PARTEA I.

Am păstrat mărturia uimită a tatălui despre mine în primele zile de viaţă: un caiet de şcoală cu desenele lui, cu frazele lui pline de tandreţe. A consemnat totul: greutatea mea, primele gângureli, tot ceea ce i-a atras atenţia, evident, beat de fericire fiind. Şi, brusc, încântarea cade în cel mai cumplit coşmar: „Vinerea aceasta, scrie el pe pagina a cincea, este una dintre cele mai triste zile din viaţa mea: Farah a răcit. Doica aceasta proastă n-a fost suficient de grijulie. Eram în mijlocul Teheranului când am aflat. Am închiriat o maşină pentru a urca mai repede la Shemiran. Biata mea fetiţă era culcată, cu o expresie chinuită şi respira cu greutate. Mama ei plângea. În cele din urmă a sosit şi doctorul Tofigh: anghină acută! Are febră mare. Toată noaptea i-am pus comprese, n-am dormit până în zori”.

Şi dedesubt o schiţă cu mine în pat, cu o compresă mare pe frunte, sub un mare semn de întrebare. „Va supravieţui?” pare să se întrebe tatăl meu. În stânga, suspină mama şi, pe partea cealaltă, tata s-a desenat pe sine cu fruntea în mâini, în mod evident doborât de durere.

Totuşi, peste câteva zile, starea mea s-a ameliorat. „Graţie lui Dumnezeu, scrie tatăl meu, Farah se simte mai bine, dar noi am plâns cu lacrimi de sânge…”

Eram în 1939. Locuiam atunci într-una din casele acelea de început de secol, cu grădina împrejmuită, în nordul Teheranului. Am crescut în acea casă pe care o împărţeam cu fratele mamei mele, unchiul Mohammad-Ali Ghotbi şi cu soţia lui, Louise. Fiecare familie dispunea de o cameră mare la parter şi împreună aveau un salon. Potrivit tradiţiei iraniene, etajul – saloanele şi sala de mese – era rezervat exclusiv invitaţilor, recepţiilor. Mai era acolo totuşi şi biroul tatălui meu.

Familia Ghotbi avea un băiat cu şase luni mai mare decât mine, astfel încât vărul meu Reza a fost, cu siguranţă, primul chip de copil căruia i-am zâmbit. Am făcut primii paşi împreună. Reza a fost pentru mine fratele pe care nu l-am avut niciodată.

Mult mai târziu am aflat că părinţii mei îşi mai doriseră un copil, dar că efectele dramatice ale celui de-al doilea război mondial în Iran îi făcuseră să renunţe la această idee. Ocupată de trupele britanice şi sovietice în august 1941, ţara nu mai oferea nici o perspectivă. Şi această situaţie a durat aproape patru ani…

Am rămas deci singurul copil şi, poate, cu atât mai important în ochii părinţilor mei. Mi s-a povestit cum tatăl meu era îngrijorat. Trăia terorizat de gândul că m-aş putea îmbolnăvi şi, cum pe la noi nu apăruseră încă toate vaccinurile, se gândea că ar fi mai înţelept să interzică tuturor să mă atingă şi, mai ales, să mă sărute. Însă asta nu m-a împiedicat să iau toate bolile copilăriei şi, cu cât creşteam, cu cât deveneam mai independentă, cu atât mai puţin îmi putea interzice să intru în contact cu oamenii.

Cei mai apropiaţi, în afară de familie, erau oamenii din casă, adică doica mea, Monavar, o femeie tânără, încântătoare şi amuzantă, pe care o iubeam mult, bucătarul, servitoarea şi doi bărbaţi pe care tatăl meu îi folosea pentru diferite treburi pe lângă casă. Reza şi cu mine îi îndrăgeam pe toţi, cu atât mai mult cu cât ei ne primeau mereu cu braţele deschise şi ne răsfăţau tot timpul. Locuiau într-o clădire modernă, în cealaltă parte a curţii. De cum plecau părinţii noştri, dădeam fuga la ei. Ne ţineau pe genunchi şi ne povesteau tot felul de întâmplări înfricoşătoare uneori, din care întrevedeam o lume mult mai rea şi mai misterioasă decât cea pe care ne-o descriau mamele noastre.

Într-o dependinţă a aceleiaşi clădiri era depozitată hrană pentru mai multe luni – linte, orez, zahăr, migdale, ulei etc. Îmi amintesc adesea ţipetele de frică ale mamei când se aventura în rezerva aceea şi vedea şoareci. Bucătarul o ajuta, iar eu şi cu Reza, extrem de încântaţi, ne înfundam călcâiele în grânarul acela plin de mirosuri tari care ne erau încă străine.

Această lume pe care părinţii noştri o vedeau plină de boli şi de pericole, o auzeam fremătând în spatele zidurilor înalte de cărămidă ale gardului. Bineînţeles că nu aveam voie să ieşim pe stradă, dar de cum părinţii noştri se întorceau cu spatele, ne aşezam pe treptele verandei şi priveam prin grilaj acel du-te-vino al oamenilor. Eram în timpul ocupaţiei, viaţa nu era tocmai uşoară. Îi auzeam adesea pe oamenii mari vorbind despre războiul care se purta departe, dincolo de munţi, la temutul nostru vecin din nord, URSS-ul. Şi apoi jeepurile soldaţilor britanici ne atrăgeau mereu privirile.

În vremea aceea, pe la noi treceau mulţi cerşetori. Nu ştiam cum îi cheamă, dar, ştiind că vor veni, părinţii noştri nu aruncau nimic. Le dădeam mâncare, dar şi haine şi jucării pentru copii. Vara, strada era plină de copii, iar noi stăteam de vorbă cu cei care aveau voie să se joace pe afară. Încă se mai circula cu trăsura pe vremea aceea – foarte puţini aveau bani să-şi cumpere o maşină. Îmi aduc aminte că una dintre distracţiile preferate ale puştilor era să se agaţe de partea din spate a trăsurilor pentru a se bucura şi ei de o plimbare. Acest lucru ne fascina. Şi mai interesant era când pietonii îl anunţau pe un ton complice pe vizitiu: „Vezi că ai pe cineva în spate!” Atunci vizitiul îl desprindea pe micuţul clandestin cu o lovitură de bici. Ni se tăia respiraţia.

Dar spectacolul străzii care ne încânta cu adevărat era dat de vânzătorii ambulanţi. Ei cărau fructe de sezon pe spinarea măgarilor sau în cărucioare de lemn pictate de mână sau pe nişte platouri mari, pe care le purtau în echilibru pe cap. Iarna vindeau mandarine, portocale, sfeclă, pe care o coceam în cuptor. Aşteptam apoi cu nerăbdare primăvara, când mâncam căpşune, prune, migdale proaspete, ridichi, ceapă albă, tot felul de plante: mentă, tarhon, busuioc, pe care vânzătorii le udau constant… În cele din urmă, în primele zile de vară, întotdeauna aşa de călduroase la Teheran, apăreau cireşele, merele cu aromă de trandafir, caisele, puţin mai târziu pepenii verzi şi galbeni. Apăreau, bineînţeles şi vânzătorii de îngheţată! Pe aceştia îi adoram, dar, normal, ne era interzis să ne apropiem de ei. Părinţii noştri ne explicau permanent cât de periculoasă este îngheţata pentru sănătate, cum este ea plină de cei mai răi microbi cu putinţă. Şi totuşi, îmi aduc aminte cum săream peste verandă ca iepurii ca să punem mâna pe o porţie din otrava delicioasă prinsă între napolitane… Acadelele iraniene, pe care le numeam „Cocoşi de zahăr”, ne erau, de asemenea, interzise, pentru că părinţii noştri erau convinşi că strânseseră pe ele tot praful de pe stradă.

Dar cea mai periculoasă era apa, această apă aşa de preţioasă în Iran şi al cărei comerţ avea un rol important în viaţa cotidiană a Iranului din epoca aceea. Apa potabilă era rară, provenea din două izvoare care permiteau aprovizionarea capitalei. Ea era adusă cu ajutorul unor cai ce trăgeau cisterne cu apă prin tot oraşul. Ca şi vânzătorul de legume, vânzătorul de apă îşi anunţa prezenţa prin-tr-un strigăt aparte. Scoteam atunci urcioarele pe care ni le umpleau pentru câţiva bănuţi.

Apa pentru toaletă şi menaj era adusă din Munţii Elburz, care mărgineau Teheranul. Era o reţea de ţevi care se întindeau la suprafaţă şi irigau toate străduţele. Fiecare cartier avea o zi în care putea să capteze apa curentă şi mâloasă. O deviai cu ajutorul unor baraje micuţe şi curgea câteva ore într-un rezervor de sub casă sau într-un bazin special, săpat în curte sau în grădină. Noi aveam şi rezervor şi bazin şi-mi amintesc cu câtă curiozitate observam că în acesta din urma se deversau toate resturile adunate pe drum: coji de pepene, frunze moarte, chiştoace de ţigară, cioturi de lemn etc. După o zi sau două, apa se decanta şi noi o puteam pompa ca să umplem cisterna din pod care servea drept castel de apă pentru bucătărie şi băi. În ciuda varului pe care îl puneam în cisternă, viermii mişunau peste tot şi părinţii noştri ne recomandau să nu bem niciodată apă de la robinet.

În furnicarul fascinant al străzii se ivea din când în când şi vânzătorul de jucării cu „magazinul” său ambulant, pe care-l căra pe cap şi în care se amestecau toate minunăţiile la care visau toţi copiii de pe atunci: fluiere de lemn sau de lut ars, mulinete de hârtie multicoloră, baloane, rachete şi castanietele acelea de pe la noi, făcute din două discuri legate cu un burduf de hârtie… Uneori puteam să ne cumpărăm câte o jucărioară, dar în general jucăriile ni le făceam noi sau ne ajutau cei de acasă. Îmi aduc aminte că ne plimbam păpuşile în cutii de pantofi, că băieţii împingeau cercuri care erau de fapt roţi vechi de bicicletă, că trotinetele noastre erau rezultatul unor restaurări savante… În acelaşi timp, aveam şi două minunăţii care se distingeau dintre toate: o păpuşă care spunea „mama” şi o bicicletă adevărată, dar pentru copii, făcută de faimoasa firmă englezească B. S. A.

În spatele vânzătorului de jucării îşi făcea apariţia, de cele mai multe ori şi magicianul cinematografului ambulant. Acesta împingea o maşinuţă plină cu alămuri scânteietoare, cu patru lunete prin care orice copil putea să privească în schimbul unui bănuţ. Atunci omul făcea să-ţi treacă prin faţa ochilor imagini sau desene care ilustrau povestea fantastică pe care o spunea o voce schimbătoare, plină de nuanţe, de emoţii sau de râs. Câteodată, vocea cânta. Era peste puterile noastre să renunţăm la această desfătare numită „Shahr-e Farang”, adică „Oraşul Europei”. Dar şi acest lucru ne era interzis. Părinţii noştri se temeau să nu luăm conjunctivită, acea boală foarte uşor transmisibilă care ataca ochiul şi îi orbea pe numeroşi copii.

Reza şi cu mine am fost norocoşi că am scăpat de conjunctivită, dar varicela nu m-a mai ocolit. Mai puţin periculoasă decât conjunctivita, aceste ciupituri ca de ţânţar lasă urme care nu mai dispar însă niciodată. Ale mele sunt pe mâna dreaptă. Tatăl meu a spus că am avut totuşi mare noroc – mulţi rămân cu ciupiturile pe faţă – dar asta nu înseamnă că nu a insistat ca doctorul să încerce să micşoreze cicatricea. Mama îşi amintea cuvintele lui şi mi le spunea: „Nu se ştie niciodată, doctore, poate că într-o zi oamenii îi vor săruta mâna fetei mele…”

În ciuda nenumăratelor ispite ale străzii, cea mai mare fericire a copilăriei mele era să fug vara din Teheran până în Shemiran, pe coastele Munţilor Elburz. Părăseam cuptorul, canicula prăfoasă a Teheranului pentru aerul uşor al piscurilor, pentru răcoarea nesperată a serilor. Acum Shemiran este un cartier bogat şi jinduit din nordul Teheranului; pe vremea când eram copil, era un târguşor savuros, la vreo doisprezece kilometri de centrul oraşului şi la o mie opt sute de metri altitudine. Pentru lunile de vară, părinţii noştri închiriau o vilă în acest paradis bucolic. Cel mai mult îmi plăcea să călătoresc. Ne adunam cu toţii în Fordul cel mare al tatălui meu. Oamenii casei ne urmau în trăsuri. Era o caravană, un adevărat exod. Iubeam la nebunie drumul care şerpuia printre platanii enormi şi trandafirii galbeni pe care îi culegeau mamele noastre pentru a face dulceaţă.

La Shemiran găseam o droaie de verişori şi de prieteni ai căror părinţi aveau proprietăţi acolo. Mă jucam uneori cu păpuşa, dar niciodată pentru mult timp. Mă purtam mai degrabă ca un băiat, preferam jocurile cu mingea, jocul de-a v-aţi ascunselea, plimbările pe câmp şi la munte, pe jos sau călare pe măgar, tot ceea ce mă putea scăpa de siestă. Îmi plăcea, de asemenea, să construiesc case de pământ, să stau cu mâinile în noroi sau să sparg nuci necoapte de la care mă murdăream foarte tare pe degete. Îmi aduc aminte că mă curăţăm frecându-mă cu frunze de dud roşu. Eram înnebunită după căţăratul în copaci. Copacii erau prietenii mei. Ştiam fiecare păr, măr, nuc, moşmon, dud şi mi se întâmpla ca, odată urcată în copac, să uit jocul şi să nu mai am nici un chef să cobor. Îmi încropeam un culcuş confortabil din crengi, peste care aşezam o pătură. Imensitatea cerului mă vrăjea şi visam, uneori până seara, când toţi se îngrijorau pentru că eram de negăsit.

La Shemiran, serile erau încântătoare. Ne reîntâlneam cu toată familia în piaţa sătucului. Acolo, mici vânzători ne ofereau frigărui, porumb copt, nuci verzi, toate felurile de prăjituri şi zaharicale şi, bineînţeles, îngheţată, de care aveam şi noi voie să mâncăm măcar o dată. În timp ce părinţii se plimbau sau stăteau comod pe terase la cafea, noi, copiii, ne alergam printre dughene, ameţiţi de râs şi de dulciuri. Uneori, la întoarcere, aveam voie să dormim cu toţii în salonul cel mare. Se aşezau atunci saltele direct pe podea pentru mine şi Reza, ceea ce pentru noi, care dormeam toată iarna în camera părinţilor, era o sărbătoare incredibilă, ni se părea că lumea s-a întors pe dos.

Dar lumea aceea mai era încă în război când am păşit pentru prima oară la Şcoala Italiană de la Teheran. Părinţii mei aleseseră această şcoală în special pentru că se învăţa franceză, iar tatăl meu era francofon, ataşat în Franţa. Provenind dintr-o familie mare din Azerbaidjan, care servise la Curte în vremea dinastiei Qajar, apoi sub Reza Khan, fiul unui diplomat care vorbea curent franceza şi rusa, tata a fost trimis la vârsta de 12 ani la Şcoala de Cadeţi de la Sankt-Petersburg împreună cu fratele lui mai mic, Bahram. Revoluţia Bolşevică din 1917 i-a surprins acolo – tatăl meu avea atunci 16 ani – iar ei au fost nevoiţi să fugă cu ajutorul ambasadorului nostru. Tatăl meu a ajuns apoi în Franţa unde şi-a terminat studiile preuniversitare, a studiat Dreptul şi a fost admis la Şcoala de Ofiţeri de la Saint-Cyr. Absolvent, s-a întors în Iran pentru a servi în armata pe care o comanda Reza Khan, tatăl viitorului meu soţ. Originară din Gilan, pe ţărmul Mării Caspice, descendentă a lui Ghotbeddine Mohammad Gilani, sufist venerat, mama studiase la Şcoala Jeanne d'Arc din Teheran, locuind la călugăriţele franceze, la care urma să merg şi eu peste câţiva ani.

Când am intrat la Şcoala Italiană, aveam şase ani. Îmi aduc aminte că mama mă îmbrăcase cu o bluză albă şi cu o fustă ecosez şi că eram foarte speriată. Mi se spusese că trebuia să mă alătur celorlalţi copii, dar eu am rămas în colţul meu, strângând cu putere ghiozdănelul în care mama îmi strecurase un caiet, un creion şi un măr pentru recreaţie…

Cu toate acestea, am îndrăgit repede şcoala şi, dincolo de ea, tot ceea ce noua mea viaţă îmi aducea legat de ideea de libertate, de deschiderea către lume. Uneori, tata mă ducea la şcoală cu Fordul, dar de cele mai multe ori însărcina vreo servitoare să mă conducă şi la dus şi la întors, dându-i de fiecare dată bani de trăsură. În mod sigur femeia îi păstra pentru ea, căci îmi aduc şi acum aminte cu plăcere de drumurile lungi făcute pe jos de-a lungul străzilor din Teheran, cu salcâmi de o parte şi de alta. Iubeam salcâmii în floare şi chiar şi astăzi parfumul lor îmi stârneşte dorul de Teheran.

