Memorii

❖

Farah Pahlavi

Când îmi amintesc…

Când îmi amintesc de mine, cea din dimineaţa aceea din ianuarie 1979, tristeţea îmi sfâşie inima; o tristeţe intensă, neştirbită. O tăcere apăsătoare copleşise Teheranul, ca şi cum capitala noastră, lovită şi însângerată de luni de zile, şi-ar fi ţinut brusc respiraţia. În acea zi de 16 ianuarie plecam, părăseam ţara, estimând că retragerea momentană a regelui va contribui la înăbuşirea revoluţiei.

Plecam. Trecuseră zece zile de când lusem această hotărâre. Oficial, ne duceam să ne odihnim câteva săptămâni în străinătate. Aşa a vrut regele să prezinte lucrurile. Oare chiar credea ce spunea? Suferinţa cumplită care i se citea uneori în privire mă făcea să cred că nu. Eu speram însă, din toată inima, să fie adevărat, dar fără să cred mai mult decât o făcea el. Mi se părea imposibil ca acest om, care-şi dedicase poporului treizeci şi şapte de ani din viaţă, să nu mai aibă încredere în ziua de mâine. Sub domnia lui, Iranul se dezvoltase, sărise peste etape; o dată cu pacea, toată lumea ar fi fost obligată s-o recunoască. Speram că da. L-ar chema şi i-ar da dreptate.

Ninsese, vântul puternic isca ici-colo vârtejuri care scânteiau în lumina răsăritului. Noaptea fusese calmă, astfel încât regele putuse să doarmă câteva ore – măcar atât. Chinuit de boală, măcinat de evenimente, slăbise mult în anul care trecuse. Iar în aceste ultime săptămâni, în ciuda Legii marţiale, în fiecare noapte, manifestanţii se urcaseră pe acoperişuri făcând pe curajoşii, iar strigătele lor de Ura se auziseră până la palat: Allah – o, akbar, marg bar Khan! („Allah, care eşti cel mai mare, moarte şahului!”). Aş fi dat orice să-l apar pe rege de aceste insulte.

De atunci au plecat copiii. Vizitele neaşteptate ale micuţei Leila, privirea timidă şi plină de dragoste a lui Farahnaz îndreptată către tatăl ei, glumele şi râsul lui Ali-Reza, extravaganţe afectuos tolerate de către soţul meu, toate lăsaseră acum palatul pustiu. Le-am amânat plecarea până în ultimul moment, presimţind ca asta ar însemna, fără îndoială, sfârşitul unei vieţi familiale de aproape douăzeci de ani. Băiatul nostru cel mare, Reza, era în Statele Unite, unde urma cursuri de pilot de vânătoare. Deja în vârstă de 17 ani, telefona zilnic de acolo. Situaţia, aşa cum era descrisă de televiziunea americană, îl îngrijora puternic. Încercam să-l liniştesc, să-i spun că trebuia să rezistăm, mai ales să nu ne pierdem speranţa, când constatam ca ţara se cufunda iremediabil în haos. Pretutindeni sau mai peste tot, oamenii încetaseră lucrul, rafinăriile se opriseră, vistieria statului era aproape goală şi în fiecare zi erau manifestaţii, valuri de ură, provocare şi dezinformare. Regele vorbea cât mai puţin cu fiul lui cel mare, căci nici el nu dorea să lase să se vadă ceva din confuzia în care trăiam. Şi totuşi, oamenii plecau. Lună după lună, şefi de întreprinderi, ingineri, cercetători, profesori părăseau ţara. Bineînţeles, noi făceam parte dintre cei de pe urmă „legitimişti” din această navă în derivă, pe care forţele întunericului păreau hotărâte s-o conducă spre naufragiu.

Aceste ultime zile dinaintea plecării fuseseră groaznice. La numai 8 ani, Leila nu părea să-şi dea seama de tensiunea înfiorătoare în care trăiam, dar Farahnaz şi Ali-Reza, în vârstă de 15 şi respectiv 12 ani, nu-şi mai ascundeau frământarea. O vedeam pe fiica noastră cea mare stând îndelung în faţa gardului de fier al parcului şi privind în tăcere străzile goale, mirându-se, desigur, deoarece nu mai vedea grupurile vesele de copii cu care i se mai întâmpla să stea de vorbă înainte. Unde plecaseră toţi aceşti tineri?

