PARTEA A V-A.

Reza mai avea trei luni până împlinea vârsta de 20 de ani, vârstă la care Constituţia îi permitea să-i urmeze regelui la tron. Trei luni în care eu eram regentă [23]. Am înţeles repede că acesta nu era un cu-ânt gol. Chiar de a doua zi după funeraliile regelui m-au copleşit relaţiile pe care nu încetase nici o clipă să le întreţină cu toate reţelele de rezistenţă, create peste tot în lume. Cererile de audienţe s-au înmulţit rapid; toţi acei oameni – foşti miniştri, responsabili politici, ofiţeri sau simpli militanţi – care aleseseră exilul pentru a lupta, doreau să-mi propună tot felul de iniţiative, să afle părerea mea sau să obţină sprijinul pentru cutare sau cutare proiect. Pe moment m-au deranjat, pentru că nu-mi dădeau voie nici măcar să-mi respect doliul, dar, după ce a mai trecut timpul, mi-am dat seama că activitatea şi fervoarea lor m-au salvat din disperarea adâncă, în care eram gata să mă prăbuşesc.

Principalele grupuri de rezistenţă se constituiseră în Franţa, în Marea Britanie şi în Statele Unite, dar existau câteva şi în Germania şi în Turcia. Fiecare responsabil avea propriile păreri în legătură cu ceea ce trebuia să facem pentru a începe lupta şi aşteptau, normal, să-mi exprim adeziunea. Unii dintre ei solicitau o întâlnire de cele mai multe ori clandestină, iar eu îi primeam pe cei care mi se păreau mai de încredere. Vorbeam şi la telefon, la orice oră din zi şi din noapte. Uneori trebuia să aştept să se facă ora două sau trei dimineaţa pentru a putea intra în legătură cu Statele Unite. Discuţiile erau dificile, epuizante, trebuia să-mi dau acordul pentru nişte iniţiative despre care nu fusesem perfect informată. Trebuia să luptăm, chiar dacă la început nu eram prea mulţi.

Cu generozitatea lui obişnuită, preşedintele Sadat m-a invitat să rămân cât îmi va face plăcere la Palatul Kubbeh. Primul nostru birou l-am instalat într-una din aripile palatului, în capătul unui coridor plin cu mobile dezafectate, cu geamuri sparte. Era absolut necesar să centralizez şi să coordonez activitatea iranienilor exilaţi. Foarte repede am primit concursul unei femei tinere, Lila, care ne-a asigurat secretariatul şi al unui ziarist francez, care ne-a organizat toată comunicarea. Amândoi ne-au ajutat foarte mult şi nu şi-au economisit eforturile.

Pentru a mă întâlni cu cei care nu puteau fi văzuţi la Cairo din motive de Securitate, preşedintele Sadat m-a autorizat să folosesc un apartament aflat la patruzeci de minute de Palatul Kubbeh. Toate acele drumuri făcute în căldura şi în zgomotul insuportabil al capitalei Egiptului erau epuizante şi trebuia să-mi adun toată voinţa pentru a rezista. În acea perioadă a trebuit să suport o intervenţie chirurgicală foarte dureroasă şi să trec peste suferinţă pentru a mă întâlni cu oamenii, pentru a-i asculta, pentru a argumenta şi a încerca în fiecare clipă să fiu foarte atentă şi să le dau speranţă interlocutorilor mei.

De multe ori îl luam şi pe fiul meu Reza la aceste întâlniri, ştiind că în curând va trebui să-şi asume singur responsabilitatea de a comanda diferitele iniţiative ale comunităţii din exil. Mergeam împreună la preşedintele Sadat pentru a-i cere părerea şi sfatul şi ne-am întâlnit împreună în perioada aceea cu regele Hussein şi cu regina Nur a Iordaniei, ca şi cu regele Hassan al II-lea al Marocului. Şi unii şi alţii ne-au primit cu căldură şi amabilitate. Regina Nur avea să-mi rămână pe toată perioada exilului o prietenă preţioasă.

Marea noastră bucurie, din acea lună de haos, a fost crearea unui post de radio clandestin, care transmitea glasurile exilaţilor, care ne permitea să ne adunăm, să explicăm ceea ce se petrecea cu adevărat în Iran şi să dăm informaţii asupra diferitelor grupuri de opozanţi. Ideea acestui radio ne venise încă de când soţul meu mai era în viaţă. Vorbiserăm amândoi despre un radio, iar el fusese de acord. Solicitate, autorităţile egiptene ne-au acordat permisiunea lor. Mai rămânea doar să trecem la fapte. În climatul de suspiciune, care ne înconjurase din prima zi a exilului nostru, acest radio a reprezentat un pericol în plus. Eram conştienţi şi ştiu că în interiorul palatului nici nu îndrăzneam să vorbesc despre proiectul nostru cu Cambise Atabai, care conducea acum biroul meu, de frică să nu fim ascultaţi. De cele mai multe ori mergeam în parc. Din respect pentru Guvernul egiptean, trebuia să păstrăm secretul şi, pe de altă parte, nici nu voiam să se ştie că eu eram în spatele acestei iniţiative. Trebuia să ne definim politic şi orientarea viitorului nostru post şi, normal, să găsim profesionişti curajoşi şi capabili să conducă această acţiune, chiar cu preţul vieţii. Pentru toate aceste probleme, am solicitat discret sprijinul vărului meu, Reza Ghotbi, care crease şi condusese televiziunea iraniană şi care era acum în exil la Paris, unde constituise deja principala reţea de rezistenţă. Principiul fondator a fost acela al reunirii tuturor iranienilor din exil împotriva noului regim, indiferent de divergenţele lor. Postul de radio era vocea tuturor şi fiecare putea să se exprime.

Au fost chemaţi doi bărbaţi şi o femeie care munciseră la Radioteleviziunea Iraniană pentru a constitui primul nucleu al redacţiei. Am închiriat un apartament la Cairo sub un nume de împrumut şi acolo s-a instalat cu mare discreţie acest trio. Şi-au luat nume europene pentru a îndepărta orice bănuială, cu toate că vocile lor erau cunoscute în Iran. Ieşeau cât mai puţin posibil pentru a nu atrage atenţia. Munca lor consta în asamblarea şi difuzarea cât mai rapidă a nenumăratelor documente şi mărturii care veneau din toată comunitatea exilată, dar şi din interiorul Iranului. Multe dintre casete erau înregistrate la Paris, unde aveam corespondenţi şi trimise la Cairo. Aveam corespondenţi şi în Emirate şi în Golful Persic şi un informator în Germania, care dispunea de o reţea de corespondenţi în Iran. Din ţara noastră primeam rapoarte scrise cu cerneală simpatică.

Am avut nevoie de nouă luni de muncă, înainte de a începe să emitem. Îmi amintesc ce emoţie puternică m-a copleşit când domnul Atabai a venit să-mi spună că totul era gata, că vocea noastră se auzea, în sfârşit, pe unde. Am luat un radio micuţ şi m-am închis în dormitorul meu. Am deschis larg fereastra, eram aşa de fericită, vocea aceea era ca o primă cucerire, ca un prim pas spre libertate, o primă victorie.

Între timp, pe 31 octombrie 1980, am sărbătorit la Palatul Kubbeh cei 20 de ani ai lui Reza şi deci şi succesiunea lui simbolică la tron. Cu un an mai devreme izbucnise războiul dintre Iran şi Irak şi, conştienţi de noua nenorocire care tocmai se abătuse asupra ţării noastre, am redus la minimum ceremonia. În faţa unei singure camere de luat vederi şi în faţa unui singur ziarist al presei scrise, fiul meu a pronunţat câteva cuvinte de speranţă. [24] „Dragii mei compatrioţi, surori şi fraţi, mi se încredinţează această responsabilitate supremă după trista dispariţie a augustului meu tată, într-una dintre cele mai sumbre perioade din istoria noastră, în momentul în care principiile noastre naţionale şi spirituale, valorile noastre istorice şi culturale, civilizaţia sunt ameninţate din interior; în momentul în care anarhia, prăbuşirea economică şi declinul prestigiului nostru internaţional au provocat violarea integrităţii noastre teritoriale de către o agresiune exterioară pe care o condamnăm.

Ştiu sigur că niciunul dintre voi, care aveţi un spirit patriotic şi o mândrie naţională înnăscute, că niciunul dintre voi, care este puternic legat de identitatea naţională şi de credinţă, de principiile sacre ale islamului autentic, de valorile istorice şi de patrimoniul vostru cultural n-a vrut să se întâmple un asemenea dezastru. Sunt convins că nici un popor, indiferent de condiţia lui, nu poate să-şi dorească aşa ceva. De aceea, înţelegându-vă suferinţele şi ghicindu-vă lacrimile ascunse, mă alătur durerii voastre. Ştiu că, la fel ca şi mine, după ce veţi traversa această perioadă neagră, veţi vedea răsărind lumina unei zile noi. Mai ştiu că aveţi în adâncul inimilor voastre convingerea fermă că, la fel ca în trecut, istoria noastră milenară se va repeta şi coşmarul va lua sfârşit. După întuneric va veni şi lumina. Întăriţi de amarele noastre experienţe, vom întreprinde cu toţii, într-un mare elan naţional, reconstrucţia ţării. Datorită unor reforme adecvate şi cu participarea activă a tuturor, vom reuşi să ne atingem idealurile. Vom reconstrui un Iran în care vor domni egalitatea, libertatea şi dreptatea. Împinşi de adevărata credinţă în islam, de spiritualitate, de dragoste şi de toleranţă, vom face din Iran o ţară prosperă şi mândră care va avea locul pe care îl merită printre naţiuni.”

Câteva săptămâni mai târziu, Reza a anunţat autorităţile din Teheran că era gata să se întoarcă şi să lupte, la comanda unui avion de vânătoare, împotriva invadatorilor irakieni.

„În acel moment crucial pentru viaţa ţării noastre, avea să scrie el mai târziu, doream să-mi pot vărsa sângele pentru libertatea ţării noastre.” Toată noaptea ne-am străduit să transmitem mesajul lui prin telex diferitelor ministere din Teheran. Unele dintre ele întrerupeau comunicarea, altele acceptau să primească tot textul, dar nimeni nu ne-a răspuns. La rândul meu, făcusem public un comunicat în care declaram: „În calitate de iraniană şi de mamă a prinţului moştenitor, conştientă de responsabilităţile istorice care îmi revin de acum înainte, îmi exprim speranţa că evenimentele dramatice la care participăm acum se vor sfârşi, că forţele străine, care cred că pot să invadeze Iranul, vor învăţa odată pentru totdeauna ca acest pământ aparţine iranienilor. Aceştia nu vor tolera niciodată prezenţa forţelor nelegitime pe teritoriul lor”.

