PARTEA A II-A.

Logodna mea cu Mohammad Reza Pahlavi, suveranul Iranului, nu avea să fie anunţată oficial decât pe 21 noiembrie 1959, la o lună după ce noi ne pecetluiserăm destinele în secret.

În această perioadă, m-am reîntors discret la Paris pentru a-mi cumpăra o garderobă care să corespundă noilor obligaţii. Ambasadorul nostru în Franţa, Nassrollah Entezam, a fost pus la curent cu tot, în mare secret şi rugat să-mi uşureze căutarea.

Pe 3 noiembrie am plecat spre Paris împreună cu unchiul meu Esfandiar Diba, cu soţia lui, Banu şi cu mătuşa mea Louise care, încă de la naşterea mea, a fost aşa de importantă pentru mine. Prezenţa lor m-a liniştit: aveau să-mi ţină companie şi să mă ajute să-mi constitui acest trusou special, imposibil de imaginat pentru studenta cumpătată care eram.

Avionul a făcut o escală la Geneva unde ne-am fotografiat în miezul zilei. Observasem că preşedintele Parlamentului Iranian, Sârdar Fakher Hekmat, era şi el în avion şi deci nu m-am mirat să văd un grup de fotografi îngrămădindu-se la piciorul pasarelei. Am coborât în terminalul în care trebuia să aşteptăm câteva clipe şi fotografii nu mi-au mai acordat nici un fel de atenţie. Apoi brusc, când mergeam spre clădire, înconjurată de unchiul şi de mătuşile mele, o busculadă incredibilă s-a format în jurul nostru. Printre ţipete şi zgomote de flashuri, mi-am auzit cu mare mirare numele: „Farah Diba! Farah Diba! Dumneavoastră sunteţi Farah Diba?” Şi, când am confirmat, întrebările au început să curgă din toate părţile: „Când va avea loc celebra nuntă? Ce părere aveţi despre perspectiva de a deveni împărăteasă? Unde veţi locui la Paris?” etc.

Am fost copleşită, în naivitatea mea crezusem că secretul căsătoriei noastre fusese păstrat şi respectat cu scrupulozitate, iar acum descopeream că devenisem un personaj public, nu numai fără sa vreau, ci şi fără să mă pregătesc câtuşi de puţin pentru aşa ceva. Acei fotografi pe care nu îi văzusem niciodată mă cunoşteau, sigur, doar în mare, pentru că întâi s-au asigurat că sunt eu, iar apoi mi-au mitraliat faţa cu aparatele lor, urmând să trimită fotografiile peste tot în lume. Chiar în clipa aceea trăsesem o linie peste libertatea mea de a călători ca orice femeie, dar eu încă nu-mi dădusem seama.

— Nu putem spune nimic, nu ştim nimic, fiţi amabili şi lăsaţi-ne să trecem, a spus unchiul, complet depăşit de evenimente.

Am simţit o mare uşurare când ne-am întors la avion, protejaţi de data aceasta de către oamenii de la aeroport. Schimbam impresii cu unchiul şi cu mătuşile mele, convinsă că acum suntem la adăpost de urechi şi de ochi indiscreţi. Urma să aflu ulterior că un ziarist găsise o metodă prin care cumpărase un loc lângă mine pe traseul Geneva-Paris. Din fericire, nu vorbisem decât în persană…

Seara, primirea la Orly nu s-a putut compara cu cea de la Geneva. De data aceasta, aeroportul era plin de ziarişti şi fotografi. Cum niciodată nu mai văzusem cu ochii mei o asemenea mulţime, cum puteam să admit că aş fi declanşat aşa ceva, eu, care plecasem din Paris acum patru luni ca o necunoscută oarecare?… Rudele mele au încercat prin toate mijloacele să mă sustragă acelei mase delirante de oameni care îmi strigau numele şi se călcau în picioare. M-au tras, m-au târât, nu mai vedeam nimic de atâtea flashuri, nu aveam nici o idee despre unde mă conduceau – mi-am pierdut chiar şi pantofii pe gazonul de lângă pistă – şi abia după un sfert de oră de la acest şoc, am poposit brusc într-o maşină întunecată şi luxoasă: cea a Ambasadei Iranului.

Eram asurzită, dar zâmbitoare şi amuzată. Dar în maşină nici n-am avut timp să respirăm bine că, de cum s-au închis portierele, am fost prinşi ca în capcană. Flashurile luminau tot interiorul şi cum mulţimea ne împiedica să plecăm, mă simţeam ca un animal hăituit de oamenii care vânează noaptea pentru a-şi zăpăci prada cu lumină puternică… Când, în cele din urmă, şoferul a reuşit să plece, a început un rodeo care aproape că m-a zăpăcit. Urmărită de fotografi pe motociclete, care aproape că se aruncau sub roţile maşinii cu o viteză ameţitoare, ţipam, crezând în fiecare clipă că aveam să ucidem pe unul dintre ei. Rezultatul a fost că mi-au făcut o serie de fotografii în care apar cu gura deschisă, cu trăsăturile schimonosite de frică, fotografii pe care le-au exploatat din plin mai târziu, când au pretins că aş fi nefericită…

În aceste condiţii, sosirea mea la Hotelul Crillon n-a trecut neobservată şi chiar de a doua zi parizienii au fost informaţi că viitoarea regină a Iranului locuia în palatul ale cărui ferestre dădeau spre Place de la Concorde. Acest lucru a determinat creşterea presiunii ziariştilor şi timp de două sau trei săptămâni, cât a durat sejurul meu, nu am reuşit aproape niciodată să ies din hotel, fără să fiu urmărită de maşini şi de motociclete. Dejucau toate păcălelile pe care le inventam. Prin ce fel de ubicuitate? Am găsit un răspuns la această întrebare când am aflat că un ziarist mituise un servitor pentru a se îmbrăca cu uniforma lui fiind astfel mai aproape de mine… Această hărţuire a presei răspundea probabil aşteptării publicului, pentru că, de la primele mele ieşiri, am remarcat curiozitatea şi mai ales simpatia oamenilor pentru mine aşa că, în ciuda ziariştilor sau poate tocmai datorită lor, acea călătorie a fost plină de momente încântătoare, de emoţii puternice. Nu rezist afecţiunii spontane, iar legăturile foarte puternice cu Franţa, cu parizienii, în special, datează din acele zile nebuneşti în care peste tot întâlneam numai zâmbete, în ciuda înghesuielii pe care o provoca simpla mea prezenţă…

Cu mult înainte să apar în viaţa lui, suveranul Iranului îi emoţionase pe francezi. Mi-am dat seama foarte repede, discutând cu unii şi cu alţii, cât de sensibili erau oamenii la dramele care îi tulburaseră viaţa. Îşi aminteau în ce condiţii grele, la numai 21 de ani, a trebuit să-şi urmeze tatăl la tron, acesta fiind exilat de trupele britanice şi sovietice care ocupau Iranul. Despărţirea lui în 1947 de romantica şi melancolica prinţesă Fawzia, care îi fusese alături în timpul războiului, pentru a se întoarce în cele din urmă în acel Egipt care mereu îi lipsise, impresionase publicul francez. La fel de emoţionantă fusese tristeţea care se abătuse asupra celei de-a doua căsătorii, cu Soraya Esfandiari, când aceasta nu reuşise să-i dăruiască fiul mult aşteptat. Se discutase mult în Franţa despre nefericirea suveranilor Teheranului, atunci când eram la Paris, în primul an la Arhitectură. Şi iată că regele, care ştiuse să-i emoţioneze pe toţi, avea să se căsătorească cu o fostă studentă de pe Bulevardul Raspail.

Doar prin puterea dragostei treceam de la cămăruţa mea din campusul universitar la Palatul Persiei Eterne, iar acest lucru înflăcăra sufletul tandru şi romantic al francezilor şi îmi asigura simpatia lor. Suveranul nu se căsătorea cu o prinţesă, nu se conforma ritualului căsătoriilor aranjate între familiile regale; nu, el se îndrăgostise de o „micuţa” iraniană şi, ca-n poveşti, avea să-şi urmeze dragostea… Era aproape prea frumos ca să fie adevărat. Dar nu şi pentru anumite ziare care au văzut aici o ocazie bună ca să evoce mitul Cenuşăresei. Astfel, au forţat realitatea şi m-au prezentat uneori ca pe o ciobăniţă crescută în mizerie, spre marea disperare a unchiului meu: „Mai au puţin şi spun că ai fost găsită lângă râu! E inadmisibil! Inadmisibil” Toate acestea îmi erau indiferente şi mă gândeam că valoarea unui om nu depinde nici de naştere, nici de bogăţie, iar acest lucru mi-a fost confirmat mai târziu, ca regină şi apoi, în exil. Oricum, ce puteam face pentru a stabili adevărul? Nu s-a spus nimic oficial, în momentul acela nu eram decât o tânără care trăia împărăteşte în Hotelul Crillon, care îi vizita pe toţi creatorii de modă şi magazinele de lux cu binecuvântarea vizibilă a Ambasadei Iranului.