În acelaşi timp, generali, politicieni, universitari şi preoţi veneau, rând pe rând, la palat să-i împărtăşească soţului meu părerile lor. Unii propuneau o soluţie paşnică, o soluţie politică. Alţii îl rugau să lase armata să deschidă focul. Invariabil, ragele le răspundea că un suveran nu poate să-şi salveze tronul cu preţul sângelui compatrioţilor lui – „un dictator da, dar un suveran nu”. Şi îi conducea afară cu fermitate. Când regele a ajuns la concluzia că soluţia cea mai înţeleaptă este plecarea, am hotărât să ne despărţim de copii. Cu o lună mai devreme, pe la jumătatea lui decembrie 1978, Farahnaz plecase deja în Statele Unite să-şi întâlnească fratele. Încredinţaţi mamei mele, Leila şi Ali-Reza au plecat şi ei spre America. Îmi aduc aminte că Ali-Reza a ţinut să ia drapelul imperial şi uniforma lui de la Gardă. Când îi vom revedea? După ce ne invitaseră, Statele Unite trăgeau acum de timp; era clar că nu mai eram bine veniţi. Egiptul, ţara prietenului nostru, preşedintele Sadat, ar fi putut fi deci o primă destinaţie. Foarte departe de copii.

Ne-am luat pe rând micul dejun în dimineaţa aceea, pentru că suveranul se trezise foarte devreme şi intrase în birou ca şi cum ar fi fost o zi obişnuită. Oare bănuia că erau ultimele ore petrecute în ţara aceasta pe care o iubea aşa de mult? Oare bănuia că n-avea să se mai întoarcă niciodată aici? Chiar şi astăzi, când mă gândesc, mi se frânge inima.

Mai aveam câteva lucruri de pus la punct. Mă gândisem în timpul nopţii la fotografiile copiilor şi la albumele de familie, iar perspectiva de a le lăsa în urmă mă neliniştea cumplit. „Să nu uit albumele, toată istoria fericirii noastre se află între paginile acelea. Bun şi ce să mai iau?” Eram într-o asemenea stare, încât îmi aduc aminte că mi-a căzut privirea pe o pereche de cizme pe le purtam la ţară cu plăcere. Urma să mergem mult de acum înainte, iar mersul era esenţial pentru a nu ne pierde curajul, pentru a ne păstra echilibrul. Da, cizmele acelea aveau să fie cel mai preţios ajutor al meu, prezenţa lor mă liniştea. Câteva zile mai târziu, găsindu-le pe fundul unei valize, am râs amar de mine însămi: „Doamne! Cum de nu mi-a venit ideea că astfel de încălţări se găsesc peste tot în lume? Spre ce exil îngheţat şi pustiu îmi închipuiam ca plecăm?”

După aceea, stând în bibliotecă, mi-am scos cărţile preferate: cele pe care mi le dăruiseră poeţi, conducători de stat sau scriitori, cu ocazia unor întâlniri în Iran sau în alte părţi ale lumii.

Cineva din palat venise să mă ajute; eram la mine în birou.

— Sunt miniaturile dumneavoastră, Maiestate, luaţi-le!

Îmi aduc aminte cu câtă tristeţe l-am privit pe omul acela:

— Nu, toate trebuie să rămână, nu vreau să iau nimic din toate bibelourile acestea.

Eram sfâşiată între speranţa că urma, poate, să ne întoarcem şi imaginea oribilă, umilitoare, pe care o întrevedeam deja, a manifestanţilor furioşi intrând în palat şi deschizându-ne sertarele, dulapurile. Sub nici o formă nu voiam să aibă sentimentul că am plecat luând totul. Nu, plecam cu fruntea sus, ştiind că am muncit fără odihnă numai pentru binele ţării. Şi dacă am făcut greşeli, le-am făcut doar gândindu-ne la soarta tuturor.