Ascensiunea fiului meu cel mare la responsabilităţi a fost începutul unei perioade tulburi şi dureroase pentru noi. De la o zi la alta, anumite persoane, înţelegând că puterea trecuse în alte mâini, s-au întors spre Reza şi veneau să-l viziteze la palat, fără ca măcar să treacă să mă salute. Era dureros, dar acest lucru îmi mai arăta încă o dată o altă latură a naturii umane, iar eu zâmbeam trist. Alţii, în schimb, continuau să discute numai cu mine, ca şi cum nimic nu se întâmplase. În această situaţie, ştiu că am început să-mi cobor ostentativ privirile, astfel încât interlocutorul meu să înţeleagă că, de acum înainte, trebuia să vorbească cu fiul meu, care stătea lângă mine. Doream să le dau de înţeles că, de acum înainte, deciziile îi aparţineau tânărului rege şi că, dacă rămâneam lângă el, o făceam numai pentru a-l ajuta cu experienţa şi cu sfaturile mele.

Acest lucru n-a fost foarte bine înţeles la început. Unii dintre responsabili au venit să mă implore să nu mă retrag, spunându-mi că, după ce am domnit douăzeci de ani, nu puteam să-i abandonez într-o perioadă atât de dramatică. Cuvintele lor mă puneau în încurcătură, pentru că nu voiam să le dau impresia acelor oameni, care aveau încredere în mine şi care luptau în clandestinitate, că mă deziceam de cauza noastră. Trebuia deci să le explic fără încetare că rămâneam angajată în rezistenţă, dar că, de acum înainte, sub autoritatea fiului meu. „Dacă aveţi încredere în mine, le spuneam, aveţi încredere şi în această decizie a mea.”

Au urmat apoi presiuni asupra mea să intervin în componenţa cabinetului fiului meu, să-i prezint cutare sau cutare persoană, să-l alung pe unul sau pe altul. Şi în cazul acesta a trebuit să le explic cât de important mi se părea pentru tânărul rege, pentru reuşita lui, să-şi poată alege singur colaboratorii, într-o independenţă şi o linişte completă. Simţeam că Reza voia să zboare cu propriile aripi, lucru care, normal, trebuia încurajat. Le spuneam interlocutorilor mei: „Lăsaţi-i timp să descopere persoanele în care să aibă încredere şi împreună cu care va simţi dorinţa sa muncească”.

În acest climat dificil, în care unii intrau în rivalitate cu ceilalţi, s-a produs lucrul de care mă temeam cel mai mult: anumite persoane au încercat să creeze rivalităţi între fiul meu şi mine. Eu aveam legături cu diferitele grupuri de rezistenţă şi nu voiam ca numele lui Reza să fie legat de un grup, mai mult decât de altul, iar acest lucru nu mi s-a iertat. Fiecare grup voia să-l atragă pe tânărul rege, pentru a obţine în felul acesta cât mai multe avantaje. Aşa că au încercat să-mi neutralizeze influenţa, să-l convingă pe Reza că eu aveam o mare responsabilitate în prăbuşirea monarhiei din cauza ideilor mele prea „liberale” şi a influenţei exercitate de mine asupra soţului meu. Aceste zvonuri răuvoitoare erau purtate în mare parte de nişte persoane pe care le consideram corupte şi care dăunaseră deja destul de mult monarhiei. Toate aceste jocuri de influenţă asupra fiului meu care era aşa de tânăr mi s-au părut extrem de dureroase. El nu putea să-şi dea seama câtă josnicie şi ambiţie vană erau în aceste perfidii. Speram în sinea mea că va înţelege într-o zi, că era nevoie ca timpul să-şi pună amprenta asupra lui. Îmi repetam că trebuia să rezist. Să rezist cu demnitate. În unele zile, în care toate acestea mi se păreau prea dureroase şi nedrepte, încercam să văd esenţialul. „Luptăm pentru viitorul Iranului, îmi spuneam eu, cauza noastră este imensă şi merită toate sacrificiile, restul lucrurilor rămân în plan secundar.”

După câteva luni, Reza a afirmat că doreşte să plece în Maroc împreună cu anturajul lui. Am înţeles că dorea să se depărteze pentru a-şi întări independenţa, dar mi se părea regretabil că voia să părăsească Egiptul, care îi oferea atâtea posibilităţi de acţiune, pentru Maroc, care probabil că nu era prea binevoitor în ceea ce-l privea. I-am spus, dar nu l-a interesat prea tare, aşa că a trebuit să-i reunesc în jurul nostru pe toţi colaboratorii apropiaţi, pentru a anunţa că eram gata să plec din Cairo: „Acum, le-am spus eu, esenţial este Iranul, nu persoana mea. Pentru viitorul cauzei noastre, este de preferat ca tânărul rege să rămână în Egipt. Aşa că sunt dispusă să plec, dacă acest lucru îl face pe Reza să revină asupra deciziei lui.” Dar n-a fost cazul şi fiul meu a plecat în Maroc, aşa cum dorea. Regele Hassan al II-lea l-a primit cu multă afecţiune şi atenţie.

Am păstrat o amintire dezagreabilă din toată această perioadă, în care trebuia să lupţi pe toate fronturile deodată, personal, politic, familial, ceea ce devenise de nesuportat. Dar, în ciuda tuturor greutăţilor, am reuşit în acel prim an de doliu să ne reorganizăm viaţa de familie, pe care n-am mai avut-o de la plecarea noastră în exil. Acum locuiam din nou cu toţii împreună – cel puţin înainte de plecarea lui Reza, în Palatul Kubbeh. Copiii îşi reluaseră studiile şi erau încântaţi de amabilitatea pe care le-o arătau toţi, la şcoală, pe stradă şi chiar şi la palat, unde toată lumea se purta foarte frumos cu ei. Sosind din Statele Unite unde fuseseră foarte chinuiţi, mai ales de către profesori, erau foarte bucuroşi să întâlnească în Egipt numai zâmbete şi bunăvoinţă. Era ca o întoarcere la ai noştri, la comunitatea noastră familială şi culturală.

Faptul că locuiam împreună le redase copiilor simţul umorului, care ne înveselea şi ne bucura aşa de mult viaţa cotidiană pe vremea când locuiam în Palatul Niavaran, în Teheran. Îi auzeam din nou râzând, povestindu-şi fel de fel de întâmplări. În unele seri, îmi făceam timp să mă aşez lângă cei doi copii mai mici ca oricare altă mamă şi să-i verific dacă şi-au făcut temele, dacă au învăţat. Atunci vedeam cum se lumina chipul Leilei. După toate acele luni haotice în care, fiind aşa de mică, suferise din cauza absenţei mele, putea, în sfârşit, să-mi împărtăşească toate plăcerile şi preocupările ei de şcolăriţă.

Uneori, ieşeam cu toţii să mâncăm la restaurant, să vizităm un muzeu. Uneori, mama ne pregătea o masă iranină. Ea fusese alături de noi în toţi acei ani de fericire, dar şi pe tot parcursul exilului. Copiii o iubeau mult. Văduvă de la 36 de ani, nu se mai căsătorise. Era o femeie frumoasă, voluntară, care nu se plângea niciodată. Avea întotdeauna cuvinte pozitive şi încurajatoare şi pentru mine şi pentru copii. „Cere binele şi Dumnezeu ţi-l va da.” Foarte credincioasă, era un exemplu de toleranţă faţă de celelalte religii şi o revolta profund tot ceea ce spuneau misionarii Revoluţiei Islamice. Se angajase de timpuriu în lupta pentru respectul faţă de femei şi susţinea că ayatollahul Khomeini îi făcea un rău imens Iranului, ca şi înseşi ideii de religie. A murit în toamna anului 1999, după ce a pus mâna pe umărul meu, ca pentru a-mi spune că ea, care nu mai recunoştea pe nimeni, ştia că am fost tot timpul alături de ea (păstrez în memorie în special prietenia regelui Baudouin, a preşedintelui Singhor, ca şi a regelui şi a reginei Nepalului).

Ne vizitau veri şi apropiaţi, ca şi ofiţeri şi foşti responsabili politici. Astfel, pe lângă imensele dificultăţi pe care le întâlneam în încercarea noastră de a conduce diferitele mişcări de rezistenţă, dincolo de dorinţa noastră de a-i asculta pe toţi, de a le da speranţă, de a deznoda intrigile, viaţa îşi urma cursul obişnuit. Începuserăm chiar să ne gândim să ne instalăm permanent la Cairo, când, pe 6 octombrie 1981, pe când mă aflam la Paris pentru câteva zile, am aflat de moartea lui Anuar el-Sadat. Am scris atunci aceste câteva rânduri, a căror lectură mă cufundă şi acum în disperarea acelei luni de octombrie: „Paris, ora 2 dimineaţa. Preşedintele Sadat a murit, asasinat în timpul unei parade militare. Încă nu pot să cred. Vai cât de greu îmi e să scriu aceste cuvinte! În clipa asta, o parte din mine a murit. O parte din noi. Dragă Sadat, aş vrea să-ţi spun cât ai fost de bun, un tată pentru copiii mei, un prieten pentru mine. Aveai în tine lumina, pacea, calmul, bunătatea, înţelepciunea. Erai puternic precum un munte şi liniştit ca apa. Ochii tăi erau plini de dragoste şi de înţelegere pentru fiinţele umane. Ce pierdere imensă pentru Egipt, pentru lumea întreagă, pentru noi! Ţi-ai întâlnit prietenul şi pe noi, iată-ne orfani pentru a doua oară”.

La numai paisprezece luni de la moartea soţului meu, durerea ne-a adunat din nou pe toţi în urma sicriului preşedintelui egiptean. Jehan, cu chipul brăzdat de suferinţă, a mai găsit cuvinte şi gesturi de alinare pentru cei care veneau să-şi împărtăşească suferinţa.

Egiptul îşi pierduse ghidul, conştiinţa. În acelaşi timp, am fost sfătuiţi să nu mai ieşim din Palatul Kubbeh şi să evităm chiar să ne plimbăm prin parc – autorităţile nu erau sigure de starea de spirit a soldaţilor din gardă. Spre ce haos se îndrepta oare ţara? Fanatismul ucigaş al Fraţilor musulmani se putea ascunde peste tot. Am rămas închişi mai multe zile, întrebându-ne dacă nu cumva aveam să fim din nou martorii unei revoluţii. Ne aşteptam la ce era mai rău, eram pregătiţi să fugim în orice moment din zi şi din noapte.