La şcoală ne învăţau şi Coranul. Sau, mai exact, ne învăţau să citim din Cartea Sfântă, fără să ne explice şi semnificaţia celor citite. Ceea ce mă mira cel mai tare era că nu aveam voie să urmărim rândurile cu degetul, ci trebuia să ne facem un fel de deget din hârtie. Părinţii mei erau musulmani şiiţi, ca majoritatea iranienilor, dar mama era mai practicantă decât tata. Ea participa la ceremonii în cadrul cărora credincioşii povesteau cu multă emoţie vieţile martirilor. Atunci mama, la fel ca toate femeile de acolo, plângea în hohote, de multe ori în prezenţa unor bocitoare profesioniste. Noi, copiii, eram prea mici să înţelegem, dar îndrăgeam mult aceste reuniuni pentru că, la sfârşit, femeile se întremau cu dulciuri şi ne chemau şi pe noi să mâncăm.

Mama ţinea postul şi îşi făcea rugăciunile pentru Ramadan, dar nu ne obliga şi pe noi să facem la fel: Reza şi cu mine mâncam mai puţin decât de obicei, făcând ceea ce iranienii numesc „Ramadanul păsării”. Eu însă o însoţeam pe mama în vizitele ei la locurile sfinte. Era o ocazie bună să ne reculegem şi să ne punem dorinţe. Îmi aduc aminte cum am fost, când eram mică, în oraşul sfânt, unde era înmormântat bunicul meu. Câţiva ani mai târziu, pe la 7 sau 8 ani, pe când mă aflam într-un locaş de cult pe malul Mării Caspice, am fost victima unei scene aparent banale, dar care mi-a marcat puternic sufletul de copil. Pentru că nu purtam nimic pe cap, un mollah m-a apostrofat: „Acoperă-ţi părul c-o să te duci în iad!”

Niciodată n-am putut uita groaza pe care mi-a strecurat-o în suflet intoleranţa omului aceluia şi pe care o va trezi ayatollahul Khomeini treizeci şi patru de ani mai târziu.

Îl găseam adesea pe tatăl meu scriind sau citind în biroul lui de la primul etaj. De multe ori asculta la radio – emisiuni în persană sau în limbi străine. Nu l-am văzut niciodată în uniformă, era întotdeauna îmbrăcat în costume elegante. Chiar şi când juca tenis (sportul lui preferat) purta o vestă albă şi un pantalon imaculat. Fusese consilier juridic în armată, iar în timpul războiului muncise la Ambasada Iugoslaviei. Îmi aduc aminte cât eram de supărată când pleca de acasă. Plecarea lui mă sfâşia, ca şi cum nu s-ar mai fâ întors. Să fi avut, oare, intuiţia nefericirii care ne pândea? Oricum, plângeam. Şi plângeam aşa de rău, că mama ajunsese să îmi ascundă faptul că pleacă. Dar seara, când se aşeza lângă mine să facem temele, uitam deja totul. Când trebuia să participe la un dineu mă consola cu un cadou micuţ pe care îl găseam dimineaţa sub pernă.

Sfârşitul celui de al doilea război mondial a provocat la noi criza Azerbaidjanului. Dacă am trăit aceste evenimente ca pe o dramă personală, în ciuda vârstei mele fragede, a fost pentru că aceasta era provincia natală a tatălui meu, în care trăiau unchii şi mătuşile mele care, atunci, au fost alungaţi. Ocupaţi în sud de trupele britanice şi în nord de cele sovietice, Iranul avea să fie eliberat o dată cu instaurarea păcii. Anglia şi URSS-ul se angajaseră, printr-un tratat din ianuarie 1942, să-şi retragă soldaţii de pe teritoriul nostru, cel mai târziu după şase luni de la încetarea ostilităţilor. Cele două ţări au respectat acest tratat, dar Moscova şi-a menţinut trupele în continuare în Azerbaidjan. Partidul Comunist Iranian Tudeh, înfiinţat în 1942, prosperase vizibil în Azerbaidjan, profitând de prezenţa sovieticilor. Conducătorul lui, Jafar Pishevari, cerea acum autonomia provinciei. Era evident că URSS-ul aştepta pur şi simplu ca Azerbaidjanul să-i cadă în plasă.

E puţin spus că această eventualitate a fost trăită ca o tragedie de către părinţii mei. Din familia mamei, unchii şi mătuşile au rămas traumatizaţi de lovitura de stat a comuniştilor, care, în 1920, îi gonise din provincia Gilan ce fusese declarată o perioadă drept „Republica Sovietică Socialistă Gilan”. Din această cauză ajunsese mama la Teheran încă din copilărie. Şi iată că lucrurile se repetau, de data aceasta lovitura fiind îndreptată împotriva familiei tatălui meu!

Din anii '45- '46, când am fost martora disperării părinţilor mei, martora nefericirii unchilor şi a mătuşilor, mi-a rămas teama faţă de comunişti pe care am simţit-o vreme îndelungată. Nu-i iubeam, îmi era frică de ei pentru că erau împotriva regelui. Nu arătam prea multă înţelegere pentru politică. În ochii părinţilor mei care erau regalişti! Şi respectau legea cu stricteţe, Tudehul era un partid care trăda Iranul, reprezenta răul absolut pentru că, prin acţiunile lui, dădea unei alte puteri o parte din teritoriul nostru.

Prima mea amintire despre tânărul rege, de care aveam să-mi leg viaţa treisprezece ani mai târziu, datează din 1946. Mohammad Reza Pahlavi domnea din 16 septembrie 1941. Îi urmase tatălui său, Reza Khan Cel Mare şi avea să ţină frâiele unei naţiuni îngenuncheate de ocupaţie. Eliberarea Azerbaidjanului a fost, cu siguranţă, primul gest istoric care i-a adus recunoştinţa iranienilor.

Guvernul Teheranului, condus de un diplomat genial, prim-ministrul nostru, Ghavam-Os-Saltaneh, susţinut de opinia internaţională, a sfârşit prin a-l convinge pe Stalin să-şi respecte semnătura. Pe 10 mai 1946, trupele sovietice au primit ordin să evacueze provincia iraniană. Dar acest lucru nu însemna că Azerbaidjanul, care fusese proclamat provincie autonomă, ar fi rămas neocupat de revoltaţii din Tudeh. Armata a fost deci trimisă pentru a stabili ordinea şi, pe 12 decembrie 1946, Tabriz, capitala, a fost în cele din urmă eliberată.

Părinţii mei erau nebuni de fericire, era o zi mare. Când s-a aflat că regele, întorcându-se din Azerbaidjan, urma să treacă prin Teheran, toată lumea a ieşit în stradă pentru a-l aclama. Tot oraşul era afară. Urma să treacă pe stradă, chiar pe la colţul casei noastre. Aveam acolo un garaj pe acoperişul căruia ne-am urcat cu toţii. Oamenii se împingeau, strigau, aplaudau. În cele din urmă, regele şi-a făcut apariţia, ceea ce a fost o imagine uluitoare pentru un copil de 8 ani, cât aveam eu pe atunci.

Seara sau a doua zi, am sărbătorit evenimentul în familie. Eu nu văzusem niciodată Azerbaidjanul, dar tata mi-a promis că într-o zi vom merge împreună să-l vedem. Dar anul următor avea să dispară, fără să fi avut ocazia să mă ducă pe urmele familiei lui.

Boala tatălui meu a venit în momentul în care soarele răsărea şi pe cerul Iranului, dar şi al întregii lumi, în momentul în care am fi putut să începem să ne facem planuri de viitor. El, care ducea o viaţă sănătoasă şi bine organizată, a început brusc să se simtă obosit. În acelaşi timp ochii şi pielea au început să i se îngălbenească. Doctorii au crezut că are hepatită. Din acele prime săptămâni de boală, îmi amintesc în special mâncărimile. Se scărpina fără încetare pe mâini, pe picioare, lucru care îl făcea să fie foarte nervos. Nimic nu-i alina mâncărimile pe timp mai îndelungat.

A fost tratat cu medicamentele cele mai noi împotriva hepatitei, dar lua şi toate leacurile medicinei noastre tradiţionale. În familia noastră, aveam mare încredere în medicina naturală, foarte răspândită în Iran. Chiar şi astăzi recurg la astfel de tratamente pe care le prefer produselor de laborator. A băut extracte de păpădie şi a înghiţit chiar şi peştişori de apă dulce… Dar degeaba, nici mâncărimile, nici culoarea galbenă a pielii nu i-au trecut.

Brusc, această boală care preocupa întreaga casă şi pe care speram, în ciuda evidenţelor, s-o învingem, a început să-i afecteze şi pe alţi oameni, să bulverseze viaţa cotidiană: tata a fost internat la spital. Acest lucru a coincis cu un alt diagnostic alarmant al medicilor. După ce îl trataseră săptămâni întregi de hepatită, acum începuseră să creadă că suferea de cancer la pancreas şi că trebuia operat. Eu n-am aflat acest lucru decât mult mai târziu, dar din acel moment, din ziua spitalizării, am simţit o teamă mută, greu de descris. Ce avea să se întâmple de acum încolo? M-au dus să-l văd. Omul pe care îl vedeam era de nerecunoscut, slăbit, cu pielea feţei întinsă şi de culoarea pergamentului, prea epuizat pentru a-mi spune câteva cuvinte. Dar mai mult decât orice, m-a îngrozit un tub – o „drenă”, mi-a zis mama – prin care i se scurgea din burtă un lichid galben. De ce? De ce suferea? Când se va întoarce acasă? Încremeniţi în tăcere, vizibil afectaţi, mama, unchiul şi mătuşa îmi răspundeau cu un zâmbet forţat: „Nu-ţi face griji, draga mea, o să fie bine”.

Dintr-o dată, nimeni nu s-a mai dus la spital şi, când m-am mirat de acest lucru, mi-au spus că tata plecase în Europa să se îngrijească. Era o minciună, tocmai murise, dar mă agăţam cu toate puterile de această minciună. Ajunsesem chiar să mă laud la şcoală – pe vremea aceea, puţini iranieni erau aşa de bogaţi sau celebri, încât să meargă să se trateze în prestigioasa Europă. Tata se va întoarce deci aureolat de această faimă.

Într-o zi, am surprins-o pe mama şi pe mătuşa Louise suspinând. Mi-au spus că murise o mătuşă a mamei, ceea ce explica starea de apatie a casei şi, în special, a mamei. Şi am crezut. Cred că aş fi fost în stare să înghit orice mi-ar fi spus decât să accept adevărul îngrozitor pe care voiau să mi-l ascundă.

Între timp treceau zilele şi săptămânile, iar noi nu primeam nici o veste de la tata.

— De ce nu ne scrie?

— E bolnav, Farah, iar bolnavii nu pot să scrie.

— Nu-i adevărat şi mătuşa Effat e bolnavă şi îi scrie familiei ei.

Această mătuşă chiar era în Europa şi rudele primeau în mod regulat lungi scrisori de la ea.

Încetul cu încetul nimeni n-a mai vorbit de tata, nici chiar eu, în casa aceea mare şi, evident, îndoliată. Când intram pe neaşteptate într-o cameră, oamenii tăceau sau schimbau brusc subiectul discuţiei. Iar mama plângea încontinuu, palidă şi răvăşită…

Nu pot să spun cum mi-a intrat în cap de-a lungul lunilor ideea că nu-l voi mai revedea niciodată pe tata. Insidios, fără să fie clar formulată. Oficial, tata nu murise pentru că nimeni nu-mi anunţase moartea lui. La vârsta de 17 ani am mers pentru prima dată la mormântul lui (tata se odihneşte în sudul Teheranului) la Emam-Zade Abdollah. Nu era mort oficial, dar îl „pierdusem” în sensul literal al termenului. Un văl de tristeţe mi-a umbrit întreaga viaţă, făcută din pustiu şi din aşteptare. Inevitabilul se produsese, dar fără să pot vărsa o lacrimă. Acum ştiu că oamenii se duc discret la mormântul lui, pe care îl îngrijesc şi-l împodobesc cu flori. Au avut delicateţea să-i şteargă numele ca să nu fie profanat.

Tristeţea avea să mă copleşească patruzeci de ani mai târziu, în urma unei consultaţii la doctor. Eram văduvă de câţiva ani, vorbeam despre acest doliu atât de dureros pentru copii, pentru mine, vorbeam despre trecut şi despre viaţa noastră de familie după atâtea evenimente. Ceva a sunat ciudat în felul în care vorbeam despre „dispariţia” tatălui meu, căci, dintr-o dată, doctorul m-a întrebat de ce nu rostesc explicit: „Dar tatăl dumneavoastră a murit, nu-i aşa? De ce n-o spuneţi?”

N-am crezut că mi se va întâmpla, dar când am pronunţat aceste patru cuvinte atât de grele – „tatăl meu a murit” – am izbucnit în plâns.

Câteva luni mai târziu am fost nevoiţi să părăsim casa cea mare a copilăriei mele; mama şi fratele ei nu aveau posibilitatea să menţină acelaşi nivel de viaţă ca pe vremea tatei. Ne-am mutat la etajul de sus al unei clădiri, într-un apartament care mi-a plăcut din prima clipă, pentru că avea o terasă mare de pe care puteam admira o mare parte din capitală, în special şantierul Universităţii din Teheran. Era începutul anilor '50, Universitatea avea nevoie de clădiri noi pentru a primi generaţiile ce aveau să urmeze. Oare câte ore am petrecut pe această terasă urmărind rotirea macaralelor, forfota camioanelor, observând metamorfoza unui oraş al secolului trecut într-o capitală gigantică, în care se iţiseră clădiri şi străzile o împânziseră ca să primească valurile de automobile? Cred că interesul meu pentru meseria de arhitect, pe care aveam să mi-o aleg câţiva ani mai târziu, datează din vremea aceea. Fratele mamei, împreună cu care locuiam în acelaşi apartament, era arhitect. Seara, îmi plăcea să-l privesc aplecat asupra schiţelor.

Vara, pentru a scăpa de căldură, ne aduceam saltelele pe terasă şi dormeam cu toţii sub cerul liber. Îmi aduc aminte că jocul meu preferat dinainte de a mă cufunda în somn era să agăţ o stea sau luna de unul dintre degetele mele. Ţineam mâna întinsă şi un ochi închis pentru ca iluzia să fie perfectă şi-mi închipuiam că am un inel cu piatră preţioasă… În alte seri, Reza şi cu mine rămâneam fascinaţi de ecranul giantic al cinematografului în aer liber din Teheran, „Diana”, ale cărui lumini umpleau cerul de umbre fantastice.

Lungile vacanţe de la Shemiran au dispărut şi ele din viaţa noastră pentru că mama nu era destul de bogată pentru a-şi permite să închirieze o vilă acolo. Nu mergeam la Shemiran decât pentru scurte sejururi, la unul sau la altul dintre cei trei unchi ai mei care aveau proprietăţi. Dar n-am pierdut nimic pentru că, în schimb, părinţii noştri au hotărât să ne petrecem vacanţele la familiile noastre din Gilan şi Azerbaidjan. Aceste vacanţe şi, mai ales, incredibila călătorie până acolo, sunt, în mod sigur, cele mai frumoase amintiri din perioada de dinainte de adolescenţă. Ne urcam în autocare. Şoselele nu erau asfaltate pe vremea aceea şi pe ferestrele larg-deschise intrau vârtejuri de praf purtate de un vânt arzător. Când ne opream să bem o limondă – nu aveam voie să bem apă – izbucneam într-un râs nebun, din care nu ne mai puteam opri: eram de nerecunoscut, cu părul şi cu sprâncenele albite, transformaţi în bătrânei…

În Azerbaidjan mergeam la fratele tatălui meu, Manucehr, care locuia la Tabriz. Acolo locuiam într-o casă a familiei, mare şi veche. Unchiul ne ducea la picnic pe terenurile lui pline de pomi fructiferi. Atunci mă săturam de caise şi de cireşe. Pentru toţi verişorii noştri care trăiau din agricultura, seceta era o problemă permanentă, obsedantă. Aşteptau să plouă, implorau cerul; eu îmi amintesc cum i-am mulţumit odată pe ascuns lui Dumnezeu pentru că nu aveam pământ, căci această aşteptare a apei devenise încetul cu încetul şi pentru mine o suferinţă. Descopeream greutăţile unei alte lumi, aceleia de la ţară, cu arhaismul şi cu nedreptăţile ei. Nu apăruse încă reforma agrară, iar când un ţăran fura un pumn de grâu pentru a-şi hrăni familia sau făcea vreo greşeală, proprietarul terenului îl bătea sau îl pedepsea foarte aspru. Nu înţelegeam comportamentul acesta, mă revolta şi de câteva ori m-am înfuriat la culme din cauza acestor exploatatori agricoli, până aproape să plâng de indignare. Aveam acelaşi sentiment al nedreptăţii ca atunci când îi vedeam, noaptea, împuşcând gazele din jeepurile lor cu multe reflectoare. Zăpăcite, bietele animale nu aveau nici o şansă. Cum eram un copil iubit de familia lor, mă luau în serios, dar fără să perceapă în mod clar câte dintre purtările lor umilitoare şi crude o şocau pe micuţa citadină care eram.

