O vizită la Zuloaga

Pe drumul de întoarcere din Germania cea puternică în Spania, loc al pasiunilor multiforme, am făcut halta obişnuită în Franţa, cea bine cultivată. Şi din Franţa, la Paris, un nod de lumină. Şi-am avut un moment de sinceritate cu mine însumi şi m-am întrebat: ce să caut oare să văd în toiul acestei luminozităţi risipitoare? Parisul este tot o lumină. Nu e un lucru fatal? Pentru că aş fi vrut să văd ceva, să duc cu mine în fundul Spaniei o intuiţie puternică. Cum însă în Paris nu se găseşte decât lumină, nu e nimic de văzut.

Străbat de ani de zile Europa ca, în vremuri îndepărtate, antecesorul meu Ibn Bătuta, care a plecat din Andaluzia cu toiagul său de drumeţ şi s-a dus prin lumea largă în căutarea sfinţilor de pe pământ. Dar o soartă nefericită m-a făcut să mă nasc într-o vreme când Europa e în criză de sfinţi şi eu îmi târăsc pe uliţe şi drumuri desagii doldora de capacitate de adoraţie pe care n-am izbutit să mi-o cheltuiesc. Nici la Paris nu există sfinţi pour le moment. Traversând într-un taxi marele oraş, mi s-a părut că traversam mediocritatea aurită de care vorbea Horaţiu.

Parisul s-a preschimbat într-o legendă decolorată: sub ea – cine se îndoieşte – sângele francez pregăteşte noi fermenţi, ale căror emanaţii vor acţiona din nou într-o bună zi asupra crustei globului. Noi însă, între timp, avem nevoie de afirmaţii ascendente.

Şi ceva de felul acesta m-am dus să găsesc – cine-ar zice?

— Acasă la un spaniol care trăieşte la Paris şase luni pe an. Spaniolul acesta este Zuloaga.

1 [Articol publicat în ziarul La trema din Buenos Aires, la 4 februarie 1912. Se reproduce pentru prima oară.]

Argentinienii l-au putut cunoaşte prin operele pe care le-a trimis anul trecut. Asta îmi dă oarecare libertate ca să vorbesc. Căci despre tablouri nevăzute, ce se poate spune? Nu există nici un exerciţiu la fel de melancolic ca acela de a pretinde, cu ajutorul vorbelor, cu ajutorul corpurilor difuze şi vagi ale vorbelor, să descrii un tablou. Cuvântul domneşte în lumea fluidităţii şi a mobilităţii: el capturează ideile, amazoane iuţi care traversează în galop planul minţii, vânează fauna fugitivă a sentimentelor care vin şi se duc prin meandrele inimii, dar se declară total inapt de a exprima imensul calm concret al unui strat de culoare pe cutare pânză netedă. Dacă tablourile s-ar mişca lăuntric, ar exista doar poezie şi muzică, dar tabloul se află aici, dintr-o dată, întreg: un microcosm.

Zuloaga a obţinut, la Roma, un mare triumf: complicaţii politice de mai mare sau mai mică importanţă au împiedicat ca triumful său să dobândească şi confirmarea oficială oportună. Dar ziarele romane au apărut cu titluri de genul: IIpiu forte Zuloaga. Şi vizitatorii expoziţiei au avut parte în sală de cele mai puternice impresii.

Parisul i s-a supus. Nu demult scria Georg Brandes, celebrul critic din Danemarca, în Frankfurter Zeitung: „Un salon parizian de azi, care vrea să dea dovada unei extreme selecţii, trebuie să-şi asigure prezenţa lui Zuloaga sau a lui Rodin.”

Pentru unul ca mine, care duc de ani de zile un război necruţător contra valorilor spaniole fără acoperire, în favoarea altor noi valori fiduciare mai exacte, mai ferme şi mai exigente, e o mare satisfacţie să găsesc, din când în când, câte o figură temeinică, câte un nume integru în preajma căruia să mă odihnesc şi să mă bucur de un armistiţiu. Tocmai de aceea am urcat cu însufleţire nenumăratele trepte ale unui imobil de pe strada Caulaincourt, la al cărui ultim etaj îşi are Zuloaga studioul.