În Statele Unite fusese ales preşedintele Ronald Reagan, iar autorităţile din Teheran i-au şi eliberat pe cei cincizeci şi doi de ostatici rămaşi, pe 20 ianuarie 1981[25]. Noul preşedinte american m-a anunţat că eram binevenită în ţara lui. Fără această invitaţie, cu siguranţă n-am fi plecat din Egipt.

Întoarcerea mea în Statele Unite, după tot ce pătimisem acolo, mi s-a părut foarte dureroasă. Îmi amintesc în special de emoţia puternică ce m-a cuprins când am trecut pe sub ferestrele de la New York Hospital. Mi-am amintit brusc de tot, de suferinţele soţului meu, de curajul lui din momentele în care strada era plină de iranieni care strigau cu ură, de plecarea noastră secretă la baza militară de la Lackland şi aici durerea m-a sufocat când m-am gândit la micuţa Leila, care nu m-a mai găsit ca de obicei când s-a trezit în dimineaţa aceea.

Williamstown e situat la trei ore de mers cu maşina de New York. Am făcut acest traseu şi am fost foarte tare deprimată revăzând acele fast-food-uri, tot acel mod de viaţă aşa de diferit de al nostru, ce îmi amintea de perioada cea mai tristă pe care am trăit-o vreodată…

Casa pe care o cumpărase fiul meu nu era deloc potrivită pentru viaţa în familie. Prin lemn se aud toate zgomotele, camerele erau mici şi prea puţine. La început, nici n-am avut putere să aranjez ceva, eram ca paralizată.

Cred că realizam încet cât de benefică era pentru noi această retragere forţată, după acei doi ani de suferinţă şi de nebunie. Williamstown este un orăşel universitar, cu cinci mii de locuitori, cu o singură stradă cu magazine şi care pare departe de convulsiile lumii. Un orăşel câmpenesc, încântător, cu nişte toamne superbe. Venind aici din furnicarul teribil de la Cairo, aveam senzaţia aproape dureroasă că eram lipsită de simţuri: aici nu se auzea nici un sunet, în afară de maşinile de tuns gazonul, nici o senzaţie de pericol, ci numai percepţia acelei lumi bucolice, complet apărate.

După trecerea primelor săptămâni, copiii mi s-au părut încântaţi de noua lor viaţă, mai ales Leila, care şi-a făcut cu uşurinţă prietene. Pentru ea reuşisem să găsim o şcoală particulară, în timp ce Ali-Reza era la şcoala publică. Cele două şcoli i-au primit cu multă atenţie şi amabilitate, iar şcoala Leilei mi-a propus spontan să adăugăm şi persana în cursurile lor, pentru că, evident, înainte nu se învăţa persană acolo. În ceea ce mă priveşte aveam acum mai mult timp pentru copii, îi ajutam la teme, îi ascultam, eram fericită că pot împărţi cu ei micile lor aventuri de fiecare zi.

Farahnaz, care absolvise liceul în Egipt, a fost acceptată la Benington College, în New Hampshire. A avut ghinionul să dea peste un profesor care a fost ambasador al Republicii Islamice la Naţiunile Unite, în timpul luării de ostatici americani la Teheran. Ea a făcut o lucrare despre petrol, evident una foarte bună, dar acel om, care nu pierdea nici o ocazie pentru a condamna monarhia, i-a refuzat-o spunând că n-o făcuse singură. Această nedreptate era datorată, evident, numelui ei şi, din păcate, premergătoare şi altor respingeri.

Plecând în Maroc, fiul meu a început să gestioneze activitatea de rezistenţă, eliberându-mă de o mare parte din sarcinile pe care le-am avut de îndeplinit după moartea soţului meu. Rămâneam totuşi prezentă prin scrisorile la care trebuia să răspund, prin cutare sau cutare întâlnire importantă sau printr-o convorbire telefonică, dar de acum înainte timpul îmi aparţinea.

Pe 10 martie 1982, regina-mamă, bolnavă de leucemie, a murit. Pentru a o proteja, îi ascunsesem moartea regelui şi în tot acest timp a trebuit să-i dau veşti legate de fiul ei, ca şi cum ar fi fost acolo, alături de noi. Pretindeam de fiecare dată că era prea obosit pentru a putea avea o conversaţie telefonică, iar ea m-a crezut pentru că şi ea era foarte slăbită. Regina-mamă se odihneşte provizoriu la New York, alături de nepotul ei, Shariar.

Am învăţat să trăiesc normal din nou. Am reluat partidele de tenis care mi-au fost întotdeauna un ajutor preţios. Lângă casă aveam o seră şi am început să mă ocup de plante. Seminţele care răsăreau îmi redau şi mie speranţa. Oamenii din jurul nostru, vecini, vânzători, parteneri de tenis, responsabili cu siguranţa noastră, erau cu toţii foarte prietenoşi, majoritatea îmi spuneau pe nume, dar cei mai mulţi nu aveau nici o idee despre evenimentele teribile prin care trecusem, nici despre drama petrecută în Iran, iar această ignoranţă ne făcea să ne izolăm. Într-o zi, o femeie căreia i-am dat nişte fistic de la noi, mi-a spus cu inocenţă: „Data viitoare când vă mai duceţi în Iran, fiţi bună şi aduceţi-mi şi mie, că e aşa de bun!” Ce să-i răspund? Şi de unde să încep? În aceeaşi perioadă, a trebuit să-mi fac şi eu nişte analize medicale. Femeia care-mi completa dosarul nu mă cunoştea. Aşa că m-a întrebat dacă sunt căsătorită. I-am răspuns că soţul meu este mort şi ea a scris „văduvă”. M-a întrebat dacă munceam şi i-am spus că nu. A scris: unemployed, „şomeră”, iar acest lucru m-a făcut să zâmbesc gândindu-mă: „Nici nu puteai să zici mai bine”.

Am fost invitată cu mare amabilitate de câteva ori la cină. Persoanele prezente schimbau impresii în legătură cu o piesă de teatru care se juca la New York sau în legătură cu vreun eveniment local, iar eu zâmbeam discret şi mă gândeam că am venit cu siguranţă de pe altă planetă. Mă forţam să râd pentru a relativiza dezrădăcinarea noastră. Şi cum să nu râzi, de-adevăratelea, câteodată? Un prieten iranian din New York, care avea la el în salon o fotografie cu mine, m-a sunat într-o seară să-mi spună un lucru care-l făcuse să râdă amar. Tocmai îl primise pe un şef de întreprindere, care se interesase de mine: „Cine e femeia din fotografie? „E regina noastră”, i-a răspuns prietenul meu. „Soţia lui Khomeini?” s-a mirat vizitatorul lui…

Altă dată, intrasem într-o galerie de artă din New York. Un bărbat m-a abordat foarte amabil: „Am auzit că sunteţi soţia şahului, sunt încântat să vă cunosc, vă supăraţi dacă vă rog să faceţi o poză cu mine şi cu soţia mea?” „Nu, deloc, vă rog…” A chemat-o pe soţia lui: „Hai, dragă, să facem o poză cu soţia şahului!” Iar după ce a făcut poza, m-a întrebat: „Am înţeles, sunteţi soţia şahului, dar a cărui şah?”

În aceeaşi zi, în aceeaşi galerie, o femeie a început să vorbească cu mine în italiană: „Mă scuzaţi, i-am spus, nu vorbesc italiana…” „Cum, nu sunteţi Soraya?” „Nu, i-am spus eu, sunt cea care a venit după ea…”

Dincolo de toate aceste neînţelegeri, nu pot uita simpatia pe care mulţi americani şi-au manifestat-o faţă de mine. De fiecare dată, unii au ştiut să-şi găsească gesturile şi cuvintele potrivite pentru a-şi exprima solidaritatea. Îmi aduc aminte de acei muncitori care manifestau sub ferestrele spitalului împotriva fanaticilor religioşi care se rugau pentru moartea soţului meu. Îmi amintesc de numeroasele scrisori de la americani, în care aceştia îmi spuneau că erau la curent cu progresele pe care le făcuse ţara în timpul regelui şi cât erau de dezamăgiţi să vadă în ce situaţie a ajuns Iranul acum. Mă gândesc la Mary şi la Robert din Arizona, care îmi scriu în fiecare an. La David, care spune că este un indian din America. La Gary, care şi-a botezat fata cu prenumele meu, care are astăzi douăzeci şi şapte de ani. La atâţia alţii… Am admirat mereu la poporul american acest mod de a privi întotdeauna numai înainte şi de a nu-şi compătimi soarta. Iubesc la ei acest refuz încăpăţânat al fatalităţii, al lacrimilor şi al disperării. Această încredere îndârjită în viitor.

Pe la mijlocul anilor '80, m-am hotărât să renunţ complet la acea izolare care mă apăsa şi care putea să le dăuneze şi copiilor mei. Am hotărât să ne apropiem de New York, dar nu pentru a locui acolo. Toată lumea îmi lăudase regiunea Greenwich din Connecticut, la numai o oră de New York. Am găsit acolo o casă mult mai confortabilă decât cea din Williamstown, suficient de mare şi aşezată în mijlocul unei grădini minunate, pline cu copaci bătrâni care mă umpleau de fericire, pe mine care veneam dintr-o regiune în care vegetaţia suferea cumplit din cauza secetei. Greenwich era într-adevăr un colţ de rai pentru cei care iubeau natura şi anotimpurile. Nu trebuia să renunţ la toamnă, ale cărei nuanţe roşcate şi arămii îmi aminteau de toamnele din Teheran…

Leila n-a fost deloc încântată să-şi părăsească iar cercul de prieteni, dar în cele din urmă i-a plăcut la noua ei şcoală. Ali-Reza, care împlinise vârsta să meargă la universitate, a intrat la Princeton, lucru care m-a umplut de mândrie. Aici avea să studieze ştiinţele, înainte de a se îndrepta către istoria muzicii, lucru care s-a dovedit a fi pentru el o pasiune de durată. Farahnaz era acum studentă la psihologie la Columbia, unde a obţinut rezultate excelente. Locuia la New York într-un apartament micuţ pe care i-l închiriasem. Cât despre Reza, plecase din Maroc şi se instalase şi el la Connecticut, aşa că ne reluaserăm obiceiul de a sărbători în familie Anul Nou iranian.