Când mergeam la sora tatălui meu, la mătuşa Aziz, care locuia în Zanjan, plecam cu jeepul să vizităm satele îndepărtate sau luam parte la serbări. Mătuşa mea profita de aceste călătorii pentru a duce medicamente anumitor familii. Aceste drumuri îmi dezvăluiau dimensiunile şi sălbăticia Iranului, căci erau pline de pericole: trebuia să traversăm râuri, să trecem peste prăpăstii care ne tăiau răsuflarea, să ne apărăm de animale, de lupi mai ales. Din cauza aceasta, oamenii erau înarmaţi. În alte zile, ne plimbam pur şi simplu călare peste câmpuri şi stăteam de vorbă cu ţăranii. La prânz ne aşezam cu toţii pe iarbă, oamenii îşi scoteau cuţitele şi tăiau pepeni verzi. Ei îşi mai aminteau cu groază de vremea când Azerbaidjanul dăduse greş în lupta cu comuniştii. Odată, pe când vizitam un grajd vechi, unul dintre ţărani s-a oprit în faţa unui cal şi mi-a spus:

— Vezi tu, Farah, pe calul acesta unchiul tău, Mahmud Khan, a luptat împotriva tudehilor.

Era un cal alb, foarte bătrân, care stătea în dreptul unei raze de soare. Am păstrat în minte această imagine, emoţionantă şi frumoasă. Toţi acei agricultori luptaseră cu arma în mână împotriva comuniştilor.

Pentru a ajunge la Gilan, unde locuia familia mamei mele, adică fratele ei mai mare, unchiul meu Hossein, trebuia să trecem lanţul Munţilor Elburz, care domină nordul Teheranului de la o înălţime mai mare de 4.500 de metri. Este o călătorie deosebită, de ore întregi înaintam într-un mediu arid şi stâncos, urmând albia unui râu. Brusc, drumul a dat într-o vale înverzită, care se continua cât vezi cu ochii, coborând uşor până la plajele Mării Caspice. Orezăriile şi plantaţiile de ceai se continuau unele după altele într-o atmosferă încărcată de umezeală, sub un cer adesea prea jos şi prea greu. Vara, mirosul orezului copt te îmbăta. Spre deosebire de sudul Munţilor Elburz, care suferă de cele mai multe ori de secetă, câmpiile Gilanului sunt bine irigate. Îmi amintesc bucuria care ne cuprindea când vedeam dintr-o dată smochinii, portocalii, mimozele şi arborele acela cu flori roz, albizzia, pe care noi îl numim „arbore de mătase”.

Unchiul meu avea nişte plantaţii de ceai lângă Lahidjan – ceaiul fusese importat din China cu un secol în urmă. Îmi plăcea să ajut la culesul ceaiului împreună cu verişorii şi cu verişoarele mele. Muncitorii erau plătiţi în fiecare seară în funcţie de kilogramele de ceai strânse. Noi îi ajutam pe cei mai obosiţi să-şi umple coşurile. Am păstrat amintirea acelor tinere mame care nu aveau altă soluţie decât să vină la muncă împreună cu bebeluşii lor. Ca să stea cuminţi şi să doarmă, ele le dădeau o doză infimă de opiu. Odată, unul dintre ei s-a otrăvit, iar noi am încremenit privindu-i mama cum îi turna apă pe faţă şi-l pălmuia ca să-şi revină.

Tot aici ascultam povestea fricii – a exodului – pe care o provocase ocuparea temporară a Gilanului de către comunişti. Dar era clar că bieţii ţărani nu puteau trăi în condiţiile sistemului actual în care câţiva privilegiaţi deţineau pământurile, în timp ce restul oamenilor n-aveau decât braţe bune de lucru. O reformă agrară era necesară şi se părea că tânărul rege era de acord. El făcuse un prim pas în această direcţie, încă din primele luni ale domniei lui, dând Guvernului o mare parte din propriile pământuri şi cerând distribuirea lor. Reforma era aşteptată cu teamă de o parte a societăţii şi cu nerăbdare de către cealaltă. Atunci eram departe de a bănui că aceasta va fi una dintre principalele decizii luate de către rege, la scurt timp după căsătoria noastră.

Nu aveam decât 11 sau 12 ani şi înţelegeam că ţara mea nu însemna doar Teheranul şi populaţia lui; după atâtea generaţii, începeam să învăţ la rândul meu să devin iraniană. Elevii noştri descopereau acest sentiment de apartenenţă de-a lungul paginilor uimitoare din Khan-Name – Cartea Regilor – scrisă de cel mai mare poet al nostru, Ferdousi. Pentru noi, copiii, el reprezenta faptul şi mândria de a fi iranian. Învăţasem la şcoala să-l iubesc pe Ferdousi şi îl citeam împreună cu verişorul meu, Reza. Ce ne povesteşte Cartea Regilor! Epopeea fondatorilor Iranului, de la cele patru dinastii de regi anterioare Islamului. Ferdousi, care crease această capodoperă în jurul anului 995, a descris în ea şi războaiele şi anotimpurile cu o putere de evocare ce nu a îmbătrânit nici în zece secole.

Cum a reuşit el să creeze această operă? Cu ajutorul unei cărţi din vremuri străvechi, după cum chiar el ne mărturiseşte, care cuprinde „multe istorii” şi pe care a obţinut-o cu mare greutate. „Doream să am cartea aceea pentru a strecura esenţa ei în versurile mele, scrie el. Am cerut-o multor oameni. Tremuram când vedeam cum se scurge timpul, mă temeam că nu voi trăi destul şi că va trebui să las această lucrare altuia. […] A trecut astfel ceva vreme, iar eu am păstrat secret planul meu. Dar aveam un prieten devotat în oraş: ai fi zis că suntem făcuţi din acelaşi aluat. El mi-a spus: «Este un plan bun care te va face fericit. Îţi voi aduce această carte antică. Nu te lenevi! Ai darul cuvântului, eşti tânăr, ştii limba veche. Scrie această Carte a Regilor, stai pe lângă cei mari şi vei obţine cu ajutorul ei gloria.» Şi mi-a adus cartea, iar tristeţea mea s-a transformat în fericire.”

Scrierile lui Ferdousi ne înflăcărau, atât la şcoală cât şi acasă, unde îmi împărtăşeam emoţia cu Reza. Mai ales că, după o scenă de luptă, urma una de tandreţe care nu ne putea lăsa indiferenţi şi care ilustra excelent preceptul: „Poţi să împaci faptul că tu ai primit o viaţă şi o iei pe a altuia? Să nu faci rău nici unei furnici care de-abia cară un bob de grâu, pentru că până şi ea are o viaţă. Şi pentru o furnică viaţa e frumoasă”.

Prin aceste scrieri epice, în care curajul şi forţa luptă pentru tine, Cartea Regilor transmite iranienilor respectul pentru identitatea lor milenară. Acesta este unul dintre scopurile cărţii; în Iranul copilăriei mele, se păstra tradiţia dintotdeauna: povestitorii mergeau din sat în sat, spunând şi cântând opera lui Ferdousi. O altă ambiţie a operei lui Ferdousi era să fie folositoare educaţiei politice şi morale a monarhilor înşişi. „După ce vei fi scris această Carte a Regilor, dă-o regilor.” Căci, pentru Ferdousi, măreţia Iranului este strâns legată de permanenţa monarhiei sau de renaşterea ei, dacă s-ar întâmpla să decadă sau să dispară.

Acest lucru l-a făcut pe soţul meu să-i spună universitarului Joseph Santa Croce, profesor la Teheran, la începutul căsătoriei mele, că „Destinul Iranului pare să fie puternic legat de Cartea Regilor”. „De-a lungul secolelor am văzut naşterea unor noi dinastii, scrie el într-unul din comentariile sale. Ele redau independenţa ţării, îi îmbunătăţesc limba, îi îmbogăţesc civilizaţia. Nu este nici uşor, nici inutil să estimezi că aceste renaşteri succesive îşi au originea în opera lui Ferdousi, care evidenţiază marile figuri imperiale.”

Pentru iranienii din anii '50, dinastia Pahlavi care i-a urmat în 1925 dinastiei Qajar, se încadrează perfect în logica scrierilor profetice ale lui Ferdousi. Şi cum ar fi putut să nu fie aşa? Când Reza Khan Pahlavi, tatăl viitorului meu soţ, a primit coroana în urma unei hotărâri a Parlamentului, Iranul era o ţară la nivelul Evului Mediu, fără conducător. Ahmad Khan, ultimul din dinastia Qajar, nu domnise decât peste Teheran şi îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului în Franţa, pe Coasta de Azur. Ţara rămăsese pe mâna căpeteniilor de trib şi a marilor proprietari funciari şi singura lege care funcţiona era a celui mai puternic. Principalele resurse, ca şi principalele servicii naţionale fuseseră lăsate în grija străinilor: englezii ne exploatau petrolul; armata sau ceea ce mai rămăsese din ea se supunea, în nord, ofiţerilor ruşi, iar în sud, ofiţerilor britanici; belgienii se ocupau de vamă, iar suedezii de jandarmerie etc. Iranul era una dintre cele mai nenorocite ţări din lume, media de viaţă scăzuse la treizeci de ani, iar rata mortalităţii infantile era una dintre cele mai ridicate de pe planetă. Doar 1% din populaţia masculină era alfabetizată, iar femeile nu aveau nici un drept, nici măcar pe acela de a merge la şcoală. În fine, spre deosebire de vecinii săi, India şi Turcia, Iranul nu avea nici şosele, nici căi ferate, nici curent electric, nici telefon.

Un sfert de secol mai târziu, Iranul pe care începeam să-l descopăr avea şi şcoli şi universităţi şi spitale; iar dacă străzile nu erau toate asfaltate, aveau măcar meritul că existau; în fine, apăruse şi Calea Ferată Transiraniană care lega Marea Caspică de Golful Persic. Bineînţeles că mai sunt multe de construit, dar pentru generaţia părinţilor noştri, Reza Khan a făcut pentru ţara lui ceea ce a făcut Mustafa Kemal Atatürk pentru Turcia: o revoluţie industrială şi culturală fără vărsare de sânge. Cum să nu-l omagiezi pe un astfel de om? Iar noi, copiii, care învăţaserăm de la Ferdousi cultul monarhiei luminate, cum puteam să nu vedem în tânăra dinastie Pahlavi renaşterea anunţată de poet?

Am învăţat pe de rost pagini din Ferdousi, dar şi din alţi poeţi. Iranienii împărtăşesc o pasiune foarte veche pentru poezie, astfel încât avem puţini prozatori, iar patrimoniul nostru cultural pe care îl descoperim la şcoală este în mare parte alcătuit din poeţi clasici. Dacă îi evoc aici este pentru că dragostea pentru poezie mi-a alinat viaţa de zi cu zi, atât la şcoală cât şi acasă. Unul dintre jocurile noastre preferate, pe care îl jucam cu mama, cu Reza şi cu familia lui – joc practicat în multe familii iraniene – era de a spune versuri, ultima literă a unuia iniţiindu-l pe celălalt, iar jocul continua astfel până când unul dintre noi se bloca. Acesta era scos din joc, iar poemul continua. Câştigătorul era, bineînţeles, cel care avea cea mai bună memorie şi cea mai bogată cultură.

Unchiul meu Ghotbi şi mama m-au învăţat să-l îndrăgesc pe Hafez, la mormântul căruia, la Shiraz, aveam să merg mai târziu, ca regină, să profit de blândeţea serii şi să meditez la fericirea de a trăi, aşa cum îl invită el pe fiecare pelerin: „Opreşte-te la mine la mormânt cu vin şi cu mult cânt. Astfel, prezenţa-ţi ascultând, o să mă-nalţ din pământ”. Pentru mine Hafez este cel mai uman, cel mai generos, cel mai bun poet al nostru. Când te simţi confuz, când nu ştii ce hotărâre să iei, în ce direcţie să o apuci, deschide la întâmplare cartea lui şi, fără îndoială, vei găsi răspunsul acolo, misterios şoptit de către cel supranumit „Vocea secretelor”. Hafez îţi este alături în clipele grele, îţi dă puterea să treci peste durere şi să-ţi accepţi destinul, dacă nu poţi să-l schimbi. Tot el este cel care scrie: „Dacă trebuie să străbaţi deşertul pentru a-ţi atinge scopurile, du-te, nu te gândi la rănile pe care ţi le vor face spinii”.

Mama trăia înconjurată de poezie; pentru fiecare eveniment al vieţii îşi amintea câte un poem pe care îl recita cu faţa dintr-o dată luminată. Iar bucuria mea era atunci să-i pot răspunde printr-o altă poezie. Era mai mult decât un joc, era un fel de a accepta că suntem trecători pe acest pământ şi de a ne alătura cu modestie înţelepţilor noştri. Îmi mai place şi Saadi, tot de la Shiraz, Moulana, Jalal al-Din Rumi, Omar Khayyam şi poeţii noştri contemporani – Forugh Farrokhzad, Fereydun Mochiri, Sohrab Sepehri şi mulţi alţii.

Cu timpul, viaţa din casa noastră devenise mai puţin tristă, dispariţia tatei rămânând o supărare închisă în sufletul fiecăruia dintre noi. Îmi petreceam o mare parte din timp împreună cu verişori şi verişoare, unchi şi mătuşi, invitam la noi acasă multe prietene de la şcoală. Şi mai era şi inseparabilul duo pe care-l formam împreună cu Reza. Aveam multe prietene, mă înţelegeam bine cu copiii, în general şi mă bucuram de o mare afecţiune din partea tuturor adulţilor care mă înconjurau. Lucru care a început să mă mire. De ce erau aşa de atenţi cu mine? Nu mă consideram nici mai strălucitoare, nici mai drăguţă decât alte fete. Dintr-o dată mi-a venit ideea că, dacă adulţii erau aşa de amabili cu mine, n-o făceau pentru ochii mei frumoşi sau pentru farmecul meu, ci pentru că tata nu mai era şi, pur şi simplu, le era milă de mine. O dată cu trecerea lunilor, lucrul acesta începuse să mă deranjeze. Oscilam între tentaţia de a accepta toate aceste semne de afecţiune şi o voce interioară, care îmi şoptea să nu cred în sinceritatea acestor lucruri plăcute doar pentru auz. După aceea mi-a trecut. Dar din această perioadă am păstrat o anumită suspiciune faţă de complimentele care-mi sunt adresate şi de aceea, devenind regină, m-am îndoit întotdeauna de linguşitori şi de curtezani. De foarte puţine ori am crezut ceea ce mi-au spus, chiar dacă uneori ori am căzut în capcană, dar cred că acest lucru m-a ajutat să rămân cu picioarele pe pământ. Pentru mine, laudele, lipsa sincerităţii sunt o insultă la adresa inteligenţei, o înşelătorie. Nu îmi contrazic interlocutorii pentru a nu-i ofensa, dar toate acestea mă rănesc în taină.

Pentru a ne arăta că viaţa merge înainte, în ciuda tuturor greutăţilor, sărbătorile iraniene se desfăşurau, de milenii, la aceleaşi date. Cea mai importantă, cea mai bine pregătită, este, bineînţeles, No Ruz (literal, Ziua Nouă), Anul Nou iranian, care începe pe 21 martie, prima zi de primăvară. Această sărbătoare reînsufleţea armonia familială, pentru că, în copilărie, petreceam No Ruz în familie, în casa cea mare şi era o ocazie bună pentru a schimba mii de drăgălăşenii între copii şi părinţi.

Şi acest lucru se întâmpla în fiecare an. Cu două săptămâni înainte de 21 martie începea curăţenia casei, din pivniţă până în pod, pentru că No Ruz era, înainte de toate, sărbătoarea reînnoirii: întoarcem spatele trecutului, ne spălăm, ne îmbrăcăm cu straie noi şi curăţăm casa pentru a primi anul nou într-o stare de spirit, la rândul ei, înnoită. Această curăţenie generală era primul semn al agitaţiei care avea să cuprindă întreaga comunitate. Odată terminată curăţenia, putea să înceapă prepararea faimoaselor dulciuri. Atunci ne întâlneam, de obicei la sora mamei, la Amdjad, care avea un bucătar excelent. Pentru a-i da mână liberă, ne instalam cu toţii într-o cameră mare, la subsol. Acest lucru putea să dureze zile întregi. În fine, în ajun, puneam masa. Toate simbolurile bunăstării pământeşti sunt prezente pe masa iranienilor de No Ruz: ouă pentru fecunditate, usturoi pentru sănătate, fructe uscate pentru dragoste, mere pentru frumuseţe, bani de aur pentru prosperitate, luminări şi o oglindă pentru lumină, grâu încolţit într-un vas drăguţ pentru renaştere, o portocală amară într-un bol cu apă pentru perenitate şi o frunză de copac, simbolul trecerii noastre efemere pe acest pământ. Şi Cartea Sfântă, în funcţie de religia fiecăruia.

