PARTEA A IV-A.

Plecaserăm din Teheran pe un vânt îngheţat. Când am ajuns la Assuan, pe 16 ianuarie 1979, pe la mijlocul zilei, ne-a întâmpinat o atmosferă dulce de primăvară. Preşedintele Sadat ne aştepta împreună cu soţia şi cu fiica lui pe aeroport. Ştiind ce nenorocire se abătuse asupra noastră, chiar fără să ştie de boala regelui, ne-au primit cu mare afecţiune. De-abia coborâse soţul meu din avion, că preşedintele egiptean s-a şi dus să-l îmbrăţişeze. „Simţiţi-vă ca acasă, fiţi sigur că-n aceste momente suntem fraţii şi poporul vostru.”

Regele, care deja îşi exterioriza epuizarea, s-a lăsat în voia emoţiei puternice pe care o simţea. Pentru o clipă cei doi bărbaţi s-au privit în ochi cu intensitate. Apoi, Jehan Sadat m-a îmbrăţişat cu blândeţe, mi-a urat un călduros bun venit şi, cum fiica lor mi-a sărit de gât în clipa următoare, am avut sentimentul că, după atâtea luni de tensiune şi de durere, regăsesc liniştea unei familii.

Legăturile soţului meu cu Anuar el-Sadat datează din anul 1970 când, abandonând diplomaţia predecesorului său, Nasser, preşedintele egiptean şi-a anunţat intenţia de a se apropia de Statele Unite, intenţie care avea să se finalizeze cu acordul de la Camp David. Înainte de acest lucru, în noiembrie 1977, preşedintele Sadat luase iniţiativa de a merge la Ierusalim, într-o călătorie care avea să rămână istorică.

Interesat în stabilirea unei păci durabile a ţărilor arabe cu Israelul, regele a avut pe parcursul întregului an 1970 legături constante cu preşedintele Sadat, iar în primăvara lui 1975 a reuşit să convingă Israelul să restituie Egiptului puţurile de petrol din Sinai. De altfel, Iranul sprijinise tot timpul eforturile de dezvoltare ale Egiptului oferindu-i de mai multe ori un ajutor semnificativ, în special pentru deschiderea Canalului de Suez, la care a fost invitat şi Reza. În ce ce mă priveşte, am învăţat s-o cunosc pe Jehan Sadat de-a lungui întâlnirilor oficiale, în cadrul cărora, dincolo de orice diplomaţie, am devenit adevărate prietene. Toată toamna lui 1978 ne-am telefonat regulat şi ne-a invitat prin viu grai la Assuan. „Farah, veniţi, mi-a spus Jehan cu simplitate, noi suntem aici şi vă aşteptăm.” Îmi plăcea felul în care îmi pronunţa prenumele, cu acel accent arab puţin răguşit şi astfel îi simţeam prietenia şi afecţiunea adevărată.

Dând dovadă de o mare eleganţă, preşedintele Sadat şi-a dorit ca sosirea noastră să aibă aparenţa unei vizite oficiale „normale” Astfel, foarte mulţi egipteni fuseseră invitaţi să ne întâmpine; o mulţime densă se adunase de-a lungul străzilor pe care aveam să mergem noi. Pretutindeni fluturau steagurile celor două ţări, iar oamenii aveau portrete ale regelui, aşa cum avuseseră şi la vizita noastră precedentă. În aceeaşi seară, preşedintele Sadat a dat un dineu în cinstea noastră.

Unde ne îndreptam? Cât timp avea să dureze această escală în Assuan? Preşedintele Sadat îşi dorea să rămânem în Egipt atât cât voiam şi cât situaţia o cerea. Oare puteam să facem asta, fără să-i cauzăm probleme grave cu opoziţia integristă şi fanatică? Eu nu voiam să rămân nici în Statele Unite, nici în Marea Britanie, consideram că iranienii nu vor vedea cu ochi buni acest lucru şi, oricum, mă temeam de manifestaţiile şi de insultele pe care le puteam auzi în Statele Unite chiar sub ferestrele noastre. Măcar aici, populaţia ne primea ca pe nişte prieteni. Da, speram să mai rămânem. Recitesc aceste fraze pe care le-am scris în caietul meu pe la miezul primei nopţi petrecute în Egipt: „E groaznic să nu ai nici un program, să nu ştii unde te duci mai departe. Oare cât timp o să rătăcim? O lună? Două luni? Iar dacă nu ne mai întoarcem în Iran, unde ne ducem? Ce se va întâmpla cu copiii noştri?”

În momentul acela, toţi patru erau în Statele Unite. Cei mici, Leila şi Ali –Reza, părăsiseră Teheranul pe 15 ianuarie, cu o zi înaintea noastră, împreună cu mama, cu guvernanta Leilei, domnişoara Golrokh şi cu un ofiţer, colonelul Hossein Hamraz, au plecat cu un C 130, un avion militar de transport. Aparatul nu era echipat pentru pasageri, aşa că au fost instalaţi în cockpit, în spatele piloţilor. Bucătarul de la palat pregătise nişte orez într-o caserolă, pe care l-au mâncat din farfurioarele de la ceştile de cafea.

Era o călătorie foarte lungă pentru un C 130. Au făcut o escală la Madrid, unde ofiţerul a coborât şi a cumpărat nişte hrană rece din aeroport. Apoi şi-au continuat drumul spre New York. De acolo au plecat la Lubbock, în Texas, unde locuia Reza, care urma de mai multe luni un curs de piloţi de vânătoare. Şi Farahnaz venise cu o lună mai devreme la Lubbock, la Reza, pentru a petrece împreună vacanţa de Crăciun. Când au aflat că noi am părăsit Teheranul, erau amândoi în Hawaii, unde îi trimisese ambasadorul nostru. S-au întors pe loc la hotel să încerce să stea de vorbă cu noi, să afle noutăţi. Apoi s-au întors la Lubbock să-i primească pe Leila şi pe Ali-Reza. Dar chiar atunci, casa în care locuia Reza a fost asaltată de ziarişti, de fotografi şi de cameramani, astfel încât oficialităţile, de teama unor manifestări de ostilitate, au hotărât să-i cazeze provizoriu pe cei patru copii la baza militară unde se antrena Reza.

Ajunşi la Hotelul Oberoi, construit pe o insulă din mijlocul Nilului, am reuşit în cele din urmă să vorbim cu copiii noştri. Eram îngrijoraţi pentru ei, dar au fost foarte curajoşi şi au încercat să ne liniştească. Cei doi mai mari îşi făceau griji pentru noi şi simţiseră clar ostilitatea manifestată la adresa noastră în Statele Unite.

„Nu veniţi aici, ne repeta mereu Farahnaz, vă vor face rău.”

Regele, care muncise toată viaţa lui, până în ultima clipă, era acum tăcut, stupefiat; medita adânc. Celor câteva persoane care îl vizitaseră, printre care fostul preşedinte american Gerald Ford, le punea aceeaşi întrebare: „De ce?” Au venit să ne dovedească prietenia lor şi să ne încurajeze cu căldură regele Constantin al Greciei şi Regina Anne-Marie. În ceea ce mă priveşte, mi-am continuat munca începută în avion: am scris, am chemat lumea întreagă în ajutorul poporului nostru. Apoi, am încercat să vorbesc la telefon cu apropiaţii noştri rămaşi la Teheran. Dar ţara era în criză, comutarea era foarte dificilă, trebuia să aştepţi ore în şir… Îmi amintesc de acel aparat roşu aflat la capătul unui fir lung, pe care ni-l dădeam unul altuia când treceam dintr-o cameră în alta.

În timpul acelor ore de confuzie totală, profesorul Flandrin, a cărui fidelitate este remarcabilă, a revenit la căpătâiul soţului meu. Uitasem de vizita lui, dar mi-am amintit totul când am dat peste scrisoarea pe care i-a trimis-o profesorului Jean Bernard.

„Maiestatea Sa plecase din ţară. Safavian mi-a spus că urma să ne întâlnim la Assuan. Era 20 ianuarie, deci trecuseră numai patru zile de la plecarea regelui din Iran. Am pornit amândoi spre Cairo în nişte condiţii mizerabile, dar acesta nu era decât începutul aventurilor prin care aveam să trec în cursul călătoriilor mele atât de diferite şi ciudate. Pentru a face ca vizita mea să fie cât mai discretă, Safavian nu pregătise nimic pentru mine, aşa că, ajuns în toiul nopţii la Cairo, a trebuit să merg cu taxiul din hotel în hotel, ca să-mi găsesc un loc de dormit. Mituindu-l cu o sumă importantă pe recepţionerul Hotelului Meridian, am reuşit în cele din urmă să obţin pentru acea noapte una dintre cabinele de baie de lângă piscina hotelului de pe malul Nilului. A doua zi, întâlnindu-mă cu Safavian, am plecat împreună cu avionul spre Assuan. Ajunşi acolo nu mai aveam decât să traversăm braţul Nilului, care ne despărţea de insula pe care se afla Hotelul Oberoi, unde locuia regele. Pentru ca noi să ajungem acolo discret, nu fusese stabilit nimic. Noi eram departe de a ne putea bucura de confidenţialitate. Un număr mare de soldaţi egipteni îşi reluaseră locurile pe toată lungimea Nilului, iar în faţa hotelului erau militari în haine de gală, cu dolmane mari roşii, aşteptând sosirea preşedintelui Sadat: ne-am dat seama imediat că trebuia să vină şi ex-preşedintele american Ford! Aparent, nu ne mai rămânea decât să ne deconspirăm sau să plecăm. Dar făcând pe amabilul, într-un mod cam perfid şi apreciind că engleza mea era mai bună decât a lui, prietenul nostru Safavian mi-a spus că era sarcina mea să dau telefon. Ajunseserăm într-adevăr la concluzia că singura noastră şansă era să încercăm să discutăm la telefon cu regina, singura persoană care putea să ne aranjeze întâlnirea cu regele fără să se divulge nimic. Aşa că am intrat în cabina telefonică a unui mic bistrou local şi am sunat la recepţia hotelului.

Am întrebat: „May I speak to queen Farah?” Doar atât am spus şi peste câteva clipe am auzit o voce cunoscută. Şi ea mi-a recunoscut vocea imediat şi mi-a spus: „Vai, sunteţi aici!” Am răspuns: „Da, dar suntem în faţă şi n-avem nici o şansă să traversăm…” „Trebuie să luaţi vaporul!” mi-a răspuns ea. Am remarcat că era puţin probabil să trecem de cordonul militar fără a da explicaţii. Maiestatea Sa şi-a dat seama de situaţie şi-a râs, după care a spus că va trimite pe cineva să ne caute. A venit un ofiţer egiptean pe o vedetă care ne-a escortat sub ochiul vigilent al gărzii de onoare în dolman până în holul aproape gol al hotelului. Safavian a luat imediat legătura cu iranienii de acolo, a plecat la etaj şi m-a lăsat în hol, singur cu bagajul meu de mână. Am rămas mult timp acolo, poate chiar o oră. […] Apoi au venit după mine şi, fără să-mi spună unde mergem, m-au dus în camera Maiestăţii Sale, unde prietenul nostru Safavian ajunsese deja. Acesta este unul dintre momentele pe care mă tem să le povestesc, pentru că ele sunt legate de personalitatea intimă a acestui bărbat care se afla atunci în faţa mea. Mi-a făcut o impresie extraordinară, care m-a uimit complet. În faţa mea se afla un om care mă aştepta cu o expresie de adevărată bucurie pe chip. Am avut senzaţia că era foarte fericit să mă vadă prezentându-mă la apel, iar Safavian mi-a spus mai târziu că Maiestatea Sa se temuse să nu-l părăsească şi medicii. Mai târziu am aflat că n-a fost nevoie decât de câteva zile pentru ca „uscăturile” din rândul oamenilor lui să iasă la suprafaţă. La drept vorbind, n-am avut mare lucru de făcut şi nu aveam nimic nou de prescris pentru tratament. Am stat de vorbă. Am avut impresia că regele verifica dacă mai puteam continua relaţia medicală, începută cu cinci ani înainte. Chipul încordat şi absent pe care-l văzusem la acest bărbat cu câteva săptămâni înainte dispăruse complet. Mi-a vorbit mai mult decât o făcuse până atunci.”

Pe 22 ianuarie 1979, la numai şase zile de la sosirea noastră în Egipt, am plecat spre Maroc. Invitaţia regelui Hassan al II-lea îi luase şahului o piatră de pe inimă, pentru că nu voia să abuzeze de ospitalitatea preşedintelui Sadat. Totuşi acesta din urmă şi-a reînnoit oferta, spunând că Egiptul era mai aproape de Iran şi că astfel se putea organiza rezistenţa pe care o plănuia el. El a fost unul puţinii conducători de stat care a avut o viziune limpede asupra lui Khomeini, considerându-l de pe atunci un un impostor. [16]

Am întreţinut relaţii călduroase şi destinse cu regele Hasssn al II-lea. În afara vizitelor oficiale, i-am întâlnit pe copiii suveranului în timpul unei călătorii pe Marea Caspică. Ei îi cunoşteau şi îi apreciau mult pe copiii noştri. Bunăvoinţa lui Hassan al II-lea faţă de noi se înscria în mod clar în contextul acesta. De altfel, la aerodromul din Marrakech ne-a întâmpinat cu căldură, împreună cu soţia lui, Lalla Latifa, lucru absolut excepţional în protocolul marocan, în prezenţa ambasadorului nostru, Farhad Sepahbodi, care ne pregătise sosirea. Ne-a pus la dispoziţie o vilă frumoasă şi modernă cu o grădină mare, construită într-o oază din exteriorul oraşului, la porţile Atlasului. Acolo ne aşteptau, pentru a ne ura bun venit, mama suveranului, cele două surori şi fratele lui. De la fereastra mea puteam să văd palmierii, portocalii, măslinii şi, departe în zare, piscurile acoperite cu zăpadă ale munţilor. Acest cadru liniştit îi convenea de minune soţului meu, pe care călătoria îl cam slăbise. În ciuda poverii care-mi apăsa umerii, am fost aproape bucuroasă să-l văd aţipind. Trebuia să profit de fiecare clipă, să nu cedez anxietăţii care mă arunca uneori în abisuri fără fund.

Am început din nou să scriu şi să telefonez în Iran. Ce făcuse guvernul Bakhtiar? Ce credeau oamenii? Mai continuau manifestaţiile? În ce termeni se vorbea acum despre rege? Într-o zi am aflat că la Teheran avusese loc o mare manifestaţie regalistă şi această veste m-a umplut de speranţă. I-am povestit soţului meu care a zâmbit discret. Oare ce credea în sinea lui? Oare se mai gândea la posibilitatea unei întoarceri? Preşedintelui Sadat, care îi sugerase să cheme în Egipt avioanele noastre de luptă, îi spusese un nu hotărât, făcând doar acest simplu comentariu: „Aviaţia aparţine Iranului.” Era clar că nu avea de gând să facă nimic pentru a relua puterea cu forţa, ci că aştepta, fidel principiilor lui, ca poporul să-l recheme.

Se vorbea acum de apropiata întoarcere la Teheran a ayatollahului Khomeini. Unul dintre ofiţerii care ne însoţeau i-a propus regelui să doboare avionul liderului obscurantist, pentru ca acesta să nu poată ajunge la Teheran. Soţul meu a refuzat categoric. Ideea nu era nouă pentru că ofiţerii din Aviaţie îi sugeraseră regelui acelaşi plan când încă mai eram la Teheran, iar soţul meu o refuzase şi atunci.

Pe l februarie, am aflat de la radio despre sosirea la Teheran a „îndrumătorului” revoluţiei. Am vrut să sun imediat câteva persoane de la Teheran, dar Hassan al II-lea m-a rugat să nu intervin, să păstrez tăcerea timp de două zile, lucru care a fost destul de dureros. Soţul meu a observat că prim-ministrul, Shapur Bakhtiar, a rămas la postul lui şi că armata, căreia îi încredinţase puterea supremă, a rămas fidelă guvernului. Ayatollahul va mai continua „să îndrume” sufletele? Se va dovedi repede că nu. Ignorând propunerile de deschidere ale lui Bakhtiar, ayatollahul şi-a alcătuit propriul guvern în fruntea căruia l-a numit pe Mehdi Bazargan, fost coleg al lui Bakhtiar.

Pe 7 februarie au început manifestaţiile care susţineau acest prim guvern islamic. Shapur Bakhtiar a răspuns clasificând programul lui Khomeini drept „anarhic şi medieval”. Dar pe 11 februarie Consiliul Superior al Armatei s-a declarat neutru, aşa că revoluţionarii au pătruns fără nici o dificultate în cazărmi, s-au înarmat, iar soldaţii, care fuseseră supuşi la probe aspre în tot cursul anului trecut, au început să dezerteze. A doua zi, generalii Abdol Ali Badrei şi Amin Beglari, care se pronunţaseră împotriva neutralităţii armatei, au fost asasinaţi. Devenit ţinta revoluţionarilor, Shapur Bakhtiar a fost nevoit să fugă în Franţa, unde avea să fie şi el ucis peste şase ani (pe 6 august 1991), după ce a luptat fără încetare şi cu mult curaj împotriva Republicii Islamice.

În acel 11 februarie 1979, regele şi toţi iranienii din anturajul nostru ascultau Radio Teheran în vila noastră de la Marrakech. Traversând holul de la intrare, am auzit şi eu: „Revoluţia a învins, bastionul dictaturii s-a prăbuşit”. Pentru câteva clipe am crezut că noi învinseserăm. Pentru mine, noi eram cei buni şi era clar că ei erau bastionul groazei. Din păcate, ei erau cei care câştigaseră, cei răsturnaseră ultimul guvern numit de către soţul meu.

Chiar de a doua zi, am început să primim veşti referitoare la masacrele în plină strada ale ofiţerilor şi despre execuţiile ordonate de către fanaticii religioşi. Bulversat, regele s-a închis într-o îndelungată tăcere. Puţin mai târziu am vorbit la telefon cu o prietenă foarte dragă, al cărei soţ, generalul de aviaţie Nader Jahanbani, tocmai fusese executat. Insultat de un revoluţionar, generalul a avut curajul să-l pălmuiască înainte de a muri. Prietena mea plângea în hohote, iar eu, care ar fi trebuit să o încurajez, n-am făcut decât să izbucnesc şi eu în plâns. În seara aceea, pradă unei disperări adânci, am notat aceste cuvinte în caietul meu: „Nu mai am putere să lupt. Aş vrea mai degrabă să mor cu demnitate pentru ţara mea decât să mă las târâtă spre moarte de această depresie care mă cuprinde încetul cu încetul. Doamne, dacă eşti acolo sus, dă-mi putere să continui!”

Înţelegând că o pagină a istoriei fusese întoarsă şi că noi nu mai puteam spera să ne întoarcem în Iran prea curând, regele a reunit echipajul unui Boeing 707 – un echipaj militar – care ne adusese de la Teheran la Marrakech şi i-a eliberat pe membrii acestuia de orice angajament. A dat drumul şi celor de la Securitate, care voiau să se întoarcă în Iran. De altfel, toţi acei oameni îşi lăsaseră familiile acasă. Cât despre avion, voia să fie trimis înapoi în Iran. „Noi nu ştim când ne vom întoarce, dar este timpul să vă alăturaţi familiilor. Dacă aveţi vreo problema la intrarea în ţară, vă dau voie să spuneţi că aţi fost ameninţaţi şi obligaţi să veniţi cu noi.” A ţinut acelaşi discurs şi oamenilor care ne însoţeau. Unii dintre ei au ales să se întoarcă în Iran, alţii au vrut să se refugieze în Europa sau în Statele Unite. Ajuns la Teheran, echipajului nu i s-a imputat nimic. Pilotul, fiul unui general, avea să-i întâlnească mai târziu pe cei numiţi Mudjahedin, dar mai întâi, ironia sorţii, avea să-i scoată din ţară pe cei doi foşti aliaţi ai lui Khomeini, Abal Hassan Bani Sadr şi Massud Radjavi.

Între timp, execuţiile se înmulţeau cu repeziciune în Iran, pe baza unor false procese. Au început chiar să ne cheme în ţară pentru a-l „judeca” pe rege. Oare, în contextul acesta, mai puteam continua să stăm în Maroc? Când am aflat pe 14 februarie că Ambasada americană fusese luată cu asalt de către soldaţii Revoluţiei şi ocupată timp de câteva ore, pentru a fi eliberată apoi la cererea domnului Bazargan, am înţeles că porţile exilului începeau să fie din ce în ce mai înguste pentru noi. Statele Unite, unde erau copiii noştri, pentru câtă vreme aveau să-şi mai păstreze invitaţia pe care ne-o făcuseră? Şi ce ţară ar mai fi avut curaj să ne primească, dacă noua putere iraniană îi ameninţa în felul acesta pe binevoitori, atât în Teheran cât şi în interiorul graniţelor ţării respective?

Regele, care îşi împărţea timpul între lectură, radio şi întâlniri, evita în prezenţa mea discuţiile legate de viitor. Încercam să ne încurajăm unul pe celălalt fără să lăsăm să ni se vadă propriile temeri. Forţa lui mă impresiona enorm: slăbise mult, măcinat de boală şi de această dramă care nu se mai termina, dar nu se plângea niciodată. Petreceam mult timp unul lângă celălalt; cufundându-mă în ochii lui îmi dădeam seama cât de mult îl iubeam, cât de mult sufeream văzându-l aşa. Trăisem douăzeci de ani în vâltoarea evenimentelor, iar dacă destinul ne punea acum brusc faţă în faţă, o făcea pentru a ne da ocazia să luptăm împreună şi să ieşim cu bine din această incredibilă încercare. Acest gând mă făcea să accept noul nostru mod de existenţă şi să-mi definesc comportamentul: orice s-ar întâmpla, va trebui să-l susţin şi să-l ajut din toate puterile mele pe acest om a cărui iubire îmi era atât de preţioasă.

În timpul acestor zile dificile, regele a fost foarte impresionat de vizita regelui Umberto al Italiei şi a contelui de Paris… Nelson Rockefeller, care intenţiona să vină şi el, a murit cu câteva zile înainte de data prevăzută.

În ajunul Anului Nou iranian, atât de sumbru pentru noi, sosirea copiilor în Maroc a fost ca o neaşteptată bucurie. Întâlnirea noastră a fost un moment extraordinar: plecaserăm târziu la aeroportul din Marrakech, astfel că ne-am întâlnit cu copiii la jumătatea drumului. Maşinile au oprit de o parte şi de alta a drumului, iar noi ne-am aruncat unii în braţele celorlalţi. Nu-i mai îmbrăţişaserăm pe cei mai mici, pe Leila şi pe Ali-Reza, de când plecaseră împreună cu ei din Teheran, cu două luni înainte. Cât despre Farahnaz şi Reza, de mult mai mult timp…

Am plecat pe loc din Marrakech pentru a ne instala cu toţii la Rabat, într-un palat pe care regele Hassan al II-lea ni-l pusese la dispoziţie. Aceste zile petrecute în familie în acea perioadă, când pericolele urmau unele după altele, au avut un efect extraordinar asupra moralului tuturor. Trăsăturile regelui s-au destins, l-am auzit din nou râzând, stând la taclale şi chiar jucându-se cu Leila pe aleile parcului. Am sărbătorit cei 16 ani ai lui Farahnaz şi Anul Nou. Au venit la noi şi copiii suveranului, iar într-o seară, când fratele regelui ne-a pus filmul Rabbi Jacob cu Louis de Funès, am avut bucuria să-l aud pe rege râzând în hohote, cum nu-l mai auzisem de mai bine de un an.

Clipe furate dramei care ne strângea inimile! Era în parcul acela o grădină zoologică micuţă şi-mi aduc aminte în special de un biet muflon care avea gâtul îndoit şi corpul puternic lovit. Departe de natură şi de libertate, copitele îi crescuseră aşa de mult, că începuseră să se întoarcă invers. Mă identificam cu el, mă vedeam în pielea lui, prizonieră de acum înainte într-un spaţiu care se îngusta în fiecare zi şi ale cărui gratii mă răneau la cea mai mică mişcare.

Alexandre de Marenches, şeful Serviciilor speciale franceze, se întâlnise într-adevăr cu soţul meu la Marrakech, pentru a-i vorbi despre riscurile la care o expuneam pe gazda noastră, regele Marocului. Erau riscuri de ordin diplomatic, bineînţeles, dar în acelaşi timp şi de ordin particular, pentru că, după părerea domnului Marenches, ayatollahul Khomeini ordonase fanaticilor lui să-i sechestreze pe membrii familiei regale marocane pentru a-i oferi apoi la schimb contra propriilor noastre persoane… Domnul Marenches l-a informat despre aceste lucruri şi pe regele Hassan al II-lea, care i-a răspuns cu mult curaj: „E îngrozitor ce aflu, dar acest lucru nu schimbă cu nimic hotărârea mea. Nu pot să-i refuz ospitalitatea unui om care trăieşte nişte clipe tragice ale vieţii lui!”