În cele din urmă, după ce a fost atât de crudă, viaţa părea să ne surâdă din nou: într-o seară, Reza m-a sunat să-mi spună că se logodeşte. Un val de fericire mi-a inundat sufletul. Cunoscuse cu ceva timp înainte o tânără iraniană pe nume Yasmin, a cărei familie, exilată în Statele Unite, avusese înainte de Revoluia Islamică o proprietate agricolă, nu departe de Teheran. În adâncul inimii mele mă bucuram că avea de gând să-şi întemeieze o familie cu o fată care aparţinea culturii noastre şi care suferise şi ea mult din cauza evenimentelor petrecute în Iran. Plecase din Iran la vârsta de 9 ani, când părinţii ei pierduseră totul; astfel, cei doi împărtăşeau aceleaşi valori.

Peste câteva săptămâni mi-a prezentat-o pe Yasmin Etemad-Amini, a cărei frumuseţe şi inteligenţă, la care se adăuga naturaleţea ei, m-au impresionat din primele clipe. Reţinerea ei mi-a adus aminte de propria timiditate, din clipa în care fusesem prezentată reginei-mamă, cu un sfert de secol mai devreme. Am făcut tot posibilul s-o fac să se simtă bine, i-am spus cât eram de fericită s-o văd lângă fiul meu şi apoi, încercând să n-o sperii, i-am vorbit despre responsabilităţile pe care trebuia să şi le asume, dacă îşi unea viaţa cu cea a regelui. Amintindu-mi de propria inocenţă din perioada în care îl cunoscusem pe rege, am vrut s-o apăr de tot ceea ce putea să-i facă rău. N-avea decât 17 ani, dar se simţea că are o mare tărie de caracter şi multă seninătate.

Nunta a fost fixată pe 12 iunie 1986. De la plecarea noastră din Teheran, era prima dată când ne întâlneam cu toţii, cu ocazia unui eveniment fericit şi aducător de speranţă. În acelaşi timp, eram în plin război Iran-lrak şi, din respect pentru suferinţa Iranului, am convenit să sărbătorim evenimentul în intimitatea familiei, cu discreţie. Amândouă părţile am vrut să respectăm tradiţia, în ciuda exilului. Yasmin a vrut să-şi aleagă singură rochia de mireasă şi a comandat-o la o croitoreasă iraniană. Cât despre mine, am descoperit un artist, iranian şi el, care ne-a pregătit platoul tradiţional. Soţia unuia dintre paznicii noştri s-a ocupat de flori, iar mâncarea tradiţională iraniană a fost preparată de către nişte prieteni de-ai noştri din comunitate.

Ceremonia a fost emoţionantă şi simplă. Nu eram decât şaizeci de oameni în jurul tânărului cuplu şi singurul meu regret a fost că, din dorinţa mea de discreţie şi pudoare, n-am invitat-o şi pe Jehan Sadat. Ar fi trebuit să trec pentru ea peste regulile de strictă intimitate care ne fuseseră impuse. În timpul ceremoniei religioase, oamenii au făcut ceva ce nu se făcuse la nunta noastră: femeile fericite şi căsătorite, surorile Yasminei, Ladan şi Nilufar, mătuşa mea, Puran Diba şi doamna doctor Pimia au ţinut deasupra tinerilor căsătoriţi un voal întins, aşa cum cere tradiţia, în timp ce aruncau peste acest voal bucăţele de zahăr, ca o promisiune de dulceaţă a întregii lor vieţi, iar o femeie tăia aceeaşi ţesătură pentru a face să tacă limba soacrei, cum se spune pe la noi.

Ca dotă, Reza i-a oferit soţiei sale câteva monede de aur cu efigia tatălui lui şi un Coran. Eu i-am oferit un inel cu diamant.

Eram aşa de emoţionată când a trebuit să le spun câteva vorbe, că nici nu-mi mai aduc aminte ce le-am urat. Dar ştiu că am evocat memoria soţului meu, pentru a le spune cât de rău îmi părea că n-a putut să fie şi el de faţă într-o asemenea zi.

În cele din urmă, Yasmin a dat drumul porumbeilor, aşa cum făcusem şi eu cu exact douăzeci şi şapte de ani mai devreme.

Cu mult curaj, după căsătorie, a urmat cursuri de ştiinţe politice, după care a făcut Dreptul, după naşterea fiicelor lor, lucru care îi permite astăzi să profeseze meseria de avocat. Se ocupă în special de copiii părăsiţi, maltrataţi şi abuzaţi. Printre altele, acum zece ani a creat o fundaţie al cărei scop este să aducă în Statele Unite copiii grav bolnavi, care nu pot fi trataţi acolo. Comunitatea din exil a ajutat-o să facă acest lucru prin donaţii şi prin timpul acordat. Pentru ca numele ei să nu dăuneze acestei fundaţii, Yasmin i-a încredinţat responsabilitatea uneia dintre verişoarele ei.

Yasmin este o femeie tânără, inteligentă şi modernă, a cărei deschidere către lume, a cărei cultură şi vivacitate au fost pentru fiul meu un sprijin preţios. Îi simt astăzi foarte apropiaţi, foarte solidari şi ştiu că, dacă într-o bună zi poporul iranian s-ar întoarce spre ei, ar şti să-l conducă pe calea de mult uitată a progresului şi a schimburilor culturale.

Foarte avansată cu studiile, Yasmin a sporit fericirea acestei căsătorii oferindu-i fiului meu două fetiţe a căror dragoste şi agerime mă bucură în fiecare zi. Nur s-a născut pe 3 aprilie 1992 şi Iman a venit pe lume cu un an mai târziu, pe 12 septembrie 1993. Locuiesc toţi patru în apropiere de Washington, iar eu am părăsit Connecticut-ul pentru a fi mai aproape de ei. Casa din Greenwich devenise prea mare şi prea costisitoare numai pentru mine şi Leila. Mă gândeam să cumpăr ceva mai modest, când m-a sunat Reza, care găsise o casă la numai patru minute de cea în care locuiau ei. Eram la Paris, când mi-a spus. Mi-a trimis fotografii cu casa care mi-a plăcut pe loc şi am spus da. Imediat m-a sunat Yasmin: „Ştiu că nu vă place să fiţi sâcâită, dar Reza şi fetiţele sărbătoresc deja venirea dumneavoastră, iar dacă vreţi să vă răzgândiţi ar fi bine s-o faceţi acum, pentru că mai târziu vor fi foarte dezamăgiţi”.

Am fost aşa de impresionată, că le-am confirmat venirea mea.

În acel deceniu '90 mi s-a încredinţat sarcina de ambasadoare a intereselor Iranului. Fiul meu îşi asumase rolul politic pe deplin, aşa cum sperasem şi, încetul cu încetul, m-am pus în slujba lui, pentru a-l reprezenta în cutare sau cutare călătorie sau pentru a întâlni cutare sau cutare personalitate pe care am cunoscut-o cândva.

În fond, viaţa mea politică, după moartea soţului meu, s-a rezumat la a explica, fără încetare, tuturor interlocutorilor mei – oameni obişnuiţi sau personalităţi – ce dramă trăieşte astăzi Iranul. Sunt permanent la curent cu tot ceea ce se petrece în Teheran şi în toate provinciile – aceasta este o sarcină care îmi ocupă o bună parte din zi, dar o îndeplinesc cu plăcere, pentru că eram sigură că fiecare persoană pe care o convingeam era un aliat în plus pentru eliberarea ţării mele.

Dintre toate personalităţile pe care am avut ocazia să le întâlnesc în exil, îmi aduc aminte cu mare emoţie de François Mitterand. Eu am fost cea care a cerut o întâlnire cu preşedintele francez şi mi s-a răspuns pozitiv. Cu scopul de a păstra secretă această întâlnire, a trebuit să intru discret prin parcul Elysée. Preşedintele, care m-a întâmpinat şi m-a condus într-un salon lângă focul unui şemineu, m-a primit cu multă căldură şi amabilitate. El a manifestat un mare interes faţă de informaţiile pe care le aveam despre Iran şi m-a ascultat cu atenţie şi bunăvoinţă. Mi-am dat seama în cursul acestei discuţii că avea cunoştinţe aprofundate despre problemele din acea regiune a lumii, în care soţul meu luptase timp de douăzeci de ani să menţină pacea şi reuşise, în ciuda tensiunilor acute existente.

Îmi aduc aminte cu plăcere şi de întâlnirea mea cu Nancy Reagan. Candidat la alegerile prezidenţiale împotriva lui Jimmy Carter, care deţinea al doilea mandat, Ronald Reagan a fost singurul care a îndrăznit să-mi spună părerea bună pe care o avea despre soţul meu şi despre politica pe care o făcuse.

Regina Fabiola, regele Spaniei, Juan-Carlos şi regina Sofia mi-au rămas prieteni apropiaţi. Pentru fiul meu, Reza, monarhia spaniolă este un exemplu pe care îi place să-l citeze atunci când vorbeşte despre viitorul Iranului.

Preşedintele egiptean Mubarak şi soţia lui, Suzan, mă primesc în fiecare an cu amabilitate şi căldura pentru comemorarea decesului regelui. Prin ei, Egiptul rămâne o ţară care niciodată nu ne-a abandonat.

Prietenia şi atenţia doamnei Chirac mă impresionează, de asemenea, foarte mult. Soţia preşedintelui francez are grijă ca de fiecare dată când ne întâlnim să-mi spună numai cuvinte călduroase şi încurajatoare, pentru Iran, pentru copiii mei şi pentru mine. Nu voi uita niciodată vizita ei după moartea Leilei. A venit cu flori, manifestându-şi afecţiunea faţă de mine şi mi-a spus cât de aproape se simţea de mine în această durere.

Încă un cuvânt despre sprijinul preţios pe care mi l-au oferit în exil familiile domnitoare din Orientul Mijlociu şi Apropiat, cărora nu le pot cita, din păcate, numele, din cauza situaţiei noastre politice.

După stabilirea mea în Statele Unite, am deschis un birou în New York şi i-am încredinţat conducerea lui Cambise Atabai, care a rămas unul dintre cei mai fideli colaboratori ai mei, după toţi aceşti ani de exil. Acest birou coordonează agenda întâlnirilor mele internaţionale, dar primeşte şi sutele de scrisori şi de e-mailuri care îmi sunt adresate zilnic. Multe dintre ele sunt mesaje care exprimă credinţa, afecţiunea, dar sunt şi unele prin care oameni din toate părţile lumii – inclusiv din Iran – cer ajutor. Fac tot ce îmi stă în puteri pentru a le răspunde favorabil tuturor. Alte mesaje sunt trimise de compatrioţii mei din exil, care au un copil sau un soţ bolnav şi au nevoie urgentă de o sumă de bani, sau de oameni care îşi caută de lucru, care sunt pe cale să fie expulzaţi dintr-o ţară şi care speră să intervin pentru ei… În afară de aceste solicitări, care nu sunt uşor de rezolvat şi care cer multe demersuri, mai primesc şi nişte mesaje de la oameni care nu doresc nimic decât puţină afecţiune din partea mea şi în cazul acesta sunt fericită pentru că le pot da imediat satisfacţie interlocutorilor mei. Astfel, fiica unui general pensionar mi-a cerut ajutorul. Exilat într-un orăşel din Statele Unite, tatăl ei era extrem de deprimat. „Sunteţi singura persoană care poate să-i ridice moralul.” „Bine, dar ce să fac?” am întrebat eu. „Daţi-i un telefon.” Şi l-am sunat pe omul acela şi am încercat să-mi găsesc cuvintele potrivite pentru a-l încuraja, pentru a-l face să spere. A doua zi, fiica lui m-a sunat: „Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! Telefonul dumneavoastră i-a schimbat viaţa”.