Când vine ora potrivită – la echinocţiul de primăvară ora variază în funcţie de ani – familia se reuneşte în jurul acestei mese, se sărută, se felicită, îşi fac urări pentru noul an şi, în general, adulţii oferă copiilor bani: monede sau bancnote noi.

În această primă zi, toată ţara respiră un aer de sărbătoare. Potrivit tradiţiei, trebuie să mergi în vizită întâi la persoana cea mai vârstnică din familie. Apoi la toţi ceilalţi, bunici, unchi şi mătuşi, verişori şi verişoare, astfel că oraşele Iranului sunt brăzdate de mii de grupuri de familii, vesele şi colorate, cu braţele încărcate de flori, care se duc şi vin, se întâlnesc şi râd, îşi oferă dulciuri unii altora, toate acestea până la apus.

Peste treisprezece zile este Sizdah, pe care trebuie să-l petreci în altă parte, pentru că, potrivit tradiţiei, îţi aduce ghinion dacă rămâi la tine acasă. Deci, în această a treisprezecea zi a anului iranian, toată lumea merge la picnic. Cei mai bogaţi merg la ţară cu maşina încărcată cu mâncare. Cei mai săraci se aşază pe stradă, pe malul unui râu, îşi întind covoarele sub un platan, scot samovarul şi radioul să asculte muzică şi îşi prepară o supă cu fidea (ash-e reshte) şi nişte frigărui la un foc de cărbuni, sub primele raze de soare ale primăverii. Pretutindeni muzicanţii cântă la tombak (tamburina iraniană), la tar (chitara noastră) sau la soma (un fel de trompetă). Acestea sunt cele mai frumoase zile la Teheran, în care poţi mânca afară; nu este prea cald, iar piscurile Munţilor Elburz, înzăpezite încă, inundă oraşul cu o lumină blândă şi cristalină. Spre apus trebuie să arunci grâul de la No Ruz într-o apă curgătoare, pentru ca anul care tocmai a început să fie unul bun. Noi făceam acest lucru împreună cu mama; chiar şi astăzi, aşa de departe de ţara mea, râuri străine îmi poartă grâul încolţit. Îmi aduc aminte că odată, fiind deja în exil în Statele Unite şi neştiind unde să ne ducem, am optat pentru mare. Dar plaja era închisă în perioada aceea, iar persoanele din garda mea au întâlnit un paznic. A trebuit să-i explic acelui om că era o tradiţie iraniană – americanii respectă foarte mult tradiţiile – iar el ne-a dat voie să ajungem până la mare.

Înainte de No Ruz sărbătorim ultima marţi a anului, cahar shambeye suri. Atunci trebuie să sari peste foc. Astfel, simbolic, arunci în foc tot ce este rău în tine, primind, în schimb, căldură şi lumină. Aprindeam aceste focuri în grădinile Teheranului, la ţară sau chiar pe stradă, dacă nu exista o altă posibilitate. Este amuzant faptul că astăzi, în loc să renunţ la aceste obiceiuri fundamentale ale identităţii poporului nostru, aprind o lumânare în apartament şi trec, simbolic, peste ea. Ca şi cum acest mic gest, reafirmându-mi apartenenţa la cultura iraniană, mi-ar da puterea să fac faţă suferinţelor exilului.

Creşteam, încetul cu încetul, sub privirea severă a mamei. Îmi lăsam copilăria în urmă. Încă de la cea mai fragedă vârstă, ea şi cu mine îndeplineam, o dată pe săptămână, ritualul hammam-ului. Pregătea o valiză cu haine curate şi plecam ţinându-ne de mână spre băile publice. Fiind mică, îmi era frică de aceste clipe pentru că femeia care mă spăla mă ţinea strâns cu picioarele, ca să nu fug. Pielea mă ardea şi săpunul îmi pişca ochii. Pe femeie o chema Tuba şi îmi amintesc cum îmi cânta pentru a mă împăca: „O să te căsătoreşti cu un prinţ ca în poveşti, dacă şahul ar veni şi ministrul te-ar peţi, poate că lui i te-am da, poate nu ne-am îndura”…

O dată cu trecerea anilor, am început să îndrăgesc hammam-ul şi ceremonialul lui. Ne pregăteam fiecare valiza şi trebuia să mai avem cu noi un platou rotund suflat cu argint, pe care să ne aşezăm şi un bol de aramă gravat cu rugăciuni, jan-do la, cu ajutorul căruia ne vărsam apă pe cap la sfârşitul toaletei, rugăciunile având rolul de a ne apăra. Din motive de igienă nu ne aşezam niciodată direct pe rogojinile pătrate; de altfel, fetelor tinere li se spunea că, dacă stăteau acolo, riscau să rămână însărcinate… Îmi amintesc şi acum frica pe care mi-o provoca această profeţie prostească. Acum apreciam faptul că Tuba îmi masa energic spatele cu mănuşa din iarbă de mare. Îmi plăcea ideea de piele nouă, aceste lungi şedinţe de îngrijire. La noi, hammam-ul este şi locul în care mamele le reperează pe cele care ar putea avea onoarea să fie prezentate fiilor lor şi, cine ştie, chiar şi privilegiul de a fi alese… Într-o zi, o femeie din Azerbaidjan, crezând că nu-i înţeleg limba, i-a spus, în faţa mea, unei prietene că mă găseşte graţioasă. Bou guiz geuzal di („Această fată este drăguţă”, în turcă). Am simţit o satisfacţie confuză şi o curiozitate cu totul nouă pentru adolescenta care deveneam.

Primii mei paşi în adolescenţă i-am făcut la Şcoala franceză Jeanne d'Arc din Teheran, unde am fost admisă la vârsta de 10 ani. Şi mama studiase acolo şi îi sunt recunoscătoare pentru alegerea pe care a făcut-o pentru mine, căci acolo am trăit cei mai frumoşi ani din perioada mea de creştere. Iar acest lucru se datorează întâlnirii mele cu o călugăriţă tânără, sora Clara, ale cărei iniţiative erau pe cale să revoluţioneze puternic această şcoală veche. Sora Clara tocmai înfiinţase o echipă de baschet, care avea să transforme în câţiva ani copila retrasă care eram într-o fată încrezătoare şi deschisă.

De-abia ajunsă la această şcoală, am intrat în echipă şi m-am trezit pentru prima dată faţă în faţă cu călugăriţa cea energică. O las acum să povestească: „Hotărâsem să nu aleg decât fete din a III-a şi a IV-a. Când sunt prea mici, copiii se apucă de toate şi nu termină nimic. Farah nu era decât în a V-a, dar, nu ştiu de ce, am îndrăgit-o pe loc. Am simţit că pe noi ne leagă ceva. Aveam cam acelaşi temperament, cu toate că ea părea mai moderată. Era o fetiţă simplă, fără fasoane, cu o privire foarte sinceră. Purta un şorţuleţ negru şi un guler brodat cu roşu. Avea un aer solemn, un nu-ştiu-ce timid şi rezervat. Totuşi, era foarte veselă şi plină de viaţă. Nu era niciodată morocănoasă. Era prima care alerga să aducă mingea. Era o fetiţă fericită, fără probleme, cu toate că îşi pierduse tatăl când era foarte mică. Cred că şi ei îi plăcea de mine mai mult decât de celelalte surori pentru că aveam spirit de iniţiativă şi multă putere”.

După doar un an, am fost numită căpitanul echipei de baschet. În mod sigur, pentru calităţile mele sportive, dar şi pentru că nu eram o persoană dificilă. Eram simplă şi naturală, nu făceam mofturi, nu ascultam bârfele, lucru pentru care eram prietenă cu toate sau aproape cu toate fetele. De altfel, atunci când una dintre ele se supăra pe mine, îmi era indiferent: o lăsam să stea bosumflată şi, în cele din urmă, tot ea se întorcea la mine. Fiind căpitanul echipei de baschet a şcolii, am descoperit repede că devenisem un fel de eroină, un model pentru fetele din generaţia mea. Iar asta pentru că, în înfruntările cu celelalte echipe de la alte şcoli, echipa noastră învingea întotdeauna şi, lună după lună, ajunseserăm să luăm titlul atât de dorit de campioană a Teheranului. „Ziarele publicaseră fotografiile grupului nostru şi, bineînţeles, auzeam copii arătându-mă cu degetul părinţilor lor: „Uite, ea e Farah!”

Entuziasmul surorii Clara ne-a stimulat mult, spiritul de competiţie m-a ajutat şi el, aşa că m-am lansat şi în alte sporturi, cum ar fi săritura în lungime, în înălţime şi crosul. Pentru disciplinele din urmă am participat la primele campionate naţionale de atletism feminin în 1954 şi am primit, în numele regelui, două medalii şi un drapel iranian înmânat de generalul Izad Panah, care era responsabil cu sportul în Iran. Mă mai uit încă o dată la medalii; sunt cu efigia regelui şi a reginei Soraya.

În rest, mergeam la şcoală cu bucurie, aveam multe prietene, îmi plăcea de majoritatea profesorilor şi cred că şi ei mă simpatizau. Apreciam rigoarea şi spiritul de camaraderie care erau deja celebre la Şcoala Jeanne d'Arc. Instalată în clădiri frumoase aşezate în formă de L, şcoala insufla ideea de respect şi de disciplină. Una dintre aripile ei era rezervată surorilor care se bucurau de o grădină numai a lor, cealaltă adăpostea sălile de clasă şi dădea spre o curte mare asfaltată, umbrită de brazi înalţi. O biserică înălţată în această curte dădea ansamblului un aer religios şi sfânt. Dar acest lucru nu ne împiedica să râdem, mai ales în timpul mesei de prânz. Pe atunci şcoala nu avea cantină şi fiecare elev trebuia să-şi aducă gamela. Ne încălzeam mâncarea pe nişte sobe vechi cu lemne, instalate într-un subsol în care ne era frică şi din care ne grăbeam să ieşim…

Cum eram eu în acea perioadă de creştere, de descoperire a celorlalţi şi a propriei persoane? Aici trebuie să mă încred în memoria selectivă şi înduioşată a surorii Clara: „Nu era genială, dar era inteligentă, înzestrată şi conştiincioasă. Urma cursurile în franceză, ca toate fetele cu posibilităţi materiale, dar era mai bună la matematică şi la ştiinţe decât la literatură. Ea avea un spirit organizat, precis. Era impecabilă şi la muncă şi în relaţiile ei cu colegele, asupra cărora avea o puternică influenţă. Era plină de viaţă, sănătoasă şi gata oricând să te ajute. Ea era pentru mine fata iraniană în ceea ce are ea mai bun: subtilă, rezervată, fină, caldă şi credincioasă prietenelor”.

Moştenisem, fără îndoială, caracterul tatălui meu: corect, fără mofturi, cu o înclinaţie firească spre fericire. Dar, cu siguranţă, datoram cea mai mare parte a acestor calităţi maximei severităţi a mamei, care nu-mi ierta nimic. În mod sigur, mama era foarte speriată de faptul că trebuia să mă crească singură într-o societate în care educaţia tinerelor fete era văzută ca o mândrie. Bineînţeles că fratele ei, unchiul Ghotbi, luase încetul cu încetul locul tatălui, dar el nu se ocupa de lucrurile banale, ci mă sprijinea, îmi explica anumite aspecte ale vieţii, mă pregătea pentru viitor. Soţia lui, mătuşă Louise, îmi arăta o afecţiune constantă; în ochii ei, eram înzestrată cu toate calităţile şi, astăzi, după atâta vreme, cred că, după mama, ea este persoana care m-a iubit cel mai mult. Zi de zi, mama veghea singură asupra mea şi un singur pas greşit era de ajuns ca să tune şi să fulgere, făcând din orice o dramă fără seamăn. Îmi aduc aminte, de exemplu, că am picat un examen de sfârşit de an la ortografie şi a trebuit să îl dau din nou în septembrie. Trebuie să fi avut vreo 13 sau 14 ani. Mama s-a supărat foarte rău şi mi-a spus că, după tot efortul pe care îl face ea pentru mine, nu am dreptul să-i fac aşa ceva, iar eu m-am simţit ruşinea familiei. Era îngrozitor, eram răvăşită, chiar şi acum mă gândesc la perioada aceea cu emoţie. O zi întreagă m-am închis în cameră şi am plâns, ca şi cum acest eşec la ortografie îmi ruinase tot viitorul…

În tot acest timp, pe plan naţional se pregăteau simultan evenimente dramatice, care aveau să-mi contureze conştiinţa politică. Eram în 1952 şi Guvernul se opunea englezilor în vederea naţionalizării petrolului nostru. Mohammad Mossadegh fusese numit de către rege la conducerea Guvernului, după ce susţinuse Frontul Naţional şi exprimase nemulţumirea iranienilor faţă de englezi. Acţionase cu curaj şi fermitate, dar intransigenţa lui sfârşise prin îngheţarea exploatării noastre petroliere de către englezi: nici o picătură de petrol n-a mai ieşit din Iran, lucru care a dus la regresul economiei naţionale. Ţara noastră părea să piardă pe toate planurile: obţinerea respectării drepturilor ei în faţa instanţelor internaţionale întârzia şi, victimă a embargoului britanic, a căzut într-o criză care a afectat toate nivelurile populaţiei.

Se spunea despre el că este un rege atent. Evident, partizan al naţionalizării, el estima că Mossadegh exagerase refuzând ofertele de negociere ale englezilor. Sărăcia, creşterea nemulţumirilor erau în favoarea Partidului Comunist Tudeh, care niciodată nu mai fusese aşa de bine plasat. Unii pretindeau că Mossadegh făcea fără să vrea jocul partidului Tudeh. Alţii îl susţineau, în ciuda acestui eşec diplomatic, pentru că poziţia lui era un omagiu adus mândriei naţionale.

Când criza a început să ia o turnură dramatică, regele a hotărât să-l îndepărteze pe prim-ministru, dar acesta a refuzat, provocând iranienilor o criză de conştiinţă ale cărei cicatrice sunt şi astăzi dureroase.

Problema obţinerii naţionalizării petrolului crea discuţii în toate familiile. În general, cearta era între partizanii regelui şi emulii lui Mossadegh. Într-o seară, am fost şi eu martora furiei memorabile a unuia dintre verii mei care l-a insultat pe un unchi, fervent susţinător al lui Mossadegh. Pe vremea aceea, vărul meu, Reza, simapatiza cu Partidul Paniranist, monarhist şi anticomunist. În ciuda celor 13 ani ai lui, era un exeget cunoscut al Cărţii Regilor în colegiul lui şi îmi aduc aminte că adesea colegii lui îl rugau să-i ajute să-şi scrie începutul compunerilor. Şi eu mă simţeam profund regalistă şi naţionalistă. De ce? Datorită educaţiei, bineînţeles şi pentru că eram, ca şi Reza, adepta preceptelor lui Ferdousi: pentru noi, numai regii erau legitimi.

Dezbaterile se desfăşurau în egală măsură şi în clasele de la Jeanne d'Arc, unde elevii preluau opţiunile politice ale părinţilor lor. Dar la nivelul nostru problema era marcată de un grad ridicat de afectivitate, nu eram încă în stare să exprimăm convingeri politice, iar dacă eram pentru unul sau pentru altul o făceam pentru că ne plăceau, pur şi simplu. Personal, nu înţelegeam cum e posibil să fii împotriva tânărului nostru rege, a cărui privire, sensibilă şi hotărâtă, în acelaşi timp, mă impresiona teribil. În curtea şcolii, disputele noastre se rezumau la inofensive bătăi cu coji de portocală. Dar eram cu toţii de acord cu naţionalizarea petrolului şi-mi aduc aminte cât eram de mândre să traducem emblema puterii britanice BP prin Benzine Pârş, „benzină iraniană”…

La băieţi, mai ales la Colegiul Elburz, unde studia vărul meu Reza, lucrurile erau mult mai serioase. Militanţii comunişti ai Tudehului îi provocau sistematic vânzându-şi ziarul, după ce, mai întâi, îi făceau reclamă cu voce tare. În disputele lor, se ridica tonul cu mare rapiditate, iar Reza, exaltat, rupea pe loc ziarele. Lucrurile luau o întorsătură violentă şi din partea Tudehului şi, într-o seară, s-a întâmplat lucrul de care ne era frică: am fost anunţaţi că Reza este la spital din cauza unei lovituri de cuţit. Din fericire, în ziua respectivă purta o haină groasă, aşa că lama nu a atins nici un organ vital.