Trebuia urgent să ne găsim un alt azil. Franţa se spălase pe mâini, estimând, după domnul Marenches, că nu ne putea asigura securitatea. La fel s-a întâmplat şi cu Elveţia, care a lăsat totuşi să se întrevadă o posibilitate viitoare de azil şi cu Monaco, unde s-a dus fiul nostru Reza. Monaco răspunsese afirmativ la început, pentru a se dezice apoi sub presiunea Franţei. „Poate mai târziu”, au răspuns Statele Unite. Din Marea Britanie am primit încă de la început mesajul doamnei Thatcher care spunea că ne va primi numai în situaţia în care câştigă alegerile. Dar, devenită prim-ministru pe când noi ne aflam în Bahamas, nu şi-a ţinut promisiunea din cauza (ni s-a raportat acest lucru) presiunilor făcute de ministrul de Externe, Lord Carrington şi de Anthony Parsons, ambasadorul Marii Britanii în Iran, care au convins-o că primirea noastră va produce o mulţime de neplăceri Marii Britanii.

Am avut relaţii cu cea mai mare parte a ţărilor lumii, cu unele relaţii strânse, cu altele relaţii amicale, dar acum toate ne întorceau spatele. I-am mărturisit soţului meu cât de trist şi de puţin demn de laudă mi se părea acest lucru pentru natura umană. În zilele acelea groaznice ni s-a mai ridicat moralul datorită scrisorilor pe care le-am primit. Multe dintre scrisori erau trimise de către iranieni care nu semnau de frica represaliilor, altele erau scrise de către străini care iubeau Iranul şi care remarcaseră progresele făcute de această ţară timp de douăzeci de ani. Ne mai scriau, cu titlu personal şi suverani şi conducători de stat. Toate scrisorile erau pline de emoţie şi de căldură.

Regele Hassan al II-lea ne pusese la dispoziţie propriul avion şi, ca să decoleze, acesta nu aştepta decât să găsim o destinaţie. Chiar atunci am aflat că Insulele Bahamas erau de acord să ne primească, dar numai pentru trei luni.

Obţinerea în ultima clipă a acestui azil era rodul eforturilor conjugate ale celor doi prieteni ai soţului meu, Henry Kissinger şi David Rockefeller. Kissinger a acţionat pentru că era scandalizat de atitudinea administraţiei Carter cu privire la suveran. David Rockefeller s-a mobilizat în amintirea relaţiilor dintre soţul meu şi fratele lui, Nelson, fost vicepreşedinte al Statelor Unite, mort subit în timpul sejurului nostru în Maroc. Cei doi bărbaţi au reuşit să-l convingă pe preşedintele arhipelagului Bahamas să ne primească pe moment în Paradise Island, într-o vilă găsită în mare grabă.

Aşa că pe 30 martie 1979 am decolat spre Nassau, capitala Insulelor Bahamas, mama, medicul pediatru al copiilor, Liussa Pimia, colonelul Jahanbini, responsabilul cu securitatea regelui, coloneii Nevissi, Nasseri, Hamraz, Mohammadi, Kambiz, guvernanta Leilei, domnişoara Golrokh, şi, în fine, valetul de cameră al regelui Mahmud Eliassi.

La aeroport ne aştepta un bărbat elegant, Robert Armao. Îl cunoşteam. Specialist în relaţii publice şi fost colaborator al lui Nelson Rockefeller, venise la Teheran la sfârşitul anului 1978 pentru a îmbunătăţi imaginea regelui în mintea iranienilor, pentru a le explica în ce fel această domnie a regelui a însemnat ceva pozitiv pentru ţară, în fine, pentru a încerca să reducă efectele devastatoare ale propagandei opoziţiei. În realitate, era mult prea târziu pentru a lansa orice campanie, aşa că după câteva zile petrecute lângă soţul meu, domnul Armao a plecat la New York.

Revenea alături de noi la cererea familiei Rockefeller şi a prinţesei Ashraf, dar de data aceasta pentru a ne facilita atât legăturile pe plan diplomatic cu autorităţile din Bahamas, cât şi cele pe plan material în ceea ce priveşte problemele de securitate şi cele legate de viaţa cotidiană. Tot el era cel care trebuia să menţină relaţia noastră cu guvernul american. Venise împreună cu unul dintre colaboratorii lui, Mark Morse.

Vila care fusese închiriată era foarte scumpă – numai la simpla pronunţare a numelui nostru preţurile creşteau, se înzeceau – nu avea decât un salon şi două camere. De bine, de rău, ne-am instalat acolo. Era prea mică pentru câte bagaje aveam noi – vreo cincisprezece valize pentru toată familia – astfel că am fost nevoiţi să le depozităm în curte, sub o prelată. Pentru oamenii care ne însoţeau, am închiriat nişte bungalouri în apropiere şi camere la hotel.

Cele două luni şi zece zile pe care le-am petrecut în Bahamas s-au numărat printre cele mai negre din viaţa mea. Nu eram acolo nici de opt zile când am aflat de execuţia lui Amir Abbas Hoveyda. La sfârşitul unui proces caricatural, fostul prim-ministru a fost târât în curtea puşcăriei şi împuşcat de mai multe ori în gât şi în cap.

Această veste ne-a aruncat într-o disperare de nedescris. Regele s-a retras într-o cameră şi a plâns singur; pe mine jalea mă doborâse complet. Dumnezeule, când se vor termina ororile acestea? Am ţinut să mă întâlnesc mai târziu, la New York, cu fratele domnului Hoveyda, Fereydun, care fusese ambasador al Statelor Unite, pentru a-i spune că-i împărtăşeam durerea şi cât eram de răscoliţi de cele ce se întâmplaseră.

Autorităţile din Bahamas au fost de acord să ne primească, cu condiţia să nu exprimăm nici o opinie politică, ceea ce ni s-a părut destul de ciudat, pentru că Bahamasul nu avea nici un fel de relaţii cu Iranul. Dar cum poţi să taci când se întâmplă astfel de crime? Poţi să rămâi liniştit când unui om atât de apropiat şi cu atâtea calităţi i se întâmplă un asemenea lucru? Sub imperiul unei furii neputincioase şi disperate, i-am spus soţului meu că nu ne mai rămânea nimic de făcut decât să închiriem un vapor pe care să-l trimitem pe apele internaţionale, cu un mesaj condamnând cu cea mai mare duritate acest regim de călăi sângeroşi care se dau drept trimişi ai lui Dumnezeu!

Paris Match a dat o amploare specială tăcerii care ne fusese impuse, publicând opt zile mai târziu o fotografie cu cadavrul Iui Amir Abbas Hoveyda înconjurat de asasinii lui încă înarmaţi, iar pe pagina alăturată o fotografie cu suveranul pe plaja din Paradise Island. Sugerau că regele se distra, în timp ce foştii lui colaboratori erau masacraţi. Foarte mulţi au crezut acest lucru şi dintre scrisorile pe care le-am primit după aceea una m-a răpus, pur şi simplu. Era scrisă de către Saide, fiica generalului Pakravan, care tocmai fusese executat. Această femeie, distrusă de durere, mi-a scris că în timp ce noi ne distram pe plaja din Bahamas, tatăl ei fusese ucis… Mai târziu, Saide a venit în vizită la rege, la Cairo, cu puţin timp înainte de moartea lui. Am primit-o şi eu, emoţionată de gestul ei.

Copiii n-au mai plecat după ce am părăsit Marocul; nu puteam să-i ţinem la noi, aşa că le-am închiriat nişte bungalouri. Pentru că aniversarea lui Reza cădea chiar atunci, am hotărât, în ciuda situaţiei, să-l sărbătorim cum se cuvine. Povestesc acest lucru pentru că exprimă foarte bine starea de spirit în care ne aflam. Am cumpărat toate cele necesare şi le-am depozitat în căsuţa aceea în care trăiam, după care m-am hotărât să mă îmbrac de sărbătoare. Mama a încercat să mă ajute. Sigur că, fără să-şi dea seama, când m-a văzut ieşind din camera mea mai elegantă decât într-o zi obişnuită, mi-a şoptit: „Încearcă să nu râzi prea tare şi să nu pari prea fericită, ca să nu faci impresie proastă.” Cuvintele ei mi-au dat lovitura de graţie Am muncit din răsputeri să organizez aniversarea băieţelului meu şi chiar acest lucru, chiar şi acest lucru îmi era interzis! Cum putea bănui chiar propria mea mamă că aş fi fost în stare să fiu fericită în mijlocul acelui coşmar? Am fost atât de supărată, că m-am întors imediat şi m-am închis în camera mea şi am luat un calmant. Când au venit copiii şi au bătut la uşă, n-am fost în stare să ies.

Viaţa devenise o povară insuportabilă. Zi şi noapte, frica îmi strângea inima şi ştiu că şi regele, chiar dacă nu se plângea niciodată, suferea acelaşi calvar. Când îl vedeam pe omul acesta, care a fost atât de activ toată viaţa lui, încercând să supravieţuiască alături de doamna doctor Pimia şi de mama, mi se frângea inima. În plus, boala iui care se agrava de la o zi la alta îl epuiza. Noaptea mă rugam să adoarmă şi când îl auzeam respirând regulat mă dădeam jos din pat. Nu mai reuşeam să adorm. Ieşeam să fumez sau să mă plimb în sus şi-n jos prin curţi minuscule, în care erau depozitate bagajele noastre. Aşteptam primele licăriri ale zilei pentru a mă arunca în piscină. Atunci înotam, înotam cu nervozitate să-mi mai recapăt din energia pierdută. În ciuda acestui coşmar fără sfârşit, pentru a avea putere să rezist şi să-i ofer suveranului, ca un ecou la curajul lui, imaginea unei femei rămase în picioare, îmi aduc aminte că la radio se difuza tot timpul cântecul Gloriei Gaynor, I will survive şi mă agăţam de acele cuvinte ca să nu mă prăbuşesc.

Prinţesa Ashraf i-a scris preşedintelui Carter şi i-a cerut să ne primească. Armao i-a arătat regelui scrisoarea, iar acesta, din fericire, n-a fost de acord să fie expediată. Nu trebuia să ne coborâm până într-acolo, încât să ne rugăm de preşedintele Carter.

Recitesc aceste cuvinte pe care mi le-am notat în caiet: „Oare ce-o să facem noi, pierduţi în mijlocul oceanului, fără ţară? Stau pe o dună de nisip aproape de apă. Totul este foarte liniştit, foarte frumos. Nu mai e mult până la asfinţit, se aud ţipetele pescăruşilor. Mi-aş dori să găsesc cuvinte pentru a-mi exprima durerea, în acelaşi timp, mă simt ruşinată, mă gândesc la cei doi soldaţi americani care stau în spatele meu, nemişcaţi, încercând să-mi asigure paza şi mi-e teamă că se plictisesc. Mă gândesc la Iran şi suferinţa mă sufocă. Cum s-a putut ajunge aici? Moarte, sânge, frică… Şi toată liniştea asta! Nici o voce nu se ridică să denunţe ororile! Unde sunt ziariştii, artiştii, organizaţiile mondiale care erau aşa de îngrijorate în legătură cu drepturile omului în Iran? Unde au dispărut studenţii care defilau pentru libertatea cuvântului, pentru democraţie? Bieţii copii! S-ar spune că un linţoliu negru s-a lăsat peste tinerii noştri.

Am aflat astăzi că Statele Unite nu vor să ne primească. Mexicul nu ne-a răspuns încă. Dar în Mexic n-ar fi prea simplu pentru copii deoarece ei nu vorbesc spaniola… Nici Canada n-a răspuns încă, ei fiind în toiul alegerilor. Mai rămâne Anglia, alegerile se apropie, se va şti în câteva săptămâni… Doamne, ce se va întâmpla dacă lumea întrega va spune nu?

Nu trebuie să mai ascult radioul şi nici să citesc ziarele. E monstruos ce se petrece, îi ucid pe cei mai buni, pe cei care şi-ar fi dat viaţa pentru binele tuturor, pe soldaţi, pe intelectuali, pe profesori… Ţările lumii, înainte atât de prompte în a-l critica pe soţul meu, tac. Numai Elveţia şi-a exprimat indignarea.”

Marea Britanie, la rândul ei, ne-a anunţat prin intermediul ambasadorului la Teheran, Denis Wright, care a făcut special o călătorie în Bahamas, că prezenţa noastră nu e dorită pe teritoriul ei. Sir Denis – mi s-a spus – era de nerecunoscut, se deghizase – mustaţă şi pălărie – probabil de frică să nu fie interpelat de către ziarişti şi să nu fie nevoit să spună scopul misiunii sale. În timp ce capitalele ne întorceau spatele una câte una, de peste tot primeam scrisori emoţionante. Persoane pe care nu le întâlniserăm niciodată ne ofereau găzduire în Canada, în Mexic, în Germania… Oameni de categorie medie ne deschideau uşa casei lor. Scrisorile acestea rămăseseră singura noastră bucurie.

În mijlocul acestei nenorociri care se abătuse asupra noastră, vestea că Sadegh Khalkhali, cel care îl ucisese pe Hoveyda, ne condamnase la moarte, ne-a făcut să zâmbim cu tristeţe. Perspectiva morţii ni se părea mult mai puţin dureroasă decât să aflăm în fiecare zi că încă unul dintre cei pe care îi iubeam fusese ucis de mâna sângeroasă a lui Khalkhali, care în acel an 1979 povestea cu mare satisfacţie: „În anumite nopţi, camioanele transportau de la închisoare cam treizeci de corpuri, dacă nu chiar mai multe”, arăta adevărata faţă a Revoluţiei Islamice. Khalkhali declara că intenţiona să trimită ucigaşi după noi, iar între timp a promis o recompensă de şaptezeci de mii de dolari celui care îl va omorî pe soţul meu. Mai târziu a adăugat la „oferta” lui şi această frază: „Dacă Farah îl omoară, ea va beneficia în afară de bani şi de o amnistie şi se va putea întoarce în Iran.”

Totuşi, în noaptea aceea, câţiva prieteni şi-au făcut simţită prezenţă. Regele Hussein al Iordaniei a avut eleganţa de a ne transmite prin intermediul generalului Khamach un mesaj de prietenie şi de încurajare. Ne-au sunat şi regele Baudouin şi regina Fabiola, ca şi regina Sirikit a Thailandei. Vechi prietene din copilărie, dintre cele mai credincioase, au venit să ne asigure că vor fi alături de noi întotdeauna, indiferent ce se va întâmpla.

Apoi boala regelui s-a agravat şi profesorul Flandrin, care îl văzuse de două ori în Maroc, a fost de acord să vina şi la Paradise Island.

Încă o dată, citez din scrierile lui adresate profesorului Jean Bernard: „În cursul primei mele vizite, situaţia regelui mi s-a părut stabilă, dar, peste câteva săptămâni, bolnavul a descoperit o formaţiune subclaviculară. Încă de la telefon diagnosticul nu era greu de prevăzut şi am plecat acolo cu toate instrumentele de care aş fi avut nevoie pentru a face un tratament chimioterapeutic. Aveam pe o adenogramă diagnosticul de limfom cu celule mari. Am avut o discuţie legată de tratament şi poate că vă mai amintiţi că v-am sunat atunci să vă cer părerea.

În ciuda celor ce s-ar fi putut spune mai târziu, am avut siguranţa că pacientul era perfect conştient de starea sănătăţii lui. Eram obligat să i-o expun în toată cruzimea ei: consecinţele terapeutice pe care i le explicam meritau într-adevăr ca el să înţeleagă cu adevărat motivele acestei intensificări a tratamentului şi ale schimbării mele de atitudine. Aşa că i-am explicat că, în momentul acela, orice doctor l-ar sfătui să meargă într-un centru specializat, bine echipat, pentru a-şi face o biopsie a ganglionului căruia tocmai îi făcusem o puncţie, nişte investigaţii radiologice şi, foarte probabil, o laparotomie cu splenectomie, iar toate acestea înainte de demararea unei polichimioterapii completate cu o radioterapie. O altă variantă era să facă trei cure de polichimioterapie, fără să mai piardă timpul cu investigaţiile şi să facă bilanţul leziunilor după aceste trei luni; apoi splenectomie şi radioterapie complementară pe locul sindromului Richter care tocmai fusese descoperit.

Situaţia devenea pentru mine greu de controlat pentru că de acum înainte intra în discuţie şi latura personală. Maiestatea Sa mi-a cerut pe loc, perfect conştient şi în deplină cunoştinţă de cauză, să risc şi să încerc a doua soluţie. Motivul care îl determina să aleagă aceasta variantă era dincolo de problema de sănătate şi mi-a spus aşa: „În condiţiile în care toţi ofiţerii credincioşi ţării mele sunt ucişi, nu am voie să-i neliniştesc şi eu dezvăluindu-le starea mea de sănătate.»

Mi-a mai cerut aceste trei luni şi mi-a promis că, după cele trei cure lunare de chimioterapie pe care voiam să i le fac, va face public totul pentru a intra pe calea normală a exerciţiului medical. A fost impresionant s-o văd chiar pe regină fiind de acord cu această hotărâre, conştientă şi ea de motivele soţului ei. Trebuie să mărturisesc că n-am luptat împotriva dorinţei pacientului şi că nu am făcut-o mai ales pentru că strategia adoptată avea de partea ei argumente solide şi avantaje […].

Maiestatea Sa Regina a reuşit să-şi depăşească frica şi în cursul unei lungi discuţii mi-a spus că până la urmă eu eram cel care trebuia să hotărască. A trebuit să aibă curajul să accepte faptul că necesitatea de a prelungi secretul îi impunea să apeleze numai la mine, la conştiinţa mea şi la consecinţele presupuse ale problemei. Vă puteţi închipui cu uşurinţă dificultatea în care se aflau acele persoane care, în alte circumstanţe, ar fi putut să beneficieze de cele mai înalte competenţe medicale.

Aşa că am început să aplic tratamentul polichimioterapeutic în perfuzie, în condiţii materiale proaste, ajutat numai de Maiestatea Sa Regina pe post de infirmieră. Mi-am continuat obişnuitele mele controale biologice cu materialul şi cu microscopul care îl urmaseră pe rege încă de la Teheran. Constituţia robustă a pacientului i-a permis să suporte bine începutul tratamentului. Pentru a face perfuziile din prima şi a opta zi ale fiecărei luni de tratament, a trebuit să merg la două săptămâni la Nassau, încercând mereu în acest interval să păstrez o aparenţă de prospeţime şi renaştere la Paris…”

Cu trei săptămâni înainte de expirarea vizelor noastre, autorităţile din Bahamas ne-au anunţat că nu intenţionau să ni le reînnoiască. Spre ce destinaţie să pornim? Cancelariile ne refuzau una după alta. Numai Anuarel-Sadat ne-a repetat invitaţia cu curaj, mărturisind cât de milă îi era de „toţi acei oameni cărora le e atât de frică, încât nu au curaj să ne ofere un refugiu”. Dar preşedintele Sadat tocmai semnase acordul de la Camp David, în dezacord cu o mare parte a lumii arabe, iar soţul meu a considerat că are destule greutăţi şi fără noi.

În cele din urmă, la cererea lui Henry Kissinger, ne-a oferit azil Mexicul. Regele îl întâlnise şi îl apreciase pe preşedintele Jose Lopez Portillo încă de pe timpul când era ministru de Finanţe şi, în mod sigur, în hotărârea lui au contat mult şi aceste legături vechi. În acelaşi timp am avut senzaţia că Mexicul voia să dea cu această ocazie o lecţie de etică politică Statelor Unite.

Robert Armao, care în tot timpul şederii noastre în Bahamas şi-a dat osteneala pentru a ne uşura situaţia, a plecat imediat spre Mexic în căutarea unei case potrivite pentru noi. „Timp de doi ani, avea să-mi mărturisească el mai târziu, n-am trăit decât pentru şah. Am alergat prin toată lumea să-i găsesc un cămin. Alergam la Paris cu Concorde să ajung la o cină, mă întorceam a doua zi de dimineaţă pentru a sări apoi într-un alt avion şi a mă duce să mă întâlnesc cu el. Nu trecea o oră fără să-l văd. Eram lângă el dimineaţa când se scula şi seara când se culca.” De data aceasta, colonelul Jahanbini, care ameninţările cu moartea suveranului îl nelinişteau din ce în ce mai mult, l-a însoţit pe Armao; voia să se asigure de condiţiile de siguranţă ale următoarei noastre reşedinţe.

Cei doi s-au hotărât la o vilă din Cuernavaca, în sudul Mexicului, plasată perfect în capătul unei alei care se înfunda, ceea ce facilita supravegherea.

Pe 10 iunie 1979, la cinci luni după ce plecaserăm din Teheran, ne-am îmbarcat pentru a merge în cea de-a patra ţară a exilului nostru.

Venind din Bahamas unde suferisem din cauza îngustimii locului şi a multiplelor neplăceri, am fost plăcut surprinşi de noua noastră reşedinţă. Aceasta era înconjurată de o grădină tropicală, care o apăra de priviri indiscrete şi care putea să le adăpostească şi pe cele câteva persoane din suita noastră. Totuşi, nelocuită de multă vreme, casa era roasă de umiditate şi am descoperit cu groază câţiva scorpioni pe perete… Acest lucru nu l-a deranjat pe rege, care a exclamat în timp ce o vizita: „În fine, vom putea să trăim din nou!”

A şi demonstrat că era convins de ceea ce spunea, începând, chiar de când s-a instalat acolo, să-şi scrie Memoriile. Era un exerciţiu de curaj pentru un om în situaţia lui: puterea lui scăzuse considerabil şi nu dispunea de nici un document pe care să-l consulte. Cât despre posibilitatea de a se întâlni cu foştii lui colaboratori – măcar cu cei care erau liberi – era imposibil de realizat. În afară de câteva persoane, oamenii nu voiau să aibă de-a face cu nişte refugiaţi, fugeau de noi ca de moarte, ştiind că în orice colţ al lumii puteau fi loviţi de către asasinii din Teheran.

Cât despre mine, m-am apucat să învăţ spaniola. Doamna doctor Pimia m-a ajutat în încercarea mea şi a chemat un profesor. Donde esta la embajada americana! Aceasta era prima frază din manual şi am fost de acord că istoria face câteodată nişte glume la care nici măcar nu te poţi gândi… Îmi doream de mult să învăţ această limbă şi Mexicul părea să fie dispus să ne ofere ospitalitate pe o perioadă îndelungată. Astfel şi eu şi soţul meu ne-am reluat activităţile intelectuale, independente de agitaţia cotidiană şi, într-adevăr, acest lucru ne-a dat senzaţia că începeam din nou să trăim.

De mai multe ori am fost invitaţi la cină la cutare sau personalitate din Cuernavaca: lucru care a contribuit şi el puţin la normalizarea situaţiei noastre. Chiar ne-am încumetat să facem nişte excursii turistice, curioşi să descoperim această ţară în care venisem într-o vizită oficială cu câţiva ani înainte. Plăcerea furată a unei plimbări împărtăşite, ce părea a fi smulsă destinului! Emoţia de a-l vedea pe soţul meu zâmbind şi bucurându-se de căldura aerului! Îmi amintesc în special de vizita noastră la Oaxaca şi de piramidele de la Teotihuacan, lângă Mexico City.

Dând dovadă de mult curaj, regele a început să disimuleze suferinţele şi epuizarea în care îl ţinea boala. Când făcea baie, mă aşezam şi eu într-un colţişor şi stăteam de vorbă. Povesteam bineînţeles despre ce se mai întâmpla şi despre viitorul copiilor noştri: încercam să fiu în mod constant optimistă, puternică, să-i demonstrez că eram convinsă că aveau să vină şi zile mai bune. Niciunul din noi n-a pronunţat niciodată cuvântul „cancer”, astfel că puteam şi unul şi altul, dar mai ales unul faţă de celălalt, să ne întreţinem iluzia unei ipotetice şi apropiate însănătoşiri. Dar într-o seară, el a strecurat un cuvânt tabu într-una din frazele lui. Să se fi dat de gol sau s-o fi făcut intenţionat pentru a mă avertiza că ştia că nu mai are de ce să spere? Şocul odată trecut, i-am mărturisit convingerea mea că va avea puterea să învingă boala, chiar dacă ar fi vorba despre cancer, iar el a avut generozitatea să mă aprobe.

Printre altele, am început să ne uităm la diferite case în perspectiva de a rămâne mai mult timp în acest Mexic, aparent insensibil la ameninţarea de răzbunare a fanaticilor din Teheran. Aceste vizite sunt dovada că soţul meu credea în viitor, că pofta lui de viaţă era în continuare puternică, iar acest lucru a însemnat mult pentru mine, cu toate că m-a şi deprimat serios în acelaşi timp. Văzându-l pe omul acesta care a condus vreme de patruzeci de ani destinul Iranului comparând bucătării şi cercetând dulapuri, m-am întristat foarte tare. În afară de aceasta, îl mai lăsau să şi aştepte înainte să intre în casă. Nu arăta nici o supărare, era impasibil, stătea drept, ca de obicei, dar toate aceste lucruri mă îmbolnăveau.