Chemasem în ajun responsabilii muzeului să ia cele câteva obiecte preţioase pe care le primiserăm de la diverşi suverani şi conducători de stat, ca şi câteva obiecte personale. Măcar ele să nu fie furate. Valoarea lucrurilor n-avea nici o importanţă pentru mine. Doream ca restul – tablouri, obiecte personale, covoare etc.

— Să rămână la locul lor, până şi rochiile mele iraniene, pe care le-am lăsat intenţionat, aşa cum laşi în urma ta o parte din suflet. Pentru a evita jaful sau distrugerile, am chemat televiziunea să filmeze interiorul palatului. Am invitat, de asemenea, ziarişti iranieni şi străini. Vieţile noastre se confundau cu destinul Iranului şi sunt mândră, în sufletul meu, că bunurile noastre personale n-au părăsit niciodată ţara.

Ultimele ore au trecut repede, prea repede, cu clipe de febrilitate maximă şi minute lungi de absenţă, cu ochii la copacii din parc, la lumina rece a iernii la Teheran şi la acele locuri intime, călduroase în care am trăit aşa de intens. Îmi amintesc cum am sunat-o pe Farahnaz în Statele Unite, conştientă dintr-o dată că biata copilă plecase de o lună, convinsă că-şi va regăsi la întoarcere camera şi toate bucuriile ei de adolescentă. Ar fi putut ea, oare, să creadă că nu va mai revedea Iranul până în ziua în care îmi scriu aceste amintiri? Ce-ar fi vrut ea să-i aduc?

— Gândeşte-te bine, Nanazjun („Nanaz, viaţa mea”), la ce ţii tu cel mai mult? Spune-mi…

Am fost surprinsă să aflu că-şi dorea afişul cu un cântăreţ, Sattar, deja foarte îndrăgit în Iran şi care trona în camera ei. Nu mai voia nimic altceva. Cred că, asemenea perechii mele de cizme, promisiunea acestui afiş a liniştit-o, îi ascundea dimensiunea nenorocirii care avea să vină şi pe care, fără îndoială, o presimţea.

Reza locuise într-o casă din incinta palatului. Obloanele erau închise de un an, de la plecarea lui. Toate hăinuţele lui de copil pe care le păstrasem cu o infinită tandreţe, casetele cu primele lui cuvinte, cu primii lui paşi, albumele lui de fotografii, toate amintirile erau acolo. Nu m-am gândit nici măcar să-l sun, am lăsat tot, iar astăzi aş da orice să regăsesc acele comori…

Dimineaţa era pe sfârşite, regele era în continuare închis în birou; dar acum, cu fiecare minut care trecea, atmosfera din palat devenea mai apăsătoare. Simţeam suferinţa acestor femei şi bărbaţi, dintre care cei mai în vârstă îl slujiseră pe Reza Khan, tatăl soţului meu, unii asistaseră şi la căsătoria noastră, cu douăzeci de ani în urmă. Toţi păreau uluiţi de perspectiva plecării noastre, umblau de colo-colo într-o tăcere ciudată, iar în această rătăcire nu se zărea nici un strop de speranţă. Nu trebuia să ne purtăm aşa, nu trebuia să ne pierdem încrederea.

Se adunaseră să ne salute. Le-am explicat că ne pregăteam să retrăim una dintre acele perioade dureroase care au existat mereu în lunga istorie a Iranului, dar vor veni şi vremuri mai bune şi ne vom reîntâlni să aplaudăm întoarcerea regelui. Cine s-ar fi putut gândi ce coşmar avea să ne întunece ţara? Ne-am reţinut lacrimile; câţiva au mai avut puterea să zâmbească, iar eu am oferit fiecăruia câte un obiect preţios, o bijuterie personală sau câţiva bani, aşa cum se face înainte de o lungâ despărţire pentru a întări forţa legăturii.