Apoi s-a zvonit ca regele se gândea să părăsească ţara pentru a evita degenerarea tensiunilor în război civil. Mii de tineri s-au adunat în faţa palatului pentru a-l ruga să rămână. Oamenii erau neliniştiţi, Iranul se afla din nou pe marginea prăpastiei. Îmi aduc aminte că la Teheran apăruseră deja tancurile pe la intersecţii. Doamne, ce avea să se întâmple dacă regele ne părăsea? Această perspectivă mă îngrijora aşa de rău, încât nu mai puteam nici să mănânc, nici să dorm, iar supărarea unchiului şi a mătuşii, ca şi mutismul mamei nu erau în măsură să mă liniştească. În fiecare seară îl sunam pe unul dintre unchii mei, Ahmad Diba, care locuia lângă Piaţa Parlamentului, pentru a vedea dacă s-a mai întâmplat ceva.

Agitaţia s-a potolit, coşmarurile mele au dispărut, pentru a mă invada din nou în acea vară groaznică a lui 1953. Trebuia să sărbătoresc împlinirea a 15 ani, eram în vacanţă cu familia la Ban-dar-Pahlavi, pe ţărmul Mării Caspice, când am aflat că regele a părăsit Iranul. De data aceasta nu mai era un simplu zvon, radioul o confirma. Explicaţia era că regele îl destituise pe Mossadegh, iar acesta refuzase să se supună şi acum răsculaţii erau în stradă susţinându-şi prim-ministrul. Locuiam într-o pensiune în care era şi o rusoaică. Cu treizeci şi cinci de ani în urmă, aceasta fusese martora Revoluţiei Bolşevice. „Asta e, o să fie exact ca în Rusia”, repeta ea. Nefericita era lividă, disperată. Eram conştienţi că trăiam zile dramatice, poate fatale pentru Iran. Pe străzile micuţei staţiuni balneare fuseseră instalate megafoane pentru a difuza ştirile din oră în oră. Oamenii aveau feţele îngrijorate. Îmi aduc aminte că opozanţii regelui strigau din bărci: Anzali! Anzali! Acesta fiind fostul nume al portului Bandar-Pahlavi. Sigur că aceasta nu era decât o admonestaţie publică, dar era încărcată de semnificaţii. Ce avea să se întâmple cu noi? Îmi simţeam inima sfâşiată, eram prea tristă ca să pot plânge.

Timp de trei zile revoltele au răvăşit Teheranul producând un adevărat haos. Comuniştii, partizanii lui Mossadegh şi chiar preoţii ieşiseră în stradă şi îşi exprimau ura împotriva regelui, lucru care nu lăsa să se întrevadă nimic bun pentru ţară. Înainte de a pleca, suveranul îl numise pe Fazlollah Zahedi prim-ministru, în locul lui Mohammad Mossadegh. Armata a fost de partea generalului Zahedi, refuzând să mai asculte ordinele fostului prim-ministru. În fine, ştirea demolării vilei lui Mossadegh cu tancul a fost primul semn că situaţia se afla sub control.

Într-adevăr, a doua zi regele se întorcea în Teheran ovaţionat de mulţime. Exilul său de o săptămână împreună cu împărăteasa Soraya mă neliniştise ca şi pe mulţi alţi iranieni.

În Memoriile pe care le-a scris cu puţin timp înainte de a muri, regele a revenit pe scurt asupra acestui exil. Transcriu cele scrise de el pentru că amintirile mele de adolescentă au o valoare istorică relativă: „Fără să ignor nimic din planurile şi din ambiţiile lui Mossadegh, hotărâsem să părăsesc Iranul înainte de lovitura de stat: voiam să evit vărsarea de sânge şi să las ţara să aleagă. […]

Fuseseră deja trei zile de revoluţie, în principal la Teheran. Primele două fuseseră organizate de către partizanii lui Mossadegh şi ai Tudehului. Doar în dimineaţa celei de-a treia zile, pe 19 august 1953, muncitori şi artizani, studenţi şi liber profesionişti, soldaţi, jandarmi, chiar şi femei şi copii, înfruntând cu un curaj extraordinar puştile, mitralierele şi chiar tancurile blindate ale dictatorului în delir, au răsturnat situaţia. O singură lovitură de avertisment trasă de un tanc blindat asupra vilei ex-prim-ministrului a pus capăt la trei ani de haos politic… [.]

M-am întors de îndată la Teheran unde am fost primit de către popor cu entuziasm. A fost, într-adevăr, în tot Iranul, un plebiscit în faţa căruia nu putea rezista nimic. Înainte de astfel de dovezi nu eram decât un suveran ereditar. Acum puteam să spun că am fost ales de popor. […]

Procesele care au urmat lichidării sistemului lui Mossadegh au aruncat o lumină ciudată asupra evenimentelor din 195l-l953. Partidul Comunist Tudeh, care nu număra decât 110 membri în momentul numirii lui Mossadegh în poziţia de ministru de război în 1951, avea 640 la plecarea lui, în 1953.

Planul comunist consta în primul rând în folosirea lui Mossadegh pentru a mă răsturna. Conform documentelor descoperite la Partidul Tudeh, Mossadegh urma să fie eliminat după două săptămâni de la plecarea mea. Am văzut timbre poştale ale Republicii Populare Iraniene care urma să fie proclamată. […]

Eliberat din închisoare după trei ani, Mossadegh s-a retras pe proprietatea lui bogată de la Ahmad-Abad, la vest de capitala noastră, unde a şi murit în 1967.”

Dincolo de agitaţia prezentului, pot afirma astăzi că regele, care îl susţinuse puternic pe Mossadegh în timpul naţionalizării petrolului, îl respecta mult. Ezitase mult înainte să-l destituie din funcţie. Sunt sigură că, dacă Mossadegh ar fi fost mai puţin intransigent, mai diplomat cu englezii, aşa cum dorea suveranul, n-am fi avut parte de atâta suferinţă în toţi aceşti ani. Astăzi vreau să se sfârşească această neînţelegere veche de cincizeci de ani ce nu-şi va mai găsi locul în Iranul de mâine, pe care trebuie să-l construim împreună.

Viaţa îşi reluase cursul obişnuit atât în ţară cât şi la noi acasă. Sub îndrumarea preotului Michel Goyaux am descoperit cercetăşia. Mişcarea ducea lipsă de voluntari pentru a-i putea include pe cei mai mici, pe bobocii Şcolii Saint-Louis, conduse de către preoţii lazarişti. Fiind deja căpitan al echipei de baschet, am devenit repede căpetenie.

Cercetăşia a reprezentat prima mea asumare a responsabilităţii; devenită regină, în sinea mea aveam să-i mulţumesc adesea. Nu era uşor, la numai 15 ani, să porţi pe umeri destinul a treizeci de copii într-o excursie cu cortul, timp de o săptămână sau două. Am învăţat acolo organizarea, dăruirea de sine, sângele rece, curajul şi răbdarea. Am învăţat, de asemenea, în rarele momente libere, să reflectez la greşelile făcute, la cum ar fi fost mai bine să acţionez, la ce ar fi trebuit să spun într-un anumit moment, sub presiunea prezentului. Da, ca tânără suverană am fost recunoscătoare activităţii de cercetaş care îmi impusese de atât de devreme simţul datoriei şi, chiar şi în exil, am corespondat cu părintele Goyaux care conducea şi atunci mişcarea cercetaşilor şi la care admiram dinamismul, deschiderea către ceilalţi, generozitatea.

Tot datorită acestei activităţi de cercetaş am făcut în 1956 prima mea călătorie în Franţa. Doi băieţi şi două fetiţe trebuiau să participe la o adunare internaţională la Castelul Jambville, lângă Paris, dar, cu toate că fusesem cordial invitaţi, costul biletului de avion cădea tot în grija noastră. Încasările realizate de o piesă de Marcel Pagnol, Topaz, care s-a jucat într-un teatru din Teheran ce avea legături de prietenie cu Şcoala Saint-Louis, ne-au dat posibilitatea să ne cumpărăm biletele dus-întors pentru Franţa.

A fost extrem de emoţionant să descopăr Parisul. Acest oraş era un loc special pentru familia mea: tata îşi făcuse studiile aici după ce se întorsese de la Sankt-Petersburg şi visase mereu să mi-l arate. Tatăl lui, bunicul meu, Mehdi Diba, fusese secretar al legaţiei Persiei la Paris, la începutul secolului. Şi unul şi celălalt vorbeau perfect franceza, iar tatăl meu mi-a transmis sentimentul de prietenie pe care-l avea pentru Franţa, în special pentru capitala ei.

Recent debarcaţi, am urcat pe Champs-Elysées până la Place de l'Etoile. Eram uimită, în culmea încântării. Aş fi vrut să văd tot Parisul în după-amiaza aceea; mi se părea că n-o să ne ajungă timpul. Am vizitat apoi locurile mitice ale căror nume îmi legănaseră copilăria: Domul Invalizilor, Saint-Germain-des-Près, Sorbona, Notre-Dame, Turnul Eiffel… Seara – locuiam la nişte familii – eram foarte fericită, dar cu picioarele pline de băşici şi multe dintre ele sângerau.

Şi metroul! Era ceva greu de imaginat pentru o iraniană din vremea aceea. Coboram în pământ după ce aruncam o ultimă privire lumii şi, un sfert de oră mai târziu, ieşeam la suprafaţă sub frumosul cer parizian de august, dar în cu totul alt cartier. Cu toate că eram căpetenii, îmi aduc aminte că ronţăiam ca nişte copii în faţa automatelor care împărţeau bomboane şi gumă de mestecat pentru câţiva bănuţi. Dar cel mai mult ne plăceau acadelele Pierrot Gourmand, pe care le numeam „cocoşi de zahăr” în primii ani ai copilăriei noastre.

Apoi am ajuns la Jambville. Tinerii veniţi din toate colţurile lumii povesteau despre ţara lor, fiecare în felul lui: unii cântau melodii populare, alţii improvizau spectacole. Era emoţionant că, în ciuda diferenţelor dintre limbi, reuşeam să comunicăm. Această „tabără de comunicare”, cum i se spunea pe atunci, avea ca scop să ne înveţe modul de viaţă dintr-un grup mare. Am învăţat acolo cum să vorbesc în public, cum să captez atenţia ascultătorilor, cum să povestesc o întâmplare, păstrându-i suspansul. Peste zece ani aveam să-mi dau seama cu emoţie în faţa copiilor mei cât de important este să ştii să spui poveşti.

După Jambville am fost conduşi la Royan, pentru a învăţa, de data aceasta, modul de viaţă dintr-o tabără sportivă: coborâre în rapel, exerciţii de nataţie etc. În fine, pe drumul de întoarcere, am făcut o escală de o zi sau două la Atena unde, firesc, am vizitat Acropole. Îmi aduc aminte cum m-am aşezat în ziua aceea împreună cu prietena mea Elli pe tronul de marmură al marelui suveran al Persiei Antice, Darius, în incinta teatrului Dionysos şi cât de emoţionată şi de mândră m-am simţit.

Spre deosebire de majoritatea mamelor iraniene de pe vremea aceea, mama refuza să accepte ideea unei căsătorii aranjate pentru mine, aceasta fiind, bineînţeles şi părerea mea. Ştiam că anumiţi membri ai familiei o întrebaseră discret despre acest lucru: eram la vârsta la care era normal, după părerea lor, să-mi caut o partidă bună. Dar eu şi mama credeam că trebuie să-mi termin mai întâi studiile şi după aceea să mă gândesc la căsătorie. Mama absolvise şi ea o facultate şi era o femeie cultivată. În legătură cu această căsătorie îmi aduc aminte că doream să păstrez numele de Diba, pe care mi-l lăsase tata, de care eram foarte legată şi care risca să se piardă, pentru că îl purtau foarte puţini verişori. Şi acum mai ştiu ce le spuneam acestor verişori, unchi şi mătuşi referitor la viitoarea nuntă: „Dacă aş avea nişte studii importante şi aş deveni o femeie celebră, atunci poate că aş avea dreptul să-mi păstrez numele de fată. Nu credeţi?”

După ce, în cele din urmă, m-am căsătorit cu cel mai important om din Iran, ar fi trebuit mai mult decât oricine să renunţ la numele de fată. Însă ironia istoriei face ca în multe ţări şi, mai ales în Franţa, să mi se spună în continuare Farah Diba, în timp ce în inima mea, ca şi pentru starea civilă, mă numesc Farah Pahlavi.

Foarte hotărâtă să fac nişte studii îndelungate şi prestigioase, am intrat în clasa a X-a la Liceul francez Razi din Teheran pentru a-mi pregăti bacalaureatul. Păstrez o amintire frumoasă acestor trei ani petrecuţi la liceu. În fiecare dimineaţă trebuia să merg mult cu autobuzul până acolo şi îmi plăcea acest traseu care traversa Teheranul dintr-un capăt în altul. Acum în oraş erau deja multe automobile, apăreau deja ici-colo primele ambuteiaje, deci aveam destul timp să admir câteva case vechi care mă emoţionau mult, grădinile lor care fremătau, a căror vegetaţie năpădea zidurile şi copacii din Teheran pe care îi adoram: platani, salcâmi, magnolii, caprifoi… Ah, parfumul caprifoiului, vara! Pe la toate colţurile străzilor, vânzători ambulanţi îi îmbiau pe trecători să cumpere din cărucioarele lor diferit colorate, în funcţie de anotimp. Liceul era într-o clădire foarte veche, cu coloane încântătoare, cu pereţii acoperiţi de mozaicuri. Pentru a trece dintr-o clasă în alta trebuia să urcăm pieziş câteva trepte sau să mergem pe nişte holuri întortocheate. Cel mai profund regret este că, devenită regină, nu am avut prezenţa de spirit să salvez această construcţie nemaipomenită în care era Liceul Razi, cum am făcut cu multe altele. Era în sudul Teheranului şi a fost distrusă în cursul uneia dintre cele mai mari operaţiuni de urbanizare, care au mărit suprafaţa capitalei în anii '60-'70.

La Liceul Razi materiile ne erau predate în persană sau în franceză de profesori iranieni sau francezi. Am continuat deci studiul literaturii persane. Deşi liceul era laic, studiam şi religia. Profesorii se purtau cu noi ca şi cu nişte studenţi, ne respectau independenţa şi ne ajutau cu multă pricepere să ne dezvoltăm personalitatea. Toţi elevii din clasa mea au mers apoi la cele mai bune universităţi din lume. Profesorii ne erau dragi şi îi respectam mult, lucru care ne împiedica să râdem ca nebunii când vreunul, care nu vorbea franceza la fel de bine ca noi, făcea vreo greşeală…

Încă un semn că mama era o persoană foarte deschisă: Liceul Razi era mixt. Lucru care n-a fost un şoc pentru mine, pentru că la Şcoala Jeanne d'Arc obişnuiam să organizăm ieşiri cu băieţii de la Colegiul Saint-Louis. Şi, oricum, atât în familie cât şi în cercetăşie mă obişnuisem să stau cu băieţi de vârsta mea. Îmi plăcea în mod special momentul prânzului în care mâncam cu două prietene în grădină, la umbra platanilor bătrâni. Cum nu aveam cantină, veneam cu gamela. Era o ocazie bună să stăm de vorbă şi să râdem zgomotos. Eram fericite şi încrezătoare în viitor.

Pe vremea aceea nu se concepea să ai un prieten şi să te afişezi cu el. Dacă-ţi plăcea de cineva, cum se zicea pe atunci, niciodată nu ai fi îndrăznit să spui cuiva, nici chiar prietenei tale celei mai bune şi cu atât mai mult băiatului respectiv.

Trăiam totul cu intensitate maximă şi zgomotos, ca toţi liceenii de vârsta mea. Începeam să organizăm primele petreceri pe la unii şi pe la alţii şi să facem primii paşi de dans. Îmi plăcea în mod deosebit Elvis Presley, idolul tuturor tinerilor din Teheran şi ştiu că am şi chiulit o dată ca să merg la un film cu el.

Descopeream cu încântare cinematograful, unde mergeam în grup, foarte nerăbdători. Era o adevărată luptă să intri la cinema pentru că iranienii nu învăţaseră încă să stea la coadă. Multe filme nu erau titrate, iar pentru a rezolva acest inconvenient, imaginile se intercalau pe ecran cu textul, pentru a ne rezuma intriga. Ne plăceau James Dean, Gregory Peck, Elisabeth Taylor, Montgomery Clift şi mulţi alţii… În ceea ce priveşte muzica, cea americană ne înflăcăra, bineînţeles, dar îmi plăcea şi muzica iraniană, cântecele populare, deşi mi se păreau prea triste. Mai târziu, aceste melodii aveau să mă emoţioneze puternic. În fine, îmi plăcea şi muzica clasică, opera şi îmi aduc aminte cât de bucuroşi am fost, eu şi Reza, când am descoperit în bazarul de pe trotuar al unui mic vânzător şaptezeci şi opt de interpretări ale tenorului italian Enrico Caruso. Deşi aveau stiluri complet diferite, mă emoţionau de asemenea Tino Rossi, Jacqueline François, Abdul Ali Vaziri sau Ghamar Moluk Vaziri, iar când îi ascultam, parcă îl vedeam pe tata punând discuri cu ei la vechiul nostru gramofon.