Din fericire, copiii au venit din nou la noi pentru câteva zile. Nu ştiau nimic despre boala tatălui lor şi am trăit clipe tandre şi dulci, uitând nefericirea care ne ameninţa din toate părţile. Acestea au fost ultimele noastre momente de plenitudine familială, pentru că agravarea brutală a stării de sănătate a regelui m-a obligat să-i informez imediat despre felul în care stăteau lucrurile. În septembrie cei trei copii mai mici aveau să intre la şcoala în Statele Unite (Reza studia deja Ştiinţe Politice şi Literatură Engleză la Universitatea din Massachussets). Pregătirea pentru şcolarizarea lor n-a fost deloc uşoară. În mai plecaseră din Bahamas împreună cu mama şi cu câţiva ofiţeri, pentru a se muta în apartamentul prinţesei Ashraf în New York. Le luasem un profesor de engleză pentru a putea să urmeze cu uşurinţă cursurile în această limbă, ca şi un profesor de persană. Între timp, Robert Armao s-a ocupat să le găsească şcoli, ceea ce a fost o nouă încercare pentru el. Şcolile îi acceptau, după care se deziceau, explicând că părinţii elevilor de acolo erau îngrijoraţi pentru siguranţa copiilor lor… Era crud pentru cei trei micuţi: vizitau şcolile, se bucurau că fuseseră acceptaţi, după care descopereau că nu-i dorea nimeni, că fugeau de ei ca de boală. În cele din urmă am reuşit să-i înscriem pe fiecare într-o şcoală.

A venit la noi la Cuernavaca şi Richard Nixon. A discutat mai multe ore cu soţul meu şi, dincolo de cuvinte, fidelitatea ex-preşedintelui Statelor Unite l-a emoţionat pe soţul meu, atunci, în situaţia în care lumea întreagă ne întorcea spatele. Henri Kissinger şi soţia lui, Nancy, ne-au vizitat şi ei în Mexic.

Ne-a telefonat de la Paris şi Shapur Bakhtiar. Reuşise să plece nevătămat din Iran. Eram la masă când ne-a sunat. Regele a refuzat să stea de vorbă cu el. „Vrei să vorbesc eu?” l-am întrebat. „Cum vrei.” Fostul prim-ministru mi-a mărturisit că avea de gând să se lupte cu clerul care pusese mâna pe ţară şi m-a rugat să-i transmit regelui respectul lui.

Pe la începutul verii, Sadegh Khalkhali a anunţat că ucigaşii lui erau în drum spre Cuernavaca. Se aştepta ca Mexicul să reacţioneze într-un fel sau altul şi totul să se sfârşească printr-o neînţelegere dramatică. Într-o zi, Reza, care avea poftă să piloteze, a plecat la un aeroclub cu Mark Morse, colaboratorul lui Robert Armao. O oră mai târziu, zgomotul elicopterului lui a dat alarma generala în jurul vilei, când noi tocmai mâncam în grădină.

Ipoteza unui comando aerian fusese în mod normal luată în calcul, aşa că, de cum a apărut elicopterul, oamenii de la Securitate au început să tragă în el. Dar în elicopter nu era vreun ucigaş, ci era fiul nostru care cobora încet spre noi, făcându-ne semn. Înţelegând ce nenorocire se putea întâmpla, am alergat spre oamenii de la Securitate, strigându-le să nu mai tragă. Între timp, un glonţ ricoşase deja pe tabla elicopterului… Mark Morse a confirmat că a auzit clar zgomotul impactului, dar că s-a gândit că era vorba despre o buclă de la centura de siguranţă. Dumnezeule, ce coşmar am fi trăit dacă glonţul şi-ar fi atins ţinta? Prost informat, Sadegh Khalkhali avea să afirme de atunci înainte că el fusese cel care trimisese un comando la bordul unui elicopter.

Regele îşi scria de mai bine de trei luni Memoriile, când a început să se simtă din nou rău. Profesorul Flandrin, care venise deja la Cuernavaca să-i administreze cea de-a doua cură de chimioterapie, urma să revină mai târziu, să i-o aplice şi pe ultima. În aşteptarea lui, i-am chemat pe medicii din partea locului care, neştiind nimic despre boala soţului meu, au crezut că era vorba despre o criză de malarie. Suveranul a primit un tratament potrivit, dar starea lui nu s-a ameliorat aşa că Robert Armao, care se simţea responsabil de sănătatea lui, dar care nu ştia nici el nimic despre boală, a avut iniţiativa să cheme la Cuernavaca un doctor american specialist în boli tropicale, domnul Benjamin Kean. Sosirea lui Benjamin Kean, care era animat numai de intenţii bune, n-a făcut altceva decât să prelungească perioada de confuzie a diagnosticelor care avea să sfârşească prin ceea ce profesorul Flandrin va numi mai târziu „catastrofă în lanţ”.

Medicul american a respins ideea de malarie în favoarea unei probleme a pancreasului. Regele avea dureri puternice în zona coastelor şi a considerat că era indicat să i se ia o probă de sânge, ceea ce soţul meu a refuzat formal. El avea toată încrederea în domnul Flandrin şi nu era încă dispus să dezvăluie secretul adevăratei sale boli. Atunci, doctorul Kean a plecat la New York, evident nemulţumit şi intrigat de rezerva pacientului.

L-am chemat imediat pe doctorul Flandrin şi îl las pe el să relateze în ce condiţii am fost duşi la New York Hospital, în loc să mergem la spitalul din Mexico, aşa cum ne-am fi dorit soţul meu şi cu mine.

„Când am ajuns, va scrie mai târziu doctorul Flandrin în scrisorile lui către profesorul Jean Bernard, nu mi-a fost adusă la cunoştinţă vizita doctorului Kean. N-am aflat despre ea decât mult mai târziu. După ce am discutat cu pacientul şi cu Maiestatea Sa Regina în legătură cu modificarea situaţiei medicale, am stabilit că spitalizarea se impunea fără întârziere. Acest lucru se petrecea într-o duminică sau într-o luni, cel puţin aşa cred. Joia sau vinerea următoare, Maiestatea Sa trebuia să plece Ia New York. Scurta săptămână dintre aceste două date a fost plină de evenimente. Istoria care tocmai se scria în acest moment crucial a scos acum foarte bine în evidenţă bătăliile politice „interamericane”, separând ceea ce era în plan secundar, de ceea ce nu era acum decât o discuţie strict medicală. Prima problemă pe care am dezbătut-o a fost aceea a locului de spitalizare. Evocând posibilitatea eventuală a plecării în Statele Unite, am primit următorul răspuns foarte clar din partea Maiestăţii Sale: «După tot ce mi-au făcut oamenii aceia, ar putea să mă roage şi în genunchi, că tot nu m-aş duce». Era luni; joia următoare, seara, se hotărâse să meargă în Statele Unite! Cred că nu mai putea controla toate argumentele acestei hotărâri şi că decizia lui iniţială a trebuit să pălească în faţa argumentelor care o învingeau.

Aşa că luni s-a hotărât că trebuia să mă asigur de toate mijloacele materiale care existau în Mexico! Am plecat imediat să fac acest lucru împreună cu o persoană din anturajul regelui. Am dormit în Mexico, unde am fost condus să-l cunosc pe şeful spitalelor, pe doctorul Garcia. I-am spus care era problema mea şi l-am rugat ca, măcar o vreme, să nu întrebe despre identitatea pacientului. Am dorit apoi să aflu care erau condiţiile de spitalizare a unui bolnav într-o stare acută, care avea nevoie de măsuri speciale de securitate şi de toate facilităţile moderne ale ştiinţei medicale: de investigaţy radiologice, chirurgicale şi de cele mai bune condiţii de radioterapie. M-am folosit de numele dumneavoastră pentru a-l face să asculte acest mesaj atât de dificil. Doctorul Garcia m-a primit în după-amiaza aceea de luni în biroul lui de consultaţii şi n-a părut nici uimit, nici curios; nu mi-a respins pe loc cererea şi mi-a dat întâlnire a doua zi la spital, într-o anexă micuţă despărţită de corpul central al spitalului. Condiţiile de securitate mi s-au părut acceptabile, pentru că anexa aceea părea practic goală. Singurul inconvenient era acela de a nu avea un aspect exterior modern. Am vizitat ansamblul instalaţiilor tehnice şi am insistat în special pe problema echipamentului de radioterapie, după părerea mea, crucial pentru strategia pe care aveam s-o adopt. Am avut ocazia să stau de vorbă chiar cu radioterapeutul mexican, pregătit în Canada şi care îmi oferea toate garanţiile lui. Mi se părea rezonabil.

M-am întors deci la Cuernavaca şi am făcut un raport pozitiv în legătură cu condiţiile existente în Mexico. Câteva persoane din suita regelui s-au dus şi ele la spital pentru a analiza condiţiile de securitate, găsindu-le satisfăcătoare. Cu acordul pacientului, l-am sunat pe doctorul Garcia, i-am dezvăluit identitatea bolnavului şi l-am rugat să vină la Cuernavaca pentru o consultaţie. Am consulat împreună pacientul şi a ajuns la aceeaşi concluzie: diagnostic etiologic de icter obstructiv febril. Trebuia acţionat cât mai repede, pentru a evita o intervenţie chirurgicală. Situaţia rămânea încă – medical vorbind – destul de simplă în acel moment, dar cele ce au urmat au demonstrat că era ultima dată când puteam spune acest lucru.

Foarte repede mi-am dat seama că echipa americană nu era foarte încântată de ideea rămânerii în Mexic. I-am adus toate argumentele mele lui Bob Armao, căruia i-am explicat că toate condiţiile materiale din Mexico mi se păreau convenabile şi suficiente. Personal, n-am încercat să apăr Mexicul faţă de Statele Unite, ci am răspuns pur şi simplu la întrebarea care mi se pusese: „Se poate rămâne în Mexico?” La care am răspuns: „Da, se poate.” Armao mi-a spus: „Pentru un asemenea bolnav nu e suficient să se poată, trebuie să fie cel mai bun loc şi numai în Statele Unite există.”

Mi s-a confirmat repede că Armao adusese între timp suficiente argumente pentru a-l convinge pe rege să plece în Statele Unite, în ciuda hotărârii ferme pe care o luase zilele trecute. Mi s-a adus la cunoştinţă că era pe cale să se hotărască să plece în Statele Unite. Considerându-mă în continuare învestit cu putere de decizie medicală, am vrut să ştiu cărei echipe medicale aveau de gând să i se adreseze (nu ştiam nimic despre prima vizită a doctorului Kean, dar nu mă îndoiam că luaseră deja în calcul câteva opţiuni). Mi se părea evident că trebuiau să aibă o echipă medicală renumită, capabilă să folosească o experienţă bogată în tratarea terapeutică a acestui lipom sever care ar fi putut fi cauza exactă a complicaţiei de moment. Am vorbit despre două posibilităţi: pe Coasta de Vest (S. Rosenberg) şi pe Coasta de Est (E. Frei). Am discutat la telefon pentru a vă cere părerea şi m-aţi sfătuit ca, în situaţia în care regele se orienta spre New York, să-l contactez pe Burchenal. În cele câteva ore care îmi mai rămăseseră, am încercat să acţionez independent de Armao şi să contactez la telefon acele personalităţi. N-am reuşit să vorbesc direct cu ei şi n-am putut să las un mesaj explicit, ci i-am rugat să mă sune. Totul se desfăşura într-adevăr foarte repede pentru că a fost anunţată vizita unui medic din New York: era doctorul Benjamin Kean (a doua oară), dar despre care mi-au vorbit ca şi cum ar fi venit pentru prima dată.

Am discutat cu domnul Kean manifestându-mi uşor mirarea şi, după ce am aflat ce specializare avea, am protestat, spunând că nu de un specialist în boli tropicale aveam nevoie şi că nu eram de acord să renunţ la sarcina mea pentru a o lăsa pe mâinile lui. Mi s-a spus că doctorii pe care îi chemasem eu nu puteau veni, dar că acesta era unul dintre asistenţii lor; am verificat şi aşa era. În faţa protestelor mele mi-au dat toate asigurările verbale promiţându-mi că, de cum vor ajunge la New York, vor chema specialiştii. Cu cât vorbeam mai mult cu Kean, cu atât eram mai stupefiat: acest om care avea să preia controlul asupra situaţiei nu stăpânea, după părerea mea, suficient de bine hematologia şi oncologia modernă. Toate aceste lucruri mă făceau să fiu nervos şi pesimist. Din punct de vedere medical, consideram necesară extirparea limfomului care cădea din zona subclaviculară şi care trebuia căutat undeva la nivelul subdiafragmei, toate acestea provocând o citopenie care avea să tulbure aplicarea chimioterapiei. Din punct de vedere tactic, eram capabil să fac nişte previziuni destul de nefericite. Înţelesesem în sfârşit politica aleasă de Armao-Kean, care mă eliminase complet şi nu-mi lăsa nici un fel de şansă de a acţiona. La aceasta se adăuga amărăciunea de a şti că decizia Statelor Unite nu corespundea voinţei iniţiale (şi fără îndoială nici deciziei din adâncul sufletului) a Maiestăţii Sale. În cele din urmă, când am aflat că urma să meargă la New York Hospital pesimismul meu s-a accentuat. Ţineam minte şi acum circumstanţele penibile ale confruntărilor mele cu anumite persoane din acel spital, din momentul în care am fost obligat să-l trimit acolo pe domnul Alam.

Când am aflat că destinaţia era New York Hospital, eram lângă patul regelui. I-am spus reginei care era părerea mea. A luat imediat cuvântul şi a spus: «Doctorul Flandrin consideră că…» şi a repetat cuvintele mele. Kean şi Armao, care erau şi ei de faţă, mi-au dat toate asigurările verbale posibile; mi-au spus că acel spital a fost ales doar din dorinţa de discreţie maximă etc. Şi că va fi însărcinată cu problema aceasta numai echipa medicală pe care o voi alege eu.

Erau multe de discutat. Ceea ce am aflat apoi demonstrează că totul fusese aranjat cu mult timp înainte. Printre argumentele care se pare că l-au convins pe rege să nu rămână în Mexic, era şi părerea defavorabilă pe care anumiţi mexicani sus-puşi au emis-o faţă de sistemul medical din ţara lor. Fără să fiu ţinut la curent cu toate acestea, am înţeles că sarcina mea se terminase şi că nu-mi mai rămânea decât să fiu politicos şi deontologic şi să nu distrug încrederea pe care bolnavul o avea în medicii care urmau să-l îngrijească. Am trimis deci o scrisoare de mulţumire şi cu scuze doctorului Garcia din Mexico, spunându-i că circumstanţele hotărâseră altfel decât prevăzusem. Apoi am redactat un raport complet, pe care l-am ataşat la dosarul din ultimii şase ani şi pe care i l-am încredinţat lui Kean.

I-am mărturisit Maiestăţii Sale că mă îndoiam că aş putea avea un rol activ alături de el la New York, ţinând cont de ceea ce ştiam eu despre structura medicală şi despre obiceiurile americanilor, dar că eram de acord să-l însoţesc până acolo, dacă şi-ar fi dorit acest lucru. Mi-a mulţumit spunându-mi, aşa cum avea curtoazia s-o facă de fiecare dată în cursul vizitelor mele precedente, că sarcinile meseriei mele mă chemau cu siguranţă la Paris şi că făcusem deja foarte multe pentru el. A adăugat că ne vom revedea cu certitudine după aceea. M-a rugat să vă transmit recunoştinţa lui şi dumneavoastră şi profesorului Milliez, adăugind că-l admira pe acest om «atât de vârstnic şi atât de bolnav» care a avut curajul să vină la Paris ca să-l consulte pe el. Maiestatea Sa Regina m-a primit apoi în particular şi mi-a oferit un cadou simbolic: un bol de argint gravat cu armele dinastiei Pahlavi, scuzându-se pentru că nu avea posibilitatea să-mi ofere un obiect original persan. Apoi a spus, ca pentru a se scuza, cu un surâs timid: «Puteţi să-l puneţi pe biroul dumneavoastră ca să vă ţineţi creioanele în el!» I-am oferit Maiestăţii Sale o scrisoare în care îi adresam câteva cuvinte personale, urările mele de bine şi în care îmi exprimam încrederea absolută în marile calităţi ale medicinei americane şi în colegii noştri care aveau să se ocupe de rege de acum înainte. Apoi m-am simţit foarte singur.

Am plecat înapoi la superbul Hotel Las Quintas unde locuiam, după care am refăcut drumul de la Cuernavaca la Mexico, reamintindu-mi această aventură de la primul dumneavoastră telefon din seara aceea de duminică… Din vizită în vizită (erau deja în jur de cincizeci) mă gândeam că, dintr-o cauză sau alta, următoarea nu va mai avea loc. De data aceasta, chiar aşa se şi întâmplase. Simţeam o uşurare gândindu-mă că sarcina mea se încheiase, dar în acelaşi timp şi o nelinişte deoarece nu reuşeam să mă gândesc decât te pacientul pentru care făcusem atâtea şi pe care acum nu-l mai puteam ajuta deloc.”

Nu e mai puţin adevărat că şi eu şi regele am fi preferat şederea la Mexico. Era ceva deranjant în faptul că eram primiţi în Statele Unite din motive medicale, după ce ne refuzaseră de aţâţe ori înainte, când ceruserăm azil. Mie îmi mai era şi frică de manifestaţiile de ostilitate pe care sosirea noastră le-ar fi produs. Mai era şi animozitatea noastră referitoare la clasa politică americană. Dar nu numai cuplul Armao-Kean ne împingea într-acolo, ci şi familia regelui care avea mare greutate şi care insista pe acelaşi lucru, în special prinţesa Ashraf care considera că în New York fratele ei ar fi mai bine îngrijit decât în Mexico. Această controversă m-a făcut să mă confrunt cu o problemă de conştiinţă; sentimentele mă îndemnau să respect părerea profesorului Flandrin şi să rămânem în Mexico, dar, pe de altă parte, nu voiam să-mi asum aceasta responsabilitate: dacă i se întâmpla ceva rău regelui, nu mi-aş fi putut-o ierta niciodată. Aşa că am ajuns la concluzia că nu trebuia să mă opun acestei plecări.

Din ce cauză Statele Unite, care se temeau pentru siguranţa ambasadei lor de la Teheran, au luat hotărârea de a ne deschide graniţele? Ziaristul Pierre Salinger, care a reconstituit dezbaterile ţinute atunci în Statele Unite, la nivelul cel mai înalt, a explicat circumstanţele în care Casa Albă a hotărât acest lucru: „În momentul în care Departamentul de Stat a confirmat că şahul era grav bolnav şi că în Mexico nu putea fi tratat aşa cum o cerea boala lui, secretarul de stat a recomandat preşedintelui Carter să-l primească în Statele Unite. Cyrus Vance a subliniat că era vorba despre un caz de urgenţă medicală care nu putea fi interpretat drept autorizaţie de rezidenţă.

Decizia a fost luată de Casa Albă pe 19 octombrie 1979, în timpul micului dejun săptămânal din fiecare dimineaţă de vineri, pe care Jimmy Carter îl rezerva problemelor de politică externă. Sigur că acest lucru presupunea asumarea unui risc, dar datoram acest gest şahului, care fusese tratat aşa de rău în ultimele luni, atunci când îşi exprimase dorinţa de a se instala în Statele Unite şi fusese anunţat că nu era bine venit.

Carter însuşi era de părere că trebuia să facem un gest în favoarea şahului. Reticenţele lui nu erau cauzate decât de teama de a provoca evenimente supărătoare la Ambasada Americană de la Teheran. Înainte de a lua o hotărâre, a cerut părerea participanţilor obişnuiţi la micul dejun de vineri: vicepreşedintelui Walter Mondale, lui Cyrus Vance, lui Zbigniew Brzezinski, lui Harold Brown, ministru al Apărării şi lui Hamilton Jordan, secretar general al Casei Albe. Recomandarea a fost unanimă: să-i permitem şahului să intre în Statele Unite.

Carter a acceptat această părere şi a adăugat: «Şi ce mă sfătuiţi să fac în momentul în care vor lua cu asalt ambasada şi-i vor lua ostatici pe ai noştri?»

Două săptămâni mai târziu, pe 4 noiembrie 1979, s-a produs lucrul de care se temea Carter: studenţii islamişti au luat cu asalt Ambasada Americană şi i-au ţinut ostatici patru sute patruzeci şi patru de zile pe cei şaizeci de diplomaţi care se aflau înăuntru.” „Trebuia să alegem între o atitudine simplă de decenţă şi umanitarism şi răul eventual care se putea abate asupra personalului de la ambasada noastră din Teheran”, va scrie mai târziu Cyrus Vance. Republica Islamică refuza să creadă că soţul meu era într-adevăr bolnav şi pretindea că a mers în Statele Unite pentru a prelua puterea asupra Teheranului cu ajutorul acestei ţări…

Iată cele câteva rânduri pe care mi le-am scris în carnet în ajunul plecării noastre la New York: „Sunt foarte îngrijorată pentru sănătatea soţului meu. Bineînţeles că sper şi încerc să-l conving şi pe el să o facă, dar angoasa m-a copleşit. A slăbit mult şi în anumite momente e cuprins de dureri insuportabile. Nu ştiu ce aş putea face pentru el, nici un medicament nu îi uşurează chinurile şi medicii nu-şi pot explica motivele acestor crize.

Decizia de a merge la New York a fost foarte greu de acceptat pentru mine.

Americanii au sfârşit prin a ne trimite un medic, pentru a se convinge că soţul meu era într-adevăr bolnav, că toată povestea asta cu boala lui nu e cumva doar un pretext pentru a obţine viza. Dacă ar fi ştiut cât de puţin ne doream şi unul şi celălalt să mergem la ei!”

Pierre Salinger, Otages, Les négociations secretes de Teheran, Buchet-Chastel, 1981.

Am plecat spre New York în noaptea de 22 spre 23 octombri la bordul unui mic avion particular. Nu luaserăm cu noi decât strictul necesar, pentru ca preşedintele Jose Lopez Portillo ne asigurase că după ce se va termina totul vom reveni în vila noastră de la Cuernavaca. Urma să facem o escală la Fort Lauderdale, în Florida, pentru formalităţile de intrare şi din acel moment lucrurile aveau să se aranjeze din mers. Pilotul a aterizat cu bine la Fort Lauderdale dar a încurcat pistele, aşa că nu ne-a aşteptat nimeni la aeroport. Era foarte cald în avion şi am coborât să fac câţiva paşi pe jos, deşi nu aveam voie. Între timp, Robert Armao dădea telefoane ca să rezolve neînţelegerea. Un inspector de la Ministerul Agriculturii a urcat la bord să ne întrebe dacă noi eram cei care transportam plante şi să vadă dacă nu aveam ceva perisabil în avion.

În fine, după o oră de aşteptare, oficialii care erau pe un alt aerodrom au ajuns la noi şi am reuşit să decolăm spre New York. Am ajuns acolo o dată cu primele licăriri ale dimineţii. Din fericire, televiziunile nu veniseră şi noi am cerut să mergem la apartamentul prinţesei Ashraf, în partea de est a oraşului, unde ar fi trebuit să fie şi copiii. La intrarea în stradă, unul dintre americanii care lucrau cu Robert Armao ne-a făcut semn să nu ne apropiem: o mulţime de ziarişti se înghesuiau sub ferestrele prinţesei Ashraf, aşa încât şoferul a întors şi ne-a condus direct la New York Hospital.

Ne fuseseră rezervate două camere la etajul al şaptesprezecelea: una pentru rege şi cealaltă ca să aibă unde să aştepte persoanele care îl însoţeau. Camerele erau aşezate în capătul coridorului pentru a putea fi supravegheate cu uşurinţă, iar partea aceea a holului putea să rămână închisă.

După ce soţul meu a fost luat în primire de către medici şi după ce a adormit, am plecat la prinţesa Ashraf. Tot timpul zborului de la Cuernavaca la New York mă gândisem la cuvintele pe care trebuia să le folosesc pentru a-i anunţa pe copii că tatăl lor era bolnav, grav bolnav. Speram să le pot vorbi în linişte înainte ca soţul meu să fie dus la spital, dar n-am putut din cauza ziariştilor. Trebuia să le mărturisesc totul urgent: secretul bolii suveranului, atât de bine păstrat din 1974, putea să fie dezvăluit dintr-o clipă într-alta de către medicii de la New York Hospital. Posturile de radio şi de televiziune ar difuza imediat ştirea, aşa că era foarte probabil ca ei să afle acest lucru din gura ziariştilor, adică în modul cel mai dureros şi mai violent cu putinţă.