În cele din urmă, a apărut şi regele. Când l-au văzut, oamenii au început să plângă. El, atât de stăpân pe sentimentele lui, părea că luptă să-şi ascundă emoţia. A spus fiecăruia câteva vorbe. Mulţi dintre ei, printre suspine, l-au rugat să rămână, să nu-i părăsească. Când am fost anunţaţi că cele două elicoptere care trebuiau să ne ducă la aeroportul Mehrabad erau gata să decoleze, personalul palatului s-a adunat spontan pe trepte. De data aceasta chiar plecam, bagajele noastre fuseseră luate. Câţiva ne-au întins mâinile, îmi amintesc şi acum chipurile lor răvăşite. Regele a adresat tuturor un ultim salut, eu le-am sărutat pe femeile care îmi erau cele mai apropiate, după care, în zgomotul motoarelor, am văzut cum dispare palatul în spatele pădurii de clădiri din Teheran.

Cele două elicoptere s-au plasat aproape de pavilionul imperial (unul ne transporta, celălalt era rezervat personalului de securitate). Acolo ne aştepta un grup micuţ de oameni, ofiţeri şi câţiva civili înghesuiţi unii în alţii, luptând împotriva rafalelor îngheţate care măturau asfaltul. Regele le ceruse oamenilor să rămână la posturile lor în aceste zile grele, era mai important acest lucru decât să vina la Mehrabad. Acest aeroport pe care l-am văzut în plină extindere, în plină efervescenţă, traversat permanent de vacarmul reactoarelor, părea dintr-o dată mort. Rămase la sol din cauza grevei, avioanele ofereau o imagine lugubră, iar dinspre cerul incredibil de gol nu venea decât şuieratul încăpăţânat al vântului dinspre Munţii Elburz.

Încordat, stând foarte drept, soţul meu i-a salutat pe aceşti prieteni atât de credincioşi. Atunci pilotul lui particular i s-a aruncat la picioare şi l-a implorat să rămână. Regele s-a aplecat să-l ridice şi, în acel moment, emoţia, suferinţa l-au copleşit – am văzut cum i s-au umezit ochii, lui, cel care se stăpânea întotdeauna. Mai mulţi ofiţeri care nu-şi mai ascundeau lacrimile l-au rugat, la rândul lor, să nu plece, iar el a schimbat câteva cuvinte în particular cu şeful de stat-major al armatei.

Ziarişti iranieni asistau la acest rămas-bun, uşor retraşi – presa străină nu fusese invitată. După câteva clipe, regele i-a observat şi s-a dus spre ei. Tocmai îl numise pe Shapur Bakhtiar la conducerea Guvernului, iar la acea oră noul prim-ministru aştepta să-şi primească învestirea de la Parlament. Regele nu voia să părăsească ţara înainte ca Parlamentul să-i fi confirmat decizia. „Cum am anunţat încă din momentul numirii Guvernului, le-a spus el jurnaliştilor, mă simt obosit şi am nevoie de odihnă. De asemenea, am declarat că, dacă lucrurile se vor desfăşura cum trebuie şi Guvernul va funcţiona, voi pleca într-o călătorie. Această călătorie începe acum.”

Am adăugat că ţara noastră, în lunga ei istorie, a cunoscut multe momente dramatice, dar că asta nu m-a făcut să-mi pierd încrederea: cultura şi identitatea iraniene vor supravieţui.

Iată-ne plecând în „călătorie”, dispărând pentru a lăsa tuturor timp să-şi liniştească spiritul, iar urii vreme să se potolească. După câteva săptămâni, oamenii vor înţelege… Da, trebuia să credem, să credem în viitor. Nu voiam cu nici un preţ să cedez disperării.

Au mai trecut câteva minute într-o tensiune dureroasă, apoi regele a fost informat că Majeles (Parlamentul) tocmai îl învestise pe Shapur Bakhtiar cu funcţia de conducător al Guvernului. Un elicopter avea să-l aducă în câteva clipe la aeroport.