Un tânăr iranian mă ruga să vorbesc cu fratele lui, care nu voia să mai meargă la şcoală, căruia nu-i mai plăcea nimic şi trăia în deprimare. L-am sunat pe băiatul acela, l-am ascultat, am stat de vorbă. La un an după această conversaţie, am avut plăcerea să aflu de la fratele lui că şi-a terminat studiile.

Relaţiile mele cu iranienii din ţară s-au dezvoltat mult datorită internetului. Mulţi tineri din această generaţie care n-au cunoscut monarhia mi se adresează pentru a înţelege istoria părinţilor lor, pentru a înţelege cum a fost posibil ca Iranul, odinioară atât de luminos, să se cufunde în noapte. E-mailurile pe care mi le-au trimis sunt foarte emoţionante, pline de întrebări şi de afecţiune. Am început să le răspund, să le explic simplu şi din toată inima ceea ce înţelesesem eu din drama pe care o trăise şi o mai trăia încă ţara. Am încercat în special să le dau speranţă în ziua de mâine. Printre ultimele e-mailuri pe care le-am primit a fost şi cel al unui băieţel de 12 ani, care mi-a spus că mă iubeşte mult de tot şi că vrea să stea de vorbă cu mine, dar că părinţilor lui le este foarte frică să nu-i prindă autorităţile. „Am împrumutat pentru câteva zile un telefon mobil; vă rog să mă sunaţi!” Altul, student la Arhitectură, mi-a spus cât de mult s-a gândit la mine când a vizitat Persepolisul. Şi el m-a rugat să-l sun. Am stat de vorbă şi la sfârşit mi-a spus: „Vă mulţumesc, mi-aţi dat curaj să merg înainte”. Aş fi putut să-i spun şi eu aceleaşi cuvinte. Toţi iranienii care au nevoie de mine şi, mai ales, tinerii îmi dau şi ei mie curajul să merg mai departe.

Una dintre recentele mele bucurii a fost să ajut un fiu să-şi găsească tatăl. Se rătăciseră unul de altul în drama exilului şi fiul a avut ideea să mă roage să-l ajut.

Da, toate acestea cer atenţie enormă, timp şi energie, dar efectele sunt reciproce. Iranienii îmi înapoiază însutit ceea ce ce le dăruiesc eu în fiecare zi. Telefoanele, scrisorile, e-mailurile lor îmi dau puterea să-mi depăşesc propriile suferinţe în numele speranţei, pe care o ghicesc în fiecare dintre ei. Aş fi putut oare să fac altfel şi să refuz rolul acesta pe care mi l-au încredinţat mulţi dintre compatrioţii mei de la plecarea din Teheran? „Nu ştiu dacă e alegerea mea sau e destinul”, i-am spus într-o zi lui Farahnaz, epuizată de sarcina mea. „Cred că destinul tău nu-ţi dă posibilitatea de a alege”, mi-a răspuns Farahnaz.

Moartea Leilei, pe 10 iunie 2001, la Londra, m-a aruncat într-o disperare fără seamăn; şi nu era moartea unui copil. Leila tocmai împlinise treizeci şi unu de ani. De la dispariţia tatălui ei, când nu avea decât 10 ani, Leila a fost permanent preocupată de ideea de moarte. La Williamstown, acest lucru m-a îngrijorat şi am trimis-o să se întâlnească cu un profesor universitar iranian, sperând că el va şti să afle cuvintele potrivite care s-o scape de această angoasă. De la plecarea noastră din Iran, ea trecuse prin momente deosebit de dureroase – au fost ani de doliu şi de suferinţă care i-au dărâmat fundamentul pe care îşi structurase viaţa. Chiar din primii ani de universitate obosea foarte repede. Se plângea adesea de migrene şi nu putea să participe la toate cursurile. La sfatul meu, a consultat un medic, iar eu am discutat cu profesorii de la facultate pentru a-i uşura munca. Dar toate acestea n-au avut nici un rezultat benefic. Nu-i plăcea la universitate şi, cum era atrasă de poezie, de literatură, de muzică, am încercat s-o conving că avea dreptul să dea curs preferinţelor ei, să abandoneze universitatea şi să se îndrepte spre artă. La un moment dat, i-a venit ideea să realizeze un desen după opera lui Ferdousi pe care îl iubea mult. Dar acest lucru s-a dovedit a fi mult prea complicat. Nu-şi găsea drumul şi revenea la acea oboseală care o măcina de dimineaţa până seara.

Suferea şi eu încercam s-o ajut – era aşa de greu pentru mine s-o văd cum se lupta singură cu un rău pe care nici un medic nu putea să-l identifice! Ghiceam că tot acest rău, toată această durere era nefericirea ei din copilărie, purtată ca o povară, dar nu suporta să i se spună aşa ceva, nu suporta să îndrăzneşti să-i spui că această boală misterioasă putea să fie psihosomatică. Acest lucru o rănea, ca şi cum ar fi vrut să nege realitatea.

Era profund deranjată de răutăţi, de zvonuri, de tot ce fusese scris şi de tot ce se scria în continuare despre monarhie şi, mai ales, despre tatăl ei. Avea pentru Iran o dragoste totală, patriotică, iar aceasta se confunda, în sufletul ei, cu dragostea pe care o simţea pentru tatăl ei. Din cauza aceasta le răspundea cu mare înflăcărare celor care criticau de faţă cu ea bilanţul monarhiei. Îmi aduc aminte cât de tare o îndârjeau, dar şi o epuizau aceste discuţii. Era foarte greu pentru ea, care plecase din Iran când era copil şi acum era foarte tânără, să discute cu oameni mai în vârstă, uneori foarte agresivi şi amari. Era dintr-o bucată, emoţionantă, darnică; cu prietenii ei se purta la fel, le dăruia totul. Pe ea o chemau când voiau să audă cuvinte de încurajare, când ceva nu le mergea cum trebuie. Venea întotdeauna cu braţele încărcate cu flori şi cu cadouri pentru fraţii şi sora ei, pentru mine sau pentru cei apropiaţi nouă, ştiind foarte bine ea, care era de neconsolat, tot ce putea să aline inimile iranienilor.

A fost supusă la investigaţii, a consultat tot felul de medici, dar cum oboseala şi durerile persistau în ciuda tratamentelor, a ajuns să spună că nimeni n-o putea vindeca. Atunci, ca întotdeauna în aceste situaţii, a început să se întâlnească din ce în ce mai des cu prietenii care au sfătuit-o să ia somnifere şi calmante. Ştia foarte bine că acestea îi făceau rău, dar lua când simţea că nu mai poate. Atunci dormea şi nu mai suferea. A început să ia din ce în ce mai multe, conştientă că în felul acesta se juca cu viaţa ei. O ştiam cu toţii în jurul ei şi i-o spuneam, fiind, în acelaşi timp, neputincioşi să-i dăm o mână de ajutor. De mai multe ori l-am auzit pe fratele ei Ali-Reza spunându-i cu duritatea omului care suferă: „Ascultă, Leila, dacă mai iei pastile în ritmul ăsta o să mori”. Ali-Reza încerca, la fel ca noi toţi, de altfel, un mijloc prin care s-o scoată din acest vârtej îngrozitor. Leila îi răspundea că nu vrea să moară, că iubeşte viaţa, că toate tranchilizantele acelea nu fac altceva decât să-i permită să uite câteva ore de boala care o macină.

Ali-Reza era cel căruia i se confesa cu cea mai mare uşurinţă. Încă de când erau foarte mici, îşi dădeau mâna şi se ajutau reciproc. Leila îl suna şi mergea adesea la Boston să-l vadă. El îşi permitea s-o sfătuiască şi să fie dur cu ea, pentru că-l asculta. Cu puţin timp înainte să moară, i-a spus medicului său că de acum înainte nu mai voia să asculte decât de Reza şi de tatăl ei. „Dar tatăl tău nu mai e aici”, i-a răspuns medicul. I-am povestit acest lucru lui Reza, care şi-a exprimat toată dragostea ce o simţea pentru ea, toată încredea în însănătoşirea ei. Dar acest lucru a înfuriat-o foarte tare: considera că tânărul rege, pentru care avea un mare respect, nu trebuia deranjat cu problemele ei de sănătate şi nici pus la curent cu slăbiciunile ei.

Eram în Statele Unite în zilele de dinaintea morţii ei. Leila era la Paris cu domnişoara Golrokh, pe care o numea afectuos „Gogol” şi care o însoţea încă din fragedă copilărie. Leila m-a sunat şi mi-a spus că pleacă la Londra, că vrea să fie singură, că nu mai suportă să fie cineva permanent în spatele ei. Acest lucru m-a neliniştit imediat, fiindcă ştiam că în Anglia se poate mult mai uşor face rost de somnifere decât în Franţa. I-am cerut sfatul unui medic psihiatru: acesta ne recomanda de obicei să n-o lăsăm nesupravegheată, dar de data aceasta, în faţa insistenţei Leilei, mi-a spus: „Bine, se pare că are într-adevăr nevoie să fie singură, s-o lăsăm să plece”.

La puţin timp după aceea, Leila m-a sunat din Londra, de la hotelul la care stătea de obicei. Se simţea foarte rău, era epuizată şi avea dureri în tot corpul. Medicul îmi recomandase să n-o sun prea des, tocmai pentru că suferea (ea îi spusese acest lucru) pentru că se simţea permanent controlată. Dar de data aceasta, ea îmi telefonase Am vorbit, am încercat s-o liniştesc, pentru a-i uşura suferinţa. Era joi. La sfârşit, i-am spus: „Leila, vin la tine. Duminică ajung la Londra şi ne întoarcem amândouă la Paris. Nu vrei ca până ajung eu să treacă pe la tine o prietenă să te vadă?” Am spus numele câtorva persoane, în speranţa că va fi de acord cu una sau cu alta. Dar nu voia s-o vadă nimeni în starea în care era şi mai şi slăbise mult în aceste ultime luni. În ciuda spuselor ei, după ce am închis, am sunat o prietenă în vârstă, care o iubea mult pe Leila şi pe care am rugat-o să fie foarte atentă cu ea. Ne-am înţeles să nu-i spună că discutaserăm. Ea a sunat-o pe Leila a doua zi de dimineaţă, vineri şi a întrebat-o dacă era de acord să treacă s-o vadă în cursul zilei aceleia. Leila a fost foarte impresionată de telefonul ei şi a fost de acord. Totuşi, puţin mai târziu a sunat-o şi i-a spus: „Vino mai bine mâine”.