Intervenţia chirurgicala a fost stabilită pentru a doua zi de la venirea noastră, adică pe 24 octombrie. Mi-au dat voie să-l însoţesc pe suveran până la uşile sălii de operaţii. Chiar înainte de a le trece pragul gândindu-se, probabil, la ce era mai rău, a spus aceste cuvinte strângându-mi cu putere mâna: „Să ai grijă de copii şi nu te lăsa călcată în picioare”.

Chirurgul a început să-i opereze vezica biliară, dar era evident că ar fi trebuit să-i scoată şi splina. De ce n-a făcut-o? A explicat ulterior că i s-a părut prea complicat să facă amândouă operaţiile în acelaşi timp, pentru a-şi schimba apoi scuza prin aceea că incizia pe care o făcuse era prea mică şi nu-i permitea să ajungă la splină.

Cu toate acestea, pe moment, a părut să fie mulţumit de munca lui. Numai apoi a început să-şi nuanţeze optimismul. Recitind cele scrise de mine pe data de 25 octombrie, regăsesc dovada acestei operaţii brutale: „În dimineaţa aceea eram încrezătoare, plină de speranţă şi de energie. Am încercat să-i încurajez pe toţi cei care mi-au telefonat în ziua aceea, până în momentul în care medicii mi-au spus un lucru care mi-a sfâşiat inima: 50% din cei care sufereau de boala aceea aveau şansa să mai trăiască între douăsprezece şi optsprezece luni; 50% puteau spera să-şi revină. Când am început să-i pisez cu întrebările, au cam dat înapoi şi mi-au spus că nu există reguli, că totul depinde de felul în care va reacţiona pacientul la tratament.

Doamne, ajută ca soţul meu să recţioneze bine! Imediat după operaţie s-a simţit bine şi medicii păreau să fie foarte mulţumiţi.”

Doar peste un timp mi-am dat seama până în ce punct această operaţie fusese greşit făcută. Am aflat apoi că medicul chirurg care făcuse operaţia a cerut foarte mulţi bani – aş putea spune că un pacient anonim ar fi fost mai bine îngrijit decât o personalitate.

Profesorul Flandrin, pe care l-am sunat imediat, avea să facă după mai mulţi ani un bilanţ copleşitor, adresat tot profesorului Jean Bernard: „Aşa cum vă amintiţi cu siguranţă, am primit la Paris un telefon de la oncologul american al pacientului, doctorul Morton Coleman. I-am explicat cât am putut eu de bine toată povestea pe care ar fi trebuit s-o ştie, pentru ca eu îi încredinţasem dosarul detaliat lui Kean.

Acesta din urmă nu-şi ţinuse promisiunile. Din ceea ce s-a aflat mai târziu, Morton Coleman (pe care chiar Kean îl alesese ca oncolog) a fost el însuşi stupefiat să afle că Maiestatea Sa a fost operat fără să ştie nimic despre acest lucru şi fără să fie de acord. Kean a început să colaboreze cu un şef al Departamentului de medicină internă, doctorul H. Williams, care era endocrinolog. Odată pus diagnosticul de litiază biliară, operaţia a fost încredinţată unui chirurg evident prost ales, deci nici nu merită să-i fie lăsat numele posterităţii. El a făcut incizia abdominală greşit, în partea oblică subcostală dreapta, renunţând la splenectomie, fără să ştie despre ce era vorba. Mult mai grav încă, în urma unei litiaze operate în condiţii clinice prielnice, a lăsat un calcul obstructiv pe calea biliară principală, rezultatul unei greşeli condamnabile pentru că nu făcuse nici un fel de radiografie terminală postoperatorie! Stupefacţia şi chiar ilaritatea s-au abătut asupra lumii medicale şi în Statele Unite şi în alte colţuri ale lumii. Nu era vorba despre «ce e mai bun» oferit de către medicina americană, ci despre «ce e mai rău», ceea ce există în toate ţările lumii. Într-adevăr, aveam de ce să fiu la pământ. Iar urmarea a fost înlănţuirea consecinţelor acestei neîndemânări vinovate.”

Foarte curând, soţul meu a început să fie victima unor dureri îngrozitoare. Nu se plângea, dar suferinţa i se citea pe faţă. Abia atunci medicii şi-au dat seama că nu fuseseră eliminaţi toţi calculii. Când s-a luat hotărârea de a face o endoscopie şi nu o altă incizie, tânărul medic a protestat pentru că în seara aceea avea bilete la operă! Am fost şocată. Soţul meu se afla la capătul puterilor, iar acel om, a cărui vocaţie era de a îngriji bolnavii, de a le uşura suferinţele, era în primul rând preocupat de locul lui de la teatru.

În paralel, doctorul Morton Coleman a început lupta împotriva cancerului suveranului. Centrul anticancer al Memorial Sloan-Kettering se afla chiar faţă în faţă cu New York Hospital. Cele două clădiri erau legate prin nişte galerii subterane şi prin aceste galerii rezervate personalului îngrijitor am fost rugaţi să ne ducem la şedinţele de raze. Şi de ceea ce mă temeam n-am scăpat: de cum s-a aflat de prezenţa noastră acolo, manifestanţii iranieni au venit sub ferestrele spitalului, aşa cum aveau să revină în flecare zi, din acel moment. Soţul meu îi auzea rugându-se pentru moartea lui, îi auzea urlând: Moarte şahului!” chiar în clipele acelea când se lupta cu moartea. Nu ştiu ce să zic, cred că Domnul însuşi a vrut să se termine toate acestea, în orice caz, s-a întâmplat ceva care m-a emoţionat puternic: muncitorii americani care lucrau pe un şantier din apropiere, deranjaţi de comportamentul manifestanţilor, au început şi ei să protesteze, dar împotriva iranienilor. Şi chiar dacă regele nu şi-a dat seama de toată această agitaţie, în mod sigur n-a putut să ignore tensiunea extremă care ne înconjura. Personalul centrului anticancer fusese într-adevăr reticent în a ne primi de frica unei răzbunări a Teheranului, deci condiţiile noastre de securitate se reduceau la un fel de cvasiclandestinitate. Mi se spunea: la ora cinci dimineaţa. Mă trezeam la ora patru dimineaţa, alergam la spital unde aflam că şedinţa fusese amânată pentru ora zece seara sau că medicul nu era acolo, că plecase la ţară. Aveau grijă să-mi arate cât de puţin ne doreau şi de flecare dată trebuia să trecem prin acele galerii subterane lugubre, pline cu saci de lenjerie murdară. Regele era aşezat într-un fotoliu cu rotile, iar eu încercam să-l apăr pe cât puteam de curenţii de aer. De la moartea tatălui meu, îmi aminteam de spital ca de un loc oribil care semăna teribil cu coşmarul pe care îl trăiam aici.

Da, coşmar. Recitesc această pagină, scrisă la sfârşitul lui octombrie în caietul meu: „Doamne, dacă trebuie să moară, măcar să nu sufere. Oare acest lucru ar recompensa toată viaţa lui trăită în slujba altora? Niciodată nu se plânge şi mai găseşte puterea să zâmbească. Din toată lumea primim flori, telegrame, cărţi poştale, de la prieteni apropiaţi, de la membrii familiei, de la alţi suverani şi conducători de stat şi de la studenţi. Trebuie să le răspund, să-mi tot curajul şi să le mulţumesc. Pentru mine lumea nu mai are nici un sens. Mă simt pustiită. La Teheran, Khalkhali a spus că are de gând să trimită pe cineva să-l omoare pe rege chiar în camera lui de spital. Cât despre Khomeini, acesta intenţionează să trimită doi medici să vadă dacă regele e într-adevăr bolnav sau doar se preface, minte ca să obţină protecţia CIA.

În fiecare dimineaţă plec la spital. Câteodată intru pe poarta principală, dar de cele mai multe ori trebuie să intru pe la subsol, să trec prin holurile pline cu coşuri cu gunoi, cu scaune şi cu mese rupte. Bieţii muncitori de la subsol sunt cu toţii de culoare, nu vezi nici măcar un singur alb. Rămân lângă soţul meu, nu mă simt bine decât cu el. Afară sunt oameni foarte nervoşi, îngrijoraţi, n-am nici un chef să-i aud vorbind, să-mi povestească temerile sau să le ascult sfaturile. Şi între timp mai trebuie să mă ocup şi de treburile mărunte, să vorbesc la telefon cu cei care mă sună, să răspund la scrisori. Nu pot să-mi văd copiii atât de des pe cât mi-aş dori, nici măcar n-am timp să arunc un ochi pe cărţile lor de şcoală.

Sunt la el în cameră, e ora trei după-amiaza. El doarme, iar eu, ca o nebună, am inima plină de spaimă. Lumina trece filtrată printre storuri. Totul e liniştit, de jos se aude zgomotul maşinilor, uneori sirena poliţiei sau a unei ambulanţe, iar de sus mişcarea elicelor unui elicopter. El vrea să meargă, dar nu pot să-l privesc, e prea dureros să-l văd cu picioarele atât de subţiate. N-are mai mult de 64 de kilograme. Trebuie să-i dau speranţă, să-l încurajez, să-i zâmbesc. Acest om care a încărunţit pentru ţara lui… Preşedintele Sadat ne-a telefonat şi ne-a spus: «Avionul meu te aşteaptă, frate. Oricând vrei, eşti bine venit». Jehan Sadat a sunat de mai multe ori: «Nu-ţi apleca urechea la ce scriu ziarele». Şi apoi: «Suntem aici, Farah, suntem aici cu toţii» „.

În acele zile îngrozitoare, regele a avut bucuria să primească această scrisoare plină de dragoste şi de respect de la fiul nostru cel mare, Reza: „Dragul meu tată, M-am rugat la Dumnezeu cel «Atotputernic să te însănătoşeşti cât mai repede. Sunt sigur că-mi va îndeplini dorinţa pentru că m-am gândit mult şi mi-am dat seama că tu n-ai făcut nimic rău. Ţi-ai dedicat toată viaţa poporului şi voinţei lui Dumnezeu. Sunt convins că Dumnezeu te iubeşte şi că întotdeauna te va apăra. Să ştii că nu vei fi niciodată singur şi că rugăciunile a milioane de oameni sunt cu tine. Lucrurile nemaipomenite pe care le-ai făcut pentru ţara noastră dragă nu vor fi niciodată uitate.

Îl rog pe Dumnezeu să te păzească de-a pururi, tu eşti singurul motiv pentru care trăiesc.

Primeşte toată dragostea mea, Reza.”

Mult mai târziu, fiul meu cel mare mi-a povestit cât a fost de mirat descoperind cum vorbea presa despre tatăl lui, după ce îl lăudase ani de-a rândul. „E ceva de neînţeles, a devenit de la o zi la alta un «despot», «un tiran». Eu însămi aveam impresia că nu vorbeau despre acelaşi om. Cel pe care îl cunoşteam eu era atât de respectat, atât de devotat ţării lui. Voiau brusc să convingă lumea că domnise ca un dictator, dar noi ştiam prea bine că era o minciună.”

Da, tensiunea din jurul nostru era îngrozitoare, ca şi ura ale cărei strigăte mă urmăreau pretutindeni. Mă simţeam hăituită de mulţimile oarbe de care gărzile de corp şi poliţiştii americani mă apărau cu brutalitate. Îmi mai amintesc şi acum vorbele unui om care mă însoţea, conducându-mă spre ascensor: „Cineva o să treacă o dată pe lângă dumneavoastră şi… Poc! Un glonţ în cap”, a spus el şi şi-a lipit două degete de tâmpla mea. „Câtă delicateţe!” m-am gândit eu.

Doar câteva personalităţi au reuşit să ajungă la rege, în ciuda cordonului de siguranţă şi să încerce să-l sprijine. Îmi amintesc în special de vizita fostului ministru de Finanţe, Hushang Ansary şi de cea a doctorului Abdol Hossein Samii, care fusese ministru al Ştiinţelor şi Cercetării. A venit şi Frank Sinatra, care cântase în Iran şi i-a adus soţului meu o medalie a Sfântului Cristofor, patronul călătorilor, lucru care, în exilul în care eram, m-a emoţionat mult. Regele l-a primit şi pe ultimul lui şef de cabinet, Seyyed Hossein Nasr. În drum spre spital a fost oprit pentru că depăşise viteza, dar când le-a spus poliţiştilor unde se ducea, aceştia şi-au exprimat simpatia, mi-a spus el şi l-au lăsat să plece.

O dată sau chiar de două ori, m-am dus la grădina cu Leila şi cu Ali-Reza, micuţii mei rătăciţi în toată această nie. Măcar la şcoală nu erau prea nefericiţi, Leila la… Şi Ali-Reza la Saint-David. Farahnaz, în schimb, care era la pension, la Ethel Walker, o şcoală excelentă, unde fusese trimisă special pentru a fi apărată de acest climat oribil, nu era prea mulţumită. Se simţea prea departe de noi, era o schimbare prea bruscă pentru ea şi, o dată cu trecerea anilor, a început să-mi pară foarte rău că n-am lăsat-o şi pe ea împreună cu ceilalţi. Mai ales atunci când mi-am dat seama că n-o să se simtă rău, ci dimpotrivă, într-o zi când era bolnavă, mi-a spus ce i-a zis unul dintre profesori: „Faci mofturile astea, pentru că eşti prinţesă?” Tatăl ei era pe moarte, pierduse totul şi nici măcar în această situaţie n-avea dreptul la un pic de compasiune.

Odată am fost de acord să mă plimb printr-un magazin ca orice femeie normală, însoţită de o prietenă. Am hotărât să ne dăm drept franţuzoaice şi am adoptat numele de Michele şi Jacqueline. La un moment dat m-am trezit faţă în faţă cu o vânzătoare care s-a uitat lung la mine şi mi-a spus:

— Îmi cer scuze, doamnă, dar semănaţi foarte mult cu cineva…

— Cu cine?

— Cu soţia şahului!

Am zâmbit:

— Mi s-a mai spus.

— Ei bine, mi-e milă de dumneavoastră, nu e deloc bine să semănaţi cu ea în momentele astea…

Nu era deloc uşor, iar tensiunea a crescut până aproape sa explodeze, când, pe 4 noiembrie, de dimineaţă, America a aflat că drept răzbunare a Teheranului împotriva intrării noastre în Statele Unite, fusese ocupată Ambasada Americană la Teheran, iar diplomaţii de acolo erau acum prizonierii islamiştilor.

Aflând despre sosirea noastră la New York, douăsprezece zile mai târziu, ayatollahul Khomeini a inventat „complotul americanilor pentru a-l aduce din nou pe şah la putere”. Într-o clipă şi-a chemat studenţii, în special pe cei de la Teologie, cu scopul de a-şi înmulţi la maximum atacurile asupra Statelor Unite şi Israel, pentru a obliga America să le trimită „criminalul, împăratul destituit”. Era evident că această luare de ostatici fusese iniţiată de către creierul revoluţiei şi avea ca scop obţinerea extrădării suveranului în Teheran.

Nu avea, în schimb, acordul prim-ministrului, a domnului Mehdi Bazargan care a demisionat pe loc, ca şi a ministrului de Externe, Ibrahim Yazdi, lipsind astfel dintr-o dată Statele Unite de singurii lor interlocutori din sânul noii puteri iraniene… Fostul preşedinte al Mişcării pentru libertate, Mehdi Bazargan asistase fără să clipească la execuţia unor femei şi bărbaţi a căror unică vină fusese că-şi serviseră ţara pe timpul domniei soţului meu. Cât despre Ibrahim Yazdi, acesta stătuse printre judecătorii şi torţionarii care hotărâseră să ucidă oameni remarcabili prin curajul, demnitatea şi loialitatea lor, precum generalul Mehdi, Rahimi [17] şi Nassiri. Dar fără îndoială că s-au gândit că o lovitură în forţă împotriva Ambasadei Americane depăşea de data aceasta ceea ce „etica” lor personală putea admite.

Drama ambasadei a consternat pe bună dreptate poporul american, iar presa s-a făcut imediat ecoul mâniei îndreptăţite a acestuia. De pe poziţia mea, mi-a fost foarte greu să judec lucrurile. Sigur, furia era îndreptată înspre „fanaticul medieval” de la Teheran, dar pe ici, pe colo se mai afirma şi că toate acestea se întâmplau din cauza soţului meu şi atunci mă orbea suferinţa. Pentru mine, care asistam la calvarul de fiecare zi al acestui om, să-i aud din nou gonindu-l, exprimându-şi dorinţa uşor ascunsă de a se debarasa de persoana lui, era peste puterile mele.

Găsesc în caietul meu aceste notiţe făcute în acele zile îngrozitoare din noiembrie 1979 şi care exprimă perfect, cred eu, starea mea de spirit din momentul acela: „8 noiembrie. Au amânat din nou şedinţa de radioterapie de teamă ca OLP să nu atace spitalul. E groaznic pentru că nu mai putem pleca în altă parte. Acum ştiu că până la sfârşitul zilelor noastre nu va mai exista nici un loc liniştit pentru noi. Boala soţului meu e pe cale să provoace un al treilea război mondial. În stradă, tinerii americani ne-au luat apărarea şi sunt gata să se lupte cu studenţii iranieni care cer extrădarea noastră. «Luaţi-l pe Carter, noi îl păstrăm pe şah», strigau ei. Strigătele lor mă mai uşurau puţin, dar când ştiam că-i loveau pe iranieni, chiar şi pe khomeinişti, mă durea sufletul. Noi eram fără să vrem cauza acestei nenorociri, a acestei tensiuni.” „9 noiembrie. În noaptea aceasta va beneficia în cele din urmă de o şedinţă de raze. Pentru siguranţă, m-au rugat să nu mai vin. Am rămas acasă, dar nu pot să adorm. La ora 4 dimineaţa, am dat telefon să aflu ce se întâmplase. Mi-au spus că totul a mers bine şi m-am gândit la el, târât de-a lungul acelor coridoare sumbre din subsol… Mi s-a părut insuportabil, aşa că m-am sculat şi am cerut uneia dintre maşinile de poliţie să mă plimbe pe străzile liniştite ale New York-ului. La întoarcere, am trecut totuşi pe la spital şi l-am văzut, iar acest lucru m-a liniştit complet.” „11 noiembrie. M-am trezit devreme să merg la şcoala lui Farahnaz care se află în afara oraşului. Pe de o parte acest lucru m-a calmat pentru că am admirat peisajul, am văzut arborii, am ascultat muzica lui Vivaldi şi a lui Mozart. Şcoala lui Farahnaz arată bine, dar micuţa nu se simte bine aici. Am suferit mult văzând-o singură. Ce cumplite sunt toate problemele acestea pentru copii!” „14 noiembrie. Încerc să-mi păstrez moralul ridicat, nu mă uit la televizor, nu ascult radioul, nu citesc ziarele. Zgomotul televizorului, mai ales, îmi creează o stare de nelinişte profundă. Carter a afirmat că nu va mai cumpăra petrol din Iran; iranienii au răspuns că-l vor vinde în altă parte şi mult mai scump. Acum, au început încetul cu încetul să vorbească despre averea noastră. De la 23 de miliarde au trecut la 30, ceea ce e complet fals. Khomeini a spus: «Au plecat cu veniturile din producţia de petrol pe un an întreg, trebuie extrădaţi şi judecaţi.» Bani-Sadr a afirmat că în toată istoria nu există un om mai rău decât soţul meu. Bieţii americani sunt într-o postură foarte dificilă: când ai de-a face cu nebuni, nu ştii ce hotărâre să iei şi e imposibil sa prevezi viitorul.” „15 noiembrie. Atmosfera este îngrijorătoare, dar trebuie să-mi păstrez speranţa. Nu vreau să se poată spună într-o zi: «Vai, săraca de ea, n-a putut să reziste acestor greutăţi!» Mă gândesc că ar trebui sa plecăm de aici pentru că sunt gata să ridice împotriva noastră poporul american cu ideile lor despre presupusa noastră avere. Au început acum să spună că regele trebuie judecat ca un criminal internaţional. Khomeini este pe cale să distrugă un popor întreg, dar soţul meu e cel care trebuie judecat. Dacă există Dumnezeu, de ce nu face ceva?” „16 noiembrie. Scriu la mine în cameră. E o veveriţă minunată care vine des la balconul meu, îi dau arahide, ne-am împrietenit. Am lucrat cu X la manuscrisul Memoriilor regelui. În dimineaţa aceasta am fost foarte neliniştită la spital. Mi-e frică să nu-l extrădeze pe soţul meu sau să nu susţină acel tribunal care ar trebui să-l judece.” „20 noiembrie. Studenţii i-au eliberat pe americanii de culoare, dar unul dintre ei a spus: «Suntem americani ca toţi ceilalţi, nu vrem să profităm în felul acesta de culoarea noastră.» Carter a ameninţat că va interveni cu forţă armată, dacă li se va face vreun rău ostaticilor. Se zvoneşte că un submarin atomic ar fi părăsit Filipine.

N-am nici o clipă de linişte, îmi spun: dacă plecăm din Statele Unite şi-i omoară pe ostatici, vor spune: dacă n-ar fi plecat, nu s-ar fi întâmplat asta. Dar dacă mai stăm, vor forma probabil acel Tribunal Internaţional… Mă gândesc la bieţii noştri copilaşi, îmi doresc să nu sufere.

Sunt de acord să mă extrădeze pe mine singură ca să nu fie murdărită opera soţului meu, care a fost unul dintre cei mai buni suverani ai Iranului, ca nici un soldat american să nu calce pământul Iranului, ca lumea să nu devină un haos din cauza demenţei unui fanatic religios.” „27 noiembrie. E ora 10 seara. Regele trebuie operat din nou de calculul lăsat de către chirurg. A venit din Canada un medic german. Intervenţia a fost stabilită pentru mâine, dar din motive de securitate o vor face la noapte.

Această poveste a Tribunalului Internaţional îmi îngheaţă sângele, am impresia că trăiesc precum un condamnat în anticamera morţii. Dacă regele merge în fata unui tribunal, ce vor spune toţi acei conducători de stat care timp de ani de zile i-au lăudat munc în folosul Iranului? Oare îl vor condamna şi ei? Dacă aşa e lumea prefer să nu mai trăiesc în ea.

Am mers în sala de operaţie, soţul meu era foarte calm, îi introduseseră un tub în gât. Ceea ce mi-a frânt inima a fost faptul că a mai avut putere să zâmbească. În aceeaşi clipă, la Teheran se spunea: «Avem dovezi că şahul nu e bolnav…», iar eu îl vedeam aici cu sonda în gât şi cu cearşaful plin de sânge… Mi se rupe sufletul de mila lui. Nu mi se pare drept să sufere atât, nici cu trupul şi cu atât mai puţin cu sufletul.” „28 noiembrie. Carter a dat un interviu. A afirmat: «Nu vom ceda şantajului», ceea ce poate însemna că nu are de gând să-l extrădeze pe soţul meu. Pentru prima dată, preşedintele american mi s-a părut curajos: «Considerăm că guvernul iranian este responsabil de luarea acelor ostatici, a spus el. Când şahul a venit aici, nimeni n-a făcut nici un fel de presiune asupra mea. A fost propria decizie şi consider că am făcut bine primindu-l. Nu regret nimic şi nu cer nimănui iertare. Şahul este liber: când sănătatea i-o va permite, va putea să plece».”

Din data de 8 noiembrie, soţul meu îi împărtăşise preşedintelui Carter consternarea lui şi-i spusese că, pentru a nu complica negocierile care se anunţau deosebit de dificile, va pleca din Statele Unite cât de repede va putea. Ideea de a crea un Tribunal Internaţional pentru a-l judeca se pare că a fost sugerată de către americani pentru a îmblânzi Teheranul care cerea extrădarea regelui. Această idee a căpătat importanţă pentru mine, după cum constat acum când recitesc cele scrise în carnet, probabil pentru că presa i-a făcut un puternic ecou. După o vreme, nu s-a mai vorbit deloc despre acest tribunal, singura ameninţare a rămas extrădarea care, în ciuda asigurărilor preşedintelui Carter, atârna deasupra umerilor soţului meu până la întoarcerea noastră în Egipt, în martie 1980 şi până la moartea soţului meu, patru luni mai târziu.

Pe la sfârşitul lui noiembrie, medicii au estimat ca suveranul putea să părăsească în curând spitalul, ne-au şi precizat de altfel că aveau pevoie de patul lui. Astfel, am început să visăm cu uşurare la întoarcerea noastră la Cuernavaca. Robert Armao l-a trimis din nou acolo pe adjunctul lui, Mark Morse, pentru a pune vila sub supraveghere şi pentru a se asigura că totul este în ordine. Sosirea noastră a fost fixată pentru data de 2 decembrie. Dar pe 30 noiembrie, o nouă veste ne-a dărâmat: Mexicul, la rândul lui, ne refuza azilul.

