pieri. Nu: simptomul eternului este necesarul. Asta gândeşte, cred eu, Valle-Inclân. Este vorba de faptul că arta adevărată trebuie să exprime un adevăr estetic, ceva ce nu e o întâmplare, o anecdotă, ci o temă necesară. Dar să lăsăm chestiunea asta excesiv de abstractă şi de riscantă pentru a fi discutată aici. Să notăm doar că în acest tablou al lui Zuloaga unitatea şi soliditatea care strălucesc în el provin nu din tehnica lui, ci din tema latentă de sub pictură.

Din tema sa îşi extrage Zuloaga acea vigoare caracteristică unora dintre tablourile sale, iar focul de armă pe care ni-l aplică în plin piept când ne confruntăm cu ele reprezintă explozia subită a spiritului nostru, volatilizat în contactul cu o realitate tragică.

Piticul Gregorio Burdufarul ar rămâne o curiozitate antropologică, un fenomen de bâlci, dacă fizionomia sa concretă, individuală, de lighioană umană nu ar fi îmbogăţită şi explicată prin ideea generală, prin sinteza difuzată în peisajul brut care-l înconjoară. Gregorio Burdufarul e un simbol; dacă vrem, un mit spaniol. Şi-n asta constă forţa lui Zuloaga: în a fi un creator de mituri. Să vedem cum.

Se ştie că Zuloaga s-a declarat duşman al doctrinei euro-penizatoare pe care, în forme şi tonuri diferite, o apărăm unii dintre noi. Prin urmare, Zuloaga este duşmanul nostru. Dar acum nu se pune problema să discutăm doctrine. În faţa operei de artă, discrepanţele teoretice despre istorie şi politică trebuie să amuţească. Cu toate acestea, doctrina europenista a avut, abstracţie făcând de judiciozitatea sau eroarea ei, o utilitate indiscutabilă: aceea de a pune în termenii săi extremi problema Spaniei. Şi unii, şi alţii sunt de acord în următoarea privinţă: rasa spaniolă e o rasă care a refuzat să realizeze în ea însăşi acea serie de transformări sociale, morale şi intelectuale pe care le numim Era Modernă. Civilizaţia a avansat, a construit noi forme de viaţă, a impus existenţei noi condiţii, pretinde noi virtuţi şi respinge ca vicii şi slăbiciuni şi turpitudini unele socotite odinioară virtuţi. Popoarele care s-au supus acestei schimbări de mediu istoric au renunţat să persevereze în fiinţa lor, au acceptat reformele propriului caracter şi au cumpărat bunăstarea, puterea, moralitatea şi ştiinţa în schimbul acelei renunţări. Ca Faust, şi-au vândut sufletul sau părţi din el ca să-şi amelioreze soarta.

Poporul nostru, dimpotrivă, a rezistat: istoria modernă a Spaniei se reduce pesemne la istoria rezistenţei sale în faţa culturii moderne. Se va spune că şi China sau Marocul au rezistat. Dar cultura modernă este, riguros vorbind, cultura europeană, iar Spania este unica rasă europeană care a opus rezistenţă Europei. Acesta îi este comportamentul, genialitatea, condiţia, marca. O năzuinţă neîmblânzită de a dăinui, de a nu se schimba, de a se perpetua într-o substanţă identică! Veacuri de-a rân-dul, poporul nostru nu a vrut să fie altfel de cum este; n-a vrut să fie ca altul.

Oricare ar fi judecata pe care am merita-o pentru acest fapt, o atare luptă a unei rase contra destinului are o asemenea măreţie şi cruzime, încât constituie o temă tragică, o temă eternă şi necesară. Căci cultura, care reprezintă o veşnică schimbare progresivă, este, totodată, o eternă distrugere a înseşi popoarelor care o creează. Şi grozăvia împrejurării devine şi mai evidentă acolo unde un popor refuză să-şi admită puterea caracterului şi-şi centrează toate energiile, ocupate mai înainte cu producerea de cultură, în purul instinct de conservare contra culturii înseşi, contra noii ordini inflexibile şi fatale. Ca orice tragedie, şi ea reclamă o formulă paradoxală ce poate suna astfel: o rasă care moare din instinct de conservare.