Îmi amintesc, în special, de o vizită la Guerlain, pe Champs-Elysées. Aveam în spate o asemenea mulţime de fotografi şi de cameramani, că a fost nevoie să se oprească provizoriu circulaţia pe cea mai frumoasă stradă a lumii cât timp mi-am ales eu un parfum… Este de neînchipuit! Dar cel mai rău a fost la surorile Cari-ta, care au primit misiunea de a-mi face o nouă coafură. O citez aici pe Maria Carâta cu relatarea făcută lui Lesley Blanch pentru cartea pe care mi-a consacrat-o: „O doamnă de la Ambasada Iranului la Paris ne-a telefonat pentru a fixa o întâlnire. În mod curios, a ţinut neapărat să fim amândouă prezente acolo în ziua respectivă. Ea ne-a explicat că urma să vină cu o prietenă şi ar fi fost, fără îndoială, mult mai comod să fie aşezate împreună în salonul nostru particular. A insistat aşa de tare, că am început să ne întrebăm ce fel de creatură extraordinară ar putea să ne aducă. În dimineaţa respectivă am auzit un zgomot teribil care venea din stradă, strigăte, un adevărat haos. De departe părea o mulţime furioasă. Când ne-am uitat pe fereastră, am văzut că strada era blocată de fotografi şi de cameramani, care se băteau să ocupe un loc mai bun. Chiar atunci a apărut clienta mea cu misterioasa ei prietenă într-o maşină, iar poliţiştii au încercat să le facă loc prin mijlocul fotografilor. În cele din urmă au reuşit să intre, iar noi ne-am repezit să închidem uşa. Înţeleseserăm până la urmă cine era noua noastră clientă. Totul devenea foarte interesant, iar noi am încercat, pe cât posibil, să o ferim de curiozitatea noastră. Vorbea foarte puţin, dar nu avea un aer timid. Era tăcută şi observa totul cu mare atenţie. Îşi dăduse seama că ne cunoaştem meseria, aşa că se lăsase complet pe mâinile noastre. Era o tânără încântătoare, bine făcută, cu mâini superbe şi părul de un negru intens, aproape albastru, aşa cum vedem în miniaturile persane.”

A trebuit să tragem perdelele pentru că am avut imediat senzaţia că suntem păsări în colivie; totuşi, un ziarist a avut ideea să ne fotografieze de pe clădirea din faţă, aplecându-se… Surorile Carâta mi-au inventat în ziua aceea coafura cu cărare pe mijloc şi tâmplele acoperite, care avea să facă furori peste tot în lume – femeile cereau să fie coafate „că Farah Diba”.

Am fost la Dior, unde mi-a fost prezentată colecţia, am avut o lungă şedinţă de lucru cu Yves Saint-Laurent, stilistul prestigios care ce avea să-mi creeze rochiile de logodnă şi de cununie, am fost şi la o premieră la Opera Garnier, la Carmen de Bizet. Erau acolo şi generalul şi doamna de Gaulle, ca şi mai mulţi miniştri… Şi Parisul întreg. Eram emoţionată să-l văd aşa de aproape pe omul care salvase Franţa şi pe care unchiul meu Bahram îl admira atât de mult şi, cu toată confuzia mea, mi-am dat seama că generalul nu avea ochi decât pentru mine. Se ştia, bineînţeles, la cel mai înalt nivel de stat, care era destinul meu şi, în mod evident, era curios să mă vadă. Nu mă îndoiam că, doi ani mai târziu, ca regină a Iranului, aveam să fiu primită cu mare afecfiune la Elysée de către general şi soţia lui.

Chiar de la sejurul acela, André Malraux mi-a arătat interes şi prietenie, scriindu-mi această dedicaţie drăguţă pe exemplarul meu din Vocile tăcerii, pe care i-l trimisesem cu un mic mesaj, cu câteva zile înainte de întoarcerea mea la Teheran: „Este emoţionant, domnişoară, că v-aţi gândit la unul dintre cei mai fideli admiratori ai geniului iranian chiar acum când plecaţi. Fie ca studenta care şi-a amintit de mine să-i transmită împărătesei Iranului, pe care o iubesc, marea putere a sărbătorii asociate destinului vostru şi vă urez din toată inima ca zânele veşnic vii ale Franţei să fie alături de cele ale Iranului pentru a veghea la fericirea voastră. André Malraux, noiembrie 1959.”

Regele mă suna în fiecare seară. Aşteptarea acestei întâlniri îmi lumina ziua şi dădea sens fiecărei clipe, pentru că totul avea un singur scop: să pregătesc viaţa pe care aveam să o construim împreună. Ştiu că inima mi se oprea pur şi simplu când îmi spuneau că este el la telefon. Eram foarte îndrăgostită, trebuia să fac eforturi mari pentru ca vocea mea să nu-mi trădeze emoţia. Şi el era emoţionat, îl auzeam. Mult mai târziu m-a asigurat că nu spusese „te iubesc” decât la trei femei. „Dintre care una eşti tu”, mi-a spus el.

Logodna noastră a fost anunţată printr-un comunicat scurt, pe 21 noiembrie: „Astăzi, la orele 17, la Palatul Ekhtessassi are loc logodna Maiestăţii Sale, Şahinşahul Mohammad Reza Pahlavi, suveranul Iranului, cu domnişoara Farah Diba. Căsătoria va fi sărbătorită peste o lună, pe 29 azar 1338, potrivit calendarului iranian, sau pe 21 decembrie 1959, potrivit calendarului creştin”.

Odată întoarsă de la Paris, modul meu de viaţă s-a schimbat complet. Nu mai locuiam cu mama, în casa unchiului meu. Regele dorise să locuiesc de acum înainte în incinta palatului şi, pentru a mă putea vizita, regina-mamă fusese de acord să-mi cedeze apartamentele ei private şi să se retragă pentru o vreme în casa ei de la ţară.

Ultimele săptămâni înaintea nunţii le-am trăit într-o permanentă stare de euforie. Acum regele respira şi muncea la câteva sute de metri de mine şi puteam să-l văd de la fereastră. Descopeream încetul cu încetul cum îşi petrece timpul un conducător de stat şi cât sunt de rare şi de preţioase momentele de intimitate. Suveran de douăzeci de ani, cu toate că tocmai îşi sărbătorise cei 40 de ani, bărbatul care avea să-mi fie soţ era stăpân pe existenţa lui. În acea lună de decembrie '59, l-am văzut primindu-l oficial pe preşedintele Eisenhower, prezidând toate ceremoniile stabilite şi făcându-şi timp să evadeze şi cu mine în parc sau să stea de vorbă la o ceaşcă de ceai, cu un aer aparent liber şi senin.

Toamna este anotimpul meu preferat. Copacii parcă ard în soarele blând, Munţii Elburz ne trimit în fine vântul răcoros, pe care toată vara l-am aşteptat, te simţi într-o miraculoasă armonie cu natura. Regele îmi ştia preferinţa pentru aceste luni binecuvântate, pentru culori şi aproape în fiecare zi plecam împreună din palat, într-una din maşinile Iui. Pe vremea aceea, securitatea nu era ceva obsedant, cum a devenit după aceea, aşa că două gărzi de corp, care ne urmau în maşina lor, erau de ajuns. Pe străzile pe care mergeam, feţele oamenilor se luminau imediat ce-şi recunoşteau suveranul, îl salutau, îl aplaudau, iar el le făcea câte un semn. Eram încântată şi emoţionată să fiu legată de omul care se bucura de atâta simpatie. Îmi aduc aminte că, în copilărie, cu mâna în mâna mamei, îl salutasem în împrejurări asemănătoare, pe marginea unui drum de ţară, aproape de Marea Caspică, iar el se mişcase puţin pe scaun pentru a ne zâmbi. Într-o zi, i-am spus-o. El nu păstrase în minte acea clipă, dar mi-a zâmbit fără să vrea la fel ca în după-amiaza aceea.