Această răzgândire bruscă a preşedintelui Jose Lopez Portillo mi se părea de neînţeles. Dacă guvernul mexican se temea pentru ambasadele lui din ţările arabe, de ce-şi mai reînnoise invitaţia şi după luarea de ostatici de pe 4 noiembrie? Mi s-a dat mai târziu o altă explicaţie: Fidel Castro l-a anunţat pe preşedintele mexican că va vota pentru intrarea ţării lui în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite cu condiţia să nu ne mai primească.

Aflând despre refuzul Mexicului din gura consulul general al acestei ţări la New York, Robert Armao a rămas fără glas, aşa cum a povestit mai târziu Pierre Salinger care a reconstituit acest episod.

„ «Nu vă cred, a reuşit el să articuleze până la urmă. Chiar azi de dimineaţă am primit confirmarea de la palatul prezidenţial şi totul era în regulă.» Consulul l-a rugat să-l sune el însuşi pe ambasador, pe domnul Hugo Margain, care i-a confirmat informaţia în următorii termeni: «Şahul nu mai este o persoană dorită în Mexic. Trebuie să înţelegeţi că prezenţa lui devine o ameninţare a intereselor noastre naţionale.» Descurajat, continuă Pierre Salinger, Armao a venit la spital. A stat timp de o oră lângă camera regelui şi s-a întrebat cum să-i dea vestea îngrozitoare. Apoi a intrat unul dintre membrii corpului de gardă şi i-a spus: «E un buletin de ştiri la televizor şi aparatul lui e deschis, e mai bine aşa decât să-i spuneţi dumneavoastră.»

Dar şahul se uita pe alt canal aşa că nu a aflat nimic, iar Armao a trebuit să-l anunţe până la urmă. Timp de câteva clipe, regele l-a fixat cu privirea, neîncrezător: «Dar de ce?» a întrebat el la sfârşit.” [18]

De cum a fost informată, Casa Albă a căutat o soluţie temporară, după care a fost informat şi Lloyd Cutler, consilierul juridic al preşedinţiei, în legătură cu deciziile luate. Totul s-a desfăşurat foarte repede, aşa că atunci când eu am fost pusă la curent, noul nostru loc de exil era deja stabilit: baza aeriană de la Lackland, în San Antonio, în Texas.

Soţul meu a fost cel care mi-a dat vestea, la telefon: „Plecăm în Texas, mi-a spus el. Guvernul american ne cere să păstrăm destinaţia strict secretă. Să nu spui nimănui, nici copiilor.”

Cum? Să plecăm fără să spunem copiilor, fără să ştie unde suntem? Pe moment, mi s-a părut o cruzime insuportabilă, peste puterile mele, dar am încuviinţat şi am tăcut. Plecarea noastră a fost stabilită pentru a doua zi, la prima oră.

În seara aceea am fost la prinţesa Ashraf, iar când o prietena m-a invitat a doua zi la micul dejun am acceptat, pentru a nu trezi bănuieli. M-a întrebat ce feluri de mâncare iraniene îmi plăceau şi am minţit şi eu cum m-am priceput.

În noaptea aceea n-am reuşit să adorm şi mi-am petrecut vremea vorbind cu Cambise Atabai. Regele era la spital, iar eu locuiam împreună cu copiii. Mă gândeam la ei, la dezamăgirea Leilei, care nu avea decât 9 ani în clipa în care va constata că am dispărut fără să le zicem un cuvânt, iar acest lucru mă durea. Ceea ce s-a şi întâmplat. De cum s-a trezit a întrebat: „Unde este mama?” Şi nu l-a crezut pe domnul Atabai, când i-a spus că am plecat. Era de neconceput pentru mintea ei de copil ca mama să plece fără s-o sărute. A alergat în camera mea. Nici astăzi nu pot să povestesc această scenă fără să mă doboare supărarea. Neîncrederea Leilei, durerea ei descoperindu-mi absenţa… Era de-a dreptul înnebunitor.

La primele semne ale dimineţii, mi-am adunat câteva lucruri şi am ieşit în stradă: în clipa următoare, reflectoarele m-au ameţit, toată presa era acolo, anunţată nu se ştie cum. Cum, mi se interzicea să-mi îmbrăţişez copiii, iar ei îi informaseră pe ziarişti! M-am urcat într-o maşină a poliţiei şi am plecat pe loc. Era groaznic şi amuzant în acelaşi timp: parcă eram într-un film cu James Bond. În maşina mea erau şi oameni de la CIA şi de la FBI şi din toate părţile eram înconjuraţi de maşini încărcate cu agenţi de la Securitate. Condus într-un convoi asemănător, regele a sosit şi el la aeroport. Aici ne aştepta un avion militar apărat de oameni cu căşti, cu veste antiglonţ şi înarmaţi cu mitraliere. Ni s-a spus să urcam. Oare eram ameninţaţi? Mi-am spus în sinea mea în noaptea aceea că incredibila regizare nu avea alt scop decât acela de a ne înnebuni.

Primirea şocantă care ni s-a făcut la baza din Lackland mi-a întărit această impresie. De cum am coborât din avion, fără nici o explicaţie, fără să ne salute, ne-au urcat într-o ambulanţă care a demarat în trombă, virând şi frânând atât de brusc uneori, că am căzut unii peste alţii – biata doctor Pimia, care venise cu noi, s-a lovit rău la cap de plafonul maşinii. În cele din urmă maşina s-a oprit, ni s-au deschis portierele şi am descoperit atunci care era noul nostru refugiu: aripa de psihiatrie a spitalului militar! Regele a fost instalat într-o cameră cu ferestrele zidite, iar eu într-una a cărei uşă n-avea mâner şi în tavan era fixat un microfon. Eram stupefiată, nu-mi venea să-mi cred ochilor, iar oamenii îmbrăcaţi în alb care păreau să fie acolo pentru a ne supraveghea nu ne spuneau nimic. Cum camera mea avea o fereastră (ce-i drept cu gratii), am dat fuga s-o deschid. Literalmente mă sufocam, dar o infirmieră mi-a făcut semn cu capul că n-am voie să ating fereastra. Din fericire, a intrat doamna doctor Pimia între timp. „Spuneţi-le că mă sufoc, dacă nu deschid geamul!”

Au fost de acord să întredeschidă fereastra şi acei zece centimetri de aer proaspăt m-au salvat. Ca să nu-mi ies din minţi, am început să descriu minuţios acea cameră în carnetul meu şi i-am făcut chiar şi o schiţă.

Când a apărut Mark Morse, eram aşa de surescitată, că am început să strig: „Suntem la închisoare? Carter ne-a trimis la închisoare? Suntem arestaţi?”

Mi s-a dat voie să dau câteva telefoane şi l-am sunat pe Cambise Atabai la New York, ca şi pe alţi câţiva prieteni. Le-am spus tuturor: „Dacă nu mai primiţi nici o veste de la noi, să ştiţi că suntem la Lackland într-o reşedinţă supravegheată”. Eram aşa de tulburată, încât nu mi-am dat seama că, dacă am fi fost cu adevărat într-o reşedinţă supravegheată, n-am fi avut voie să comunicăm cu exteriorul.

Între timp, Robert Armao şi el iritat, a mers să discute cu militarii. Am aflat peste câteva ore să fuseserăm cazaţi acolo doar pe moment şi că urma să ni se pregătească un apartament mic într-unul din imobilele rezervate personalului bazei. Când ne-am văzut în cele din urmă în camerele acelea micuţe şi plăcut mobilate am răsuflat uşuraţi.

„Sejurul” nostru la Lackland n-a durat decât două săptămâni şi a fost mai călduros decât părea iniţial. Generalul Acker, comandantul bazei, a venit să se intereseze de confortul nostru. Cea mai mare parte a piloţilor iranieni erau formaţi în Statele Unite, astfel că prin intermediul acelor aviatori învăţase cu uşurinţă să cunoască şi să iubească Iranul. Ne-a spus că aveau cu toţii un mare respect pentru rege. Soţul meu a fost evident bucuros să audă acest lucru şi să-şi dea seama că era înconjurat de o atmosferă de simpatie şi chiar de complicitate (în momentul în care a schimbat câteva impresii de zbor cu câţiva dintre ofiţeri).

Generalul Acker a făcut tot ce i-a stat în putinţă să ne îndulcească exilul: ne-a chemat de mai multe ori la cină, ni i-a prezentat pe ofiţerii lui şi, în clipa în care am vrut să joc tenis, mi-a căutat un partener din anturajul lui. Tenisul, de fapt sportul, în general, este o terapie pentru mine, un mod de a rezista fizic şi psihic. Chiar şi astăzi, în toiul celor mai grele încercări, tenisul mă ajută să nu mă prăbuşesc. Trebuia să fac un efort fizic ale cărui efecte benefice le percepeam imediat. Era singurul meu spaţiu de libertate, pentru că generalul, îngrijorat pentru siguranţa noastră, spusese politicos să nu ne depărtăm de imobil. Totuşi, aveam voie să ne plimbăm prin împrejurimi, împreună cu doi dintre ofiţerii noştri, cu coloneii Jahanbini şi Nevissi, urmaţi şi ei de Securitatea americană. Coloneii iranieni considerau opresiv acest lucru, iar eu râdeam de ei:

— Ei bine, acum aflaţi pe pielea voastră cât e de rău să fii tot timpul urmat de garda de corp. Înainte vă spuneam adesea acest lucru, dar nu mă credeaţi.

Astfel râdeam uneori în captivitatea noastră. Pentru a ne arăta simpatia lor, ofiţerii americani ne aduceau casete sau tricouri care îl ridiculizau pe Khomeini.

Cu toate acestea, pe 7 decembrie 1979, ne-a lovit o veste teribilă: Shahriar Shafiq, fiul prinţesei Ashraf, fusese ucis la Paris. Chiar când se pregătea să intre în casa surorii lui, care locuia în vila pupont din arondismentul al XVI-lea, un motociclist i-a tras un glonţ în ceafă şi, înainte de a pleca, l-a mai împuşcat o dată, ceea ce i-a fost fatal.

În vârstă de 34 de ani, ofiţer de marină, Shahriar era foarte respectat şi iubit atât de rege, cât şi de mine. Aflându-se încă în Iran, în momentul Revoluţiei Islamice, a reuşit să plece din ţară traversând Golful Persic la bordul unei micuţe ambarcaţiuni. Odată scăpat, a încercat să organizeze rezistenţa. Iubit şi admirat în Marină pentru modestia şi calităţile lui de ofiţer, a păstrat legătura cu mulţi dintre colegii lui rămaşi în Iran. Soţul meu a avut o discuţie îndelungată cu el în Bahamas, cu trei sau patru luni mai devreme şi Shahriar i-a spus că avea de gând să continue lupta. Era unul dintre acei oameni pe care oricând te puteai baza.

Moartea lui l-a aruncat pe rege într-o disperare mută. Distrusă, prinţesa Ashraf a venit la noi la Lackland, unde am putut să plângem împreună. Dumnezeule, când se va opri acest vârtej ucigaş? Unul după altul, dispăreau toţi oamenii care înălţaseră Iranul.

După cum era de aşteptat, Sadegh Khalkhali, preotul însetat de sânge de la Teheran, şi-a revendicat şi această nouă crimă, prevenind întreaga lume că „asasinatele vor continua până când vor fi eliminaţi toţi lacheii mizerabili ai sistemului decadent”. Franţa nu l-a descoperit nici până azi pe asasinul lui Shahriar Shafiq.

Probabil că supărarea a agravat starea de sănătate a regelui. Nu era supravegheat de nici un medic şi splina lui se mărea continuu. Profesorul Flandrin, pe care l-am anunţat despre acest lucru la telefon, mi s-a părut îngrijorat şi s-a mirat când i-am spus că îi prescriseseră din nou Clorambucil. „O nouă aberaţie”, avea să scrie el mai târziu.

Dar nici pentru sănătatea suveranului, nici pentru Casa Albă care dorea să ne vadă mai repede plecaţi din Statele Unite, situaţia noastră de la Lackland nu mai putea dura. Dar unde să mergem? Departamentul de Stat ne-a anunţat că până şi Africa de Sud, care declarase iniţial că ne poate primi, şi-a retras invitaţia. Era foart dureros, aveam senzaţia că suntem nişte paria în ochii întregii lumi, chiar şi pentru ţările cu un regim nu prea democratic, cum ar fi Africa de Sud, în care se mai practica apartheidul şi unde, oricum n-aş fi vrut să merg.

În cele din urmă, pe 12 decembrie, secretarul general al Casei Albe, Hamilton Jordan, ne-a înştiinţat că suveranul din Panama era de acord să ne primească. El ne-a adus o invitaţie oficială din partea generalului Omar Torrijos. Nu puteam face altceva decât să acceptăm.

Mai rămânea doar să ne ocupăm puţin şi de sănătatea soţului meu. Doctorul Benjamin Kean, care a fost la originea operaţiei din New York, a venit să-l examineze pe rege împreună cu doctorul Williams, care fusese şi el prezent în echipa operatorie de la New York. Şi unul şi celălalt au considerat indispensabilă ablaţiunea splinei. Dacă era ceva urgent, se pare că administraţia americană era de acord să se facă acesta operaţie în Statele Unite, deşi domnul Hamilton părea foarte interesat să părăsim ţara cât mai curând posibil. „Să plecăm, a hotărât soţul meu, şi-o să fac eu operaţia mai târziu, în Panama.”

Casa pe care ne-au oferit-o acolo se afla pe insula Contadora, în Arhipelagul Perlelor, la treizeci de minute cu avionul sau cu elicopterul de oraşul Panama. Era casa ambasadorului panamez, Gabriel Lewis, care fusese de acord să ne-o pună la dispoziţie. Când am coborât, ne-a surprins căldura teribilă de acolo, iar noi veniserăm cu haine de iarnă… Vila avea patru camere, dintre care una foarte mare ocupa tot etajul întâi. Avea şi balcon. Acolo l-am instalat pe soţul meu. Avea nevoie de odihnă, de puţin confort în starea de oboseală teribilă în care se găsea, dar n-am reuşit să i-l ofer. Dacă închideam fereastra, se sufoca, dacă o deschideam, se făcea un curent îngrozitor, ceea ce nu era indicat în situaţia lui. Când mă uitam la el, îngrijorarea mă înnebunea: ce pot face pentru el pe insula aceasta minusculă unde nu cunoşteam pe nimeni?

Din primele zile petrecute în Panama păstrez amintirea unei tristeţi cumplite. Câteva rânduri din carnetul meu stau mărturie: „16 decembrie. Regele nu se plânge niciodată, stă calm şi e amabil, indiferent ce se întâmplă. Cât mai are de trăit? Nu ştiu. Aşa de bolnav în mijlocul acestei insule pierdute în Oceanul Pacific, umedă şi călduroasă… Bietul meu soţ! Insulele mă sufocă, chiar dacă sunt foarte frumoase şi oamenii foarte amabili. Astă-seară văd totul în negru, sunt terminată. Până şi oftatul meu sună altfel. Nu am nici o altă soluţie, decât să rămân în viaţă pentru soţul şi copiii mei. Toţi iranienii exilaţi sunt nefericiţi.” „18 decembrie. Tinerii panamezi au manifestat în faţa Ambasadei Americane; generalul Torrijos ne-a spus să nu fim îngrijoraţi. Sper că nu vom crea probleme şi aici. Dacă da, unde ne mai ducem? Nu mai rămâne decât Egiptul şi nu e sigur că americanii ne vor lăsa să mergem acolo.” „19 decembrie. Se împlinesc zece zile de când regele nu se simte bine. S-a hotărât că trebuie operat la splină, dar când? Şi unde? Sunt foarte neliniştită. Trec de la speranţă la disperare, zilele mele se scurg într-un haos complet. Îl admir pe omul acesta care, în ciuda durerii, mai are puterea să-şi păstreze zâmbetul. A mai slăbit, iar ochii i-au devenit imenşi. În anumite momente, îi surprind neliniştea din priviri. Doamne, ţine-l în viaţă!”

Din fericire, copiii au putut să vină la noi de Crăciun, împreună cu mama. Trăiau departe de noi, dar măcar nu erau obligaţi să suporte această rătăcire îngrozitoare, umilitoare, distrugătoare. Casa de aici era prea mică pentru toţi, aşa că am închiriat o vilă din apropiere. Aceste zile de vacanţă au fost ca o pauză în nesfârşitul nostru calvar. Ne-am plimbat cu toţii şi ne-am scăldat împreună ca pe vremea, atât de îndepărtată, când mergeam la Kish. Mi-am reluat partidele de tenis având ca parteneră o uruguayană, Mariella, care muncea la un hotel din apropiere şi a cărei bunătate m-a restabilit din punct de vedere moral. Regele se simţea puţin mai bine şi venea adesea să se uite la noi cum jucam. A jucat chiar câteva mingi! Aceste clipe furate nefericirii care ne copleşise mi-au rămas în memorie ca nişte tandre amintiri. Într-o după-amiază, n-am mai rezistat ispitei de a face schi nautic, trecuse atâta timp de când nu mai făcusem… Atunci, am avut surpriza să-i aud pe cei de la Securitate fluierând, i-am văzut agitându-se în toate felurile, făcându-ne semne: golful era plin de rechini, iar noi habar n-aveam.

În zilele acelea, regele a acordat un interviu televizat ziaristuluj britanic David Frost. I-a spus că fanaticii religioşi din Iran nu înţelegeau lumea modernă şi că aveau să facă mult rău ţării. A încercat să răspundă cu sinceritate la fiecare întrebare, fără să disimuleze îndoielile. Astfel, în momentul în care ziaristul l-a întrebat care sunt motivele Revoluţiei Islamice, suveranul i-a răspuns aşa: „V-am spus deja, domnule Frost, tot nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat.” Întrebat despre pretinsa lui „nebunie a grandorii”, a răspuns sincer: „Oare nebunia grandorii contribuie la stabilitatea regiunii din vecinătatea Oceanului Indian?” În fine, la întrebarea legată de SAVAK, al cărui rol şi imagine reprezentau un posibil pericol la adresa monarhiei, regele a dat următoarea replică: „Aveau posibilitatea să impună ceea ce credeau că e bine pentru ţară şi e posibil să se mai fi şi înşelat.”

Autorităţile panameze l-au desemnat pe doctorul Adan Rios să supravegheze evoluţia bolii suveranului. Cancerolog format în Statele Unite, serios şi aparent competent, domnul Rios a venit de mai multe ori în luna ianuarie 1980 să-l ausculteze pe soţul meu şi să-i facă prelevările de sânge de care avea nevoie.

Mai târziu, aveam să aflu că avusese loc deja o dispută diplomatică pentru a se afla dacă regele va fi operat la Spitalul Gorgas, aflat în zona americană a canalului şi condus tot de către americani, sau la Centrul Medical Paitilla, condus de către panamezi. Doctorul Kean şi doctorul Williams luptau pentru Spitalul Gorgas; doctorul Rios înclina spre Paitilla. Până când, în februarie, constatând ca ablaţiunea nu mai putea fi amânată, l-au internat în mare grabă la Paitilla pentru o serie de examinări preliminare.

Acesta este momentul în care a izbucnit altercaţia dintre medicii americani şi cei panamezi, altercaţie care avea să se sfârşească, pur şi simplu, prin anularea operaţiei, cu riscul de a grăbi moartea soţului meu.

Între timp, evident foarte îngrijorată, l-am rugat pe profesorul Flandrin să vină până în Panama, astfel că a stat şi el în primele rânduri ale acestui război de susceptibilităţi, ale cărui efecte le-am simţit şi eu şi soţul meu.

Citez aici din povestirea profesorului Flandrin, bogată în informaţii referitoare la acest episod dramatic al exilului nostru: „M-a sunat din nou Maiestatea Sa Regina, care m-a rugat de data aceasta să mă duc în Panama şi să evaluez situaţia. Sosirea mea n-a fost declarată în mod oficial. Am luat un Concord de la Air France până la New York, unde am rămas în tranzit pentru un zbor Braniff spre Panama City. Când am coborât din Concord la Aeroportul Kennedy, am avut surpriza să aud anunţul: «Domnul Flandrin este rugat să vină la biroul de informaţii.» M-am gândit imediat că se întâmplase ceva rău. Nu. Mesajul care îmi era destinat era cu totul altul, dar asta nu înseamnă că mi-a micşorat teama. Mi se cerea să-l sun pe domnul Robert Armao la domiciliul lui din New York. M-am gândit că urma să-mi transmită oral ce avea de comunicat. Am vorbit la telefon cu soţia lui, care mi-a spus pur şi simplu că Bob dorea să mă informeze că nu trebuia să-mi continuu călătoria, ci să merg la el acasă, să-l văd pe pacient. Aşa că n-am mai luat avionul Braniff şi am plecat cu taxiul la adresa indicată. Toate acestea păreau să confirme ipoteza pesimistă care mi se fixase în minte. Taxiul s-a oprit în faţa unei locuinţe puţin neobişnuite pentru mine, într-o zonă destul de centrală a New York-ului. […] Nu i-am pus întrebarea care-mi stătea pe limbă, dar mi-am dat seama din atitudinea lui că nu apăruseră probleme noi de sănătate pentru Maiestatea Sa. Am fost stupefiat şi i-am spus că trebuia să anunţe pe loc la Panama că nu soseam cu zborul acela. M-a liniştit spunându-mi că nu era nici un fel de problemă. Am îndrăznit totuşi să-i cer mai multe informaţii, încercând în acelaşi timp să rămân cool. […]

N-am avut de ales şi a trebuit să beau tăriile pe care Bob mi le-a oferit şi lăudat, iar în loc de orice explicaţie, să mă mulţumesc cu promisiunea că ne vom vedea cu «toţii» a doua zi de dimineaţă pentru a «sta de vorbă». Aşadar, fusesem «arestat» în mijlocul călătoriei şi aşteptam să văd dacă nu mă bagă chiar la închisoare. Încântătorul meu tovarăş m-a dus într-un hotel şi s-a întors după mine a doua zi de dimineaţă… ca să mă ducă în… Biroul particular al doctorului Kean! Turbam! Benjamin Kean era acolo, jovial, fumând ca de obicei un trabuc gros. Era acolo şi colegul lui, doctorul Williams, cu părul alb, cu faţa galbenă şi cu un zâmbet discret. Mai erau acolo, în afară de Armao, încă trei sau patru persoane pe care nu le cunoşteam. Atenţia tuturor era concentrată asupra mea. Aveam mai degrabă impresia că mă aflu în faţa unui juriu sau în faţa unui tribunal, decât că sunt cu nişte prieteni la un pahar. Lucrurile s-au petrecut repede. Am cerut să mi se dea nişte explicaţii clare, aducându-le aminte că Maiestatea Sa Regina mă chemase expres şi că fără un contraordin din partea ei doream să-mi continuu călătoria. Doream o explicaţie pentru această oprire, ca să nu-i spun arestare. Bineînţeles că s-au grăbit să mă liniştească; Kean mi-a explicat în bine cunoscutul său stil strălucitor că el era «medicul personal al Maiestăţii Sale», că el era cel responsabil, că una, că alta… Pe scurt, că n-aveam de ce să-mi mai dau osteneala să mă duc în Panama! În ceea ce mă priveşte, eram hotărât să mă duc, trecuse de mult timpul naivităţilor candide. Le-am spus din nou ca, fiind chemat chiar de către pacient, numai el singur era în măsură să mă oprească din drum şi că aveam de gând să plec chiar în după-amiaza aceea cu avionul Braniff, pe care trebuia să-l iau cu o zi înainte…, dacă nimeni din asistenţă n-avea nimic împotrivă. Siguranţa mea şi-a făcut efectul. Am stat o lună în Panama, fără să pot comunica deloc cu soţia mea, care trebuia să înţeleagă şi ea ce putea de la televizor. Eram hotărât să nu mă interesez deloc de doctorul Kean şi să fac ceea ce mi se părea mie necesar.