Ezitând între grija de a-mi da o educaţie severă şi dorinţa de a mă deschide spre lume, mama îmi oferea libertate, dar cu zgârcenie. Îmi dădea voie să rămân cu colegii în oraş până la miezul nopţii, dar avea întotdeauna grijă ca părinţii unei prietene să ne însoţească. Dacă întârziam, o găseam în stradă, neliniştită, îmbrăcată în rochie de casă. Biata mama, dacă ar fi putut ghici cât de cuminte eram, s-ar fi dus la culcare fără să mă mai aştepte…

Dar ea trăia cu spaima că o să mă abat de la dramul drept şi fiecare manifestare de emancipare din partea mea o cufunda în această angoasă. Îmi aduc aminte că odată, pentru o petrecere, una dintre prietenele mele se dăduse cu ruj. Noi am fost foarte încântate şi, bineînţeles, rujul a circulat între noi. Tocmai eram pe punctul de a mă admira în oglindă, uimită şi tulburată, când mama a intrat în cameră să-mi spună la ce oră trebuia să mă întorc acasă. Am văzut-o cum s-a schimbat la faţă: Dumnezeule! Cum puteam să fiu atât de vulgară? Nu ştiam că numai o femeie măritată putea să se rujeze?

Unchiul nu se implica niciodată în asemenea discuţii şi nu-mi amintesc să mă fi certat vreodată, indiferent ce aş fi făcut. În schimb, problema studiilor pe care aveam să le fac după liceu îl preocupa la fel de mult ca pe mama. O vreme mă gândisem să mă orientez către cercetarea în domeniul ştiinţelor naturii, dar m-am consultat cu familia şi am renunţat apoi eu însămi, gândindu-mă că nu voi suporta să-mi petrec viaţa într-un laborator, lângă un microscop, eu care iubeam aşa de tare lumea. Atunci m-am întors la înclinaţia către arhitectură. Mi se părea o meserie superbă care îmbina meditaţia solitară cu comportamentul uman, arta şi ingeniozitatea cu viaţa socială, interiorul cu exteriorul. Iar eu voiam să fiu afară, pe şantier. Din cea mai fragedă copilărie îmi văzusem unchiul când aplecat peste planşa de desen, când la conducerea şantierului de unde se întorcea îngheţat de frig sau ars de soare, dar fericit, evident pasionat de ceea ce făcea.

Şi apoi Iranul, în plină dezvoltare, nu avea decât o singură femeie arhitect pentru perspectiva nelimitată a şantierelor. Ce alt domeniu, mă gândeam eu, mi-ar putea oferi atâtea ocazii de a-mi exprima feminitatea, participând, în acelaşi timp la construirea ţării?

Aveam dreptul la o bursă pentru finanţarea studiilor mele de arhitectură la Paris? Aşa credeam şi speram să o pot obţine. Într-adevăr, la bacalaureat am fost prima din clasa mea şi am fost admisă la Ecole speciale d'architecture din Bulevardul Raspail, care era recunoscută ca fiind selectivă şi serioasă. Cursa cu obstacole pentru obţinerea acestei burse – pe care n-am avut-o niciodată – a fost primul meu contact cu birocraţia. La Ministerul Educaţiei, unde m-am dus zile de-a rândul, nimeni n-a fost capabil să-mi explice ce trebuia să fac pentru a obţine această bursă, nici chiar ministrul însuşi pe care familia mea îl cunoştea şi pe care am avut norocul să-l întâlnesc. Unii susţineau că trebuie să treci un examen suplimentar la limba franceză, dar nu ştiau să-mi spună cine era responsabil cu acest examen şi cum mă puteam înscrie. Săptămânile s-au scurs, vara a trecut şi cererea mea de bursă s-a pierdut prin feluritele ghişee ale Ministerului Educaţiei Naţionale. La Paris, cursurile începuseră, iar eu continuam să fiu trimisă dintr-un capăt în altul al Teheranului. Eram atât de furioasă, încât, atunci când în cele din urmă am plecat spre Paris, mi-am jurat să nu mai pun niciodată piciorul în această ţară… Vorbe de copil, uitate opt zile mai târziu.

Mătuşa mea Louise Ghothi, mama lui Reza, despre a cărei afecţiune pentru mine am mai povestit, era deja la Paris. În primele zile din toamna lui 1957 am locuit la hotel, după aceea am obţinut o cameră în campusul universitar, aproape de parcul Montsouris, în pavilionul olandez, despre care ni s-a spus că era cel mai sever administrat. Erau interzise, în special, vizitele în camerele băieţilor şi invers. Liniştită, mătuşa s-a întors la Teheran.

De-abia ajunsă la Şcoala de arhitectură, am mulţumit în sinea mea birocraţiei iraniene: făcându-mă să pierd primele cincisprezece zile, îmi dăduse şansa de a trece peste cea mai dură parte a tradiţionalei iniţieri a bobocilor. Câţiva studenţi străini, şocaţi de violenţa şi de ciudăţenia acestui obicei pe care nu-l înţelegeau, preferaseră să renunţe la studii şi se întorseseră acasă. Pentru fete, iniţierea era mai puţin dură. Ea consta, în general, în a ne face servitorii celor mai mari decât noi. În orice moment al zilei, unul dintre ei putea să ne dea un ordin pe care trebuia să îl executăm pe loc. În cea mai mare parte a timpului ni se cerea un obiect despre care noi, novicii, nici măcar nu ştiam că există, cum ar fi de exemplu un compas pentru volute. Astfel stârneam râsul, fără ca măcar să ştim care era motivul, fiecare dintre noi jurându-şi să găsească obiectul respectiv în camera de lângă noi sau cu un etaj mai sus. Dacă refuzai să participi la o asemenea mascaradă, urma să primeşti „un borcan”. Adică trebuia să te duci lângă un perete şi să-ţi pui un şorţ pe piept şi să deschizi gura. Atunci unul dintre călăii noştri venea şi ne arunca un pahar cu apă în faţă. „Mulţumesc, vouă, nobili şi venerabili colegi mai mari”, trebuia să spui atunci, făcând foarte bine legăturile dintre cuvinte. Acela sau aceea care nu pronunţa bine mai încasa un pahar cu apă… Cel mai rău era, evident, să-ţi manifeşti furia, căci atunci, umilinţele nu se mai terminau. Sau să plângi, ceea ce le arăta că suferi, adică exact ceea ce-şi doreau. În ceea ce mă priveşte, fiind obişnuită cu jocurile de grup şi având un caracter puternic, m-am descurcat binişor.

Eram mai mulţi străini acolo, aşa că, într-o zi, unul dintre studenţii din anii mai mari a hotărât să ne pună să vorbim fiecare în limba noastră. Ideea era să facem un fel de cacofonie ridicolă, incoerentă, dar cu siguranţă foarte amuzantă. Şi, încă o dată, „venerabilii colegi mai mari” au râs pe seama noastră până n-au mai putut. Ceea ce nu ştiam era că ne-au şi înregistrat. Iar acest lucru ar fi putut să-mi creeze o serie de neplăceri diplomatice şi protocolare, pentru că, imediat după logodna mea cu regele, unul dintre ei a trimis această bandă înregistrată la un post de radio din Paris care a difuzat-o imediat. Din fericire, nu spusesem nimic urât, lucru care te poate tenta, ştiind că nimeni nu înţelege ce spui…

Mentalitatea de aici era foarte diferită de cea de la Şcoala Jeanne d'Arc sau de la Liceul Razi. După ce învăţasem timp de ani de zile despre solidaritate şi spirit de echipă, acum învăţam că trebuie să faci exact pe dos ca să reuşeşti. Individualismul şi elitismul erau valori dominante pentru colegii mei de an şi trebuie să mărturisesc faptul că pentru mine, care iubesc cel mai mult armonia, a fost mai greu să suport acest lucru decât iniţierea bobocilor de la început. Sistemul era de vină: numai cei mai buni treceau în anul doi – era o formă de concurs – deci fiecare se bucura de necazurile vecinului. Când cineva venea să mă roage să-l ajut la matematică, îl ajutam, nici nu concepeam să fac altfel, dar vedeam că mie nu-mi explica nimeni nimic. Acest lucru mi se părea dureros şi trist. Cel mai rău era în atelier, când eram toţi cei şaizeci de elevi la planşă. Când unul dintre noi îşi vărsa călimara cu cerneală pe desen sau îşi rupea foaia din greşeală, îl auzeam spunând: „La dracu'!” şi, imediat, ceilalţi ca un ecou: „Mişto, unul mai puţin!”

În ceea ce mă priveşte, eram bună la desen, dar nu cunoşteam tehnica aşa cum se învaţă în liceele specializate, iar acesta era un mare handicap pentru că desenul conta foarte mult. Deci, munceam enorm la această materie şi, cu toate acestea, profesorul meu îmi repeta adesea: „Voi, orientalii, nu ştiţi nimic despre perspectivă”.

Îmi amintesc ce mândră am fost când, după foarte multă muncă, am desenat un cap de cal pentru care am primit o notă maximă şi care a fost expus la şcoală.

Eram destul de deprimată de atmosfera de acolo, cu atât mai mult cu cât nu eram decât cinci sau şase fete în atelier, la care se adăuga şi „misoginismul” din jur. Majoritatea băieţilor îşi băteau joc de noi, ne desconsiderau. „Niciodată n-a ieşit dintr-o fată un arhitect adevărat”, ne spuneau ei. Sau: „Voi, fetele, nu veniţi aici decât să vă găsiţi un bărbat”. Într-o zi, unul dintre ei m-a luat în faţa tuturor şi m-a întrebat: „Câte cămile valorezi la tine acasă?” Era un francez. Am fost aşa de şocată, că nu l-am putut uita niciodată. Când mi-a scris, mai târziu, la Teheran, nu i-am răspuns. A fost singurul căruia nu i-am răspuns. Am corespondat cu mulţi alţii, chiar şi cu „venerabilii colegi mai mari” care îmi aruncaseră pahare cu apă pe faţă. Dar cu el, nu.

În primele luni, dorul de familia mea, de Iran îmi frângea inima. Trebuind să fac economie, ştiam că nu-mi voi putea revedea familia mai devreme de patru ani. Patru ani, o veşnicie! Să mă trezesc înainte să se facă dimineaţă, să cobor la metroul în care muncitorii buimaci şi trişti fumau ghemuiţi, să ajung la şcoală, să suport veşnicele umilinţe, toate acestea erau prea mult pentru fetiţa iubită şi răsfăţată care fusesem.

Iată cum îmi descriam viaţa într-o scrisoare din octombrie 1957, adresată surorii Claire: „Dragă sora Claire, Am o cameră numai a mea care dă spre bulevard. E în pavilionul olandez şi e foarte confortabilă. A fost o mică petrecere pentru a da studenţilor ocazia să se cunoască. O şansă pentru mine, căci altfel n-aş fi vorbit niciodată cu vreunul! Plec din cameră dimineaţa şi mă întorc seara, când mă apuc de lucru. Ceilalţi mai rămân puţin pe hol şi citesc, dar eu nu am timp. La şcoală avem antrenamente la volei şi la baschet pe diferite stadioane. Nu le-am spus că am făcut parte din echipa campioană a Teheranului. Când e soare parcul campusului este foarte frumos! La restaurant e un obicei amuzant: dacă intră cineva cu pălărie sau cu fular pe cap, toată lumea bate în farfurie până când persoana respectivă şi le scoate. Uneori mă apucă un dor nebun să-mi revăd familia, prietenii, însă zâmbetul unei colege de palier îmi înseninează gândurile.”

Renunţasem provizoriu la bursă, dar nu duceam lipsă de nimic. La începutul fiecărei luni mama îmi trimitea suficienţi bani pentru toate lucrurile de care aveam nevoie şi puteam chiar să ofer tichete de restaurant şi bilete de metrou prietenilor mei. Singurul lux veritabil pe care mi l-am putut permite a fost un pick-up şi câte un buchet de flori, pe care-l cumpăram la începutul fiecărei luni şi pe care îl îngrijeam cu atenţie ca să ţină mult timp.

Între timp, atmosfera de la şcoală se mai îmbunătăţise. Unii dintre băieţi deveniseră mai apropiaţi, mai interesaţi de mine. Nu mă credeau când le spuneam că nu am un prieten, nu înţelegeau că ideea de boy friend era străină culturii noastre. Pentru a-mi găsi liniştea, m-am apucat să le povestesc celor de la şcoala că aveam un prieten în campus şi celor din campus că aveam un prieten la şcoală. Dacă nu erau proşti şi mă prindeau cu minciuna, pretindeam că am un logodnic la Teheran. Ei l-au botezat pe acest improbabil pretendent Mahmud şi mi-au lipit pe scaun desenul unui superb bărbat cu mustaţă, împodobit cu un turban – presupun că aşa îşi închipuiau ei un iranian…

— Cu acest subtext: „Mahmud, logodnicul lui Farah”.

Dar, în curând, realitatea le-a dat ocazia să-şi alimenteze visele cele mai fanteziste. În iarna lui 1958 s-a aflat că şahul urma să se despartă de regina Soraya. În seara aceea mi-am scris în jurnal: „Şahul şi Soraya divorţează. Ce păcat!” În lunile următoare, ziarele anunţau că suveranul iranian, care îşi dorea mai mult decât orice pe lume să aibă un fiu care să-i urmeze la tron, îşi căuta pe viitor o fată cu care să se căsătorească.

„Şi de ce nu s-ar căsători cu tine? Eşti minionă.” Aceasta a devenit gluma preferată a promoţiei noastre. Îmi aduc aminte că după terminarea lucrului, mai petreceam o vreme în atelier să vorbim şi să râdem. „Încercaţi să-i scrieţi, le spuneam eu şi să-l convingeţi că este aici o fată numai bună pentru el.” Iar ei: „Nu, dar să presupunem că te întorci în Iran şi devii regină. Ce-ai de gând să faci prima dată?” „Prima mea decizie – vă invit pe toţi să-mi vizitaţi ţara.”

În anul acela aveam o prietenă afgană, Mermon şi ea insista, de asemenea: „Dar tu eşti minunată, şahul ar trebui să se căsătorească cu tine”. Am păstrat chiar o carte poştală pe care mi-a oferit-o pe când ne aflam împreună în vacanţă în Spania şi pe care a scris, aşa cum scriu fetiţele de la şcoala generală: „Farah Diba = Farah Pahlavi”. Ea a fost, astfel, prima care mi-a asociat prenumele cu patronimul regelui.

Anul s-a terminat mai puţin glorios decât îmi prezisese ea: în ciuda tuturor eforturilor mele – în special la desen – am aflat că fusesem invitată… Să repet anul întâi. Eram mulţi în situaţia aceasta şi majoritatea studenţilor din anii mai mari trecuseră prin aceleaşi încercări. În vara aceea, pentru a nu mă lăsa pradă gândurilor negre şi dorului de ţară, am descoperit Anglia împreună cu câteva prietene, străine ca şi mine. Cea mai mare surpriză a fost să asist la înălţarea mării în jurul Muntelui Saint-Michel… Ne-am dus şi pe Insula Batz – una dintre plajele de aici avea să-mi poarte mai târziu numele.

În Franţa, anul următor a fost mult mai plăcut pentru mine. Parisul îmi era familiar şi aveam deja câţiva prieteni – băieţi şi fete. Mergeam împreună la cinema şi, cum erai privit strâmb dacă te duceai la filme siropoase, frecventam numai sălile unde rulau filme de artă. Îmi amintesc, în special, impresia teribilă pe care mi-a făcut-o filmul A şaptea pecete de Ingmar Bergman… Mergeam şi la operă şi la concerte – eram abonată la Jeunesse musicale şi cântăreţii mei preferaţi erau Charles Aznavour, Jamshid Cheybani, Hamid Ghnabari, Jacques Brel, Paul Anka… Partea importantă a vieţii mele se organiza în jurul Cartierului Latin şi a campusului universitar. Iubeam cinematografele şi cafenelele de pe Bulevardul Saint-Germain şi petrecerile între prieteni care se dădeau în campus, înainte şi după o perioadă de studiu. Chermeza era un adevărat eveniment: fiecare ţară care avea un reprezentant trebuia să aibă pavilionul ei. Noi, iranienii, desenaserăm două mari copii ale leilor din Persepolis, gătiserăm câteva feluri de mâncare de pe la noi, iar eu, în ziua respectivă, îmbrăcasem o rochie din Gilan.

Din când în când cineva din familia mea mai venea la Paris, iar aceasta era o ocazie bună pentru a mânca la restaurant. Odată, unul dintre unchii mei, Manucehr, m-a dus la Moulin Rouge, dar spectacolul de acolo mi-a displăcut. Gusturile mele erau, fără îndoială, mai simple, eram atrasă mai degrabă de self-services care începea să fie din ce în ce mai la modă… În unele seri eram invitată la masă la prieteni, studenţi care se căsătoriseră deja şi aveau propriul apartament.