Tot în acele săptămâni i-am cunoscut mai bine pe fraţii şi pe surorile regelui, căci cei mai mulţi dintre ei locuiau în apropiere de palat. De la prima lui soţie, Reza Khan a avut o fiică, prinţesa Hamdam Saltaneh, pe care am cunoscut-o. Am vorbit deja despre prinţesa Ashraf, sora lui geamănă şi despre prinţesa Shams, sora lor cea mare, născute ca şi el din căsătoria lui Reza Khan cu regina-mamă Taj-ol-Moluk. Între timp, Reza Khan a mai fost căsătorit de două ori şi a mai avut şase copii. Din căsătoria cu regina Turan s-a născut prinţul Gholam-Reza. Din căsătoria cu regina Esmat s-au născut prinţii Ahmad-Reza, Abdol-Reza, prinţesa Fatemeh şi prinţii Mahmud-Reza şi Ahmad-Reza. Pentru tânăra studentă care eram, novice în materie de protocol, mi s-a părut imposibil să-mi găsesc un loc printre aceşti numeroşi fraţi şi surori vitregi cu sânge regal, toţi foarte legaţi de prerogativele şi de rangul lor. Abia atunci am înţeles neliniştea mamei: ce se va întâmpla cu fiica ei, atât de naivă încă, într-o Curte despre care se spunea că e plină de intrigi şi jocuri de culise? Aşa cum am făcut încă din copilărie, am refuzat să intru în certuri inevitabile, directe sau ascunse şi m-am purtat potrivit caracterului meu: am creat armonie peste tot pe unde era posibil şi n-am plecat urechea la intrigi. Nu m-am lăsat antrenată în meschinăriile şi în certurile care nu cruţă nici o familie şi nici o Curte. Cât am fost regină a trebuit să-mi păstrez această atitudine pe care am adoptat-o încă din primele zile. Acest lucru nu a fost greu pentru mine, deoarece aveam susţinerea şi dragostea regelui pe care mediocritatea îl deranja profund. Ca iraniană, am respectat familia şi am ştiut că lucrul esenţial pentru suveranul atât de ocupat era să fie înconjurat de armonie în viaţa lui particulară.

În dimineaţa zilei de 21 decembrie ne-am trezit cu toţii o dată cu primele licăriri de lumină. Căsătoria trebuia să înceapă în prima parte a după-amiezei şi în acea ultimă noapte dormisem la ai mei, în casa unchiului. Rochia concepută de Yves Saint-Laurent mă aştepta pe un umeraş, dar înainte de a o îmbrăca, a trebuit să mă supun mâinilor surorilor Carâta, care fuseseră chemate special de la Paris ca să mă coafeze. Ele păreau mai emoţionate şi mai încordate decât mine, iar eu m-am grăbit să le încurajez, ceea ce a declanşat hohote de râs. Ziua avea să fie lungă şi plină de emoţii, dar eu speram că avea să fie plăcută pentru toată lumea.

La scurt timp după micul dejun, mi s-a adus diadema. Proprietatea statului, bijuteriile coroanei nu părăsesc decât în mod excepţional seifurile Băncii Centrale de la Teheran. Autorizaţia de scoatere a unei singure bijuterii are nevoie de semnătura mai multor personalităţi, printre care şi prim-ministrul. Diadema pe care aveam să o port în ziua aceea fusese concepută la începutul anilor '50 de către bijutierul american Harry Winston. De o frumuseţe mcredibilă, această bijuterie inestimabilă are inconvenientul de a cântări aproape două kilograme.

Vă daţi seama de provocarea făcută celor două coafeze: să potrivească această minune pe un cap puţin obişnuit cu diadema şi încă şi mai puţin cu imobilitatea. Cu atât mai mult, cu cât trebuia să port diadema până seara, să parcurg câţiva kilometri cu maşina, să urc şi să cobor scări, să merg, să râd, să salut… N-au avut nevoie de mai mult de trei ore, iar eu cred că n-au respirat decât a doua zi, când au aflat ca nu se petrecuse nici o catastrofă cu coafura.

Îmbrăcându-mi rochia brodată cu fir de argint şi motive persane, împodobită cu strasuri şi perle (false, bineînţeles), m-am gândit cu drag la fetele de la Casa Dior de la Paris: ele îmi uraseră toată fericirea din lume şi ştiu că avuseseră grijă să coasă un fir albastru în tiv, pentru ca zânele cele bune să dăruiască regelui băiatul pe care şi-l dorea.

În cele din urmă, la ora stabilită, prinţesa Shahnaz, a cărei afecţiune m-a ajutat mult în acele săptămâni, ca şi prim-ministrul, Manucehr Eghbal şi ministrul Curţii, Hossein Ala, au venit să mă conducă la rege. Căsătoria religioasă urma să aibă loc la Palatul de Marmură, în plin centrul Teheranului, iar noi aveam de străbătut un drum lung până acolo, începând cu colinele împădurite ale Shemiranului.

Potrivit tradiţiei musulmanilor iranieni, care spune că înainte de orice călătorie trebuie să treci pe sub Coran, când am coborât de pe verandă, am păşit pe sub Cartea Sfântă, pe care o ţinea mama. Apoi, ca un ultim gest de bun augur, am dat drumul la nişte porumbei şi le-am urmărit o clipă zborul spre azurul uşor lăptos al acelei prime zile de iarnă. Pe 21 decembrie se sărbătoreşte în Iran Shab-e Yalda, cea mai lungă noapte a anului şi cu această ocazie se reunesc familiile pentru a citi poezii de Hafez, pentru a mânca pepeni, rodii şi fructe uscate. În ziua aceea şi în dimineaţa următoare lumea veghează, pentru că, simbolic, se sărbătoreşte victoria luminii asupra întunericului.

Alaiul de maşini a pornit încet. Atunci am observat că străzile erau înţesate de oameni. Lumea se îngrămădise pe tot parcursul drumului nostru şi, cu siguranţă, aşteptau acolo de ore bune. Feţele li se luminau la trecerea noastră, ne făceau semne cu mâinile, aplaudau; îmi auzeam numele ca pe un vuiet continuu. Normal că niciodată până atunci nu mai fusesem obiectul unui asemenea entuziasm, al unei asemenea dăruiri, iar emoţia mi-a tăiat respiraţia. Acest popor iranian, din care mă născusem şi eu, credea în mine, mă sărbătorea, mă adopta încă de pe atunci, de când nu făcusem nimic nici pentru el, nici pentru Iran. Emoţionată şi confuză, mi-am promis să fac tot ce-mi va sta în putere pentru aceşti bărbaţi şi femei, pentru aceşti copii cocoţaţi peste tot. Mult mai târziu, am realizat că veneam în locul unei regine pe care o iubiseră şi aplaudaseră la fel. Dar, oricum, veniseră cu miile. Mi-am spus că meritau să le mulţumesc îndoit. Am aflat mai târziu că oamenii erau fericiţi că regele se căsătorea cu o iraniană. Iar preoţii, ştiind că eram o Seyyed, descendentă a Profetului, au spus că suveranul, căsătorindu-se cu mine, devenea ginere al Profetului.

Regele mă aştepta în capul scărilor Palatului de Marmură, foarte drept, îmbrăcat în uniformă. De cum am coborât din maşină, şase domnişoare de onoare îmbrăcate în alb şi cu coroniţe de flori mi-au urmat paşii, în timp ce un cavaler de onoare, verişorul meu cel mic, Ahmad-Hossein, mergea în faţa mea şi presăra petale pe treptele pe care aveam să păşesc. Nu ştiu care era mai emoţionat, eu sau regele. Peste câteva clipe urma să fim căsătoriţi şi abia atunci mi-am dat seama că nu aveam verigheta pentru el! Nimeni nu se gândise, iar eu cu atât mai puţin, că soţia este cea are trebuie să aducă verigheta… Ardashir Zahedi, ginerele regelui, m-a scos din încurcătură şi mi-a dat verigheta lui, pe care, o clipă mai târziu, aveam s-o pun pe degetul soţului meu. În zilele care au urmat i-am oferit o verighetă pe care, după moartea lui, am purtat-o pe acelaşi deget cu a mea.

Au fost invitaţi doar membrii familiilor şi câţiva membri ai Guvernului. Ne-am dorit o ceremonie intimă, aşa cum se face în general la o căsătorie religioasă. Potrivit tradiţiei, am aşezat pe pământ, pe un covor, toate simbolurile unei căsătorii rodnice şi fericite: o oglindă şi nişte lumânări pentru lumină, pâine pentru abundenţă, tămâie pentru alungarea răului, dulciuri pentru toate bucuriile vieţii şi, bineînţeles, Coranul. Imamul Teheranului a recitat versetele de dinainte de unirea viitorilor soţi, apoi m-a întrebat pe un ton solemn dacă voiam să mă căsătoresc cu bărbatul de lângă mine. La noi tradiţia cere ca mireasa să se lase rugată şi să nu consimtă decât la a treia încercare. De data aceasta, n-a fost nevoie ca imamul să insiste, am răspuns „da” imediat, cu o grabă care i-a făcut pe toţi a zâmbească şi să murmure.