Sâmbătă am vorbit din nou la telefon cu prietena mea, care mi-a spus că n-a insistat prea tare, ca să n-o deranjeze pe Leila, dar că spera să se vadă cu ea în după-amiaza aceea. A mai adăugat că Leila i-a spus: „Dacă vorbeşti cu mama la telefon, spune-i să nu mă sune pentru că dorm”. Întotdeauna mă temeam să n-o trezesc, pentru că atunci îmi spunea: „Uite, dormeam şi acum trebuie să iau somnifere ca să adorm.”

Duminică am ajuns la Paris şi fiind foarte îngrijorată, prima mea iniţiativă a fost s-o sun pe prietena mea de la Londra. Nu reuşise s-o vadă pe Leila până la urmă, pentru că ea o tot suna şi amâna vizita şi după o vreme n-a mai răspuns la telefoanele ei. Foarte speriată, am sunat un medic de la Londra căruia îi păstrasem datele. „O să-mi fac timp să trec după-amiază pe la hotel”, mi-a spus el.

L-am mai sunat o dată la ora la care trebuia să fie la Leila. Medicul era acolo, dar mi-a spus că i se interzicea să intre în cameră, pentru că fiica mea atârnase la uşă cartonaşul cu „Nu deranjaţi”. L-am rugat să insiste şi, în cele din urmă, a reuşit să-l convingă pe directorul hotelului. Am rămas pe fir cât timp a urcat el în cameră. Chiar atunci m-a sunat pe altă linie şi Farahnaz din Statele Unite, care voia să afle veşti despre sora ei şi căreia i-am spus să aştepte împreună cu mine câteva clipe pentru că medicul trebuia să coboare dintr-o clipă în alta.

Am aşteptat vreo zece minute. „Sunt tot acolo sus, n-avem nici o veste”, mi-au spus cei de la recepţie când începusem să mă neliniştesc. În cele din urmă, am recunoscut vocea medicului, sugrumată de emoţie: „Îmi pare rău, dar fiica dumneavoastră a murit”. Înnebunită de durere, i-am spus şi lui Farahnaz, care şi-a pierdut firea, bietul copil şi a izbucnit într-un plâns cu hohote. N-am reuşit s-o calmez şi a trebuit s-o las în starea în care era. Apoi l-am anunţat pe Cambise Atabai care era la ţară, aproape de New York şi l-am rugat să meargă chiar atunci la Farahnaz. Nici nu mă puteam gândi s-o las singură în suferinţa aceea.

Apoi am vrut să-l anunţ pe Reza. A răspuns ofiţerul lui. Reza era în plină conferinţă de presă. Ofiţerul s-a dus şi i-a spus de moartea surorii lui, iar Reza şi-a adunat toate puterile şi a terminat conferinţa. La sfârşit doar, cu faţa răvăşită de supărare, le-a spus ziariştilor că tocmai aflase de moartea Leilei.

Ali-Reza era în maşină când l-am sunat. I-am spus să oprească, îmi era frică să nu facă vreun accident din cauza şocului. Ca şi în cazul lui Farahnaz, aş fi vrut să fiu lângă el pentru a-i împărtăşi durerea.

N-am avut curaj s-o sun eu însămi pe „Gogol” şi am rugat-o pe doamna Atabai s-o facă – fiica mea cea mică era motivul pentru care ea trăia.

Moartea Leilei a emoţionat profund sufletele tuturor iranienilor din exil şi chiar ale celor din Iran. Mi s-a spus că vestea aceasta a circulat pe toate străzile Teheranului, că oamenii au urcat la Palatul Niavaran cu lumânări aprinse şi cu flori. Au fost organizate ceremonii pretutindeni unde se aflau iranieni. La Los Angeles, un oraş în care comunitatea este foarte importantă, s-au adunat mii de oameni. Astfel, Leila, care suferea atât de mult din cauza dezbinării poporului iranian, a reuşit să-i adune pe toţi la auzul numelui ei, dar cu preţul morţii.

Chiar şi la Londra, numeroşi oameni i-au însoţit trupul până la aeroport. Am vrut ca Leila să fie înmormântată la Paris, unde era înmormântată şi mama. Mai mult de o mie de persoane au fost de faţă la funeralii şi, în zilele imediat următoare, am primit şapte mii de scrisori. Din toate reieşea supărarea şi emoţia. De la acel doliu îngrozitor, primesc fără încetare noi mărturii ale simpatiei oamenilor pentru Leila, iar mormântul ei e vizitat zilnic de către anonimi, care îl acoperă cu flori şi cu mesaje de afecţiune şi de regret.

Nu, nu îţi poţi reveni după moartea unui copil. De la acel 10 iunie 2001, o plâng în tăcere pe micuţa mea Leila. Eu, care am puterea să-l îmbărbătez cu câteva cuvinte pe un general bătrân, care dau speranţă tinerilor dezrădăcinaţi, care sunt capabilă, cum mi se spune, să ajut o comunitate întreagă alungată de pe pământul ei, n-am reuşit să-mi ajut propria fiică. Această neputinţă mă răscoleşte în fiecare zi şi în fiecare dimineaţă îmi spun: „Astăzi trebuie să-mi fac timp să-mi sun copiii, nepoţelele. Scrisorile şi telefoanele mai pot să aştepte, trebuie să le explic compatrioţilor mei, aşa cum mi-a spus Leila într-o zi, că, după ce le-am consacrat patruzeci de ani din viaţa mea, am şi eu dreptul să mă ocup acum de ai mei, de copiii şi de nepoţii mei…”

Curând, Nur şi Iman au lăsat în urmă copilăria şi au intrat în adolescenţă. Cu câteva luni înainte, după ce le spusesem o poveste şi le sărutasem înainte să doarmă, Nur aproape că s-a înfuriat:

— Mamă Yaya, mi-a spus ea, ridicându-se în pat, ne spui că suntem iraniene, că suntem prinţese, dar noi nici măcar nu ne-am văzut ţara. La ce ne ajută că ne arăţi toate aceste fotografii, că ne spui toate aceste poveşti, dacă noi nu ne putem întoarce acasă?

Poate că această întrebare a fetiţei mi-a dat forţa să scriu această carte. Trebuia să le spun acestor fetiţe care nu aveau voie să meargă în ţara lor cum am ajuns aici. Să încerc să le fac să înţeleagă cât de crudă a fost istoria cu Leila, mătuşa lor şi cât de nedreaptă a fost cu bunicul lor, a cărui privire gravă o văd în fiecare zi în biroul tatălui lor. Să le spun că pot să fie mândre că sunt nepoatele lui, că pot să fie mândre, de asemenea, că sunt fiicele unui om care luptă deja de douăzeci şi trei de ani să dea Iranului strălucirea pe care a pierdut-o. Să le spun să fie mândre că sunt iraniene. [26]

În exil…

În exil de un sfert de secol, n-am încetat nici o clipă să mă gândesc la Iran, la acest popor şi la acest pământ pe care le iubesc mai mult decât orice. După represiunea care s-a abătut asupra celor care serviseră ţara, după morţii şi după suferinţele îndurate de supravieţuitori, a început declinul.

Iranul a fost puternic şi respectat şi, într-o zi, totul s-a schimbat. Eforturile înfăptuite în toate domeniile, care au mobilizat milioane de iranieni pentru binele comun, au fost în mare parte distruse.

Această regiune a Golfului Persic care a cunoscut pacea şi stabilitatea pe timpul monarhiei iraniene şi care a avut relaţii amicale cu aproape toate ţările lumii s-a cufundat apoi în război şi în haos, ajungând să devină matricea terorismului internaţional şi a fanatismului religios. După monstruosul atentat de la 11 septembrie 2001, lumea n-o mai priveşte decât cu groază şi dezgust.

Revoluţia Islamică i-a înşelat pe cei care au crezut în ea, de aceea a şi pierdut majoritatea aliaţilor. În cursul îndelungatei noastre istorii, Iranul a trebuit să îndure de multe ori greutatea şi suferinţele unei ocupaţii. Dar niciodată invadatorul n-a reuşit să-i şteargă identitatea naţională. De fiecare dată, poporul iranian a ştiut să caute în el însuşi, în cultura şi în istoria lui, pentru a găsi forţa de a rezista şi, în cele din urmă, pentru a-şi învinge duşmanul.

Eu încă mai sper că poporul iranian va sfărâma lanţurile şi se va ridica pentru a construi o ţară modernă, liberă, respectată, tolerantă şi generoasă.

Ştiu că lumina va învinge întunericul şi că Iranul, asemenea păsării Phoenix, va renaşte din propria cenuşă.

Fie ca Lionel Duroy, care a fost alături de mine de-a lungul scrierii acestei cărţi, să afle aici expresia gratitudinii mele.

ANEXE.

Condiţia femeii în Iran în perioada monarhiei.

Organizaţia Femeilor din Iran (OFI) era o reţea cu cincizeci şi şapte de asociaţii afiliate, patru sute de secţii şi o suta douăzeci de centre care ofereau servicii de protecţie a copilului, planning familial, formare profesională şi sfaturi juridice, prin munca a 2 000 de specialişti şi a 7 000 de voluntari la aproximativ un milion de femei pe an.

OFI deţinea o instituţie de învăţământ bazată pe studii sociale, unde se pregătea atât personalul propriu cât şi persoanele care urmau să desfăşoare activităţi în sectorul public şi privat. Cele mai importante realizări ale OFI în ultimul său deceniu de activitate sunt următoarele:

I. Educaţia:

A. S-a acordat prioritate campaniei de alfabetizare a femeilor. Folosirea de „batalioane feminine” pentru alfabetizare a fost, de asemenea, foarte eficientă.

B. S-au făcut eforturi pentru a încuraja fetele care aveau vârsta potrivită să meargă la şcoală şi să profite de avantajele şcolarizării gratuite.