La şcoală eram considerată o studentă mai în vârstă, ceea ce mă scutea de iniţierea bobocilor. Mai degrabă aşteptau de la mine să ocup un loc în rândul călăilor. Niciodată n-am reuşit, prea sensibilă sau prea conştiincioasă, să fac altora ceea ce nu-mi plăcuse să mi se facă. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să pun să mi se care planşa de desen până la gura de metrou – era într-adevăr foarte grea, să mi se scrie numele pe un scaun, pe care nimeni în afară de mine nu avea voie să-l atingă şi să-mi pună un lacăt la sertar…

Anul acela am sărbătorit Crăciunul la München, fiind invitată de prietenă iraniană care locuia acolo. Păstrez o amintire frumoasă despre acel oraş, despre muzeele lui, despre lungile noastre plimbări pe străzile încărcate de istorie, plimbări punctate de opriri pentru a ne întrema cu o ciocolată sau cu un ceai fierbinte. Cu ocazia unei astfel de opriri, oamenii, auzindu-ne vorbind o altă limbă, ne-au întrebat de unde venim. „Din Iran!” Informaţia a părut să-i mire pe interlocutorii noştri, care, în loc de răspuns, ne-au făcut să înţelegem prin semne că, pentru ei, eram un fel de canibali!… Datorită organizaţiilor studenţeşti am putut vizita şi Expoziţia Universală de la Bruxelles, descoperind cu această ocazie şi capitala Belgiei. Am avut în iarna aceea ocazia să-mi manifest încă o dată teama pe care mi-o inspirau comuniştii. Una dintre prietenele mele iraniene m-a convins să iau parte la o astfel de adunare şi să ascult un discurs împotriva războiului din Algeria. Eram în 1958-l959 şi trebuia, spunea ea, să ne solidarizăm cu combatanţii algerieni împotriva imperialismului francez. Înţelegeam revolta ei cu privire la colonialism, dar mi se părea indecent să mă angajez într-o luptă împotriva Franţei, deoarece această ţară avusese generozitatea să ne primească. Eram acolo să învăţ, nu să fac politică. Şi apoi, nu doream cu nici un preţ să particip la o adunare comunistă. Ea îmi combătea argumentele în numele unei „revoluţii universale”, care ar fi trebuit să redea demnitatea fiecărui om, dar căreia, eu, personal, îi descoperisem metodele expeditive şi nedemne în Azerbaidjan şi în Gilan.

Această prietenă m-a prezentat surorii ei şi altor prieteni de-ai lor şi ei militanţi comunişti, într-o cafenea din Paris. Păstrez o amintire întunecată şi puternic deprimantă a acestei întâlniri. În ochii acestor fete şi băieţi, viaţa era neagră. Deşi atât de tineri, erau revoltaţi deja pe întrega lume, erau blazaţi şi cuprinşi de amărăciune.

Aceasta prietenă a mea avea să cunoască mai târziu închisoarea, pentru că era membră a Partidului Comunist, partizan al luptei armate. A refuzat să intervin pentru eliberarea ei, ceea ce a înălţat-o în ochii mei. Mulţi ani mai târziu, mi-a scris să-mi spună că îmi împărtăşeşte durerea pentru pierderea micuţei mele Leila.

Am sunat-o şi am vorbit cu ea, după atlţia ani de tăcere. Fiecare din noi avusese un destin dramatic, dar ştiu că într-o zi ne vom reîntâlni.

În viziunea lor, nu trebuia păstrat nimic de pe planeta aceasta, cu excepţia Uniunii Sovietice.

Cum am refuzat să particip alături de ei la o manifestaţie împotriva războiului din Algeria, au început să râdă de mine, spunând că sunt fricoasă. Oare ca să le demonstrez contrariul am participat până la urmă? Fără îndoială! Nu mai ţin minte nimic din ce s-a vorbit în ziua aceea, dar îmi amintesc, în schimb, că toţi băieţii ascundeau sub vestele lor de piele ciomege şi bare de fier. Îmi spuneam tot timpul: „Dacă lucrurile iau o întorsătură urâtă şi poliţia ne aruncă în închisoare, ce-o să-i povestesc mamei la ambasadă?”

Altă dată, aceste fete mi-au prezentat un bărbat care venea din Germania de Est. Dacă îmi mai amintesc de acest lucru este pentru că, după mulţi ani, întâmplarea a făcut să-l reîntâlnesc pe acest om în nişte împrejurări neaşteptate. În timp ce eu şi regele asistam la un spectacol de teatru la Gilan, un om de la securitate a venit să ne anunţe că pe scenă se trăsese un foc de armă şi să ne roage să nu ne alarmăm. Or, pe cine am văzut pe scenă, agitând un revolver fals? Pe omul din Germania de Est. M-am aplecat la urechea soţului meu, pentru a-i povesti pe scurt întâmplarea. Nu s-a petrecut nimic, omul şi-a văzut de drum, ducându-şi secretul spre alte zări.

În primăvara acelui an 1959, întâmplarea a făcut să mă apropii pentru prima oară de rege. Şahul urma să vină în Franţa pentru o discuţie oficială cu generalul de Gaulle şi, cum acest lucru se desfăşoară de cele mai multe ori în anumite circumstanţe, Ambasada Iranului a dorit să-i prezinte pe câţiva dintre studenţii iranieni în Franţa. Eu am fost una dintre cei aleşi.

Recitind scrisoarea pe care am adresat-o mamei în seara întâlnirii, îmi dau seama cât am fost de emoţionată şi de mândră: „Mi-am pus sacoul de tweed cu negru şi alb şi o camelie la rever. Ne-am dus la ambasadă. Ce maşină frumoasă are! Şi el, ce simpatic este! Are părul aproape alb şi ochii trişti. Eram aşa de încântată să-l văd pentru prima dată de atât de aproape! Dar, ca întotdeauna, studenţii se îngrămădeau spre el, iar eu, în ciuda tocurilor mele de şapte centimetri, îl zăream cu greu. Atunci, domnul Ţafazoli, ataşatul cultural, a venit şi m-a luat de mână: „Vă rog, veniţi mai aproape”.

Dar tu îţi cunoşti fata… Nu m-am clintit, am rămas retrasă, nu voiam să mi se spună că am vrut să mă arăt în faţa lui.

Puţin mai târziu, strângându-i mâna, am spus: „Farah Diba, Arhitectură”. Iar el: „De câţi ani eşti aici?” I-am spus că de doi ani. Ţafazoli a completat imediat: „Domnişoara este foarte studioasă, este prima din clasa ei şi vorbeşte foarte bine franceza”. E plăcut să auzi atât de multe lucruri bune despre tine. Bineînţeles, o strângere de mână şi o reverenţă, inima îmi bătea tare, îţi dai seama…

Imediat după aceea, prietenele mă tachinau: „Farah, ţi-ai petrecut toată ziua la coafor şi când şahul a fost acolo n-ai avut curaj să mergi mai în faţă…” O verişoară care era acolo pretindea că i-am plăcut regelui: „Când ai plecat din sală te-a urmărit cu privirea”. Bineînţeles, toate acestea sunt poveşti.

Mai târziu l-am auzit pe Ţafazoli plângându-se: „Într-adevăr, anumite fete sunt indecente când se îngrămădesc aşa de tare să-l vadă pe rege, a trebuit să fac pe poliţistul să le îndepărtez”. Slavă Domnului, nu fusesem printre ele! Apropo, i-am vorbit din nou lui Ţafazoli despre problema mea cu bursa şi mi-a promis că încearcă să mă ajute.

Anul şcolar s-a terminat cu bine. Am aflat că fusesem admisă în anul al doilea – tocmai mă plimbam pe Bulevardul Saint-Germain şi păşeam pe Pont-Neuf, când unul dintre colegii mei de an mi-a dat vestea cea bună! Tot atunci am aflat că urma să-mi petrec vara la Teheran! Mama îmi oferea un bilet de avion, nimic nu putea să mă facă mai fericită.

Ultimele zile la Paris le-am petrecut colindând prin magazine cu prietena mea care, ca şi mine, urma să meargă la Teheran în vacanţă. Niciodată n-am fost aşa de entuziasmată. Voiam să duc tuturor cadouri şi să apar în faţa lor îmbrăcată ca o adevărată pariziancă. Mi-am cumpărat o cămaşă de mătase cu flori imprimate în nuanţe de ivoriu şi verde-deschis, o fustă strâmtă, tot ivoriu, pantofi violeţi cu tocuri foarte înalte, o geantă asortată şi, în fine, un mantou subţire din piele de antilopă verde-oliv. Eram departe de a bănui că, patru luni mai târziu, reîntoarsă la Paris, cazată a Hotelul Crillon, aveam să alerg iarăşi prin magazine, de data aceasta pentru a-mi alcătui trusoul de viitoare regină…

Din aeroportul din Teheran păstrez amintirea unei clădiri foarte simple din care ieşeai pentru a-i însoţi pe pasageri până la peretele ridicat la câţiva metri de aparate. Prin modestia lui, edificiul te ducea cu gândul la începuturile aviaţiei. Nu l-am recunoscut, în numai doi ani, pistele se întinseseră pe o bună parte a terenurilor din jur, erau dominate acum de un veritabil turn de control şi terminate cu o gară cu ghişeuri noi-nouţe. Companiile aeriene europene şi americane, bine reprezentate aici, păreau să fi descoperit în cele din urmă şi Iranul.

Astfel, la şase ani după criza provocată de naţionalizarea petrolului, economia noastră părea să fie din nou în plină expansiune. Şi Teheranul era de nerecunoscut, mai prăfuit ca oricând din cauza numeroaselor şantiere, plin de maşini (ce se întâmplase cu trăsurile copilăriei mele?) şi cu trotuarele gemând de mici comercianţi. Ştiam că noi nu mai locuiam în acel apartament unde a trebuit să ne mutăm după moartea tatei şi eram nerăbdătoare să descopăr noua noastră casă. Ea era opera unchiului meu Ghotbi, care, după mulţi ani de muncă şi profitând de acesta perioadă de dezvoltare a ţării, a reuşit să ne ofere acest confort. Vila cu piscină era foarte aproape de Shemiran, pe înălţimile Teheranului, chiar acolo unde cu cincisprezece ani înainte îmi petreceam vacanţele de vară la ţară. Ce fericită am fost s-o revăd pe mama, rudele şi prietenii din aceste locuri, în care mi-am petrecut cele mai frumoase clipe ale vieţii de familie!

Soseam din Franţa cu mintea plină de refrenele lui Ray Charles, Sydney Bechet, Edith Piaf şi Charles Aznavour, pe acesta din urmă iubindu-l mai mult decât pe toţi. Credeam cu naivitate că sunt cea mai la modă, dar chiar de la primele petreceri am descoperit că la Teheran se asculta tot muzica de la Paris. E adevărat că aproape toţi, verişori şi verişoare, colegi mai mari de la Şcoala Jeanne d'Arc şi de la Liceul Razi veneam de la universităţi occidentale.

Copii privilegiaţi ai unei ţări în curs de dezvoltare, eram iranieni trup şi suflet, dar deschişi şi celorlalte culturi, fără spirit de sectă, gata să ascultăm orice, să iubim orice, fără ca aceste lucruri să ne schimbe. În vara aceea, am dansat mult pe la unii şi pe la alţii, am ascultat multă muzică rock şi am bătut numeroasele săli de cinema care se deschiseseră în lipsa mea.

Pentru proiectul din anul al doilea, alesesem ca subiect arhitectura Moscheii şahului de la Esfahan, a cărei faţadă era acoperită cu mozaicuri de o frumuseţe uluitoare. Mi-am dorit în mod special să reproduc o parte a acestei faţade, deci mi-am petrecut multe zile la Muzeul Arheologic al Teheranului desenând şi studiind toate documentele existente referitoare la această moschee. Seara, când mă întorceam, mă întâlneam cu grupul de prieteni şi de verişori la iarbă verde, la Shemiran sau la o petrecere undeva prin Teheran. Niciodată nu mai trăisem un asemenea sentiment de plenitudine, fericită cu studiile mele, în perfectă armonie cu rudele şi cu prietenii din generaţia mea, împăcată cu Teheranul, în care jurasem cu doi ani înainte să nu mai pun piciorul.

Într-o zi, un văr al regelui şi prieten cu Reza, Sohrab, a invitat tot grupul nostru de studenţi în afara Teheranului, pe o proprietate superbă a reginei-mamă, numită Khan-Dasht. Îmi amintesc bucuria noastră de a ne afla între pereţii care adăpostiseră familia regală… Acest lucru ne umplea de emoţie şi de uimire şi, de fiecare dată când intram într-o altă cameră, se găsea cineva care să spună: „Vă daţi seama, poate că regele s-a aşezat pe fotoliul acesta… Poate că regele a dormit în patul acesta…” Ni se tăia răsuflarea.

De mică, aşa cum am mai spus, am crescut în cultul regelui. Misiunea lui îi dădea în ochii mei o aură care îl plasa cu mult deasupra muritorilor. Unul dintre unchii mei, fratele tatălui meu, Esfandiar Diba, era şambelan al regelui şi datorită acestui titlu primea pentru No Ruz, în fiecare an, din mâna regelui o monedă de aur pe care o numea un Pahlavi, pentru că avea efigia şahului. Unchiul meu îmi dăruia această monedă şi ştiu că eram convinsă că avea puteri divine… Pentru noi tot ceea ce venea de la rege era de bun augur, iar pe vremea aceea şi dacă oamenii îl visau pe rege era un semn bun.

Rămânea doar să-mi rezolv problema cu bursa, căci, chiar dacă unchiul meu era acum mai înstărit, iar mama putea să-mi suporte toate cheltuielile, consideram că acesta este un drept al meu. Finanţarea studiilor mele încă patru sau cinci ani de acum înainte reprezenta, înainte de orice, un efort considerabil pentru familia mea. Toată dificultatea consta în a şti cui să mă adresez.

Am aflat că acela care se ocupa de problemele studenţilor în străinătate era ginerele regelui. Dintr-o dată, acest lucru mi s-a părut de bun augur! Ginerele regelui nu putea fi unul dintre birocraţii aceia iresponsabili cât pe ce să mă înnebunească acum doi ani. Cu atât mai mult cu cât era vorba despre Ardashir Zahedi, fiul generalului Fazlollah Zahedi, pe care regele îl numise prim-ministru în 1953, în locul lui Mohammad Mossadegh. Ardashir Zahedi se căsătorise cu prinţesa Shahnaz, unicul copil din prima căsătorie a regelui, în 1939, pe când avea 20 de ani, cu prinţesa Fawzia din Egipt, sora regelui Faruk.

Unchiul meu, Esfandiar Diba, îl cunoştea pe domnul Zahedi, aşa că el a fost cel care a discutat cu acesta pentru obţinerea unei audienţe. Ardashir Zahedi ne-a primit într-una din acele case vechi ale capitalei, încântătoare şi cu grădina încărcată de plante. Era un bărbat tânăr şi foarte prietenos; bineînţeles că nu-mi puteam închipui că va fi alături de noi, douăzeci de ani mai târziu, când aveam să cunoaştem suferinţele exilului.

Mi-a pus întrebări legate de studiile şi de proiectele mele, m-a făcut să-i povestesc puţin din viaţa mea la Paris, a vrut să-mi cunoască gusturile şi apoi, într-un mod foarte curios, a spus că ar dori să mă prezinte tinerei sale soţii, prinţesa Shahnaz.

Peste câteva zile urma să primesc invitaţia de a merge să iau ceaiul la prinţesă. Vila era puţin mai sus de Shemiran, la Hessarak, minunat amplasată la poalele Munţilor Elburz, cu o vedere superbă asupra întinderii tentaculare a Teheranului.

Prinţesa m-a primit, la rândul ei, cu multă amabilitate. Era o situaţie amuzantă şi insolită, căci, cu toate că eram din aceeaşi generaţie, ea avea 18 ani, iar eu 20, ea îşi juca cu eleganţă rolul de stăpână a casei, iar eu trebuia să fac eforturi să-mi înving timiditatea. Apoi s-au auzit voci şi zgomote de uşi deschise, iar cineva a venit şi ne-a anunţat că sosea regele. Doamne! Mi-am simţit inima bătând cu putere. Eram şocată şi încântată în acelaşi timp. Eram acasă la fiica regelui, nu ar fi fost deci nimic neobişnuit dacă el ar fi trecut întâmplător pe la ea să o sărute, dar totuşi ce noroc era pentru mine să fiu acolo în acel moment! M-am gândit cu bucurie că era o coincidenţă extraordinară…

A apărut şi regele, destins şi zâmbitor, atât de diferit de omul rezervat şi puţin trist pe care îl văzusem cu două luni mai devreme la Paris. Prinţesa şi domnul Zahedi m-au prezentat, iar suveranul s-a aşezat foarte simplu lângă noi. Imediat a intrat în vorbă, dar cu atâta căldură, zâmbind şi aprobându-mi primele cuvinte, încât am uitat pe loc situaţia. Cred că am început să-i vorbesc cât se poate de firesc, în ciuda puternicei emoţii care mă sufoca. Ca răspuns la întrebările lui i-am povestit viaţa mea de studentă la Paris şi a început între noi un joc al privirilor, vesel şi armonios, uitând pentru o clipă unde ne aflam. Acum, după atâta timp, mi se pare că a fost cu adevărat o clipă de graţie pentru care îi mulţumesc Cerului, căci, fără lejeritatea acestei prime întâlniri, poate că am fi trecut unul pe lângă celălalt…

Dar atunci nu eram conştientă de acest semn bun – pentru mine, întâlnirea aceea era rezultatul unei întâmplări magice – astfel prinţesa Shahnaz avea deja o fiica, Mahnaz, pe care aveam să o cunosc mai târziu şi pe care o iubesc mult acum. Mahnaz, care e puţin mai mare decât primul meu fiu, Reza, a fost foarte apropiată de copiii mei.