Şi, într-adevăr, am văzut elicopterul, apoi pe el aplecându-se sub elice, apoi aranjându-şi mustaţa şi înfăţişarea, mergând până la pavilion. Era însoţit de către preşedintele Parlamentului, Javad Said. Cei doi bărbaţi s-au înclinat în faţa noastră şi ne-au salutat cu multă emoţie. „Acum, totul este în mâinile voastre, i-a spus cu blândeţe soţul meu domnului Bakhtiar. Sper că veţi reuşi, vă las Iranul, vouă şi lui Dumnezeu.”

Treizeci şi şapte de zile mai târziu domnul Bakhtiar era nevoit să fugă, să se salveze de la moarte, destituit din funcţie în favoarea primului guvern islamic, numit de către ayatollahul Khomeini.

Imamul Moscheii de Vineri din Teheran, doctorul Hassan Emani, care era prezent la toate plecările noastre pentru a spune rugăciuni tradiţionale, nu era lângă noi în acea zi cumplită. S-a spus ulterior că acest preot care ne era apropiat a lipsit pentru a-şi exprima astfel dezaprobarea. Adevărul era mult mai trist: spitalizat, avea să moară la Geneva, câteva săptămâni mai târziu.

Acum puteam pleca. Înaintând cu greu contra vântului, am ajuns la avionul pe care îl foloseam pentru călătorii oficiale, un Boeing 707, albastru cu alb, botezat Shahine („Erete”). În pragul pasarelei, regele s-a întors, iar micul grup care ne însoţise a încremenit. Această imagine mi-a rămas în amintire ca o emoţie de nesuportat. Oamenii prezenţi acolo erau ofiţeri, piloţi, personalităţi de la Curte, membri ai Gardei Imperiale care îşi dovediseră curajul. Şi totuşi se simţea acolo o suferinţă de nedescris. Unul câte unul, ei au sărutat mâna regelui, cu chipurile înecate în lacrimi. Chiar şi domnul Bakhtiar, care ceruse această plecare, avea ochii plini de lacrimi.

„Dovezile de credinţă pe care le-am primit în clipa plecării m-au răscolit, va scrie regele mai târziu, în Memorii. Se lăsase o linişte adâncă, sfâşiată doar de suspine.”

În cele din urmă ne-am urcat în avion, urmaţi de cele câteva persoane care au dorit să ne însoţească. Amir Aslans Afshar, conducătorul protocolului, era unul dintre acei oameni care, împreună cu oamenii de Ia Gardă, ne asigurau securitatea personală. La fel ca el erau şi Kambiz Atabai, al cărui tată, Abolfath Atabai, îl slujise pe Ahmad Khan şi pe Reza Khan înainte să-l slujească pe soţul meu şi coloneii Kiumars Jahanbini şi Yazdan Nevissi. Şi alţi oameni, care erau în serviciul nostru de multă vreme, au dorit să ne însoţească. În ultima clipă, realizând că nu era nici o femeie în anturajul meu, am rugat-o pe doctoriţa Liussa Pimia, pediatrul copiilor mei, de care mă legau chestiuni familiale, să fie aşa de bună, încât să mă însoţească în această călătorie cu destinaţie nesigură. Iar ea a acceptat imediat, lăsându-şi în urmă familia pentru a se îmbarca doar cu o simplă valiză cu haine. În fine, mai făcea parte din echipaj şi bucătarul nostru. Presimţind, probabil, că nu va mai revedea Iranul multe luni de acum înainte, acest ins excesiv de scrupulos şi-a luat cu el colecţia de oale enorme de aramă şi sacii cu năut, cu orez, cu linte… Pe scurt, fiecare se agăţa de ce putea.

De cum a urcat la bord, regele s-a aşezat la pupitrul de comandă al avionului. Pilotatul era dintotdeauna una dintre cele mai mari plăceri ale lui. Astfel, în ciuda atmosferei apăsătoare sau poate tocmai datorită ei, el voia să preia comanda acestei călătorii care avea să-l îndepărteze definitiv de Iran, să-l smulgă de lângă ai lui. N-am păstrat nici o amintire a decolării, năucită de violenţa pe care o trăisem în ultima vreme, dar mândrindu-mă în sinea mea că n-am cedat.