C. La nivel universitar, tinerele femei au fost încurajate să se înscrie la profile tehnice şi ştiinţifice, datorită unor burse speciale de finanţare. A fost iniţiat un sistem special în vederea acordării unui tratament preferenţial fetelor care doreau să se înscrie şi erau admise în cadrul acestor secţii în mod tradiţional inaccesibile femeilor.

Un sfert din numărul total al studenţilor erau femei. Cu un an înainte de Revoluţie, femeile au reprezentat majoritatea studenţilor admişi la Facultatea de Medicină.

D. Programele de studii adresate femeilor erau pregătite de către comisii mixte, ce reuneau membri OFI, profesori din facultăţile din Teheran şi din universităţile naţionale.

II. Locurile de muncă:

A. Organizaţia Femeilor din Iran şi Ministerul Muncii şi-au reunit forţele cu scopul de a crea programe speciale de pregătire a femeilor, în vederea obţinerii unui loc de muncă mai bine plătit. Aceste programe s-au concretizat în cursuri de perfecţionare pentru diferite sectoare de muncă, atât calificată cât şi semicalificată.

B. A fost reanalizată întreaga legislaţie pentru a elimina orice fel de discriminare legată de sex. Principiul „salariu egal pentru muncă egală” a fost introdus în toate decretele şi reglementările guvernamentale referitoare la locurile de muncă.

C. S-a introdus o nouă lege care a autorizat ca femeile să poată munci jumătate de normă până când copilul lor va împlini vârsta de trei ani. Aceşti trei ani erau luaţi în considerare ca vechime la pensie.

D. O altă lege a făcut obligatorie instalarea de echipamente de protecţie a copiilor în zonele aflate în apropierea uzinelor şi/sau birourilor. La mai puţin de doi ani de la votarea acestei legi, eforturile reunite ale Organizaţiei Femeilor din Iran şi ale mai multor ministere au făcut posibila instalarea acestor echipamente în aproximativ un sfert din zonele vizate.

E. A fost mărit concediul de maternitate, astfel că orice femeie însărcinată în mai mult de şapte luni putea să rămână acasă, primind salariu întreg.

F. Au fost revăzute toate decretele privind locuinţele, împrumuturile şi orice alte avantaje ale locului de muncă, pentru a fi eliminată şi cea mai mică idee de discriminare.

III. Familia:

A. Legea referitoare la protejarea familiei a dat femeilor dreptul de a cere divorţul pe aceeaşi bază şi în aceleaşi condiţii ca bărbaţii; aceeaşi lege a atribuit deciziile privind dreptul de a păstra copilul şi pensia alimentară unor Curţi Familiale speciale şi i-a recunoscut mamei dreptul de a putea păstra legal copilul în caz de deces al tatălui; tot această lege a eliminat aproape complet şi poligamia, limitând dreptul bărbatului de a avea o a doua soţie doar la situaţia în care prima soţie nu poate să aibă copii sau suferă de o boală incurabilă. Chiar şi aşa, era obligatoriu ca bărbatul să aibă acordul primei soţii. Deşi nu acorda drepturi egale femeilor, legea depăşeşte cu mult legislaţiile din celelalte ţări musulmane.

B. A fost legalizata şi întreruperea de sarcină, numai cu acordul soţului. Femeile necăsătorite puteau să ceară întrerupere de sarcină până în săptămâna a opta.

IV. Participarea la viaţa politică:

A. Toate juriile locale care examinau calificarea candidaţilor pentru posturile politice au primit ordin să accepte şi o reprezentantă a femeilor.

B. Responsabila OFI din fiecare provincie se afla sub autoritatea directă a guvernatorului provinciei respective.

În timpul ultimelor alegeri, care avuseseră loc înaintea Revoluţiei, datorită unei campanii energice, au fost alese douăzeci de femei în Camera de Jos (Majles) şi trei sute de femei în consiliile locale şi municipale.

C. Femeile au revendicat şi au obţinut posturi de răspundere în cadrul Guvernului, în 1978 exista o femeie în Consiliul de miniştri şi alte trei în „subcabinete”. În afară de posturile tradiţionale din cadrul Ministerului Educaţiei şi al Sănătăţii, Ministerul Muncii, ca şi cel al Minelor şi Industriei aveau cel mai mare număr de posturi de conducere ocupate de femei.

V. Planul Naţional de Acţiune:

Aprobat de către Consiliul de miniştri în 1978, un Plan Naţional de Acţiune a creat o structură în cadrul fiecăruia dintre cele douăsprezece ministere pentru a organiza, planifica, aplica şi dirija eforturile naţionale pentru integrarea femeilor în toate sectoarele economiei şi societăţii, în fiecare minister, ministrul era responsabil cu evoluţia acestui program şi trebuia să întocmească un raport anual în legătură cu acest lucru pentru Consiliul de miniştri. Şedinţele lunare au fost organizate cu adjuncţii miniştrilor din toate cele douăsprezece ministere participante. Reuniunile erau prezidate de ministrul de stat responsabil cu problemele femeilor, care ţinea locul prim-ministrului. În cadrul fiecărui minister erau comisii alcătuite din femei care observau şi analizau eforturile şi progresele făcute de ministerul respectiv.

VI. Activităţi internaţionale:

Iranul a fost a treia ţară din lume care a susţinut mişcarea internaţională a femeilor şi a lansat împreună cu Naţiunile Unite diferite acţiuni legate de problemele femeii. Aceste lucruri au presupus şi responsabilitatea de a crea Centrul Asia-Pacific pentru femei şi dezvoltare, al cărui sediu a fost stabilit la Teheran, ca şi Institutul de Cercetări Internaţionale şi de Pregătire pentru Evoluţia Femeii, instalat tot la Teheran, în anul 1979. Tot la Teheran, în 1980, urma sa aibă loc a cincizecea conferinţa cu scopul de a evalua progresele făcute după Conferinţa mondiala de la Mexico, având ca temă statutul femeii.

Edictul lui Cirus cel Mare.

Sunt Cirus, mare rege şi suveran atotputernic, regele Babiloniei, rege peste Akkad şi Sumer, rege peste cele patru zări, fiul lui Cambise, mare rege peste Anshan, nepotul lui Cirus, mare rege, rege peste Anshan, fondatorul unei dinastii regale, cea a cărei domnie o îndrăgesc Bel şi Nabu, cea a cărei domnie le încălzeşte inimile. Când am păşit în Babilon cu spiritul plin de lumină, mi-am instalat puterea în palatul regal, înconjurat de mulţumire şi de o bucurie regăsită. Marduk, zeul suprem, a stat la originea dragostei babilonienilor pentru mine. Nu trece o zi fără să-i mulţumesc. Armata mea s-a instalat şi ea fără nici o problemă chiar în mijlocul Babilonului. N-am îngăduit nici unuia dintre soldaţii mei să semene teroarea pe pământurile Akkadului şi Sumerului. Am păstrat mereu în minte nevoile babilonienilor. Le-am păstrat locaşurile de cult pentru a le asigura o viaţă tihnită. Am suprimat jugul necruţător care îi apăsa. Am redat viaţa aşezărilor părăsite. Am pus capăt nefericirii lor. Apreciind faptele mele, Marduk, suveranul suprem, s-a bucurat şi mi-a dat binecuvântarea şi mie şi fiului meu Cambise, carne din carnea mea, ca şi armatei mele. Iar noi i-am mulţumit glorioasei lui divinităţi, în întreaga lume, de la marea de sus şi până la marea de jos, toţi regii aşezaţi în ţara lor, pe tronul lor, ca şi toţi regii nomazi de pe meleagurile de la asfinţit îmi plăteau bir şi-mi sărutau picioarele în oraşul meu din Babilon. În oraşele Ashur, Susa, Agade, Eshuna, Zamban, Meurnu, Der şi până la Gutium, le-am redat pretutindeni locul care li se cuvenea, consolidându-le poziţia divinităţilor al căror cult fusese abandonat sub dominaţia Tigris. I-am strâns pe toţi locuitorii acestor oraşe şi le-am reînălţat casele. Potrivit dorinţei lui Marduk, zeul atotputernic, am lăsat în templele lor divinităţile din Sumer şi Akkad pe care Nabonid le adusese în Babilon provocând mânia zeului zeilor. Fie ca zeii cărora le-am consolidat cultul să intervină în favoarea mea pe lângă Bet şi Nabu şi să-mi prelungească zilele şi să vorbească astfel despre mine; „Fie ca regele pios şi fiul lui Cambise, Cirus…”

Palatul Kubbeh – Cairo – 31 octombrie 1980

Mesajul lui Reza Pahlavi către poporul iranian.

În numele lui Dumnezeu atotputernic, potrivit Constituţiei iraniene şi amendamentelor ei, declar solemn că, începând cu această zi, 9 Aban 1359 (31 octombrie 1980), din clipa în care am împlinit douăzeci şi unu de ani, sunt gata să-mi asum responsabilităţile şi obligaţiile de rege al Iranului. Din cauza stării excepţionale care există în prezent în Iran, Ceremonia constituţională de depunere a jurământului va fi amânată pentru ziua în care, cu voia lui Dumnezeu, vor fi îndeplinite toate condiţiile necesare desfăşurării ei.

Cu toate acestea, jur solemn în faţa gloriosului drapel tricolor al Iranului şi pe Sfântul Coran că îmi voi consacra întreaga viaţă luptei pentru independenţa şi suveranitatea naţională şi apărării drepturilor legitime ale poporului iranian.

Garant al unităţii naţionale, voi rămâne apărătorul credincios al Constituţiei.

Legea noastră fundamentală garantează drepturile fiecărui om şi cele ale societăţii şi precizează în mod clar datoriile legitime ale regelui, ale puterii legislative, ale puterii executive şi judiciare. Voi veghea deci asupra respectării stricte şi aplicării diferitelor articole ale Constituţiei şi îmi voi îndeplini misiunea, conştient de responsabilităţile pe care aceasta le implică şi voi apăra astfel ordinea constituţională.

Dragii mei compatrioţi, surori şi fraţi, Această responsabilitate supremă mi-a fost încredinţată după trista dispariţie a augustului meu tată, într-una din perioadele cele mai sumbre din istoria noastră, chiar în momentul în care principiile noastre naţionale şi spirituale, valorile noastre istorice şi culturale, civilizaţia noastră sunt ameninţate din interior; chiar în momentul în care anarhia, prăbuşirea economică şi decăderea prestigiului nostru internaţional au provocat violarea integrităţii noastre teritoriale printr-o agresiune exterioară pe care o condamnăm.