Aşa că, ajungând acasă şi convinsă că trăisem un eveniment unic ce nu avea să se mai repete, am explodat pur şi simplu. I-am povestit mamei, apoi unchiului şi mătuşii, iar exaltarea mea a cuprins întreaga casă. Să petreci o oră cu regele era, într-adevăr, un eveniment istoric ce avea să-mi marcheze familia pentru câteva decenii bune de acum înainte.

Au trecut una sau două săptămâni, eu am început din nou să lucrez la Muzeul de Arheologie Iran Baştan. Viaţa îşi reluase cursul normal, îmi mai trecuse puţin exaltarea, rămânând în mine ca o comoară îngropată, când am primit o invitaţie la cină din partea prinţesei Shahnaz… De data aceasta am avut presimţirea că în jurul meu se ţesea o intrigă specială. Şi dacă regele nu venise întâmplător în ziua aceea, ci venise să mă vadă?… Să fi fost posibil ca Ardashir Zahedi, după ce m-a primit pentru bursă, să se fi gândit că ar fi fost posibil ca regele să mă placă? Ar fi putut avea ideea să organizeze o primă întâlnire acasă la prinţesă? Întâlnirea ar fi putut rămâne fără urmări, dar iată că prinţesa mă invita din nou la ea şi nu pentru un ceai, ci pentru cină. Prezenţa regelui nu era menţionată, dar avea să fie acolo, eram sigură. Atunci mi-am reamintit totul, tristeţea privirii lui, la Paris, tot ceea ce citisem despre divorţul de Soraya, cu optsprezece luni înainte şi tot ceea ce mi se povestise, că regele dorea să se recăsătorească, să-şi asigure succesiunea la conducerea ţării, să-şi întemeieze o familie care să-i ofere, la 39 de ani, fericirea care i-a fost refuzată până atunci… Eram tulburată. De ce oare privirea suveranului se oprise asupra mea? La rândul meu simţeam o atracţie pentru el pe care niciodată n-aş fi mărturisit-o, dacă el nu mi-ar fi dat această ocazie. Având toate calităţile intelectuale pe care o femeie le-a visat la bărbatul iubit, regele îmi părea extrem de seducător. Privirea lui dulce şi gravă, capabilă de indulgenţă şi de căldură, zâmbetul lui frumos mă emoţionau enorm. Şi apoi, eram sensibilă la detalii: felul în care îşi ţinea capul, genele pe care le consideram incredibil de romantice, mâinile… Da, eram cucerită în secret, vrăjită.

Avea să-mi spună mai târziu că mi-a iubit simplitatea. Cred ca ea mi-a dat puterea – sau inconştienţa – să-mi înving timiditatea şi să mă implic cu seninătate într-o relaţie care ar fi putut să mă îngheţe de frică. La cina aceea, ne-am regăsit tonul familiar, jucăuş, aproape tandru care ne sedusese şi pe unul şi pe celălalt în timpul ceaiului. Atunci am îndrăznit să-l întreb dacă îşi mai amintea de întâlnirea de ja Ambasada Iranului, la Paris. El mi-a spus că nu şi mi-a cerut să-i povestesc pe scurt ce se petrecuse acolo. Importanţa pe care o dădeam fiecărui amănunt l-a distrat teribil; pentru el, asemenea moment lipsit de importanţă nu contează într-o vizită oficială. El a râs. Şi eu.

Au mai urmat şi alte întâlniri la prinţesă şi mai ales cea din după-amiaza în care eram foarte mulţi şi ne-am jucat cu discul, iar eu, fără fasoane şi natural, am început să adun discurile de cauciuc ale tuturor invitaţilor. Să fie oare acela momentul în care regele m-a ales să-i fiu soţia şi mama copiilor lui? S-a gândit, desigur, dar a mai avut nevoie de un timp să chibzuiască.

Relaţia noastră a devenit între timp suficient de amicală, pentru a-mi propune să-l însoţesc din când în când în plimbările lui cu maşina în jurul Teheranului. Maşinile sport erau una dintre pasiunile lui, una dintre puţinele valori materiale la care ţinea, alături de ceasuri. Astfel, părăseam oraşul pentru o oră sau două într-o maşină rapidă, discret urmaţi de una a Securităţii. Învăţam astfel să ne cunoaştem, el mai mult decât mine, pentru că eu nu îndrăzneam încă să-i pun întrebări, dar discuţiile sau tăcerile noastre erau întotdeauna destinse – el avea, într-adevăr, darul de a te face să te simţi bine, cu un cuvânt, cu un zâmbet. Astfel, mă putem abandona plăcerii de a fi acolo, lângă el. Era în acelaşi timp simplu şi exaltant.

Într-o zi, m-a invitat lângă el, într-un mic avion. Toată lumea ştia că era un bun pilot. Era un avion franţuzesc, un Maurane-Saulmer cu patru locuri şi-mi aduc aminte că prinţesa Shahnaz ne-a însoţit. Am survolat Teheranul, am urcat deasupra Munţilor Elburz.

— Era nemaipomenit – pentru a coborî brusc în dreptul unui lac de acumulare, de pe râul Sefid-Rud, pe care dorea să mi-l arate şi unde unchiul meu Saadi muncea ca inginer agronom. Avionul trecea prin zone turbulente, pentru că vântul bate foarte tare în regiunea aceea, dar mie nu-mi păsa de pericol. La întoarcere, când aeroportul se vedea bine, în mod curios, a început să ia din nou altitudine şi să descrie cercuri deasupra periferiilor Teheranului. Era relaxat, ca un om care nu se grăbeşte să se întoarcă din nou la afacerile lui. În cele din urmă, mi-a cerut să acţionez o comandă care se afla între noi, să „pompez”, ceea ce am şi făcut, fără să cer nici cea mai mică explicaţie, complet inconştientă de situaţia în care ne aflam. Peste câteva minute a început să execute manevrele de coborâre şi am aterizat cu mare uşurinţă. Am remarcat atunci cu mare mirare că pista era plină cu maşini de pompieri şi că mai multe ambulanţe, cu girofarurile pornite, aşteptau şi ele.

— S-a întâmplat ceva? Am întrebat eu.

— N-a funcţionat trenul de aterizare, mi-a răspuns el liniştit, tu eşti cea care ai scos manual rotile. Totul e în regulă, hai să coborâm.

Ne riscaserăm viaţa, dar nu şi-a pierdut calmul nici o secundă.

Vara era pe sfârşite. Aflasem că, prin intermediului domnului Zahedi, regele ceruse unchiului meu fotografii cu mine. Nu mai era nici o îndoială, regele simţea pentru mine ceva ce mergea dincolo de prietenie. În ceea ce mă priveşte, eram din ce în ce mai îndrăgostită de el. Tot ce venea de la el mă emoţiona profund. Iar la aceste sentimente atât de puternice, atât de tulburătoare pentru o tânără care descoperea dragostea, se adăuga mândria de a fi fost aleasă de către fiinţa unică, cel mai admirat şi cel mai respectat bărbat din ţara noastră.

M-a anunţat că dorea să petreacă o după-amiază cu mine la Palat, să stăm de vorbă şi să înotăm în piscină. Mi-am adus costumul de baie şi am înotat împreună. Când îmi amintesc acele clipe îi mulţumesc Cerului pentru că m-a înzestrat cu bun-simţ natural, cu un spirit liniştit. Cred că trebuie să fii foarte sinceră şi să dispreţuieşti zorzoanele, ca să poţi să apari cu seninătate la 20 de ani în costum de baie în faţa primului om al ţării şi să fii naturală. Chiar şi regele s-a mirat, iar eu ştiu că i-am răspuns că mă puteam adapta cu uşurinţă la orice situaţie. A fost o după-amiază tulburătoare şi minunată.

După care, mai multe zile, poate chiar două sau trei săptămâni, n-am mai primit nici o veste. De ce? Ce se întâmplase? Sufeream în tăcere, dar ce însemna suferinţa mea faţă de responsabilităţile acelui om? Dacă el ocupa un loc important în viaţa mea, ştiam că nu era obligatoriu ca lucrurile să se petreacă la fel şi în ceea ce-l privea. Care e locul pe care-l ocupă dragostea în viaţa unui şef de stat? Nu mă gândeam decât la el; el trebuia să aibă, înainte de a-şi face timp pentru mine, atâtea probleme imposibil de rezolvat… Poate că mă uitase… Eram în septembrie şi momentul în care trebuia să mă întorc la Ecole spéciale d'architecture din Bulevardul Raspail se apropia. Ce trebuia să fac? Să plec discret la Paris ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut? Nu, m-am hotărât să fiu sinceră şi l-am rugat pe unchiul meu să îl întrebe pe domnul Zahedi dacă puteam să-mi reiau studiile în Franţa.

Mult mai târziu, regele avea să-mi spună, glumind, că îl năucisem prea tare în vara aceea pentru a mai fi în stare să ia repede o decizie. Dar în clipa aceea, mi-a fost transmis mesajul că trebuia să mai am puţină răbdare, aşa că am trecut peste data la care trebuia să-mi reiau cursurile fără să mă clintesc, în cele din urmă, mi-a parvenit o nouă invitaţie de a lua cina la prinţesa Shahnaz.

Eram mulţi în seara aceea în jurul regelui, poate chiar vreo douăzeci. Eram liniştită şi împăcată că-l revedeam. Discuţiile erau lejere, iar regele zâmbea, nearătând nimic din grijile şi tensiunile care, fără îndoială, îl năpădiseră. Cum eram în salon, i-am văzut pe invitaţi ridicându-se şi plecând rând pe rând, până când eu şi regele am rămas singuri pe o canapea. Atunci, cu mare seninătate, mi-a spus câteva cuvinte despre căsătoriile lui precedente, despre prima cu Prinţesa Fawzia a Egiptului, care i-o dăduse pe fiica lui Shahnaz, tânăra prinţesă şi a doua cu Soraya Esfandiari Bakthiari, de la care sperase în zadar un fiu. Apoi a tăcut, mi-a luat mâna şi cufundându-şi privirea în ochii mei m-a întrebat: „Vrei să fii soţia mea?” „Da!” Am răspuns: „Da” imediat pentru că nu aveam la ce să mă gândesc, nu aveam nici o rezervă, era da, îl iubeam, eram gata să-l urmez.

Nu realizam bine ce presupunea acest „da”, pentru că, devenind soţia lui, trebuia să-mi asum responsabilităţi foarte grele.

„Regină, a adăugat el, vei avea multe responsabilităţi faţă de poporul iranian.” Din nou am confirmat. Eram obişnuită cu responsabilităţile, fusesem crescută în spiritul lor. Părinţii, familia, şcoala şi cercetăşia avuseseră grijă în mod constant să-mi trezească mila pentru suferinţa celorlalţi, mă învăţaseră că idealul unui om este să muncească pentru binele tuturor. Avertizarea regelui nu mă lua deci prin surprindere, mă simţeam făcută să îndeplinesc această sarcină. De fapt, nu realizasem cu adevărat ceea ce însemna asta: nu conştientizam nici greutatea, nici dimensiunea misiunii care mă aştepta.

Era 14 octombrie 1959, ziua aniversarii mele. Aveam 21 de ani şi tocmai îi spusesem „da” regelui. „Da” dragostei lui şi destinului excepţional pe care îl cerea această dragoste. Aveam să devin regină celui mai bun, dar şi celui mai dureros timp pe care eram departe de a mi-l imagina… Plecând, regele mi-a cerut să păstrez secretul pentru moment. N-am fost în stare să ascund nimic alor mei, eram prea încântată şi fericită. Când am ajuns ajunsă acasă, am povestit totul mamei şi mătuşii mele, mai târziu şi unchiului de abia întors de la birou. Puternic tulburată, mama îşi ascundea cu greu teama sub manifestările de bucurie. Sigur că-mi împărtăşea bucuria, dar mai târziu mi-a mărturisit că se gândea dacă tata ar fi fost de acord. Se spunea că viaţa la Curte, lângă rege, era plină de intrigi, de răutăţi pe care oamenii şi le făceau unii altora, că regina-mamă era într-un fel, că prinţesa era în alt fel… „O fată tânără pură şi naivă cum eram eu, se gândea mama, va putea oare să-şi găsească locul printre oamenii crescuţi în serai, corupţi de jocurile de influenţă, obişnuiţi cu limbajul echivoc, cu subtilităţile diplomaţiei?” Ea era neliniştită, dar ce putea să-mi zică sau să-mi facă? Şi la ce bun?

În aceeaşi zi, cum nu-mi găseam locul, am sunat-o pe prietena mea Elli:

— Vino repede până la mine, trebuie să-ţi povestesc ceva.

— Ce? Spune-mi acum!

— Nu pot la telefon. Ia un taxi şi vino. Repede! Repede

— Farah, ai înnebunit! Dar ce ţi s-a întâmplat…?

— Am o veste mare, ţi-am zis.

— Te măriţi!

— Da!

— Dar e nemaipomenit! Cu cine? Îl cunosc? Spune-mi repede cine e.

— Nu pot. Dacă vii, îţi spun. Ai pierdut deja cinci minute.

— N-o să am răbdare să aştept…

Şi a început atunci să-mi enumere toţi verii.

— Reza? E Reza, fac pariu.

— Ce, ai înnebunit? Reza e ca fratele meu.

— Kamran?

— Nici să nu-ţi treacă prin cap!

— Parviz? Yahya?

— Nu, nu e nici Parviz, nici Yahya.

În cele din urmă, după ce i-a numit pe toţi, a strigat, izbucnind în râs:

— Atunci nu mai rămâne decât regele.

— El este!

I-a căzut receptorul din mână şi a trecut multă vreme până să realizeze ce însemna acest lucru.

La foarte puţin timp după aceea, regele mi-a spus că dorea să mă prezinte familiei şi prima dată mă va prezenta reginei-mamă, Taj-ol-Moluk. A doua soţie a lui Reza Khan, creatorul dinastiei Pahlavi, mort în 1944, Taj-ol-Moluk, îi dăruise patru copii: prinţesa Shams, născută pe 27 octombrie 1917, apoi Mohammad Reza, viitorul meu soţ şi sora lui geamănă, prinţesa Ashraf, născuţi pe 26 octombrie 1919 şi prinţul Ali-Reza care a avut o moarte tragică într-un accident de avion în 1954. Regina-mamă era recunoscută ca având un caracter dificil. Se spunea că lumea se temea să-i vorbească deschis şi se povestea că regina-mamă se certase cu împărăteasa Soraya, deranjată de nepăsarea şi de prefăcătoria acesteia din urmă faţă de faptul că nu le putea oferi moştenitorul mult dorit.

Aceasta primă întâlnire cu o femeie care făcea parte din istorie, pe care nimeni nu îndrăznea să o contrazică, m-a intimidat. Chiar dacă nimeni n-o spunea deschis, această discuţie era un fel de examen de trecere. Regele suferise din cauza tensiunii dintre mama, surorile lui şi Soraya şi era un fel de garanţie a fericirii pentru noi toţi instaurarea relaţiilor amiabile între mine şi familia lui.

De cum am intrat în salon, regele m-a condus la mama lui care stătea singură pe o canapea. După câteva fraze de început, regina-mamă m-a rugat să iau loc lângă ea. Primul meu reflex a fost să mă aşez pe un scăunel ca să fiu la dispoziţia ei, dar să stau mai jos decât ea. Astfel a început conversaţia noastră, mai degrabă un fel de interogatoriu la care m-am supus cu plăcere. Gusturile, copilăria, familia (mama şi mătuşa Louise îi cunoscuseră pe membrii familiei reginei-mamă şi fuseseră în clasă cu surorile ei), aspiraţiile – viitoarea soacră voia, normal, să ştie pe cine are în faţă. Era o femeie scundă, cu ochii de un verde-pal pe care copiii mei i-au moştenit. Nu am rămas singură cu ea, ceea ce nu era deloc uşor pentru o primă întâlnire. Evident toate persoanele prezente la această întâlnire nu aveau ochi decât pentru tânăra care eram eu la acea vreme. Dar această primă întâlnire ne-a legat într-o relaţie plină de încredere şi de afecţiune.