Spunând asta, n-am făcut însă decât să ne apropiem conceptual de temă, şi conceptele sunt totdeauna o mediere între lucruri şi noi înşine. E nevoie să ajungem la o conştiinţă mai profundă, la o conştiinţă nemijlocită a temei spaniole. Aceasta e conştiinţa sentimentală, sensibilitatea. Zuloaga este un artist atât de mare fiindcă a stăpânit arta de a face sensibilă tragica temă spaniolă.

Va rezulta cu claritate acum de ce arta anecdotică nu este Artă. Un tablou anecdotic ne prezintă un crâmpei de realitate atât de plăcut, atât de interesant, încât ne amuzăm cu el. Şi sân-tem captivaţi de existenţele distractive încarcerate în pânză. Un tablou adevărat se slujeşte de ceea ce se află exprimat în el ca de un plan înclinat pentru a ne face să lunecăm şi să ne lansăm vertiginos într-o ultralume unde durerile dor mai mult şi bucuriile bucură mai intens, şi totul are o viaţă potenţată, extrem de densă şi incalculabilă: un loc miraculos, unde totul se împlineşte, unde fiecare lucru e un simbol. Şi ce e oare un simbol dacă nu acea putere supremă care, infuzându-se într-un lucru, face ca în el să trăiască şi celelalte sau cel puţin o mare parte?

Simplitatea bestială a acestui pitic ne face să lunecăm, în căutarea unei explicaţii, în peisajul înconjurător: în el, la rându-i, găsim un comentariu neliniştitor al celui dintâi şi iarăşi lunecăm către figură, care din nou ne împinge pe pământul unde s-a născut şi care, vitalizat, ni se pare a fi omul însuşi, şi sfârşim prin a înţelege că tabloul se găseşte în afara amândurora, în relaţia lor, în unitatea lor, în ceea ce nu se află pictat, într-o infinitate de oameni diferiţi care vieţuiesc pe pământuri diferite, dar care se integrează în şi coincid cu acest destin teribil de simplu: a muri pe pământul lor întrucât năzuiesc să se păstreze identici.

Divin pitic muritor, dihanie barbară ce nici măcar nu ajungi să fii o fiinţă omenească, dar eşti totuşi destul ca să simţim lipsa a ceea ce-ţi lipseşte! Tu reprezinţi dăinuirea unui popor dincolo de cultură; tu reprezinţi voinţa de incultură. Şi ce oare se găseşte dincolo de cultură? Natura, spontanul, forţele elementare. De aceea, când pictorul a vrut să ridice în slăvi o rasă ale cărei virtuţi specifice sunt energia elementară, elanul precivi-lizat, el a urmat tradiţia foarte veche a artei, ce reprezintă ceea ce se găseşte în om ca natură ireductibilă şi ca element, în omul capnform, în satir, şi a căutat excelenţa ta diformă, pitic sublim, satir spaniol, şi ţi-a dat ca atribute două piei pestriţe. A fi om este o permanentă depăşire de sine. Tu, satirul burdu-far, eşti omul care se opreşte pe drumul perfecţiunii, îşi înfige picioarele-n pământ şi decide să dăinuiască, sfidând schimbarea irezistibilă. Glia din jur, maica ta, se scutură ca şi tine de cultivare şi devine aspră şi brutală şi caprină, ca tine, faţă cu muşchi încordaţi. Pârloagă a rămas câmpul în jur, iar oraşul decadent îşi revarsă putrefacţia şi ruina peste zidurile căzute în ruină. Tu însă te înalţi deasupra dezolării la care ţii, deasupra pământului tonsurat, uscat, pietros, sub cerul dur, metalic, reverberant ca o piatră preţioasă; te înalţi vânjos şi grumazul tău de tăurean îndură cu seninătate jugul fatalităţii.

În târg te aşteaptă oameni care îşi înalţă spre cer curpenii lenevoşi ai braţelor, şi tu, spiriduş familiar, spirit al rasei, le duci burdufurile umplute cu sângele solului nostru, care este un foc ce aprinde patimile, zbârleşte urile şi consumă gândurile năs-cânde.

Du-te, du-te în târg, forţă de neofilit: îndeplineşte-ţi misiunea fidelă şi tragică. Ai însă grijă să nu-ţi plesnească burdufurile şi uliţele să nu băltească de sângele Spaniei.

Mult mai mult ar putea spune despre acest tablou cineva care s-ar pricepe mai mult la pictură. Eu însă nu sunt critic de artă, şi aici ia sfârşit estetica „Piticului Gregorio Burdufarul”.