Episodul de la New York a fost unul de cea mai joasă speţă. Cel de la Panama – ca şi deciziile luate în Mexic – a fost un episod al subordonării problemelor medicale calculelor sordide ale unei politici de calitate inferioară. Ajuns la Panama City, am fost pus în legătură cu doctorul Adan Rios. Aveam în sfârşit în faţa mea un medic pregătit pentru sarcina care i se dăduse. N-am avut nici o problema în a ne înţelege, în a ne alcătui o listă cu dificultăţi şi a ne sfătui în privinţa lor. Primele contacte cu medicii americani de la Spitalul Gorgas au avut loc fără nici un fel de probleme. După ce am văzut pacientul în vila în care fusese cazat pe insula Contadora, am făcut următoarele constatări: radioterapia de la New York, deşi nu fusese făcută la timp, reuşise să elimine ganglionii din partea subclaviculară stângă, al căror caracter agresiv îmi fusese indicat de biopsie; cu toate că, practic, nu mai beneficia de chimioterapie, bolnavul era pancitopenic, având în special o puternică trombopenie şi o neutropenie adâncă, contrastând cu o bună toleranţă clinică. Începeau să apară şi câteva elemente de suprainfecţie respiratorie, care nu erau însă deocamdată grave. Splina devenise enormă, mult mai mare decât era în 1974. Se părea că această creştere era de dată foarte apropiată, deci o creştere rapidă, care mă făcea să mă tem de o localizare la nivelul splinei a limfomului agresiv, mai degrabă decât de o revenire a sindromului limfoproliferativ iniţial. Problema era clară, trebuia să ştim care era situaţia măduvei pentru a vorbi despre hipersplenism sau despre extinderea tumorală a măduvei în mecanismele de citopenie periferice. Adan Rios era de acord cu analiza, mea; Kean şi Williams erau încă la New York, deci am putut să pun în practică pe loc ultimul meu act liber în calitate de medic, luând o probă de mielogramă, analiză suportată de către pacient cu calmul său obişnuit.

Acestea se petreceau chiar a doua zi după venirea mea în Panama. Nu aveam nici un motiv pentru a pierde timpul. Am luat împreună cu Adan Rios un avion micuţ cu elice şi am plecat pe istm. Acolo, la Spitalul Gorgas, am realizat coloraţia mielogramei şi am examinat frotiul. Am avut parte de o surpriză plăcută, aproape nesperată: măduva era foarte bogată în celule, fără nici un alt element limfoid anormal. Exista un grad oarecare de hiperplazie eritoblastică, pentru care am căutat semne de hiperhemoliză imunologică adăugată. În acel moment, mai exista şansa ca acea cădere splenică să mai fie încă localizată şi ca pancitopenia să fie legată de hipersplenism. […] După splenectomie intenţionam să încep o polichimioterapie de tip CHOP (sau o schemă cu doză puternică din acest tip). Adan Rios care avea o experienţă îndelungată în chimioterapie ajunsese şi el la aceleaşi concluzii.

I-am împărtăşit deci Maiestăţii Sale propunerile noastre terapeutice şi am început să ne gândim la condiţiile practice necesare unei astfel de intervenţii. Într-o primă fază, condiţiile chirurgicale nu păreau să ridice probleme speciale şi, oricum, nu asta ne interesa cel mai tare. Condiţiile de reanimare hematologică riscau, în schimb, să ne facă nişte probleme mai serioase. Aşa că Adan Rios a luat legătura cu domnul D. Anderson şi a sunat-o pe Jane Hester, a cărei reputaţie în materie de reanimare transfuzională şi de transfuzie de globule albe nu lăsa nici o urmă de îndoială. Experienţa ei în ceea ce priveşte separatorii de celule IBM ni se părea un atu preţios, de care nu voiam să ne lipsim. Adan Rios o cunoştea şi ea a fost de acord să vină împreună cu un inginer IBM, pentru că era nevoie de un separator de celule IBM, care nu exista în Panama.

Treaba noastră părea deci să se desfăşoare în condiţii rezonabile. În această situaţie, l-am sunat pe Kean să-l informez că situaţia pacientului îmi cerea să rămân aici. Aşa că a venit şi el în Panama. A sosit la Contadora împreună cu doctorul Williams. Le-am spus care era situaţia şi le-am împărtăşit intenţia mea de a-i face regelui o splenectomie. A urmat o ceartă între mine şi doctorul Kean. El nu era de acord cu splenectomia, nu din motive de strategie, pe care am fi putut să le discutăm, ci pentru că estima că splenectomia era foarte periculoasă, sfârşindu-se în majoritatea cazurilor cu moartea pacientului! I-am citat că rata mortalităţii în cazul splenectomiei este mai mică de l %!

Maiestatea Sa a confirmat că era de acord cu mine, aşa că doctorul Kean a trebuit să accepte şi el deciziile mele. În mod evident, lucrul de care se temea era să nu-i scape afacerea din mână şi cu zâmbetul pe buze l-a anunţat pe rege că «avea să-l cheme pe cel mai mare chirurg care exista»! Toată lumea şi-a ţinut respiraţia, iar el a pronunţat numele lui Michael De Bakey. Numele îmi spunea ceva, evident, era un mare specialist în chirurgia cardiovasculară, dar, după părerea mea, nu aveam nici un element potrivit ca să pot judeca pertinenţa acestei alegeri. Maiestatea Sa n-a recţionat pe loc, auzind acest nume: ori nu i-a spus nimic, ori n-a lăsat să se vadă.

Kean a părut foarte surprins, pentru că era convins ca numai acel nume va avea un efect magic asupra stării de spirit a pacientului. Adan Rios şi Jane Hester, în schimb, şi-au manifestat stupefacţia şi s-au opus din toate puterile. Eram de faţă când Jane Hester i-a spus Maiestăţii Sale ceea ce gândea: i-a spus foarte ferm şi fără nici un ocol că De Bakey n-avea nici o legătură cu chirurgia cancerologică abdominală şi că tot ce se petrecea acolo era o aberaţie. Eu nu aveam cum să intervin în situaţia dată şi am spus doar că nu depindea de mine să aleg dintre mai mulţi chirurgi americani pe care oricum nu-i cunoşteam. Kean a înţeles că fusesem neutralizat din acest punct de vedere şi că nu-i mai rămânea decât să-i considere pe Adan Rios şi pe Jane Hester drept cantităţi neglijabile, ceea ce nici n-a întârziat să facă.

Această strategie n-avea însă sorţi de izbândă, pentru că americanii nu-i luaseră în calcul şi pe panamezi. Exista, într-adevăr, deasupra lui Adan Rios o ierarhie medicală care nu accepta să se petreacă ceva pe teritoriul ţării lor, fără consimţământul şi participarea ei. Rolul mai tulbure sau mai puţin tulbure al unora dintre actori, în special al doctorului Garcia (altul decât cel din Mexico), chirurg la Clinica Paitilla, interferenţele politice care au avut loc între guvernul american şi generalul Torrijos sunt destul de clare şi nu e treaba mea să vorbesc despre ele. Vreau doar să precizez că acţiunea noastră medicală se petrecea pe fondul unor negocieri între administraţia Carter şi Teheran pentru recuperarea ostaticilor. Această realitate devenise deja palpabilă, chiar şi pentru mine.

Timpul trecea, se irosea. Apăruseră alte discuţii între americani şi panamezi, legate de locul în care urma să aibă loc operaţia: la Spitalul Gorgas sau la Clinica Paitilla? Relaţiile începeau să se deterioreze. De Bakey sosise într-adevăr cu avionul lui special, cu asistent, anestezistă, infirmieră, toate acestea precedate de un interviu la plecarea din Huston. De la perioada de tăcere absolută în care trăisem, trecusem la cea a flashurilor şi a televiziunii în direct. Această latură a problemei nu le-a plăcut deloc panamezilor, iar, pe de altă parte, Kean a pus paie pe foc cu o declaraţie intempestivă dată unui ziar american. Se subînţelegea că medicina panameză nu era capabilă să rezolve acesta situaţie medico-chirurgicală, de aceea a fost nevoie să fie chemat chirugul american providenţial etc.

Din clipa aceea, a început războiul între cele două tabere. Maiestatea Sa a fost dus la Panama City şi spitalizat la Clinica Paitilla, pentru că intervenise o complicaţie respiratorie. În momentul acela, eram singurul ferit de lovituri pentru că nu aparţineam nici unei părţi; fiecare încerca să mă atragă de partea lui şi să mă folosească apoi împotriva celorlalţi. De Bakey era, pur şi simplu prietenos şi simpatic cu mine. Chirurgul panamez, Garcia, mi-a expus punctul lui de vedere. Într-o zi, m-a întrebat: «Avem noi nevoie de vedeta aceea, de De Bakey? Splenectomia nu e o problemă pentru mine, pot s-o fac cu mâna stângă şi cu dreapta la spate!» I-am spus că era vorba despre o splină foarte mare, cu o hemopatie malignă în plină desfăşurare şi aceste lucruri cereau o atenţie deosebită. Regele era perfect conştient de bătălia care se dădea, iar aceasta o dovedeşte remarca pe care a făcut-o într-una din zilele acelea: «Domnule Flandrin, sunteţi ca elveţienii în poziţie neutră faţă de beligeranţi!»

Din tensionată, situaţia a devenit de-a dreptul conflictuală: militarii panamezi au înconjurat Clinica Paitilla, aflată foarte aproape de Hotelul Holliday Inn, unde eram noi. Nimeni nu avea voie să intre, iar acest lucru era valabil şi pentru medicii americani şi pentru mine. Poliţia a început să ne verifice camerele şi ne-a făcut carduri plastifiate cu fotografiile noastre, pe care le-au luat cu ei; asta făcea parte oarecum din serviciul antropometric… Înarmaţi cu aceste permise de trecere, am putut, în sfârşit, să ieşim din hotel şi să ne ducem la Patailla, bineînţeles, stând permanent în perimetrul camerelor de luat vederi. Aici, a avut loc un fel de masă rotundă cu autorităţile panameze şi cu americanii. Nu-mi dădeam deloc seama care era subiectul discuţiei, dar a reieşit că doctorul De Bakey putea să participe la operaţie, dar nu să o şi conducă. Ne-am dus să examinăm bolnavul. Maiestatea Sa era în costum şi ne-a primit într-o atmosferă glacială. A ascultat argumentele şi, din câte îmi aduc aminte, concluzia a fost că nu era nici o grabă, că oricum pneumopatia, pe care o avea atunci, avea să revină la câteva zile după operaţie etc. Am tăcut tot timpul, n-am participat la dezbatere. În clipa în care trebuia să ieşim din cameră şi ceilalţi medici începuseră să se retragă, am rămas în mod ostentativ nemişcat. Regele mi-a făcut semn de încuviinţare şi am rămas singur cu el. Panamezii şi americanii se uitau unii la alţii cu coada ochiului şi n-au reacţionat în nici un fel. Maiestatea Sa m-a întrebat direct: «Domnule Flandrin, credeţi că trebuie să mă las operat aici?» La care i-am răspuns: „În mod sigur nu, n-am nici un fel de încredere în ceea ce se poate întâmpla». Mi-a răspuns: «Asta e şi părerea mea». După câteva cuvinte, am ieşit şi eu.

Neîncrederea mea nu era îndreptată împotriva unei sau alteia dintre echipele medicale, pentru că nu le cunoşteam nici pe una, nici pe cealaltă. Neîncrederea mea se datora atmosferei îngrozitoare care domnea acolo şi care mi se părea complet incompatibilă cu ceea ce aveam noi de gând să facem. Nu era vorba despre o simplă splenectomie, ci de prima etapă a unui lanţ de decizii medicale. Şi această cascadă avea să fie şi lungă şi dificilă. Era necesară o linişte elementară şi tocmai aceasta lipsea cu desăvârşire.

Eram deja de aproape o lună în Panama, iar decizia pe care o luasem împreună cu Adan Rios, chiar a doua zi de la sosirea mea, nu fusese nici acum îndeplinită. Starea clinică a bolnavului, lăsat fără nici un fel de terapie, începuse să se înrăutăţească şi nu mă gândeam decât la evoluţia anatomică ineluctabilă a limfomului, căruia i se dăduse frâu liber. Ultima şansă era să plece din Panama şi să încerce să acţioneze. Echipa americană, indiferent de responsabilitatea ei din momentul acela, ajunsese la aceeaşi concluzie. Se ştie acum în ce grad influenţau totul interesele politice ascunse şi imposibil de dezvăluit. Eu nu eram la curent cu nimic, normal, dar era clar că se ţinea cont de consideraţii dincolo de domeniul medical. Într-o zi, pe când stăteam de vorbă în camera mea cu De Bakey, acesta a primit un telefon din Statele Unite. Interlocutorul lui îl întreba (aceasta se petrecea în ultimele zile petrecute în Panama) dacă o intervenţie chirurgicală era într-adevăr necesară. De Bakey a răspuns că el nu era decât chirurgul şi că decizia de splenectomie era a mea, dar că părea într-adevăr necesară şi urgentă. După care a anunţat: «Dar vi-l dau pe profesorul Flandrin care este aici cu mine şi care vă poate da argumente». Cred că era Hamilton Jordan la telefon. I-am recitat cupletul meu şi i-am spus că era târziu deja şi că trebuia acţionat cât mai repede. Pe cât am putut înţelege, o intervenţie la Panama în momentul acela îl deranja cumplit.

După întrevederea de la Patailla, s-a aşternut o «pace» relativă. La ordinea zilei era un fals adevăr, în care nu credea nimeni: infecţia respiratorie ne obliga să amânăm operaţia pentru mai târziu. Aşa că toată lumea s-a retras şi s-a pus pe aşteptat.”

Fără îndoială că încurcătura lui Hamilton Jordan, evocată discret de către profesorul Flandrin, se explică prin strategia adoptată de Panama pentru a încerca să rezolve criza ostaticilor. Această strategie presupunea arestarea soţului meu. Exista oare aprobarea Casei Albe? Nu ştiu. Dar e evident că, operat, regele n-ar fi putut locui decent într-o casă supravegheată.

Încă din prima noastră zi în Panama, generalul Torrijos a sperat să joace un rol în eliberarea ostaticilor de la Teheran şi astfel să-l scoată pe prietenul lui, Carter, din acest impas dramatic. Generalul voia să-i mulţumească în felul acesta preşedintelui american care, la începutul anului 1978, convinsese Congresul să înapoieze canalul statului Panama. Astfel, prin dorinţa iniţială de a veni în ajutorul preşedintelui, se explica şi ospitalitatea lui Omar Tarrijos în ceea ce ne privea.

Pe moment n-am ştiut nimic, dar am avut foarte repede un sentiment de nesiguranţă în Panama, impresia că, sub zâmbetele de bun venit, se ascundeau intenţii mai puţin mărturisite. Într-o zi, am descoperit într-o debara din spatele casei un magnetofon şi o instalaţie electrică, despre care am înţeles repede că serveau la înregistrarea convorbirilor noastre telefonice. Se gândea oare generalul să ne extrădeze în schimbul ostaticilor? Nu, fără îndoială, americanii erau împotriva acestui lucru, cel puţin public. Căuta doar un subterfugiu pentru a-i îndupleca pe cei de la Teheran şi pentru a găsi un deznodământ.

Iar acesta i-a fost oferit chiar de către Iran, care a trimis în Panama doi avocaţi însărcinaţi să depună o cerere oficială de extrădare. Maeştrii Christian Bourguet, de naţionalitate franceză şi Hector Villalon, argentinian, au sosit împreună în timpul sărbătorilor de Crăciun, pe care le petrecuserăm în familie pe insula Contadora. Bineînţeles că nu ne-au spus nimic, dar, în cursul lunii ianuarie, preşedintele statului Panama, Aristides Royo, ne-a informat în legătură cu acest lucru şi ne-a sfătuit foarte amabil să ne căutăm un avocat care să ne apere de o ameninţare din Teheran. Despre ce era vorba? Atunci ne-a spus că doi avocaţi lucrau la alcătuirea unui dosar cu aşa-zisele „crime ale şahului”. Nu ni s-a părut deloc normal să alegem un panamez care să ne apere de astfel de acuzaţii, pentru că el n-ar fi putut să măsoare nici opera soţului meu, nici să-şi dea seama de demenţa acestui proces început de către islamişti. Totuşi, această dezvăluire a început să ne îngrijoreze în legătură cu adevăratele intenţii ale autorităţilor de aici.

Generalul Torrijos, care nu rata nici o ocazie de a ne linişti, dorea, de fapt, să scoată un profit din această cerere de extrădare, pentru a da un gaj Teheranului. Cum? Am aflat mai târziu. Legea panameză spunea că în urma unei cereri de extrădare, autorităţile erau obligate să aresteze persoana respectivă. Generalul căuta să se convingă că arestarea regelui va avea un asemenea impact, că numai acest simplu gest putea să-i determine pe studenţii islamişti să-i elibereze pe ostatici. Potrivit istoricilor, Sadegh Ghotbzadeh, care era pe atunci la preşedinţia Republicii şi care îi trimisese pe cei doi avocaţi, credea şi el că va putea să-i înduplece pe studenţi numai prin anunţul ca soţul meu era reţinut într-o reşedinţă supravegheată.

În timp ce avocaţii lucrau la alcătuirea dosarului de extrădare, pe plan medical, cele două echipe se războiau aşa cum a descris profesorul Flandrin. Dacă nu aveam informaţii în legătură cu amploarea reală a ameninţărilor ce planau deasupra capetelor noastre, simţeam cel puţin tensiunea pe care o provocau gesturile şi faptele noastre. Unii dintre ziarişti, cei pe care îi cunoşteam mai bine decât pe alţii, ne repetau mereu: „Plecaţi din Panama, e periculos”. Într-o zi, Mark Morse, asistentul lui Armao, care se ocupa de problemele noastre cotidiene pe insulă, a dispărut pur şi simplu. Am descoperit mai târziu că fusese arestat de către oamenii din Securitatea panameză. Pentru a obţine eliberarea, Armao a trebuit să alertez Casa Albă. În cele din urmă, ne-am dat seama că telefonul nostru nu mai funcţiona. Când am observat, mi s-a spus că, într-adevăr firul fusese tăiat pentru că… Nu plătisem factura! Au restabilit legătura, dar, în mod curios, timp de trei zile a fost imposibil să-i găsim la telefon pe generalul Torrijos şi pe ambasadorul său, Gabriel Lewis în casa căruia locuiam.

În acest context iraţional, am sunat-o pe Jehan Sadat care ne cerea regulat informaţii despre noi. Înţelesesem, în cele din urma că nici un medic nu-l va opera pe soţul meu în Panama şi că situaţia noastră era fără scăpare. Eram convinsă că sunt ascultată aşa că, în starea de zăpăceală în care mă aflam, i-am spus s-o sune pe cumnata mea la New York şi să afle de la ea ce se ţesea în jurul nostru, fără să mă gândesc că şi pe ea o ascultau. Jehan Sadat a înţeles şi mi-a spus: „Veniţi în Egipt, vă aşteptăm”.

Soţia preşedintelui egiptean avea să relateze acest episod în Memorii, în felul următor: „Farah m-a sunat din Panama în martie 19SO: «Jehan, situaţia noastră e disperată. Cancerul soţului meu i-a atins splina şi, dacă nu se operează, va muri. Nu pot să am încredere în nimeni.» «De ce, Farah, de ce?» Părea gata să izbucnească în plâns. «Nu ştiu, e greu de explicat la telefon, mi-a spus ea pentru a-mi sugera că linia era ascultată. Dar trebuie să plecăm imediat din Panama. Sunt nişte rapoarte alarmante.» Ştiam foarte bine la ce făcea aluzie pentru că auzisem şi eu zvonurile care spuneau că statul Panama intenţiona să negocieze cu Khomeini, să-l trimită pe şah în Iran, la moarte sigură. «Dar, Farah şi operaţia?» «Vai, nu ştiu ce să fac, Jehan! Trebuie să-l scot din spitalul acesta.» Ştiam exact ce voia ea să spună, deşi refuzam să cred aşa ceva. Oare Khomeini avea de gând să meargă până-ntr-acolo, încât să-l ucidă pe şah chiar pe masa de operaţie? «Nu poţi să chemi medici americani să-l opereze?» «Guvernul din Panama nu le dă autorizaţia să intre», a răspuns ea cu voce tremurătoare. «Dar în mod sigur, guvernul Statelor Unite poate interveni în favoarea lor.» «Guvernul american? A întrebat Farah cu amărăciune. Ne-a ajutat cât pentru tot restul zilelor noastre.» […] «Farah, trebuie să veniţi imediat în Egipt.»

Oare ce pedeapsă nouă mai avea de îndurat? Farah îşi pierduse ţara. Acum, îşi putea pierde şi soţul. L-am sunat pe Anuar în biroul lui şi i-am vorbit despre gravitatea situaţiei. «Tocmai i-am spus lui Farah că poate să vină în Egipt împreună cu soţul ei. Am făcut rău?» «Nici gând, Jehan, mi-a răspuns el. Spune-i lui Farah că-i trimit imediat avionul prezidenţial.» «Eşti sigur? Ştii că se va crea vâlvă.» Dar el era sigur. «Asta o să-i placă lui Dumnezeu», mi-a spus el. Când am sunat-o pe Farah să-i spun veştile bune, nu-i venea să creadă: «O să le dea voie medicilor egipteni să-l opereze? M-a întrebat ea neîncrezătoare. Eşti sigură?» Îi fusese frică atât de multă vreme, că nici nu mai ştia în cine să aibă încredere. «Da, Farah, da», i-am repetat eu iarăşi şi iarăşi.” [19]

Perspectiva plecării noastre l-a alarmat imediat pe Carter care ne-a trimis doi emisari, pe consilierul lui juridic, Lloyd Cutler şi pe cineva de la Departamentul de Stat care muncise în Iran, Arnie Raphel. I-am primit la Contadora şi am insistat să stau tot timpul acestei întâlniri lângă soţul meu. Ei refuzaseră ca Armao şi colonelul Jahanbini să asiste la discuţie. Domnul Raphel a început prin a evoca în termeni foarte plăcuţi pentru noi cei cinci ani pe care îi petrecuse el la Esfahan. A vorbit despre faptul că a remarcat grija regelui pentru poporul său şi faptul că eu renunţam la tot pentru a-i ajuta pe cei săraci. În secunda următoare, tonul său mi-a displăcut profund pentru că mi-am dat seama că, insistând astfel pe devotamentul nostru, dorea să-l determine pe soţul meu să se sacrifice în criza actuală. Cu cât vorbea mai mult, cu atât simţeam cum creşte mânia în mine. E normal ca regele să se sacrifice pentru poporul lui, mă gândeam eu, dar mi se pare inadmisibil din punct de vedere moral să i se ceară să se sacrifice pentru a îndupleca un stat criminal care îndrăzneşte să ia ostatici nişte diplomaţi străini pe teritoriul lui.

Apoi, Lloyd Cutler a invocat îngrijorarea Statelor Unite cu privire la perspectiva plecării noastre în Egipt. Prezenţa noastră la Cairo risca să slăbească poziţia şi aşa foarte dificilă, a preşedintelui Sadat şi să dăuneze eforturilor de pace ale ţărilor din Orientul Mijlociu. I-am răspuns răspicat că preşedintele egiptean, care îşi reînnoise invitaţia, nu avea nevoie de nimeni care să-i spună cum trebuie să se poarte. Domnul Cutler şi-a exprimat apoi regretul că nu mai rămânem în Panama unde, spunea el, operaţia ar putea fi făcută la Spitalul Gorgas. „Vreau să mor onorabil, nu pe masa de operaţie, pentru că cineva a făcut o greşeală sau pentru că a fost mituit”, a răspuns calm soţul meu.

Atunci, domnul Cutler, ca orice diplomat cu experienţă, a pus în joc şi ultimul său atu: Statele Unite erau gata să ne deschidă graniţele din nou pentru ca regele să poată fi operat la Huston, dar în ipoteza aceasta şi pentru a nu înrăutăţi evenimentele din Teheran, era indispensabil ca soţul meu să abdice. „Poporul n-ar putea să înţeleagă acest lucru”, am răspuns eu solemn. Apoi, după o scurtă tăcere, am adăugat că în ipoteza aceasta tronul ar reveni fiului nostru, Reza. Iar dacă el dispare, mai este cel mic. Iar dacă fiul nostru cel mic e împiedicat să facă acest lucru, va fi altcineva din familie.

„Nici n-am luat în considerare la modul serios oferta americanilor, va scrie soţul meu în ultima ediţie a Memoriilor, terminată la Cairo. De un an şi jumătate promisiunile americanilor nu mai valorau mare lucru.”

Era vineri, 21 martie 1980. A doua zi de dimineaţă, preşedintele Carter l-a sunat pe preşedintele Sadat, pentru a-l convinge să nu ne primească. N-a reuşit şi am aflat după aceea că preşedintele Egiptului i-a răspuns astfel lui Carter: „Jimmy, I want the Khan here, and alive” [20].

În aceeaşi zi, soţul meu i-a confirmat lui Lloyd Cutler plecarea noastră cât mai grabnică în Egipt. Preşedintele Sadat ne propusese să ne trimită avionul prezidenţial, dar americanii au considerat că era de preferat să închiriem un avion de pe teritoriul lor, lucru care putea fi făcut chiar atunci. Pe moment, ne-am întrebat de ce nu voiau să plecăm cu avionul egiptean; am înţeles însă motivul lor la Azore, în timpul unei escale, care, din fericire, n-a reuşit să se transforme în luare de ostatici.