Ştiu exact că niciunul dintre voi care are înnăscute mândria naţională şi spiritul patriotic, niciunul dintre voi care este puternic legat de identitatea lui naţională, de credinţa şi de principiile sfinte ale Islamului autentic, de valorile noastre istorice şi de patrimoniul nostru cultural, n-a dorit să se întâmple un asemenea dezastru. Sunt sigur că nici un popor, indiferent de condiţia lui, nu poate să dorească aşa ceva. De aceea, înţelegându-vă suferinţa şi simţindu-vă lacrimile ascunse, mă alătur durerii voastre. Ştiu că, asemenea mie, după această noapte, veţi vedea zorii senini ai unei noi zile. Ştiu, de asemenea, că, în adâncul sufletelor voastre, aveţi convingerea că, la fel ca de atâtea ori în trecut, istoria noastră milenară se va repeta şi coşmarul se va sfârşi. După întuneric va veni lumina, întăriţi de amarele noastre experienţe, vom face totul împreună într-un mare elan naţional, ne vom reconstrui ţara. Prin reforme potrivite şi cu participarea tuturor, ne vom atinge idealurile. Vom construi un nou Iran în care vor domni egalitatea, libertatea şi dreptatea, însufleţiţi de adevărata credinţă islamică, de spiritualitate, de dragoste şi toleranţă, vom face din Iran o ţară prosperă şi mândră care îşi va putea ocupa locul meritat printre toate celelalte naţiuni.

În ziua aceasta solemnă şi istorică, mă plec în faţa tuturor celor care, eroi sau necunoscuţi, au pierit de-a lungul secolelor pentru gloria Iranului, pentru independenţa ţării şi păstrarea identităţii naţionale. Fie ca ei să se odihnească în pace pe vecie în pământul sfânt al patriei lor! Mă plec, de asemenea, în faţa martirilor armatei iraniene şi a tuturor celorlalţi patrioţi care, în timpul ororilor din ultimele douăzeci de luni, au plătit cu viaţa credinţa faţă de onoarea naţională, împărtăşesc sincer durerea familiilor lor atât de greu încercate. Le înţeleg cu atât mai bine, cu cât am pierdut şi eu pe cineva foarte drag, care s-a stins prea devreme, pe pământ străin, în suferinţe de nedescris, doborât de nenorocirea abătută asupra patriei şi de boală.

Admir curajul membrilor forţelor armate care, în ciuda ofenselor primite, în ciuda nedreptăţilor şi a umilinţelor, au aparat cu vitejie pământul sfânt al Iranului şi integritatea teritorială a patriei. Sunt mândru de felul în care s-au purtat.

De-a lungul secolelor, poporul iranian a fost la originea unor uimitoare epopei. Poate că acum conjunctura este din nou prielnică scrierii unei alte pagini epice. Aceasta va fi pentru întreaga lume imaginea Iranului veritabil şi a poporului lui. Astăzi, când cu voia lui Dumnezeu începe pentru mine o nouă etapă în îndeplinirea datoriei mele naţionale, vă transmit acest mesaj din adâncul inimii mele. Ştiu dinainte că răspunsul vostru va fi ecoul fidel al glorioasei noastre Istorii milenare.

Să creăm uniunea naţională, bazată pe fraternitate, egalitate şi iubire de Dumnezeu! Să alungăm ura, răzbunarea şi toate celelalte manifestări ale Răului!

Îi salut pe toţi iranienii şi iranienele de buna-credinţă, oriunde ar fi. Le cer tuturor să-şi păstreze neclintită încrederea în viitor şi să apere fără slăbiciune şi în orice condiţii independenţa Iranului, credinţa şi identitatea lor naţională.

Le cer tuturor patrioţilor din Iran şi de pretutindeni, să strângă rândurile pentru a-şi salva patria.

Încredinţez lui Dumnezeu cel atotputernic destinul Iranului, a cărui glorioasă Istorie sunt convins că se va continua cu onoare. Mă rog lui Dumnezeu cel atotputernic să fie îngăduitor cu noi toţi şi să ne ajute să ne împlinim datoriile naţionale prin asumarea de responsabilităţi faţă de întreaga omenire, în ciuda obstacolelor cu care ne este presărat drumul.

Dumnezeu să păzească Iranul!

SFÂRŞIT

[1] Devenit general, Hossein Fardust a fost numit de către rege în fruntea Biroului de Informaţii. Deşi regele avea încredere absolută în el, avea să trădeze dstă lunga prietenie oferindu-şi serviciile regimului islamic.

[2] Marele cineast Abbas Kiarostami îşi va începe activitatea în aceste ateliere

[3] Farah Shahbanu of Iran, op. Cât

[4] Reprezentanţii minorităţilor religioase erau şi ei prezenţi pentru a mă întâmpina în timpul acestor vizite.

[5] Prinţesa Shams, sora regelui, prezida organizaţia Leul-şi-Soarele-roşu.

[6] Vezi în Anexe, „Condiţia femeii în Iran în perioada monarhiei”

[7] Lettres inedites au professeur Jean Bernard, noiembrie 1987 – ianuarie 1988

[8] Text publicat în Anexe

[9] Un alt aspect al acestor festivităţi a fost Congresul Internaţional al Iraniştilor, care s-a ţinut la Shiraz, între 14 şi 16 octombrie 1971, la care au participat peste trei sute de savanţi iranieni şi străini specializaţi în istoria şi civilizaţia iraniene. Ne-au fost prezentaţi, soţului meu şi mie însămi, în seara inaugurării şi ne-am exprimat gratitudinea faţă de serviciile pe care le aduceau culturii iraniene. Congresul a fost în întregime consacrat istoriei Iranului, în special lui Cirus cel Mare. La secretariatul Congresului au fost strânse peste o mie de lucrări ale savanţilor din lumea întreagă, constituind studiul cel mai amplu asupra lui Cirus. Din nefericire, am aflat mai târziu că acest studiu a fost nimicit de soldaţii Revoluţiei Islamice în din primele zile când au ajuns la putere.

[10] În 1976, am creat Dialogul civilizaţiilor, organizaţie al cărui obiectiv era de a stabili un schimb fructuos între culturi, la scară mondială. Primul seminar a avut în 1978, în Iran, cu participarea unor ţări europene, a Japoniei şi a Egiptului.

[11] Tatzieh, teatrul religios, a fost pentru prima dată reprezentat într-un festival internaţional.

[12] Lettres inedites au professeur Jean Bernard, op. Cât

[13] Păstrat intenţionat vocabularul medical al profesorului Flandrin cu scopul de respecta cât mai fidel adevărul istoric.

[14] În ziua de 18 noiembrie 1978, am plecat însoţită de fiica mea Farahnaz şi de fiul meu Ali-Reza la Karbala şi Madjaf, în Irak, cele două locuri sfinte venerate de şiiţi, ca să ne întâlnim cu ayatollahul Khoi, a cărui influenţă era importantă în comunitatea şiită. M-a primit într-o cameră mică unde trăia foarte simplu şi mi-a încredinţat un inel de cornalină pentru rege, pe care erau gravate rugăciuni, cerându-mi să-i transmit că se va ruga pentru el şi pentru succesul lui în slujba islamului şi a Iranului.

[15] Tot ca o minciună a apărut într-o zi o casetă pe care era înregistrată vocea şahului care, în cursul unei reuniuni cu consilierii săi militari, dăduse ordin să se tragă asupra populaţiei şi să se păstreze în rezervă petrol pentru Israel. Am ascultat eu însămi această casetă: un imitator perfect pronunţa frazele încriminate, celelalte fiind extrase uin alocuţiunile reale ale soţului meu. Am trimis caseta într-un laborator american pentru a fi analizată, dar când dovada înşelăciunii a sosit, era deja prea târziu. Khomeini avea la dispoziţia sa mai multe linii telefonice. Casetele înregistrate la * soseau la Teheran cu Air France sau prin Germania de Est.

[16] Pe 4 ianuarie 1979, Jimmy Carter, preşedintele Statelor Unite, cancelarul german Helmut Schmidt, prim-ministrul britanic James Callaghan şi preşedintele Valery Giscard d'Estaing se reuniseră la Guadalupe, unde luaseră de accepte eventualitatea unei schimbări de regim în Iran.

[17] Generalului Rahimi i-a fost tăiat braţul drept înainte de execuţie deoarece îndrăznise să salute când fusese pronunţat numele regelui [18] Pierre Salinger, op. Cât.

[19] Jehan Sadat, A Woman of Egypt, New York, Ed. Simon & Schuster, 1987 [20] „Jimmy, îl vreau pe şah aici şi în viaţa” (în engleză în original).

[21] 1 Domnul Shafa s-a ocupat de predarea istoriei şi o altă persoană de literatura persană.

[22] Jehan Sadat, A Woman of Egypt, op. Cât [23] Martoră a gândurilor profunde ale regelui din ultimele sale zile, am considerat de datoria mea să redactez, a doua zi după moartea sa, textul următor, care reflectă ceea ce soţul meu resimţea şi voia să le spună compatrioţilor săi înainte de a se stinge din viaţă: „În acest moment în care, departe de pământul meu natal, prins în ghearele acestei abominabile boli, îmi trăiesc ultimele clipe, adresez acest mesaj poporului meu care traversează una dintre cele mai sumbre perioade din istoria sa.

Amintiţi-vă că ţara noastră a cunoscut multe suişuri şi coborâşuri, dar că atacurile venite din afară n-au putut stinge niciodată făclia culturii şi a civilizaţiei iraniene. Sunt convins că această făclie va învinge tristele tenebre care s-au abătut asupra Iranului şi că o renaştere naţională se va produce.

Sper că fiul meu, care este încă destul de tânăr şi care, ca toţi tinerii iranieni, este plin de mândrie naţională, va ridica din nou drapelul sfânt al Iranului. Şi-l va păstra drept, sprijinindu-se pe poporul iranian.

Îl încredinţez pe tânărul prinţ moştenitor lui Dumnezeu cel atotputernic şi marelui popor iranian. Aceasta este ultima mea voinţă”.

[24] Textul integral se află în Anexe [25] În Tratatul de la Alger, semnat pe 16 ianuarie 1981, între Republica Islamică şi Statele Unite, pentru eliberarea ostaticilor, Washingtonul s-a angajat să restituie Teheranului bunurile pe care noi le posedam în Statele Unite. Dar nici eu, nici regele nu posedam nimic în Statele Unite. Ceea ce nu înseamnă că Republica Islamică nu ne-a urmărit timp de paisprezece ani. Fără nici un rezultat, normal. A pierdut şi procesele pe care mi le-a intentat în Anglia şi în Elveţia.

[26] Nu am menţionat numeroase persoane în această carte, doar ca să le protejez, pe ele şi familiile lor de persecuţiile Revoluţiei Islamice.