La scurt timp după aceea, doi reprezentanţi ai Stării Civile ne-au adus registrul oficial şi atunci mi-am zis că această prima semnătură cu numele de Farah Pahlavi va fi semnătura mea pentru totdeauna.

Mai târziu, când m-am uitat Ia fotografiile făcute la nuntă, m-a încercat o uşoară ciudă. Din cauza trenei, nu am putut să stau pe un tron, ca şi soţul meu, aşa că m-au instalat pe un taburet, fără să ţină cont de faptul că urcată acolo, eram mai înaltă cu o jumătate de cap decât el. Nu s-a găsit nici o persoană printre toţi oamenii aceia din protocol, experţi în legile bunului-simţ şi ale eleganţei, care să observe că ar fi mult mai potrivit şi mai frumos ca regele să fie cel puţin la nivelul soţiei lui.

După un moment de odihnă în familie, am mers la veneratul şi somptuosul Palat Golestan – reşedinţa de odinioară a regilor Qajar, care nu mai era folosit decât pentru ocazii importante – acolo unde ne aşteptau peste o mie de invitaţi. Cred că am fost într-o agitaţie continuă la această recepţie feerică, pentru că nu am păstrat decât o amintire difuză şi mirată. Toate chipurile de lângă noi păreau să ne împărtăşească fericirea, fie că erau din familie, fie că erau oficiali…

Peste câteva zile am plecat spre Ramsar, o micuţă staţiune balneară de lângă Marea Caspică, într-un vagon regal, pe care-l trăgea un tren obişnuit. În această regiune pe care o iubeam şi unul şi celălalt, am vrut să ne facem voiajul de nuntă, mai degrabă decât în străinătate. Şi, în plus, era un voiaj de nuntă mai special, pentru că o mare parte din familie ne însoţea. Aveam apoi să-l tachinez adesea pe rege în legătură cu acest lucru: „Chiar de la nuntă oamenii au înţeles că te-ai căsătorit cu o adevărată iraniană”.

Păstrez o amintire vie a acestui drum până la Ramsar. Pentru prima dată călătoream prin ţară în calitate de suverană, străbăteam munţii arizi şi câmpiile înverzite ale Gilanului. Trenul se oprea în fiecare sat şi oamenii ne aşteptau pretutindeni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, mândri şi bucuroşi să ne întâmpine. Femeile mă atingeau, mă sărutau, iar în privirea bărbaţilor se citea mândria de a arăta regelui o şcoală nouă, un orfelinat sau uzina pe care urmau o inaugureze. Am văzut atunci câtă încredere avea poporul în bărbatul acesta căruia tocmai îi dăruisem viaţa mea.

În timpul acestor întâlniri, în mijlocul acestor mulţimi, el era foarte atent la ceilalţi şi prevăzător, păstrând întotdeauna o anumită distanţă. Sigur că iranienii nici n-ar fi înţeles şi nici nu le-ar fi plăcut ca regele să fie familiar cu ei, dar eu mi-am dat seama că regele era rezervat, iar acest lucru îl făcea uneori să nu exprime căldura şi afecţiunea pe care o simţea pentru gazdele lui. Aşa că am început să-l îndemn să zâmbească, acest zâmbet fiind mult mai expresiv decât vorbele. Îi tot repetam: „Zâmbeşte când te fotografiază, eşti atât de frumos şi ţi se citeşte până în adâncul sufletului”.

Câţiva ani mai târziu, când i-am spus acelaşi lucru fiului nostru mijlociu, Ali-Reza, atunci în vârstă de trei sau patru ani, mi-a răspuns fără să clipească: „Nu, nu vreau să zâmbesc, vreau să stau ca tata”.

Iranul aprecia faptul că regele apărea serios în toate situaţiile.

În acele săptămâni de vacanţă ne-am cunoscut mai bine. Regele era sportiv şi, în special, un foarte bun călăreţ, iar sportul a devenit pentru noi un teren de înţelegere şi de complicitate. Măcar în acest domeniu se destindea definitiv, găsea aspectul juvenil al jocului şi râdeam ca nebunii. Îmi amintesc că am vrut în acel sejur să învăţ să conduc scuterul şi că am căzut, ameţită de viteză. Maiestatea Sa Împărăteasa – acesta era titlul oficial pe care îl primisem din ziua căsătoriei – avea genunchii juliţi, ceea ce îl distra teribil pe rege, pe fotografi încă şi mai mult şi dădea un aer natural vieţii noastre cotidiene.

Locuiam la Hotelul Grand din Ramsar, care era singurul din staţiune. Construit pe vremea lui Reza Khan, în stilul monumental al epocii, hotelul avea deschidere spre bulevardul cel mare cu portocali care cobora până la mare. Zilele treceau în mod plăcut, cu vizite la un ceai în apropiere, cu plimbări lungi, cu jocuri de societate, care sunt îndrăgite în Iran şi cu mese în familie.

Îmi aduc aminte că am primit vizita scurtă a unui corespondent al ziarului Times din Londra şi că i-am declarat că aveam să-mi dedic existenţa „poporului iranian” şi în special femeilor, cărora doream să le ofer posibilitatea de a studia şi de a munci; în Teheran, mi-am dat seama cât de departe eram de a mă „dedica poporului” în orice fel. Izolată în palatul în care regele muncea de dimineaţa până seara, nu aveam nici o idee despre ceea ce trebuia să fac pentru a acţiona. Nu-mi rămânea decât să învăţ meseria de regină.

Mai întâi am cunoscut plictiseala, eu care, cu şase luni în urmă, îmi pregăteam cu febrilitate examenele de arhitectură. Niciodată, de la şcoala primara, nu mai fusesem aşa de inactivă cum eram acum. Personalul palatului nu avea nevoie de mine pentru administrarea casei. Dacă voiam vreun meniu special, nu trebuia decât să spun, dar şeful se descurca perfect şi fără sfaturile mele. De altfel, dacă mă aventuram să propun vreo schimbare în ordinea lucrurilor, mi se răspundea că aşa fuseseră dintotdeauna, aşa că nu mai insistam. Cu excepţia menajerei, Momtaz, pe care o cunoşteam din copilărie şi care venise cu mine la palat şi a doicii mele, Monavar, care venea din când în când la mine, toţi acei oameni care mă înconjurau serveau la Curte de ani întregi şi erau mai obişnuiţi decât mine cu uzanţele.

Încetul cu încetul am intervenit ca stăpână a casei în stabilirea detaliilor vreunei recepţii, dar nu rolul acesta mă interesa. Doream să fac ceva, să muncesc pentru binele ţării. Dar cum să încep? Aceasta era întrebarea pe care mi-o puneam tot timpul.

Am recitit agenda oficială a primelor mele săptămâni ca regină şi mi-am spus că aceasta este atitudinea care se aşteaptă de la soţia şahului:

— 8 ianuarie 1960: sărbătoarea 17 Dey, Ziua Eliberării Femeii Iraniene, a fost petrecută în prezenţa Şahinşahului şi a Maiestăţii Sale Împărăteasa.

— 9 ianuarie 1960: Maiestatea Sa Împărăteasa a vizitat Institutul Pasteur.

— 13 ianuarie 1960: Maiestatea Sa Împărăteasa a binevoit să meargă la Institutul pentru Protecţia Mamelor şi a Nou-născuţilor, inspectând mai multe secţii ale acestui institut.

— 16 ianuarie 1960: Şahinşahul şi Maiestatea Sa Împărăteasa ali vizitat Spitalul Farabi. Cu această ocazie, profesorul Shams, prezentând secţia specială de oftalmologie, a rugat-o pe Maiestatea Sa Împărăteasa să accepte patronajul acesteia.

— 17 ianuarie 1960: Maiestatea Sa Împărăteasa a vizitat spitalul de tuberculoşi şi noua clădire a spitalului, care dispune de 400 de paturi.

— 19 ianuarie 1960: Maiestatea Sa Împărăteasa a vizitat numeroasele secţii ale sanatoriului Khan Abad.

— 24 ianuarie 1960: Centrul de luptă împotriva tuberculozei, situat pe strada Mulavi, a fost inaugurat de către Maiestatea Sa Împărăteasa.

— 28 ianuarie 1960: sărbătoarea Organizaţiei Studenţilor de la Universitatea din Teheran s-a desfăşurat în prezenţa Maiestăţii Sale Împărăteasa.