În fine, duminică, 23 martie, la orele 14, la trei luni de la sosirea noastră pe insula Contadora, ne-am îmbarcat pe un avion DC-8 de la Evergreen Airlines. Avionul, folosit de obicei pentru zboruri charter, nu avea spaţiu suficient de confortabil, pentru ca soţul meu, care avea febră, să se poată întinde. Am rugat-o pe o prietenă din copilărie, pe Elli Antoniades, care venise de la New York la Contadora să ne vadă, să ne însoţească până la Cairo. Aveam nevoie de suport moral, iar ea n-a ezitat nici o clipă. Ne-am aşezat una lângă alta, dar eram atât de sigură că avionul era înţesat cu microfoane, că n-am avut curaj să-i vorbesc.

Iată câteva rânduri pe care le-am scris imediat după decolare: „23 martie. Vederea acestui bărbat bolnav, cu ochii aprinşi de febră, mă distrugea. Sigur că alături de Jehan vom fi printre prieteni, nu sunt neliniştită: numai să nu ne facă necazuri prea mari fraţii noştri musulmani… Bieţii mei copii, mă doare sufletul când mă gândesc la ei. N-au putut să vină alaltăieri, de No Ruz, la noi. La telefon n-am putut să le explic în ce situaţie suntem şi de ce niciunul dintre toţi acei medici nu l-a operat pe tatăl lor. Probabil că ştiau, pentru că aveau vocile triste, mai triste ca de obicei. Când pilotul ne-a anunţat că tocmai părăsiserăm spaţiul aerian panamez, toată lumea a răsuflat liniştită. Dar mai e mult până în Egipt şi mi-e frică să nu i se facă rău soţului meu.”

Noaptea, am făcut o escală la Azore, oficial, pentru a face plinul cu kerosen. Ne preveniseră şi am avut grijă ca, înainte să plec, să consult o hartă pentru a şti exact unde se afla această localitate. La început totul a fost normal; dar în timp ce încercam să ne punem din nou în funcţiune aparatul, câteva oficialităţi pline de respect s-au prezentat să-l salute pe rege. Deşi se clătina, soţul meu a găsit putere să se ridice pentru a-i primi cu demnitate şi a le mulţumi. Imediat după aceea, am ieşit să iau puţin aer, gândindu-mă că urma să decolăm dintr-o clipă în alta. În timp ce mergeam pe pistă, îi explicam stewardului care mă însoţea în ce situaţie se afla Iranul. Era frig şi, la un moment dat, bărbatul acela mi-a pus vesta lui pe umeri. A mai trecut un sfert de oră; de ce nu mai plecam odată?

Când am intrat din nou în cabină, vântul îşi făcea de cap şi am constatat că temperatura dinăuntru scăzuse mult. Soţul meu tremura şi i-am adus o pătură. După aceea m-a cuprins neliniştea: trecuse o oră! Ce însemna această aşteptare? Oare nu era o ultimă tentativă de a ne împiedica să ajungem în Egipt? Eram pe o bază americana într-un avion american, deci totul era posibil. Lui Robert Armao care plecase să afle ce se întâmpla, i-a spus un responsabil de la bază că avionul trebuia să aştepte autorizaţie ca să survoleze anumite teritorii, ceea ce nu suna deloc credibil. S-au scurs astfel mai bine de patru ore, într-o spaimă cumplită. În cele din urmă, aşteptându-mă la ce era mai rău, l-am sunat pe un prieten de la Paris să-i spun care era situaţia noastră. I-am spus că regelui îi era foarte rău şi că noi eram reţinuţi la Azore. Dacă ni se întâmpla ceva rău, contam pe el să alerteze lumea. La rândul lui, Armao încerca în zadar să-l contacteze pe Hamilton Jordan.

În cele din urmă, avionul a primit autorizaţia de decolare. Ce se petrecuse? Ziariştii şi istoricii vor da mai târziu o explicaţie a acestei escale interminabile. Aproape gata să depună o cerere oficială de extrădare, avocatul Teheranului, Christian Bourguet, îi ceruse lui Hamilton Jordan să ne intercepteze avionul la Azore şi să-l aducă înapoi în Panama, pentru că Sadegh Ghotbzadeh spunea că e sigur că va obţine eliberarea ostaticilor, după ce va fi anunţată arestarea regelui. Hamilton Jordan a consimţit să ne oprească momentan aparatul, fără să-l avertizeze pe preşedintele Carter. O dată cu trecerea orelor, văzând că nu are nici un semn încurajator de la Teheran, a renunţat să mai acorde încredere angajamentelor lui Ghotbzadeh şi ale emisarului lui, Bourguet.

Ceea ce nu înseamnă că cererea de extrădare oficială n-a fost depusă luni, 24 martie, imediat după ce am ajuns la Cairo. Ce-ar fi făcut generalul Torrijos, dacă ar fi sosit la timp? Totul mă face să cred ca n-ar fi ezitat să-l închidă pe soţul meu într-o reşedinţă supravegheată.

Mulţi ani mai târziu, ministrul de Externe al Portugaliei mi-a povestit că, văzând că avionul nostru nu mai decolează, şi-a pus agenţii să sune în America. „Au fost foarte evazivi, mi-a spus el, nu mi-au dat nici o explicaţie rezonabilă.” Deranjat de această atitudine, guvernul Portugaliei l-a trimis a doua zi pe ambasadorul său la Departamentul de Stat. I s-a răspuns că această problemă nu era treaba Statelor Unite şi, în consecinţă, nu puteau da nici o explicaţie.

Paisprezece luni de rătăciri, suferinţe fără număr, umilinţe teribile, iată ce se întâmplase de la plecarea noastră din Egipt. Pentru a le mai atenua, preşedintele Sadat ne aştepta împreună cu soţia sa la aeroport pe tradiţionalul covor roşu. Era prezentă şi Garda de Onoare. Regele a fost atât de impresionat, că i s-au umezit ochii. Ca şi cu paisprezece luni în urmă, preşedintele Sadat l-a îmbrăţişat cu căldură. Şahul era foarte slăbit.”Privindu-l, avea să scrie mai târziu Jehan Sadat, am fost din nou şocată de absurditatea americanilor. Şahul cobora treptele avionului cu mare greutate, era aşa de slab, că aveai impresia că poartă un costum de două ori mai mare decât ar fi avut nevoie. Faţa îi era lividă. Dacă vreun om avea nevoie de prieteni, el era acela.”

Sosirea noastră a fost precedată de o dezbatere în Parlament. Preşedintele Sadat fusese autorizat să ne primească în numele principiilor fundamentale de umanitate şi ospitalitate, cu 384 de voturi pro şi 8 contra. Aşa că întreaga ţară ştia ce se petrece. O mulţime veselă venise la aeroport să ne întâmpine.

Preşedintele egiptean ne pregătise Palatul Kubbeh, aflat într-un frumos parc, izolat de zgomotul oraşului. Simbolic, a ţinut să-i facă onorurile suveranului bolnav, înainte de a ne însoţi la spitalul militar Maadi, unde îi fusese rezervată o întreagă aripă. În fine, erau îndeplinite toate condiţiile pentru a i se face acea ablaţie a splinei, preconizată de profesorul Flandrin cu un an înainte, în timpul sejurului nostru la Bahamas şi amânată mereu.

Erau îndeplinite şi toate condiţiile necesare pentru venirea copiilor. Speram să fie alături de tatăl lor, înainte de această operaţie ale cărei riscuri îmi erau bine cunoscute. Au ajuns foarte repede şi, pentru prima dată de la plecarea noastră din Teheran, ne-am strâns în familie, fără teama că vom fi alungaţi de la o zi la alta. Cu candoarea celor zece ani ai săi, Leila voia să ştie de ce boală suferea tatăl ei. Am încercat să-i spun că unul dintre organe nu mai funcţiona bine şi ea, bineînţeles, pentru a se linişti, m-a întrebat dacă aveam de gând să-i punem unul nou, mai bun.

Cinci zile s-au scurs înaintea acestei intervenţii, cinci zile trăite într-o teamă cumplită. Dimineaţa şi seara, străbăteam lungul drum care despărţea Palatul Kubbeh de Spitalul Maadi. Îmi aduc aminte că, după nopţile mele nedormite, claxoanele maşinilor din Cairo mă înnebuneau. Am început să merg cu tampoane de vată în urechi să nu mai tresar îngrozită la fiecare pas. Regele, înconjurat de un personal plin de solicitudine, îşi regăsise liniştea şi acest lucru era esenţial. Egiptenii îşi manifestau prietenia în mii de feluri: unii sunau la spital să doneze sânge, mulţi dintre ei îi trimiteau scrisori lungi. La porţile spitalului, vânzători şi gură-cască, interogaţi de către ziariştii din lumea întreagă, nu aveau pentru suveranul pe care îl numeau „frate” decât cuvinte călduroase. Cât de departe eram de manifestaţiile de ură de la New York Hospital!

În timpul acesta se pregătea o echipă medicală sub conducerea doctorului Taha Abdel Aziz, medicul personal al preşedintelui Sadat, în care am avut din prima clipă încredere deplină. Din nou, îl las pe profesorul Flandrin să relateze în ce condiţii s-a realizat, pe 28 martie 1980, „splenectomia” mult aşteptată: „Aflasem, ca toată lumea, că Maiestatea Sa plecase din Panama şi ajunsese la Cairo. Telefonul meu n-a întârziat să sune; Maiestatea Sa Regina mă chema alături de ei la Cairo.

Plecând, nu mi-am dat seama exact ce va urma. Ajungând la Cairo, am aflat că De Bakey şi echipa lui fuseseră şi ei chemaţi aici. Presupun că el ştia acest lucru, chiar de când plecase regele din Panama. A venit cu o echipă mare, cu asistentul lui australian, cu anestezista, cu infirmiera şi, în plus, cu o echipă de biologi care aveau sarcina de a o înlocui pe Jane Hester, scoasă definitiv din joc. La toate acestea s-a adăugat şi apariţia echipei Kean-Williams. Fusesem la Maiestatea Sa, care era spitalizat la Maadi şi căruia îi fusese rezervat un etaj întreg. De la fereastra camerei lui se vedea Nilul şi, în depărtare, piramidele de la Gizeh şi vechiul Cairo, în care strămoşul meu, Joseph Flandrin, fusese numit guvernator de către generalul Bonaparte în momentul expediţiei în Egipt. Stăteam la căpătâiul acestui monarh şi mă gândeam la toate acestea. De la insula Contadora, în care privirea mi se pierdea pe întinderea oceanului şi urmărind zborul pelicanilor, decorul se schimbase, dar, din păcate, problema medicală risca să rămână neschimbată. El era, în aparenţă, în aceeaşi stare ca în Panama, dar trecuse o lună în care nimeni nu făcuse nimic şi patru luni de când nu mai primise nici un tratament, de la plecarea din Mexic.

Maiestatea Sa a părut bucuros că mă vede. I-am spus numai cuvinte optimiste şi încurajatoare. Deontologia şi logica îmi impuneau să-mi afirm toată speranţa pe care, chipurile, o aveam în doctorul De Bakey. Cu toate că mă întrebam dacă logica atitudinii mele, stabilite cu o lună înainte, mai rămânea valabilă, nu aveam nici o putere să opresc cursul lucrurilor şi nu puteam să fac altceva în punctul în care mă aflam, decât să susţin echipa. […]

Toată ierarhia serviciului medical egiptean era acolo, condusă de către un cardiolog, medicul personal al preşedintelui Sadat. Curtoazia şi calmul acestui om, doctorul Taha, mi-au fost de mare ajutor mai târziu, când au început să fie discuţii aprinse între echipa franceză şi cea egipteană. Mi-am întâlnit acolo un prieten vechi, doctorul Amin Afifi, hematologul echipei egiptene şi ginerele preşedintelui Sadat.

Nimic nu mai stătea acum în calea splenectomiei, care a fost făcută de către De Bakey, ajutat de către asistentul lui australian şi de către medicii egipteni, printre care doctorul Nur. Operaţia a durat puţin, splina era imensă. Am cerut insistent să se facă o biopsie a ficatului. Bilanţul de extensie efectuat în timpul explorării abdominale mi s-a părut că prezenta mase ganglionare evidente. Eram în sala de operaţie, dar departe de câmpul operator înconjurat, evident, de toată echipa chirurgicală, aşa că n-am văzut operaţia în amănunt. Nur mi-a spus mai târziu că, în timpul secţionării nilului splinei, văzuse că fusese lezată coada pancreasului. I-a spus lui De Bakey să dreneze şi să nu coasă operaţia, dar acesta nu l-a ascultat. După terminarea operaţiei, chirurgul a fost aplaudat la ieşirea din blocul operator. Maiestatea Sa Regina şi fiul ei cel mare asistaseră la această operaţie în faţa unui ecran de televizor, situat cu un etaj mai sus.

În primele două zile, totul a mers bine. În cea de-a treia zi, pacientul a început să aibă dureri toracice la baza posterioară stângă cu proiecţie scapulară. Acest lucru mi s-a părut ciudat şi i-am împărtăşit lui De Bakey temerile mele legate de ceea ce se putea petrece în loja splenică. Asistentul australian mi-a răspuns sec şi m-a trimis la plimbare. De Bakey însă a spus imediat: «Fii atent (be careful), când Georges spune ceva, are un motiv întemeiat!» La scurt timp după aceea, am văzut că se făceau pregătiri histologice în sala de operaţii. Splina era chircită de noduli tumorali care corespundeau localizării limfomului cu celule mari. În mod logic ficatul era sediul leziunilor nodulare periportale de aceeaşi natură. Încă şi mai rău era faptul că un fragment de ţesut glandular – pancreatic – era inclus în hil. Am avut imediat dovada la microscop. Discutând cu prietenul meu Afifi, am aflat de incidentul Nur. M-am întors la Paris peste o săptămână, petrecută la Cairo, lăsându-l în urma mea pe De Bakey şi echipa lui şi temându-mă, ca şi Nur, de formarea unui abces subfrenic. Mi se părea puţin probabil ca un om de nivelul şi de calitatea lui De Bakey să nu aibă aceeaşi părere.”

Fiind prea emoţionată, în momentul inciziei am întors capul, după care privirea mea nu s-a mai dezlipit de pe ecranul televizorului. Aş fi vrut atât de mult să-i transmit soţului meu o parte din puterea şi sănătatea mea! Reza era, într-adevăr şi el lângă mine. Splina era enormă, avea un kilogram nouă sute. Regele s-a simţit puţin mai bine, dar a fost distrus, aflând că medicii îi desoperiseră celule canceroase şi în ficat. Pământul îmi fugea de sub picioare. Când e atins ficatul, se ştie că şansele sunt minime.

În ciuda durerilor persistente, soţul meu părea să se restabilească încet-încet şi, în curând, doctorii i-au permis să părăsească spitalul. Deşi eram foarte pesimistă, când l-am văzut pe omul acela atât de drag mie păşind încet pe aleile parcului Kubbeh, mi s-a părut că o minune cerească se înfăptuise. Trăia, supravieţuise cruzimii incredibile a istoriei. Trebuia să profite de flacăra care îl anima. Dar pentru cât timp oare?

Pentru că în cele din urmă reuşisem să ne întâlnim cu toţii, am hotărât să rămânem aici şi, după cum am fost încurajaţi de preşedintele Sadat şi de soţia lui, ne-am înscris copiii la şcolile şi la universităţile din Cairo, dorind ca primii doi să termine anul început în Statele Unite. Astfel, în primăvara aceea a anului 1980, Reza şi Farahnaz au intrat la colegiul american din Cairo – Cairo American College.

În acel moment a început să se pună problema atât de dureroasă a succesiunii soţului meu. Reza era conştient de gravitatea bolii suveranului, conştient de sarcinile grele pe care le putea avea de îndeplinit în scurt timp, dar cum să ridice această problema, fără să evoce cu cruzime moartea tatălui său? Într-o bună zi, mi-a vorbit de intenţia lui de a-şi asuma întreaga sarcină care îi va reveni, de a-şi sluji ţara, aşa cum făcuse şi tatăl lui, de a lupta şi chiar de a muri, dacă era nevoie, pentru binele poporului acestuia, astăzi subjugat de clerici medievali şi fanatici. Îmi amintesc şi acum cuvintele lui: „Sunt moştenitorul tatălui meu, viaţa mea nu are sens decât dacă este pusă în slujba Iranului. Sunt gata să mă sacrific pentru ţară. Dacă reuşesc, cu atât mai bine, dacă nu, măcar ştiu că am încercat. Nu mi-e frică de moarte.”

Simţea nevoia să afle care erau sfaturile tatălui lui, dar cum să începem această discuţie, fără să-i dăm soţului meu senzaţia că nu mai sperăm că se va însănătoşi? Omeneşte, era insuportabil.

După câteva zile de gândire, i-am propus lui Reza să meargă să-i ceară sfatul preşedintelui Sadat, care era ca un frate pentru mine şi ca un unchi pentru copiii mei. Preşedintele era în Alexandria, unde am mers împreună. Ne-a ascultat cu acea solicitudine, aşa de rară la personalităţi, după care a găsit repede o soluţie:

— Întreabă-l pe suveran de ce fel de oameni i-ar plăcea să fie înconjurat acum. Simpla desemnare a acestor oameni va fi pentru Reza ca un testament al tatălui său. A doua zi, va putea să-i cheme la el; şi-i vor arăta calea pe care trebuie s-o urmeze, aşa cum ar fi făcut-o şi tatăl lui, dacă sănătatea i-ar fi permis-o.

Întrebat, soţul meu a spus trei nume: unul era Amir Aslan Afshar, care fusese ambasadorul Iranului în diferite ţări, înainte de a deveni şeful protocolului şi de a ne urma în exil; al doilea era Nosratollah Moinian, şeful lui de cabinet; iar al treilea era cel al generalului Reza Azimi, care era în exil la Paris. Numai doi dintre aceşti oameni s-au dovedit a fi demni de încrederea pe care le-o acorda regele: domnul Afshar şi generalul Azimi.

S-au mai scurs aşa câteva săptămâni într-o atmosferă plăcută. Îl vedeam pe soţul meu simţindu-se puţin mai bine, îl vedeam zâmbind şi, în ciuda tuturor greutăţilor, îmi revenea speranţa. Tuturor celor care mă întrebau, le spuneam: „Aveţi încredere, regele îşi revine încetul cu încetul, trebuie să credem în viitor.” Dar chiar a doua zi, el n-avea nici măcar putere să se ridice şi mi se tăia respiraţia.

Copiii erau totuşi fericiţi, se simţeau bine în noile lor şcoli, în care profesorii erau foarte amabili cu ei şi se bucurau că ne găseau acasă când se întorceau de la ore. Tot personalul palatului şi oamenii de la Securitate erau foarte atenţi cu noi. Nu voiam să stric aceste momente, devenite atât de preţioase şi mă stăpâneam rugându-l pe Dumnezeu să nu mă lase să mă prăbuşesc. Ne duceam viaţa ca orice familie, seara făceam teme, după cină, copiii cei mari ieşeau cu prietenii şi îi auzeam râzând când plecau… Fiecare clipă de veselie a unuia sau a altuia era pentru noi un bun inestimabil.

În acele săptămâni, mai multe personalităţi iraniene au venit în vizită la suveran. Îmi amintesc, în special, de vizita generalului de aviaţie Mehdi Ruhani. Generalul i-a transmis soţului meu anumite informaţii asupra mişcărilor de rezistenţă. Regele rămăsese în bune relaţii cu generalul Oveissi, care crease o reţea de rezistenţă, formată în principal din militari, dintre care foarte mulţi munceau încă în Iran. Regele l-a primit şi pe şeful meu de cabinet, pe Huashang Nahavandi, care era şi el activ în mişcarea de rezistenţă. Puţin mai târziu, după a doua operaţie pe care avea s-o suporte soţul meu, generalul Bahram Aryana a venit şi el la căpătâiul lui să-şi declare loialitatea. Şi generalul Aryana pusese bazele unei mişcări de rezistenţă la Paris şi voia să-l informeze despre acest lucru pe rege, care nu mai avea de trăit decât câteva săptămâni. Îmi amintesc cu drag de această întâlnire. În fine şi vizita prinţului Bernard din Olanda, care venise special să-l sprijine şi să-l îmbărbăteze pe soţul meu, ne-a impresionat mult.

Între timp, soţul meu a început să se simtă din ce în ce mai rău, a reapărut şi febra, din ce în ce mai mare. I se făcuseră atâtea transfuzii, atâtea antibiotice, că nu mai avea nici o venă intactă. Nu mai avea deloc poftă de mâncare. Degeaba încercam şi eu şi copiii să-l distrăm, să-l facem să mănânce, nu mai putea înghiţi nimic. Medicii nu căzuseră de acord asupra motivelor acestei febre şi slăbiciuni. Doctorul Coleman pretindea că ar putea fi o salmoneloză. Profesorul Flandrin îşi păstra părerea că începuse să se dezvolte un abces. Apropiaţii lui De Bakey se gândeau că făcuse o pneumonie. A trebuit să fie din nou spitalizat.

Apelez din nou la scrierile profesorului Flandrin, de data aceasta ultimele: „Nu mai aveam veşti direct de la Cairo, dar eram ţinut la curent de către un prieten iranian care era la Paris şi era un apropiat al familiei regelui. Ceea ce am aflat m-a lăsat perplex pentru că, o dată cu trecerea timpului, începusem să-mi spun că ipoteza mea nu mai putea fi adevărată, dar situaţia se dovedea a fi cu mult mai gravă. Părea că se stabilise din nou un du-te-vino de medici americani. Am primit apoi informaţii mai precise chiar de la Maiestatea Sa Regina. Acum totul părea să cadreze perfect cu dezvoltarea unui abces subfrenic. I-am spus să-l cheme de urgenţă pe De Bakey, pentru că ne îndreptam spre catastrofă. Cred că acesta a considerat că întoarcerea lui ar fi inutilă şi a cerut doar să i se trimită radiografiile abdomenului. Continuam, prin intermediul prietenului meu iranian, să-mi exprim pesimismul şi mirarea, cu atât mai mult cu cât acesta îmi descria o agravare continuă. Kean părea să fi ieşit din joc. Venise în schimb Coleman, oncologul din New York, împreună cu alţi medici americani. Nici urmă de De Bakey; părea să nu admită ipoteza abcesului subfrenic. Lectura ulterioară a dosarului mi-a arătat că luptaseră împotriva febrei cu o cascadă nebunească de doze de antibiotice. Totul fără nici un efect, normal. Din motive care probabil că-şi au şi ele explicaţia, eram ţinut departe de derularea faptelor. Ultimele noutăţi primite de la prietenul meu iranian erau catastrofale. Nu mi-a ascuns pesimismul lui şi i-am spus că, în condiţiile acestea, totul era pierdut. Se împlineau deja trei luni de când dura toată povestea aceasta, iar eu nu mai eram inclus în problema medicală. Îmi reluasem munca la Saint-Louis şi i-am întrebat pe cei de la Cairo dacă puteam lipsi de acolo. De şase ani renunţasem la toate concediile, în afara unui scurt sejur în casa părinţilor mei, iar acolo stăteam permanent lângă telefon. Psihologic vorbind, voiam să tai acest fir. Am primit acordul şi am plecat împreună cu soţia mea la Nantes, la una dintre surorile mele. Am lăsat totuşi pe robot numărul meu de telefon de acolo, împins de un ultim scrupul.

Intenţionam să mergem la Belle-Île pe care n-o mai văzusem până atunci, dar o furtună violentă ne-a blocat la Nantes, pentru mai multe zile. Aici am primit un apel prin care eram chemat de urgenţă la Cairo împreună cu un internist. M-am asigurat de colaborarea unui coleg, după care am mai primit un apel în care mi se spunea că trebuie să vin cu un pneumolog capabil să facă o fibroscopie bronşică. Eram atunci gata să plec la Paris, fie ce-o fi. Ajuns la Paris, l-am căutat în miez de noapte pe profesorul Philippe Even, pe care îl cunoşteam bine şi căruia i-am explicat care era situaţia. Mi-a spus: «Am omul care îţi trebuie, e asistentul meu, doctorul Hervé Sors, îl anunţ imediat». A doua zi, la Rossy, l-am recunoscut pe tânărul care ţinea în mână o cutie care semăna cu un toc de clarinet. Fără îndoială, acela trebuia să fie fibroscopul. Într-adevăr, aveam dreptate. Am făcut cunoştinţă şi i-am povestit în linii mari despre ce era vorba. Cererea unui fibroscop era justificată, probabil, de ipoteza unui abces pulmonar. Înainte să ştie despre ce era vorba, Sors s-a gândit că era vorba despre o reacţie pleurală deasupra abcesului subfrenic, ceea ce s-a dovedit a fi exact.