E un apartament extrem de modest, aproape gol, şi eu unul aş zice că, în plin lux parizian, cei patru pereţi par să afirme dreptul la dezolare şi la brutalitate ce se proclamă în fundalul tuturor tablourilor lui Zuloaga. Pe unul din pereţi atârna o singură pictură: Apocalipsa lui El Greco sau, mai bine zis, partea inferioară a acestei compoziţii pe care, într-una din incursiunile sale prin străfundurile trupului castihan, a izbutit s-o descopere Zuloaga. Acest tablou, după cum reiese din inventarul bunurilor lui El Greco, recent descoperit de către domnul San Roman, trebuie să fi fost unul din ultimele pe care le-a pictat Domenico Theotocopuh şi este parcă o viziune ultimă a materiei de către un spirit pe cale să se mistuie, ars de propriile-i arşiţe. În prim-plan, la stânga, enorma figură a Sfântului Ioan, bătrânul fecior cu mâinile ridicate, într-un gest echivoc de spaimă şi evocare. Şi în spatele lui, sub o mare bătălie dată în slavă de nori, trupuri goale şi strălucitoare ce năzuiesc să se volatilizeze şi să se cufunde în acea dramă aeriană şi semispi-rituală a cerurilor. Şi nimic mai mult. E nevoie de mai mult? Apocalipsa ar putea fi prea bine unul din cele mai bune tablouri din lume, deoarece în faţa lui simţim, cu o nemijlocire în-spăimântătoare, tema cea mai simplă şi mai profundă a picturii: un pic de materie începând să ardă1.

E cu adevărat un motiv de satisfacţie să vezi apărând în această ambianţă grosieră fizionomia robustă, aproape gigantesca a artistului. Zuloaga e un exemplar magnific al rasei basce. Provine dintr-o veche familie din Eibar care, din tată în fiu, într-o continuitate seculară, îşi face educaţia pentru artă. Bunicul şi tatăl lui au fost meşteri excelenţi de articole damaschi-nate; unchiul său Daniel, care încă trăieşte, e unul dintre cei mai buni ceramişti din câţi cunosc. Ignacio, pictorul nostru, marchează expansiunea triumfală în faţa publicului din ambele lumi a unei tradiţii îndelungate şi pregătite cu grijă într-un colţ obscur al pământului spaniol.

Nu e câtuşi de puţin o pierdere de timp să punem în evidenţă această genealogie, deoarece tot ce este atotputernic, substanţial în opera lui Zuloaga este tocmai ceea ce, prin maniera sa individuală, îi vine din acea tradiţie. Şi cum e paradoxal să afirmăm că ceea ce este cu adevărat valoros la un artist cu o înfăţişare atât de originală şi de hirsută constă mai degrabă în ceea ce-i vine dintr-o tradiţie familială, mai mult chiar, dintr-o

1 [Acest paragraf a fost inclus de Ortega în eseul său „Muerte, re-surreccion”, El Espectador, II.] tradiţie de artişti populari, relativ anonimi şi impersonali, merită să zăbovim un pic asupra acestui fapt1.

Din punctul meu de vedere, Zuloaga îşi datorează triumful împrejurării de a fi poate unicul pictor în viaţă a cărui temă n-a fost inventată de către el. Mă voi explica. De mulţi ani pictorii nu mai pictează tablouri. Sunt preocupaţi să rezolve probleme tehnice care sunt, fără îndoială, de-o enormă însemnătate, pentru a spori facultăţile artei. Dar asta aduce cu sine renunţarea la cea de-a patra dimensiune de care, pentru a fi astfel pe deplin, are nevoie orice operă de artă. Şi această a patra dimensiune este sensibilitatea la temele umane esenţiale.