Etc.

Inspectez, inaugurez, dar, făcând acest lucru, văd, ascult, învăţ.

În acelaşi timp primesc foarte multe scrisori. Acestea sunt extrem de înduioşătoare: pe parcursul povestirii, adesea stângace, a situaţiilor dramatice, mă familiarizez cu problemele actuale. În provinciile îndepărtate, oamenii mai suferă încă din cauza sărăciei, mortalitatea infantilă este ridicată, copiii nu au şcoli, lipsa igienei şi subnutriţia îi ucid.

Îmi era imposibil să fiu insensibilă la aceste chemări. Trebuia să le răspund, să le dau speranţă, dar ce să le spun? Era posibil ca Guvernul să se fi apucat deja să lucreze la problemele respective şi era de datoria mea să mă informez. Dacă nu, eu trebuia să fiu vocea acestor nefericiţi pe lângă miniştrii care se ocupau cu astfel de probleme. Imediat am discutat cu soţul meu despre acest lucru. I-am vorbit despre problemele pe care le ştia şi pe care se străduia să le rezolve puţin câte puţin de ani de zile şi, spre fericirea mea, m-a încurajat. „O să fac în aşa fel, încât să fii permanent informată ln legătură cu ceea ce întreprinde Guvernul”, mi-a promis el. Într-adevăr, peste câteva zile mi-a trimis un om extraordinar, şeful de Cabinet: domnul Fazlollah Nabil.

Fost ambasador, obişnuit cu manevrele executivului, unanim respectat, Fazlollah Nabil era evident omul de care aveam nevoie. Datorită experienţei lui – ar fi putut să-mi fie tată – am învăţat pentru început să-mi organizez timpul. După care, îndrumată de el şi de alţi oficiali, am început să cunosc planurile de dezvoltare şi reformele vizate, putând astfel să pun în aplicare munca de informare a corespondenţilor mei şi seria de propuneri adresate Guvernului. Tot el mi-a gestionat agenda şi, în curând, am început să mă întâlnesc cu miniştri şi cu reprezentanţi, cât se poate de variaţi, ai societăţii civile. Aceste femei şi aceşti bărbaţi, cărora în toată viaţa mea de regină le-am lăsat uşa deschisă, m-au pus la curent cu toate problemele, m-au îndrumat şi m-au ajutat să creez diferite asociaţii pentru sănătate, educaţie, igienă şi cultură.

Graba mea de a ajuta, de a fi alături de rege s-a poticnit însă repede de o minunată piedică: la numai două luni după căsătoria noastră am aflat că vom avea un copil. Când a aflat vestea, faţa soţului meu s-a luminat; niciodată nu l-am văzut atât de tăcut şi de emoţionat în acelaşi timp. Gândul că aş putea să-i aduc fericirea visată de mai mult de douăzeci de ani, m-a aruncat şi pe mine în-tr-o exaltare de nedescris. Am hotărât să mai aşteptăm câteva săptămâni până să anunţăm oficial ştirea, dar bucuria ne schimbase viaţa. Privirea regelui, a cărei melancolie mă emoţionase cu un an mai devreme la Paris, nu mai era aceeaşi. Ai fi zis că o scânteie de fericire îi lumina chipul, de cum mă vedea.

Ca singuri deţinători ai acestui secret, am plecat pe 20 februarie, în Pakistan. Era prima mea călătorie oficială, eram deosebit de fericită să fiu împreună cu regele – ne simţeam mult mai intim legaţi unul de celălalt – şi foarte încântată să descopăr această ţară. Dar subestimasem violenţa greţurilor, accentuată de căldura sufocantă din Pakistan. Momentul cel mai greu şi, într-un fel, cel mai amuzant, după trecerea anilor, a fost călătoria cu maşina, alături de preşedintele pakistanez, Ayub Khan. Acest om foarte plăcut îmi povestea despre diferitele aspecte ale ţării lui, în vreme ce eu mă gândeam dacă o să mai rezist până la destinaţie. De cum am ajuns, am fugit la baie.

De câte ori, în călătoria aceea, nu m-am dus de urgenţă în apartamentele noastre! Regele avea mare grijă ca această călătorie să nu fie prea greu de suportat pentru mine, dar probabil că oamenii se gândeau ce fel de insecte mă pişcau tot timpul, însă acest lucru nu m-a împiedicat să apreciez afecţiunea pakistanezilor – am întreţinut dintotdeauna relaţii amicale cu acest vecin al nostru – şi să profit, în special, de serile artistice din minunatele grădini din Lahore, unde se citea poezie persană de Eghbal Lahori. Interesul meu pentru cultura şi artă începea să fie vizibil deja, iar mai târziu, când am fondat Festivalul de la Shiraz, am invitat, cum era şi normal şi artişti pakistanezi.

La întoarcere, am făcut o escală de două sau trei zile la Abadan, în Golful Persic. Abadanul, care adăpostea atunci una dintre cele mai mari rafinării din lume, era o mândrie a tinerei economii iraniene. Am fost încântată să vizitez fabricile noastre şi să întâlnesc mii de muncitori şi de ingineri, care permiteau avansarea ţării noastre.

Şi acolo mi-am subestimat starea de sănătate. Îmi place mirosul de benzină care mă face să-mi amintesc cu nostalgie de Iran, dar fumul de sulf al Abadanului şi căldura halucinantă mi-au înteţit greţurile. Iar oamenii mă sărbătoreau, voiau să mă vadă şi să mă îmbrăţişeze, nu aveam voie să fiu bolnavă. Dacă există vreun fel de eroism în a fi o persoană publică, aici este: în necesitatea absolută de a fi prezentă şi de a răspunde la afecţiunea care ţi se arată, atunci când ai vrea să fii în pat… E adevărat, am fost izbită de greutatea vieţii din anumite cartiere şi, întâlnind un grup de femei, nu le-am ascuns acest lucru. Vizitând cartierele muncitoreşti, mi-am dat seama că acele familii au nevoie de mai multă atenţie şi de compasiune. Trebuie să luam măsuri în favoarea lor, cât mai repede posibil.

Aceste călătorii, ca şi vizitele în diferitele cartiere din Teheran s-au adăugat la muntele de scrisori pe care le primeam şi mi-au dat posibilitatea să ştiu care erau aşteptările populaţiei. În 1925, Reza Khan preluase domnia unei ţări cvasimedievale, ale cărei provincii supravieţuiau sub jugul conducătorilor locali sau al bandiţilor. El îi lăsase fiului său, soţului meu, sarcina unei administrări aproape centralizate şi responsabilitatea celor dinţii stâlpi ai unei economii modernel. În ciuda progreselor făcute, am rămas o ţară subdezvoltată în privinţa sectoarelor vitale: educaţie, sănătate, agricultură şi comunicaţii. Oamenii din satele îndepărtate sufereau, eram conştienţi de acest lucru, trebuia să acţionăm imediat. De foarte puţin timp, banii de pe petrol, care ne scăpaseră aşa de mult timp, intrau în vistieria statului. Regele era optimist şi spera să mă facă să-i împărtăşesc încrederea. „Nu se pot face toate lucrurile de azi pe mâine, dar, în curârid, vom avea mijloacele necesare să accelerăm dezvoltarea.”

Se anunţa un viitor plin de promisiuni, atât pentru ţară cât şi pentru noi. Sarcina mea nu a fost anunţată public decât atunci când se impacientaseră atât oamenii din Iran cât şi cei din străinătate. În fiecare zi primeam la palat botoşei albaştri şi alte cadouri de bun augur, cum ar fi un colţ din voalul unui leagăn care legănase numai băieţi. Prinţesa Shams insistase să cheme un medic din Elveţia, profesor la Watterville, despre care se spunea că poate să dea nişte sfaturi pentru cea care doreşte să nască un băieţel. A venit, dar, din fericire, eu îmi aşteptam deja copilul. O croitoreasă bătrână, care muncise pentru familia mea, m-a asigurat că trebuie să-mi scriu cu pământ sfinţit o rugăciune pe burtă. Am citit într-o carte recent publicată în Iran că am născut un băiat datorită unui doctor iranian care mi-a prescris un regim pe bază de mandarine şi portocale! Ceea ce dovedeşte că şi acum, la patruzeci de ani după acea sarcină, lumea mai discută încă despre asta, lucru care arată nerăbdarea şi speranţa iranienilor.