Am ajuns la Cairo şi Maiestatea Sa nu era chiar pe moarte, pentru că a mai avut putere să glumească pe seama alurii noastre de tinerei. I-a spus cuiva din cameră despre mine: «Încercaţi să ghiciţi câţi ani are?» Aveam pe atunci 47 de ani şi era una din marile lui plăceri să-i vadă pe oameni întinerindu-mă cu zece ani. Situaţia era, de fapt, catastrofală. Pacientul avea o infecţie gravă. Exista, într-adevăr, o reacţie pleuro-pulmonară a infecţiei subdiafragmice care nu era foarte evidentă. A făcut fibroscopia care, aşa cum ne şi aşteptam, n-a arătat nimic anormal. Oare mai puteam acţiona în faţa acestui tablou de supuraţie subdiafragmică ce dura de trei luni? Problema era să găsim un chirurg. N-am vrut să-i refuz pe egipteni din prima, dar ceea ce trebuia făcut nu era la îndemâna oricui. Datorită lui Sors, care a intrat în contact cu reanimatorii de la Paris, s-au avansat câteva nume. Trebuia să ne mişcăm repede, era 30 iunie şi-mi era teamă de începutul concediilor în Franţa.

Am fost sfătuit să vorbesc cu doctorul Pierre-Louis Fagniez, care lucra la Henri Mondor şi care avea practica acestei chirurgii complicate, ca „mâna a doua”. Mi s-a spus că propunea o procedură originală şi eficace în abordarea acestor probleme de necroză pancreatică infectată. Datorită solidarităţii şi amabilităţii colegilor consultaţi, am reuşit să fac această alegere şi am avut norocul să-l găsesc pe Fagniez acasă, în acea după-amiază de sâmbătă. A fost de acord să vină şi a luat avionul spre Cairo a doua zi de dimineaţă. Îşi luase şi anestezistul cu el. Am plecat să-l iau de la aeroport şi am dat peste un bărbat tinerel şi slăbuţ, zâmbitor şi relaxat, în care urma să ne punem cu toţii ultimele speranţe.

A văzut imediat soluţia, mi-a confirmat pe loc ipotezele şi i-a explicat Maiestăţii Sale poziţia lui. I-a făcut o mică schemă anatomică şi i-a explicat ce avea de gând să facă. Maiestatea Sa a fost de acord şi i-a spus: «Da, acum e momentul să luăm taurul de coarne» şi a imitat gestul. Intervenţia a fost stabilită pentru a doua zi, pentru că starea generală era alarmantă. Bolnavul, deshidratat, avea nevoie să fie «udat» înainte de anestezie. Colegii noştri egipteni erau foarte pasivi şi nu păreau prea încântaţi de această nouă «năvălire» pe teritoriul lor. În realitate, ei ne-au uşurat munca şi doctorul Coleman a fost cel care ne-a făcut probleme. El nu era de acord cu niciuna dintre condiţiile noastre, agăţându-se de ipoteza unei simple complicaţii digestive sub pretextul unei hemoculturi care ieşise pozitivă pentru o salmonela. A încercat să ne facă să renunţăm la decizia de a-l opera, spunând că trebuia să aşteptăm să vină de la New York un specialist în salmonela. Eram la limita răbdării. Incidentul n-a fost apreciat de către Maiestatea Sa Regina, care m-a chemat şi mi-a spus că se supărase, că mă respectase întotdeauna pentru calmul meu, că obişnuiam să-mi păstrez sângele rece etc. Am rugat-o să mă ierte şi am adăugat că «am glumit destul pe seama sănătăţii Maiestăţii Sale». Mi s-a părut zguduită de brutalitatea exprimării mele. Iar eu am continuat: «E ca la rugby, există un moment în care trebuie să plachezi, chiar şi violent!» Am riscat, dar s-a hotărât că intervenţia va avea loc. Era prea uşor să spui şi să-i faci pe oameni să creadă toate minunile. După trei luni de când spuneam că avea un abces subfrenic, aveam să fiu judecat la ieşirea din sala de operaţie. Cred că de data aceasta, toată lumea înţelesese că deţineam puterea, susţinut de către opiniile tinerilor mei colegi francezi şi că trebuiau să mă urmeze.

Dimineaţa, înainte ca Fagniez să intre în sala de operaţie, a avut o discuţie cu Maiestatea Sa Regina, pentru a primi acordul ei formal. Ea discutase cu De Bakey, care se afla atunci în Belgia şi care i-a spus că nu avea nimic împotriva intervenţiei chirurgului francez, dar că dorea să discute cu el la telefon. Maiestatea Sa Regina l-a mai sunat o dată pe De Bakey, dar în momentul acela nu a reuşit să-l găsească, aşa că i-a cerut lui Fagniez să înceapă operaţia.

Sala de operaţie era plină: Fagniez, anesteziştii, cei care se ocupau de instrumente, chirurgii egipteni, printre care şi doctorul Nur (el avea să şi ajute la efectuarea acestei operaţii) şi mulţi alţii. Fagniez a numărat treizeci şi cinci de persoane şi mi-a făcut semn să fac ceva! Am dat exemplu ieşind şi cerând să iasă şi celor care nu erau necesari operaţiei. Au rămas vreo cincisprezece. M-am instalat într-o cameră alăturată şi am mai intrat din când în când, pentru a vedea cum decurge operaţia. Coleman rămăsese „în civil». Stăteam faţă în faţă gata de atac. Încercase până în dimineaţa aceasta să se opună intervenţiei şi era furios că nu reuşise. Fagniez mă ţinea permanent la curent cu ce se întâmpla în interior. Trebuia făcută, potrivit tehnicii lui, o incizie la limita subcostală stângă pentru a aborda direct colecţia purulentă. După câteva clipe m-a chemat. Eram „îmbrăcat» şi am intrat. Fagniez şi chirurgii egipteni erau pe cale să elimine un litru şi jumătate de puroi şi de resturi necrozate ale pancreasului. Eram mai degrabă turbat de neputinţă, decât plin de satisfacţie. Am ieşit din sala de operaţie. Vestea făcuse înconjurul blocului operator. Coleman mi-a strâns mâna şi mi-a spus: «Bravo, congratulations!» Am coborât imediat la etajul inferior unde era Maiestatea Sa Regina împreună cu prinţesa Ashraf. Le-am spus despre ce era vorba. Şi-au manifestat bucuria şi uşurarea. Maiestatea Sa Regina mi-a spus plină de entuziasm: «Duceţi-vă sus la doctorul Fagniez şi cântaţi-i Marseillaise la ureche!»

Dar trebuia, din păcate, să vedem şi dincolo de această operaţie. M-am gândit la cele întâmplate în Mexico. Oare mai puteam salva ceva? Fagniez nu făcuse altceva decât să aplice aforismul lui Hipocrate: după «apa» americanilor, adusese «fierul» cu care drenase abcesul… Cât despre rest, ar fi trebuit să putem să purtăm «focul». Într-adevăr, toată problema cancerului rămânea în aer şi această problemă de fond fusese practic neglijată de la plecarea din Mexico. Cele ce au urmat au fost îngrozitoare şi în nici un moment n-a fost posibil să se reia tratamentul.”

În noaptea aceea şi în cele ce au urmat, am dormit la spital, într-o cameră vecină cu cea a soţului meu. Am lăsat uşa deschisă permanent, pentru a mă asigura în orice clipă că mai respiră, că mai trăieşte. Bătăile inimii lui, amplificate de monitor, îmi însoţeau propria respiraţie.

Din nopţile acelea de insomnie, epuizată de frică, de supărarea copiilor şi de supărarea mea, păstrez doar aceste câteva rânduri: „5 iulie, miezul nopţii. Mi-e frică în seara asta. Mi-e frică. Nu ştiu dacă e din cauza lipsei de somn sau e doar o presimţire groaznică. Soţul meu doarme. Nici nu ştiu ce scriu, nu ştiu nici măcar limba în care scriu. Câteodată mă înec, plutesc între putere şi slăbiciune, între acceptare, resemnare şi revoltă, în ce zi suntem? Nimeni nu mai ştie. Merg dintr-o cameră în alta. Să-mi văd soţul atât de slab, scheletic, în patul acesta de spital, mă ucide literalmente. Oamenii de pe coridoare au feţele îngrijorate, inimile noastre cresc de speranţă de o sută de ori pe zi şi cad sfărâmate, tot de atâtea ori. N-am dreptul să cad, trebuie să am cuvinte de încurajare pentru fiecare.”

Operaţia doctorului Fagniez a fost un succes şi soţul meu poate acum să se ridice, să se aşeze. Iranienii ne-au implorat să-i lăsăm să-l vadă şi, după câteva zile, a putut chiar să primească vizite. Fostul ministru al Muncii a venit la căpătâiul lui să evoce greutăţile rezistenţei. El spunea că trebuie să explicăm ce este identitatea iraniană şi să spunem care este locul esenţial al monarhiei de-a lungul istoriei. Avea să rămână apoi în Egipt şi să-l înveţe pe tânărul rege care este geografia socială a Iranului. [21] Am rămas tot timpul lângă soţul meu şi mi se părea şocant să văd cu câtă fervoare veneau acei oameni să-l implore să le dea un sfat, o părere, pe el, care era atât de bolnav. Mi-a venit ideea să-i citesc ceva. A acceptat cu plăcere şi i-am citit o parte din Memoriile generalului de Gaulle pe care-l întâlnisem cu douăzeci de ani în urmă şi care rămânea în ochii lui un exemplu de hotărâre şi de curaj. Nu vorbea aproape deloc sau spunea doar fraze scurte.

Era conştient de starea lui, de extrema lui sensibilitate, conştient de tot ceea ce se petrecea în jurul lui. Luna aceea de iulie era luna Ramadanului, iar personalul spitalului întinsese o masă mare în capătul coridorului pentru a putea mânca seara. Dacă se afla în salon în acel moment, regele îmi spunea: „Hai să mergem în camera mea, dacă stau aici îi deranjez şi nu vor putea mânca liniştiţi.” Atunci îmi spuneam: „Iată că până şi în ultimele clipe ale vieţii a ştiut să-şi depăşească condiţia de om şi sa uite suferinţele lui pentru binele celorlalţi.”

În acele ultime zile, Jehan Sadat a scris aceste rânduri care mă emoţionează atât de mult: „Anuar mi-a telefonat în timpul conferinţei (se afla în Danemarca) pentru a-mi spune că şahul era din nou bolnav. Când m-am dus la căpătâiul lui împreună cu Farah şi cu copiii, mi-am dat seama că sfârşitul îi era aproape. Şahul era mai palid şi mai slab ca oricând. Respira cu mare greutate. Cu toate acestea se impunea prin demnitate, nu avea nici o slăbiciune. Dimpotrivă, se vedea din felul în care stătea sprijinit de perne că era un luptător. Medicii spuneau că suferea înfiorător. Dar nu s-a plâns niciodată. Cred că Dumnezeu îl iubea mult pe omul acesta, dacă îi dădea puterea să suporte toate încercările acestea într-un mod demn, mi-am spus pe când m-am apropiat de el. «În curând o să vă simţiţi mai bine şi o să mergem în Alexandria, unde o să ne relaxăm», i-am spus eu. Am zărit lacrimi în ochii lui Farah. «Fii tare, nu-i arăta ce simţi, i-am spus. E inteligent şi o să te înţeleagă.» „ [22]

Uneori, seara, priveam Nilul şi piramidele care se profilau undeva în depărtare şi-mi spuneam: suveranii, guvernatorii, generalii au văzut şi ei această privelişte, această lumină, acest fluviu, au trăit, au fost fericiţi, iubiţi, trădaţi, după care au murit. Suntem aici şi noi şi, la rândul nostru, vom muri, dar cu toate acestea Nilul va continua să curgă şi peste alte milenii. Acest lucru m-a ajutat să accept destinul aşa cum era.

Regele şi-a recăpătat ca prin minune forţele, aşa că pe 26 iulie am hotărât să-i trimitem la Alexandria pe cei trei copii mai mici. Voiam să-i scot din acea atmosferă stresantă a spitalului, în care trăiau de mai bine de o lună.

Dar chiar în acea seară, soţul meu a intrat în comă.

„Era în timpul postului, va scrie mai târziu profesorul Flandrin şi în ţara aceea aşa de strictă în privinţa acestuia, nici nu se punea problema să nu se respecte obiceiurile. Ne-am întors la sfârşitul după-amiezei la Hotelul Meridien, pentru a merge la Spitalul Maadi la începutul nopţii, după ce se terminase postul şi după ce şoferul nostru mâncase. Aşa că în seara aceea am mâncat şi noi la hotel. De câteva zile eram îngrijorat şi încordat. Ca şi cum aş fi presimţit ceva, le-am zis lui Fagniez şi reanimatorului nostru că trebuie să mergem la spital fără întârziere. Când am ajuns, pe tot etajul domnea o linişte neobişnuită şi o atmosferă de consternare. Situaţia se agravase brutal, o paralizie părea că se abătuse peste toţi, iar noi nu fuseserăm anunţaţi de ceea ce se întâmplase cu două ore înainte. Pacientul era fără puls, fără tensiune, atins de o hemoragie internă fulgerătoare. Toată familia era paralizată şi starea aceasta cuprinsese tot personalul de acolo. Minunatele infirmiere egiptene, care fuseseră sprijinul nostru principal, erau consternate, plângeau sau stăteau pur şi simplu apatice. Medicii egipteni, fără îndoială din aceleaşi cauze ca şi noi, nu erau acolo. Probabil că erau acasă şi mâncau.

Acest spectacol a declanşat la reanimatorul nostru, la Fagniez şi la mine o reacţie la fel de fulgerătoare. La scurt timp după ce l-am găsit pe anestezistul egiptean care ne-a ajutat tot timpul şi a obţinut mereu sângele de care aveam nevoie (resursele acelui spital păreau că nu se mai termină), bolnavul şi-a revenit. Am ieşit pe coridor unde am întâlnit-o pe Maiestatea Sa Regina şi pe prinţesa Ashraf. O emoţie de nedescris i-a cuprins pe toţi şi chiar acum, după trecerea timpului, încă o mai resimt. Cu toţii păreau să fie prada aceleiaşi consternări. Atunci s-a petrecut episodul care m-a răscolit cel mai tare din toată această lungă poveste şi care nu se referea la cel care urma să moară, ci la cei care aveau să trăiască după.

Am rezumat situaţia pentru Maiestatea Sa Regina şi pentru prinţesa Ashraf. Ştiam că regele avea să moară în noaptea aceea şi le-am spus acest lucru. Am rugat-o pe regină să-i avertizeze pe copii. Am aflat atunci că aceştia plecaseră chiar în ziua aceea la Alexandria, pentru că în ultimele zile fusese o atmosferă entuziastă, regele reuşind să meargă şi să se aşeze la masa aceea improvizată la capătul coridorului. Dar măcar pe cei doi mai mari trebuia să-i anunţăm. Maiestatea Sa Regina a fost de acord şi m-a rugat pe mine să le spun. N-am înţeles şi i-am spus: «Dar, Maiestate, nu eu, ci Maiestatea Voastră trebuie să le spuneţi!» Gâtuită de emoţie, mi-a răspuns: «Nu, eu n-o să pot.» Am insistat: «Dar, Maiestate, trebuie să fie cineva din familie care să facă asta.» Mi-a spus: «Nu sunteţi decât dumneavoastră, vă revine dumneavoastră sarcina să le spuneţi.» Aşa că am fost nevoit să-mi stăpânesc propria emoţie şi să sun la Alexandria. Îmi aduc aminte că a răspuns fata cea mare, prinţesa Farahnaz, care mi-a spus cu vocea ei de copil: «Oh, sunteţi doctorul, cum se mai simte tata?» A trebuit să răspund că nu se simţea prea bine, ceea ce n-a fost deloc uşor. Datorită reanimatorului nostru, regele a mai fost conştient câteva ore şi a putut să vorbească cu soţia lui, cu prinţesa Ashraf, sora geamănă, cu prinţul moştenitor şi cu copiii lui cei mari.

Îmi amintesc în special de fiica lui cea mare, Farahnaz, care stătea ghemuită pe marginea patului, săruta mâna tatălui ei şi repeta în persană cu un zâmbet extatic: «Baba, baba.» Pe marginea stângă a patului, noi continuam să-i supraveghem tensiunea arterială şi să-i pompăm sânge. Ne-am limitat la gesturile de bun-simţ. A doua zi de dimineaţă, monarhul s-a stins. De sub perna defunctului, Maiestatea Sa Regina a scos sub ochii mei săculeţul cu pământ pe care îl luase din Iran, în clipa în care plecaseră în exil.

În tot acest timp, în mijlocul acelui val de emoţie şi de durere mi-am amintit de comportamentul uimitor al prinţului moştenitor Reza. Acest nou diadoh era foarte tânăr, dar prin demnitatea atitudinii lui şi prin felul în care reuşea să se controleze, arăta că-şi dădea seama de noua lui situaţie. Am vorbit cu el timp îndelungat şi i-am încredinţat copiile tuturor documentelor pe care le aveam. Ştiu că mi-a spus referitor la colegii mei şi la mine însumi: «Lumea poate să spună ce vrea, eu îmi voi aminti mereu ceea ce am văzut» „.

Da, într-adevăr, Farahnaz stătea pe marginea patului tatălui ei, Reza era în picioare, iar eu eram pe partea cealaltă, alături de medici. Regele a respirat scurt de două ori, după care a inspirat adânc şi apoi a rămas nemişcat. Murise. O vreme am rămas neclintiţi. Atunci, prinţesa Ashraf mi-a suflat: „Închide-i ochii!” Aşa am făcut, după care am scos într-adevăr săculeţul cu pământ din Teheran şi rugăciunile pe care i le pusesem sub pernă. El purtase toată viaţa lui aceste rugăciuni asupra lui, într-un săculeţ de pânză. Doamna doctor Liussa Pimia a scos verigheta de pe degetul regelui şi mi-a dat-o. O port de atunci pe acelaşi deget cu a mea.

Am ieşit cu toţii din cameră. Apoi, unul câte unul ne-am întors să-l sărutăm pentru ultima oară pe suveran. Când i-am atins fruntea cu buzele, am avut impresia fugitivă că era viu.

Vestea morţii regelui i-a făcut să încremenească pe cei câţiva iranieni care se aflau pe coridor. Împărtăşeam aceeaşi supărare.”Regele nu mai e, le-am spus, dar nu trebuie să ne pierdem curajul, ci să continuăm să luptăm, să mergem pe calea pe care ne-a arătat-o.”

Apoi am sunat-o pe mătuşa Louise, care locuia la Paris, pentru că nu voiam să afle această veste de la radio.

Acum trebuia să le spunem că tatăl lor a murit şi celor doi copii mai mici, Leila şi Ali-Reza, care îşi petrecuseră noaptea la Palatul Kubbeh. Ajungând la palat, am avut surpriza să-i găsim acolo pe preşedintele Sadat, pe soţia şi pe fiica lui. Ne aşteptau toţi trei să ne arate primii afecţiunea lor şi să ne încurajeze, aşa cum făcuseră încă din prima noastră zi de exil. De cum s-a trezit, mi-a spus guvernanta, ca şi cum ar fi simţit ceva, Leila s-a dus direct în camera lui Ali-Reza de care era foarte legată. Aşa că au aflat împreună vestea din gura guvernantei: „Tatăl vostru este acum în cer cu îngerii”, le-a spus ea. Leila a ieşit din cameră, fără să-şi arate supărarea, iar când guvernanta s-a dus în camera ei, a găsit-o aşezându-şi hainele negre pe pat.

În noaptea aceea n-am avut putere să stau singură şi i-am rugat pe copii să rămână cu mine. Reza, Farahnaz şi Leila au venit imediat. Ali-Reza a vrut să rămână singur cu durerea lui. Ne-am întins nişte saltele pe jos şi am dormit îmbrăţişaţi.

Funeraliile au avut loc pe 29 iulie 1980, la două zile după moartea regelui. Trupul lui a fost depus la Palatul Abdin, unde s-a intonat imnul regal. Am fost cu toţii extrem de răscoliţi, pentru că era prima dată când îl auzeam după plecarea din Iran. Apoi, cortegiul care însoţise trupul şahului a plecat de la Palatul Abdin şi s-a dus la Moscheea el-Rifai, unde soţul meu a fost înhumat temporar. Tradiţia ţărilor musulmane cerea ca femeile să nu meargă în spatele sicriului, dar eu am insistat să fiu acolo. „Facem cum vrea Farah”, le-a spus preşedintele Sadat celor de la protocol.

Odihnindu-se pe un afet de tun, tras de cai şi acoperit cu un drapel imperial, trupul suveranului a fost salutat pe tot timpul drumului de către o mulţime care psalmodia: „La elaha el l'Allah” („Nu există alt Dumnezeu decât Allah”). Noi mergeam în fruntea cortegiului, în dreapta mea, mergea Leila în rochie albă, Farahnaz şi Ali-Reza. În stânga, Richard Nixon şi fiul meu cel mare, Reza. Preşedintele egiptean, Jehan Sadat şi fraţii regelui, Gholam-Reza, Abdol-Reza şi Ahmad-Reza, mergeau de o parte şi de alta a noastră. Câţiva prieteni fideli, regele Constantin al Greciei şi regina Anne-Marie, prinţul Victor Emmanuel de Savoia ne urmau şi ei alături de ambasadorii anumitor ţări. Regele Hassan al II-lea îl timisese pe unul dintre apropiaţii lui, Mullay Hafid Alani. Acesta venise cu o pânză pe care erau brodate rugăciuni, care acoperise piatra Kaaba de la Mecca şi care urma să fie depusă pe linţoliul soţului meu.

La Moscheea el-Rifai, trupul regelui a fost coborât într-un cavou special, aflat la subsol. Reza a fost cel care l-a însoţit. După el, cu de la sine putere şi fără să ceară voie nimănui, a coborât şi Ali-Reza, ceea ce nu era prevăzut. Mai târziu, medicii mi-au spus cât a fost de important pentru el că a văzut unde se odihnea tatăl său. Din păcate, femeile nu aveau voie să coboare, aşa că nici eu, nici Farahnaz şi nici Leila n-am văzut care era ultimul loc în care avea să se odihnească regele. Din acele clipe, îmi amintesc cu multă emoţie de generalul de aviaţie Ruhani, care îmi mărturisea tristeţea sa de a fi singurul reprezentant al armatei prezent.

„Niciodată n-am văzut funeralii naţionale mai impunătoare, avea să scrie Jehan Sadat în Memorii. Anuar a fost cel care le-a organizat până în cel mai mărunt detaliu. Sute de studenţi de la Academia Militară conduceau procesiunea, îmbrăcaţi în uniforme albe, galbene şi negre, în funcţie de rangul lor, cântând la instrumente. În spate mergeau soldaţii cu coroane de trandafiri şi irişi, urmaţi de ofiţeri călare. Apoi venea un escadron de bărbaţi care purtau decoraţiile militare ale şahului pe nişte perne de catifea neagră şi care mergeau chiar în faţa sicriului acoperit cu drapelul iranian şi tras de opt cai arabi. Urmam noi.

Era cald, foarte cald la Cairo în ziua aceea de vară, iar noi am mers pe jos cele trei mile care despărţeau Palatul Abdin de moscheea unde avea să fie înmormântat şahul. Şi tatăl şahului fusese îngropat aici, înainte ca şahul să-i aducă osemintele în Iran. Potrivit programului stabilit de Anuar, eu mergeam lângă Farah şi a fost singura dată când am mers într-o procesiune funerară. «Să faci ceea ce face şi Farah, trebuie s-o ajutăm să treacă de ziua aceasta tristă şi grea.» Aşa că am rămas lângă ea, mergând împreună cu copiii ei.

În spatele nostru, cât vedeai cu ochii, se întindea mulţimea care venise să onoreze amintirea regelui. Toţi miniştrii guvernului egiptean mergeau cu noi, ca şi fostul preşedinte al Statelor Unite, Richard Nixon, ca şi regele Constantin al Greciei, ambasadorii Germaniei de Vest, ai Franţei, Australiei şi Israelului, ca şi un număr enorm de egipteni. Lumea se înghesuia pe străzi, în balcoane şi pe acoperişuri, ca să poată vedea trecerea procesiunii. Muzica răsuna mai tare decât oricând. Erau mai multe flori decât am putut vreodată să-mi imaginez. Erau funeraliile cele mai spectaculoase care avuseseră loc vreodată în Egipt, ultima ocazie de a demonstra lumii întregi că şahul merita mai mult decât primise, decât felul în care se purtaseră cu el. Egiptul, cel puţin, n-a întors spatele unui prieten.”

Întorcându-mă în ziua aceea atât de împovărătoare la Palatul Kubbeh, aş fi vrut să-i spun regelui că mă purtasem bine, că rămăsesem demnă şi dreaptă, în ciuda supărării care mă orbise. Era ciudat, nu-mi venea să cred că nu mai era acolo, că nu va mai fi niciodată. Şi copiii se purtaseră excelent şi îi admirasem; trăiseră fiecare clipă, oprindu-şi lacrimile sau ascunzându-le.