Tocmai pentru că arta este tehnică şi abilitate, arta are nevoie să fie ceva mai mult. Când se spune despre ceva că e un instrument, se dă de înţeles că, izolat şi prin sine, este lipsit de valoare: e necesar ca instrumentul să-şi justifice existenţa, reali-zând funcţia pentru care a fost făurit. În acelaşi mod, arta este arta de a înzestra sufletele cu o sensibilitate potenţată. Or, sensibilitatea mai mare sau mai mică stă pur şi simplu în capacitatea noastră de a percepe sau nu anumite realităţi fugitive, profund simbolice, care se află în adâncul realităţilor grosiere şi evidente, ca secretele delicate ale instinctului în inimile năucitoare ale fecioarelor.

Când ne înzestrează cu această sensibilitate superioară, arta nu face decât să ne pună într-o intimitate perfectă şi nemijlocită cu misterele elementare ale condiţiei umane, cu problemele cardinale ale cosmosului. Astfel, poetul italian Pascoli spunea, cu delectabilă exagerare, că scopul unic al poeziei este de a ne face să simţim nemijlocit mişcarea şi vitalitatea stelelor în corpul infinit al cosmosului, de a ne înzestra cu o conştiinţă cosmica.

Ei bine, eu cred că există un soi de categorii estetice, un soi de probleme fundamentale în tragedia umană, care se află aici în parte de la începutul timpurilor şi că doar din zece în zece

1 [între acest paragraf şi următorul, Ortega a intercalat paragrafele al patrulea, al nouălea şi al zecelea din eseul precedent. Reproduce de asemenea unele fraze din acelaşi eseu şi în următoarele paragrafe.] secole sunt sporite cu ajutorul unei intuiţii noi şi abisale. Aşa stau lucrurile cel puţin în evoluţia ştiinţei şi a moralei; nu există nici un motiv să nu stea aidoma şi în artă.

Se vorbeşte deseori de originalitate şi se înţelege prin asta nu ştiu ce pretenţie ingenuă existentă în unii oameni de-a inventa ceva complet nou. Nu există nimica nou, nu există nimica vechi decât cu numele: podul cel mai vechi din Paris este Pont Neuf. Există, într-adevăr, unele realităţi esenţiale şi perene, resimţite încă de la începuturile culturii, iar în jurul lor o variaţie necontenită de semirealităţi fără pondere şi nesemnificative, care nu sunt nici noi, nu sunt nici vechi, fiindcă sunt pur şi simplu momentane. Om cu adevărat original este cel care, trecând de acele reverberaţii superficiale, îşi adânceşte cât mai afund privirea şi mâna în problemele cordiale, eterne, şi le scoate o clipă în văzul oamenilor.

Arta populară, deşi e mai puţin eficace şi energică decât arta reflexivă, se menţine în schimb mai puţin îndepărtată de acele teme de subsol ce constituie forţele ultime şi transcendente ale artei. Şi e foarte curios cum în tablourile lui Zuloaga, de sub personalitatea lui individuală manierizată se ridică o personalitate anonimă de artist spaniol, crescut în tainiţele rasei, care dăinuieşte în contact cu tragedia elementară a vieţii noastre.

Zuloaga îşi contrabalansează cele şase luni de existenţă la Paris cu alte şase luni cât trăieşte la Segovia. În asociaţie cu unchiul său Daniel, a cumpărat o străveche biserică romanică, austeră şi robustă, iţită pe o colină. Şi acolo îşi are studioul de creaţie. Şi acolo se-afundă periodic în mâlul originar al poporului său şi acolo percepe răcnetul surd al durerilor estetice care răsucesc inima profundă a pământului.

Triumful lui Zuloaga se datorează faptului de-a fi adus, pe lângă forţa definitorie de artist reflexiv şi personal, acest fond al său familiar de artist popular şi anonim, care trăieşte grefat în viaţa inconştientă a unui popor, ca un stejar îndelung dăi-nuitor în ampla vitalitate a unui peisaj castilian.