Soţul meu a pilotat cât timp am survolat Iranul; odată ieşiţi din spaţiul nostru aerian, a predat comanda şi a intrat în cabină. Atunci am fost perfect conştientă de prăpastia imensă spre care ne împingea istoria şi, convinsă că aveam să-mi pierd minţile dacă nu făceam chiar atunci ceva pentru a rezista, am avut ideea să chem lumea în ajutorul ţării noastre nefericite. Lăsam în urmă grupuri de revoltaţi lipsiţi de toate cele necesare şi care aveau să fie în curând hăituiţi din toate părţile. Trebuiau ajutaţi urgent, trebuiau alertaţi conducătorii statelor apropiate nouă. Chiar în momentul acela am cerut permisiunea regelui să trimit mesaje unora dintre ei. M-a privit curios şi a consimţit. Atunci, cu ajutorul domnului Afshar, am început să scriu acele mesaje.

În ziua aceea, pentru prima dată în timpul acelui lung exil, în drumul nostru spre Assuan, în sudul Egiptului, m-am apucat să înnegresc febril primele pagini ale unui caiet care avea să mă însoţească până la moartea regelui, optsprezece luni mai târziu.

Transcriu aici câteva pasaje: „Ianuarie 1979.

A fost groaznic la palat, aşa de groaznic!… Ultimele lucruri de făcut, ultimele telefoane de dat, suspinele unora şi ale altora… Să nu te laşi doborât de disperare, să nu plângi, să ai încredere… Îmi las toată viaţa în urmă, păstrez speranţa că mă voi întoarce, dar, în acelaşi timp, inima mea este frântă de supărare. Toţi oamenii care se aruncau la picioarele noastre la palat, rugăminţile lor, întrebările lor: «Unde plecaţi? Când vă întoarceţi? De ce ne părăsiţi? Suntem orfani, orfani…» «Nu, ridicaţi-vă, aveţi încredere în Dumnezeu, ne vom întoarce. Sunteţi ofiţeri, nu trebuie să plângeţi».

Şi eu plângeam în mine, dar ei nu mă vedeau.

Să zâmbesc la aterizarea elicopterului, să găsesc cuvinte potrivite, să fiu întotdeauna tare.

«Sunt sigură că uniunea nafională va învinge, am încredere în poporul iranian», le-am declarat ziariştilor. «Dumnezeu să v-ajute», mi-a spus unul dintre ei. După care toată lumea s-a îndreptat spre avion. Acolo, oamenii au căzut în genunchi la picioarele regelui, soţul meu era răvăşit, cu ochii în lacrimi. Piloţi, ofiţeri, ziarişti, gărzi suspinau cu toţii.

Ne-am înălţat pe cerul imens şi gol. Am sentimentul groaznic de dureros că am pierdut totul: copiii, prietenii, ţara. Sentimentul că inima îmi este ruptă în bucăţi. Aş fi preferat să mor în ţară decât să rătăcesc aşa. Unde vom ajunge? Cum vom continua să trăim, să respiram cu inima sfâşiată?”

Adolescentă, pe când mă gândeam la viitorul meu, îmi închipuiam că voi trăi lângă un bărbat cult, de care voi fi mândră. Dar nu mă gândeam să mă mărit înainte de a-mi fi terminat studiile, într-o epocă – la sfârşitul anilor '50 – în care din ce în ce mai multe femei se mobilizau să participe la dezvoltarea Iranului.

În acelaşi timp, nimic nu mă făcea să cred că mă voi căsători cu primul bărbat al ţării noastre.

— De ce m-ai ales pe mine? L-am întrebat într-o zi pe rege.

Iar el, zâmbind uşor, mi-a spus:

— Într-o după-amiază, într-una din primele noastre întâlniri, ne jucam cu discul. Eram mulţi, o echipă întreagă. Majoritatea discurilor cădeau pe pământ în loc să-şi atingă ţinta, iar tu, foarte drăguţă, alergai imediat să le ridici pentru toată lumea. Eram deja îndrăgostit de tine, dar din ziua aceea ţi-am iubit simplitatea.