În cele din urmă, pe 20 martie 1960, în ajunul sărbătorii No Ruz, Anul Nou iranian, purtătorul de cuvânt al Curţii a fost autorizat să facă public fericitul eveniment. Potrivit obiceiului, a trebuit să aşteptăm trei luni înainte de a vorbi. Neexistând ecografia, doctorii nu aveau cum să ştie sexul copilului. Se mulţumeau să emită ipoteze mai mult sau mai puţin fanteziste, în funcţie de forma burţii şi de pulsul bebeluşului. Nerăbdarea s-a accentuat vizibil în Iran şi numărul botoşeilor albaştri de încurajare s-a dublat. Şi, ca întotdeauna la noi, au început să circule zvonurile cele mai neverosimile. S-a pretins chiar că nu eram însărcinată şi că-mi puneam o pernă pe burtă. Partidul Comunist era cel care era la originea acestei dezinformări. S-a mai spus şi că şahul nu avea cum să fie tatăl copilului, pentru că el nu putea să aibă copii. Mai târziu s-a auzit că fiul meu era mut şi am fost nevoiţi să difuzăm o filmare în care se vedea copilul gângurind în biroul tatălui lui. Atunci s-a lansat zvonul că m-am dus să nasc în spitalul cel mare din sudul oraşului, pentru a putea schimba fata pe care o adusesem pe lume cu un băiat…

Reza s-a născut pe 31 octombrie 1960, cu puţin înaintea prânzului. Mă hotărâsem să nasc la Institutul Protecţiei Mamelor şi a Nou-născuţilor din sudul Teheranului, în cartierele populare. Construit de către Reza Khan, acest spital primea gratis femeile cele mai defavorizate. Soţul meu a fost de acord şi chiar el a urcat la volan pentru a mă duce acolo, atunci când au apărut primele dureri. Familia ni s-a alăturat repede.

Cred că tot spitalul a ştiut înaintea mea că era băiat. M-au adormit şi anestezistul a folosit prea mult anestezic (ceea ce l-a înfuriat pe doctorul care m-a asistat la naştere, profesorul Jahan Khan Saleh), pentru ca atunci când m-am trezit, holurile vuiau deja. Mi s-a povestit mai târziu că lumea alerga în toate direcţiile pentru a da vestea regelui şi că mama îi întreba în zadar pe toţi: „Cum se simte fata mea? Ştiţi ceva despre ea?”

Când am deschis ochii, regele era lângă mine, ţinându-mă de mână:

— Vrei să ştii? M-a întrebat el blând.

— Da.

— E băiat!

Am izbucnit în plâns.

Peste trei zile Reza a fost fotografiat în mod oficial şi atunci am văzut cât de mult semăna de pe acum cu tatăl lui. În aceeaşi fotografie apar şi profesorul Jahan Khan Saleh şi pediatra, Liussa Imia, cea care avea să ne însoţească în exil.

Încă din zori, mii de oameni se strânseseră în faţa spitalului. De mai multe zile, ziarişti iranieni şi străini îşi instalaseră corturile acolo. Când medicul care m-a asistat la naştere a anunţat că dinastia Pahlavi avea în sfârşit un moştenitor, s-au tras douăzeci şi una de salve de tun. Rândurile mulţimii se îngroşaseră aşa de tare la poarta spitalului, ca soţul meu care voia să meargă să se roage la Khan Abdol-Azim, un loc sfânt şi să se reculeagă la mormântul tatălui său, a trebuit să renunţe pe moment la această dorinţă. Recunoscând maşina, oamenii au trecut de gardieni şi s-au năpustit spre rege. Acesta avea să-mi spună apoi că nu mai văzuse niciodată o asemenea manifestare de bucurie, de afecţiune generală. Lumea plângea, râdea, ar fi vrut să-l sărute şi, prinşi între dorinţa de a sărbători şi aceea de a-i face loc să treacă, i-au luat maşina pe sus! În acelaşi timp, oamenii din toată ţara ieşeau în stradă pentru a sărbători evenimentul. Femeile ofereau dulciuri pe care le pregătiseră în secret. Lumea dansa pe străzile din Teheran, din Tabriz, din Shiraz, iar eu, care descopeream aceste imagini ale bucuriei generale în ziare, simţeam o emoţie de nedescris, gândindu-mă că motivul acestei bucurii era băieţelul care respira liniştit lângă mine.

Ştirea a făcut înconjurul lumii, dar, încă o dată, cei care au salutat în cel mai inspirat mod naşterea micuţului au fost francezii, care au avut ideea de a scrie în persană într-un cotidian: Pesar ast! („Este băiat!”).

Puţin mai târziu, am primit un minunat omagiu din partea oamenilor din Teheran. Ştiind că urma să părăsesc spitalul şi să mă întorc la palat, lumea s-a aşezat de-a lungul drumului, de o parte şi de alta a străzii, pe care au aşternut covoare şi flori, înălţând şi arcuri de triumf din loc în loc. L-am rugat pe şofer să conducă încet, să-i pot saluta. Aş fi vrut să-mi împart bucuria cu fiecare, să le răsplătesc prezenţa şi afecţiunea.

Naşterea lui Reza ne-a legat şi mai mult pe unul de celălalt. Era o bucurie aşa de mare, copilul acesta! Mi-aş fi privit fata cu aceeaşi bucurie, dar faptul că era băiat îi reda soţului meu liniştea. Dragostea noastră a căpătat apoi o armonie eliberată de aşteptare, mai uşoară şi mai încrezătoare în viitor.

În câteva săptămâni, l-am văzut pe rege complet transformat. El, atât de pudic şi de rezervat, nu căuta deloc să ascundă tandreţea, emoţia pe care i-o producea fiul lui. Eu îl alăptam pe Reza, iar el fugea, între două şedinţe, să asiste la masa micuţului. El se asigura că se hrănea bine, o punea pe guvernanta franţuzoaică, Jeanne Guillon, pe care o angajasem, să-i mai spună înălţimea şi greutatea copilului şi o sfătuia să fie foarte atentă la un anumit microb de care se vorbea prin ziare. Teama lui cea mare era că fiul lui nu avea să fie destul de înalt. „Farah, mă întreba el, de ce are picioarele aşa de mici şi curbate? E normal, eşti sigură?” Trebuia să-i reamintesc aceste cuvinte mult mai târziu, când Reza avea 1,83 m şi era mai înalt decât tatăl lui.

Lumea toată se învârtea în jurul lui. Îmi amintesc emoţia regelui şi a mea când Reza a făcut primii paşi în grădina palatului. Uneori, vinerea, fiind zi liberă, dacă vremea era frumoasă, mergeam toţi trei la ţară, mai sus de Shemiran. Regele se rostogolea în iarbă cu fiul lui şi inventa tot felul de jocuri, împărtăşeau deja pasiunea pentru maşini şi mai ales pentru avioane. Seara, când ne întorceam la Teheran, Reza devenea câteodată neliniştit, dar îl potoleam foarte repede spunându-i că trebuia să trecem cât de curând pe lângă cinematograful Moulin Rouge. Aripile morii îl fascinau, aşa cum, mai târziu, aveau să-l fascineze elicele avioanelor. Chiar şi în palat, încremenea în faţa ventilatoarelor. „Te rog, porneşte-le!” spunea el şi ochii i se luminau.

Apoi, ne-am speriat. Nu putea să-l pronunţe pe „r” ca în persană. Pentru un viitor suveran, care avea să se exprime adesea în public, acest lucru era supărător. Să fi avut oare o malformaţie la limbă? Luni de-a rândul l-am pus să repete „Rrreza”, Darrria („mare”), Derrakht („copac”), până când ne-am dat seama că îl pronunţa pe „r” ca în franceză, ca guvernanta lui, Joelle Fouyet. Am descoperit apoi că era stângaci, ca ilustrul lui bunic, Reza Khan. Dar această asemănare nu a fost de ajuns pentru a-l linişti pe medicul soţului meu, pe generalul Abdol Karim Ayadi.

— Nu e bine ca prinţul moştenitor să fie stângaci, îmi spunea el mereu, trebuie să-l dezveţi de acest obicei.

Iar eu îi răspundeam:

— Nu-i nimic, în ziua în care va trebui să execute salutul militar, ei bine, îl va executa cu mâna dreaptă.

Doctorul nu era prea convins; dar soţul meu zâmbea.

Regele era mai vesel, mai pornit să râdă, deşi avea un orar foarte încărcat. Cât despre mine, regină şi mamă, de ceva timp, trebuia să dispar în plină recepţie oficială pentru a merge discret să-mi alăptez copilul, uneori în rochie de seară şi cu diademă.