Printr-unele tablouri ale lui Zuloaga trece bătând sălbatic un vânt irezistibil, exaltant, barbar; o răsuflare caustică ce pare a veni din plămânii fierbinţi ai unei fiare; un curent de ceva nedefinit, de ceva atât de viguros, atât de substanţial şi necesar, încât, strivind ceea ce e pictat pe pânză, îl aşază, îl concentrează, îi dă pondere existenţială, soliditate, necesitate. Despre unele dintre picturile sale s-ar zice că sunt ca nişte defileuri prin care irumpe furtunos un dinamism superior lor şi independent de ele.

Zuloaga ne prezintă o temă eternă a istoriei exprimată cu atitudini spaniole.

Am încercat să precizez această temă în felul următor:

Rasa spaniolă e o rasă care a refuzat să realizeze în sine însăşi acea serie de transformări sociale, morale şi intelectuale pe care le numim Epoca Modernă. Civilizaţia a avansat, a construit noi forme de viaţă, a impus noi condiţii existenţei, pretinde noi virtuţi şi respinge ca vicii şi slăbiciuni şi turpitudini unele socotite odinioară virtuţi. Popoarele care s-au supus acestei schimbări de mediu istoric au renunţat să persevereze în fiinţa lor, au acceptat reformele propriului caracter şi au cumpărat bunăstarea, puterea, moralitatea şi ştiinţa în schimbul acelei renunţări. Ca Faust, şi-au vândut sufletul sau părţi din el ca să-şi amelioreze soarta.

Poporul nostru, dimpotrivă, a rezistat: istoria modernă a Spaniei se reduce pesemne la istoria rezistenţei sale faţă de cultura modernă. Se va spune că şi China sau Marocul au rezistat. Dar cultura modernă este, riguros vorbind, cultura europeană, iar Spania este unica rasă europeană care a opus rezistenţă Europei. Acesta îi e comportamentul, genialitatea, condiţia, marca. O năzuinţă neîmblânzită de a dăinui, de a nu se schimba, de a se perpetua într-o substanţă identică! Veacuri de-a rândul, poporul nostru nu a vrut să fie altfel de cum este; n-a vrut să fie ca altul.

Oricare ar fi judecata pe care am merita-o pentru acest fapt, o atare luptă a unei rase contra destinului are o asemenea măreţie şi cruzime, încât constituie o temă tragică, o temă eternă şi necesară. Căci cultura, care reprezintă o veşnică schimbare progresivă, este, totodată, o eternă distrugere a înseşi popoarelor care o creează, iar grozăvia împrejurării devine şi mai evidentă acolo unde un popor refuză să-şi admită amputarea caracterului şi-şi centrează toate energiile, ocupate mai înainte cu producerea de cultură, în purul instinct de conservare contra culturii înseşi, contra noii ordini inflexibile şi fatale. Ca orice tragedie, reclamă şi ea o formulă paradoxală ce poate suna astfel: o rasă care suferă o moarte tranzitorie din instinct de conservare.

Spunând asta, n-am făcut însă decât să ne apropiem conceptual de temă, şi conceptele sunt totdeauna o mediere între lucruri şi noi înşine. E nevoie să ajungem la o conştiinţă mai profundă, la o conştiinţă nemijlocită a temei spaniole. Aceasta e conştiinţa sentimentală, sensibilitatea. Zuloaga este un artist atât de mare fiindcă a stăpânit arta de a face sensibilă tragica temă spaniolă.

Europa s-a transformat în ceea ce semnifică din punct de vedere etimologic: şes larg. Ea este o câmpie morală şi intelectuală. Pe ea tablourile lui Zuloaga sunt ca strigătul de luptă al unui popor care a ştiut să reziste şi azi îi oferă speranţei posibilităţile ascunse în puternicele sale instincte intacte.