Cum aş putea descrie viaţa noastră de atunci? Trezit devreme, regele îşi rezerva micul dejun pentru lectura presei iraniene şi străine şi a diferitelor rapoarte pe care le primea în nişte valijoare încuiate. Apoi mergea în biroul lui din Palatul de Marmură, de cealaltă parte a unei pieţe micuţe. Ne întâlneam la masa de prânz, care avea să devină de-a lungul anilor un fel de întâlnire de afaceri, dar pe atunci mai era încă un moment de destindere. La ora 14 asculta ştirile, era un lucru deja stabilit, nimic nu-l putea convinge să renunţe la ele, după care se impunea o siestă scurtă, înainte de a se întoarce la audienţe. Seara, îşi păstra câteva clipe pentru a citi din nou ziarele şi pentru a face puţin sport – haltere sau greutăţi – apoi valetul îi făcea un masaj. Mâncam din nou. Mai târziu, în timpul masajului, Reza şi apoi şi fraţii şi surorile lui se întindeau lângă el, iar regele îi mângâia afectuos pe spate sau pe cap.

Seara de luni era rezervată întâlnirii cu familia. Încă de la venirea mea la palat, m-am ocupat să refac legăturile de familie, relaţiile regelui cu unii dintre fraţii şi surorile lui, ca şi cu alţi membri ai familiei pe care certuri vechi îi îndepărtaseră ani de zile, dar să favorizez, în acelaşi timp şi relaţiile suveranului cu familia mea. Ca orice bună iraniană, respect legăturile familiale şi tradiţiile, iar acest lucru m-a făcut să trec peste inevitabilele neînţelegeri sau peste răutăţi.

Ziua de vineri era rezervată prietenilor. Mai interveneau, normal şi dineuri oficiale sau câte ceva de muncă. Dar dincolo de toate acestea, uneori ne întâlneam seara numai noi doi şi îmi aduc aminte cât de tare apreciam şi eu şi regele aceste rare clipe de intimitate. „Povesteşte-mi ce-ai mai făcut azi”, îmi spunea el.

Uneori, ceea ce aveam să-i spun nu era deloc amuzant, dar pe vremea aceea mă străduiam să-mi organizez biroul şi, ceea ce mi se întâmpla, era foarte distractiv. Şi, oricum, mi-a plăcut întotdeauna să spun poveşti, să pun în scenă micile aventuri de zi cu zi. Când eram mică obişnuiam să-l înnebunesc pe verişorul meu Reza cu poveştile. Când nu mai putea suporta, fugea, iar eu îl urmăream şi-l obligam să mă asculte până la sfârşit. Regele însă nu se sătura niciodată de poveşti; în acea perioadă, l-am făcut să râdă mult. Îi povesteam în special anumite conversaţii pe care le avusesem în timpul zilei şi, pentru că ştiam că acest lucru îl amuză, mai adăugam şi nişte anecdote.

Ne încheiam de obicei aceste seri de libertate cu un film. În subsolul palatului fusese amenajată o sală de proiecţie. Soţul meu îl adora pe Charlie Chaplin, pe Laurel şi Hardy sau pe Jerry Lewis şi Bob Hope. În viaţa mea nu l-am văzut să râdă mai cu poftă ca la bufoneriile lui Charlot. Se prăpădea de râs ca un copil, iar eu îmi spuneam: ce bine că are acest spaţiu minuscul în care să se distreze, să se simtă liber, căci munceşte destul în tot restul timpului…!

Eu râdeam văzându-l că se destinde şi nu de gesturile comicilor care nu m-au impresionat niciodată. Când eram adolescentă, prietenele mele se distrau numai văzându-mă că stau impasibilă, în timp ce ele bufneau în râs. Singurii care m-au făcut să râd, chiar şi astăzi, sunt Louis de Funès, Bill Cosby, Mel Brooks, Arham Sadr, Parviz Sayyad şi Shabadji „Khanum”… Amândurora ne plăceau filmele istorice şi cele cu război, pentru latura eroică a anumitor personaje.

Şi pe plan politic, viitorul părea să fie favorabil soţului meu, după 50 de ani foarte grei. Economia se relansase datorită compromisului făcut pentru naţionalizarea petrolului. Pentru prima dată Guvernul putea să investească veniturile aduse de solul nostru în dezvoltarea ţării. Regele îmi vorbea despre acest lucru cu exaltare, regretând că trebuise să lupte aproape 20 de ani pentru a ajunge la acest rezultat. Dar iată-ne aici: niciodată, după glorioasa perioadă a lui Reza Khan, nu mai fuseseră deschise atâtea şantiere în Iran. Pe la mijlocul anilor '50-'60 s-a început construcţia primelor mari baraje, ca şi cea a canalelor de irigaţii, a centralelor hidroelectrice şi a uzinelor de îngrăşăminte chimice. S-a triplat reţeaua de căi ferate, s-au asfaltat 5 000 de kilometri de drum, s-au construit 30 000 de kilometri de drumuri secundare, a fost pusă în funcţiune o conductă petrolieră transiraniană de 2 500 de kilometri etc. Regele estima că ar avea mijloacele necesare pentru a iniţia revoluţia, despre care credea că poate scoate ţara din starea de subdezvoltare. Se gândea la această revoluţie încă de pe vremea studiilor lui în Elveţia. Primul stâlp avea să fie reforma agrară care se lovea însă de nenumărate obstacole.

Sperând să sugereze că era cazul să se renunţe la marile domenii private, în timp ce ţăranii trăiau în condiţii grele, soţul meu cedase Guvernului propriile terenuri pentru a fi distribuite, încă din 1941. În 1955, s-a fondat din ordinul lui o Bancă de Credit şi de Reconstrucţie Agricolă: 200 000 de hectare de pământ aparţinând domeniului public au fost repartizate la 42 000 de cultivatori. Acesta nu era decât începutul, dar era un început care i-a măcinat pe marii proprietari, în mare parte clerici, ale căror venituri proveneau aceste terenuri. A înfrunta din nou clerul şiit, a cărui influenţă era imensă în toată ţara şi nu era deloc cel mai simplu lucru din lume. Regele era conştient de acest lucru. Dar mai ştia şi că progresul, deschiderea către democraţie, pe care şi le dorea, implicau în mod obligatoriu o modificare de mentalitate. Revoluţia pe care o pregătea era şi una culturală. Nu avea să-i reuşească decât dacă ţara, majoritatea poporului aveau încredere în el, iar la începutul anilor '60 credea că are această încredere de partea lui. Entuziasmul pe care îl trezise naşterea prinţului moştenitor nu putea decât să-i întărească această impresie.

Pe 11 octombrie 1961, am plecat într-o vizită oficială de trei zile în Franţa. Soţul meu nutrea o mare admiraţie pentru generalul de Gaulle. Dintre toţi şefii de stat în viaţă, el era cu siguranţă cel care încarna cel mai bine în ochii lui ideea pe care şi-o făcuse despre misiunea încredinţată: patriotism exigent, la care se adăuga o mare putere de previziune. „Când generalul de Gaulle a trecut prin Teheran în drumul lui spre Moscova, în 1942, avea să consemneze în Memorii că eram un suveran foarte tânăr. Din prima clipă, am fost subjugat de personalitatea lui ieşită din comun. Ascultându-l vorbind despre Franţa, simţeam ecoul ambiţiilor pe care le nutream eu pentru patria mea – să fie independentă între frontierele ei. Avea o elocvenţă confuză care te făcea să te molipseşti de încrederea pe care o avea în viitorul patriei sale.” A-l întâlni din nou pe general, în momentul în care regele se pregătea să angajeze Iranul într-o mişcare fundamentală pentru viitorul lui, avea pentru el valoare de simbol. Cu atât mai mult cu cât, între cei doi, stima era reciprocă. Generalul aprecia eforturile susţinute pe care le făcea suveranul pentru dezvoltarea ţării, de aceea l-a sprijinit până la moarte. Mult mai târziu, când Revoluţia Islamică a redus la zero deceniile de progres, fiul lui, amiralul Philippe de Gaulle, a amintit de relaţiile pe care le întreţinuse tatăl lui cu regele, filmându-se, în timpul unui interviu televizat, cu un portret al soţului meu, aşezat ostentativ în spatele lui. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru că a făcut acest lucru într-o perioadă în care puţini aveau curajul să-şi exprime opiniile.

Eu însă eram foarte emoţionată şi nerăbdătoare să revăd Parisul. Încă înaintea sosirii mele, presa franceză amintea pe pagini întregi că părăsisem în urmă cu doi ani Parisul ca „studentă la Arhitectură” şi că reveneam ca „regină şi tânără mamă”. În acelaşi timp, dincolo de această poveste întreţinută cu mare grijă, rămânea o afecţiune între mine şi mulţi francezi, care îmi dădea sentimentul că-mi regăseam locul în sânul familiei mele adoptive.

Generalul şi soţia lui au contribuit şi ei la această impresie, dând primirii fastuoase o nuanţă aproape maternă pentru mine, suverana încă necoaptă la acea vreme. Peste mai mulţi ani, mi s-a spus că generalul, fiind întrebat: „Dintre toate soţiile conducătorilor de stat pe care le-aţi cunoscut, care vă place cel mai mult?”, a răspuns: „Farah!” „Şi Jackie Kennedy?”, au continuat ei cu întrebările. „Şi ea e foarte drăguţă, dar Farah e ştrengară, ceea ce o face să fie specială.”

Soţul meu a avut o lungă discuţie cu generalul, în timp ce soţia lui îmi făcea onorurile la Palatul Elysée. André Malraux, a cărui dedicaţie n-o uitasem, a fost foarte amabil şi m-a condus prin marile muzee pariziene.

L-am revăzut cu plăcere pe ambasadorul nostru, Nasrollah Entezam, care mă primise la ambasadă în martie 1959, când regele, trecând prin Paris, a dorit să vadă câţiva studenţi iranieni…

Autorităţile franceze au aranjat ca vizita noastră să coincidă cu inaugurarea Expoziţiei de Artă Iraniană organizate la Paris, pentru a sărbători şapte mii de ani de istorie a poporului nostru. Acesta a fost, cu siguranţă, unul dintre momentele cele mai emoţionante ale călătoriei noastre: atunci când regele, atât de legat de civilizaţia şi de cultura iraniană, şi-a exprimat viziunea asupra viitorului ţării, evocând figura tatălui său, Reza Khan: „Niciodată vreun om nu şi-a iubit ţara şi n-a crezut în ea ca tatăl meu. Era aşa de devotat patriei, era convins: cultura persană era superioară celorlalte culturi din ţara lui, din toate punctele de vedere; în acelaşi timp, nici un om n-a pus atâta zel în reforma ţării lui, în renaşterea şi în modernizarea ei, lucru care poate să pară în contradicţie cu dragostea lui pentru cultura persana. Tatăl meu admira trecutul glorios al Persiei; voia să-i protejeze pe strămoşii noştri care doriseră progresul patriei. Era convins ca pentru fericirea poporului era necesară o modernizare rapidă”.

În aceste fraze era cuprinsă toată esenţa revoluţiei ideologice pe care o plănuia regele. Se subînţelegeau şi obstacolele de tot felul pe care trebuia să le înfrunte. Nimeni nu se îndoia de acest lucru şi îmi amintesc şi acum această frază a lui Edouard Sablier, editorialist la Le Monde, care suna ca un fel de previziune de sorginte galică: „După ce l-au îmblânzit pe învingătorul grec, după ce au triumfat asupra puterii romane, după ce i-au asimilat pe cuceritori şi au supravieţuit atacului mongol, după ce au stăpânit Imperiul Otoman şi, caz aproape unic în analele contemporane, au înlăturat dominaţia Armatei Roşii asupra unei provincii practic pierdute – Azerbaidjan – de ce ar trebui să le mai fie frică în viitor?”

Şase luni mai târziu, în Statele Unite, am avut parte de o primire total diferită. Fuseserăm invitaţi de către preşedintele Kennedy, proaspăt ales, iar eu eram încântată pentru că visam de multă vreme să cunosc America. Pentru soţul meu care îl întâlnise pe preşedintele Eisenhower la Teheran, în decembrie 1959, scopul acestei vizite era să-i cerceteze succesorul şi să stabilească primele repere ale unei relaţii importante pentru economia noastră. Regele avea, conform tradiţiei, mai multe afinităţi cu republicanii decât cu democraţii, dar nu se îndoia că avea să-l convingă pe Kennedy de fundamentul bun al politicii lui. Soţii Kennedy ne-au primit cu căldură – Jackie mi-a arătat cu familiaritate toată Casa Albă, după care ne-am plimbat prin parc. Şi acum mi-o amintesc împingând căruciorul micuţului John-John. În Statele Unite erau un număr mare de studenţi iranieni, majoritatea bursieri, care aderau la Partidul Comunist Tudeh sau la alte mişcări contrare monarhiei, aşa că au avut loc manifestaţii.

Din acea călătorie reţin manifestaţiile în care se strigau slogane ostile regelui. Erau peste tot, de multe ori doar la câţiva metri de el, aşa că regele trebuia să strige ca să se poată auzi. Îi auzeam de dimineaţa până seara, chiar şi sub ferestrele hotelului în care locuiam.

Trebuia să-mi domin neliniştea, mai ales în prezenţa ziariştilor, dar în interiorul meu se dezlănţuia furtuna. Ascultam revendicările studenţilor. Sigur, era un drum lung de străbătut, dar multe fuseseră făcute. Paradoxal, aceşti tineri iranieni erau dovada vie a acestui lucru, pentru că erau finanţaţi tocmai de către acest stat pe care îl dispreţuiau. Mulţi dintre ei aveau să rămână aici şi nici nu mai erau la curent cu situaţia ţării şi în ce mizerie fusese ea în momentul în care Reza Khan venise la conducere. Ei nu-şi dădeau seama de drumul pe care îl făcuse America până să ajungă la nivelul actual de bogăţie şi democraţie. În orice caz, această primă călătorie în Statele Unite m-a traumatizat. Peste câţiva ani aveam să refuz să-l mai însoţesc pe soţul meu într-o vizită oficială în America. Atunci munceam douăsprezece ore pe zi pentru bunăstarea iranienilor, aşa că i-am spus: „Decât să merg acolo ca să mă jignească, mai bine rămân aici, la Teheran, unde sunt mai de folos”. Peste douăzeci de ani, aceiaşi oameni aveau să strige şi să se roage pentru moartea regelui, chiar sub ferestrele spitalului din New York în care soţul meu, exilat, se lupta cu boala…

Oricum, această impresie proastă nu ne poate determina să uităm felul prietenos în care ne-au primit Statele Unite şi cele câteva locuri pe care le-am vizitat acolo: Metropolitan, Lincoln Center, studiourile Hollywood-ului unde am luat masa în prezenţa lui Gregory Peck. Mai sunt şi alte întâlniri memorabile, una dintre ele fiind cu Walt Disney, care ne-a dăruit câteva desene originale pentru Reza. Tot în cursul acelei călătorii ne-am împrietenit cu Lyndon Johnson, pe atunci vicepreşedinte, cu soţia, fiica şi ginerele căruia am păstrat legătura până în prezent. Încă novice la limba engleză, îmi amintesc cât de greu îmi era să-l înţeleg pe vicepreşedinte care avea un puternic accent texan. Apoi am mers în California, unde am descoperit căldura şi prietenia multor americani, lucru care m-a făcut să mă simt mai bine.

În cursul acelui an, 1962, regele a terminat de elaborat primele şase mari reforme din ceea ce el numea „Revoluţia Albă”. Albă, adică paşnică, pentru că avea să transforme Iranul într-o ţară modernă, fără să se verse nici o picătură de sânge.

În principal, acel program se baza pe reforma agrară, atât de dorită de ţărani şi atât de urâtă de marii proprietari. Dar în ciuda ameninţărilor regelui, aceştia din urmă nu au cedat, aşa că, la mijlocul secolului al XX-lea, în Iran, 95% din terenurile arabile rămăseseră în mâinile câtorva privilegiaţi, iar ţăranii nu aveau o situaţie mai bună decât cea a sclavilor din Evul Mediu din Europa. Dar acest lucru nu putea să dureze, iar legea urma să îi convingă pe proprietarii mai multor sate să păstreze unul singur şi să le vândă pe celelalte Guvernului pentru a fi împărţite ţăranilor (pe vremea aceea în Iran nu exista ideea de cadastru, iar satul era folosit ca unitate de măsură, cu toate că satele aveau dimensiuni variabile). La doi ani după promulgarea legii reformei agrare, 8 200 de sate, din 18 000 luate în calcul, fuseseră cedate Guvernului şi repartizate deja la 30 000 de familii. Iar mişcarea avea să fie continuată, în ciuda opoziţiei violente a preoţilor, despre care voi vorbi mai târziu.

A doua reformă: pentru finanţarea reformei agrare, a fost nevoie de privatizarea unui anumit număr de întreprinderi de stat. Regele conta pe faptul că bogătaşii iranieni, în special marii proprietari, nu vor pierde ocazia de a-şi investi averile în aceste întreprinderi puse pe piaţă. Şi acest lucru s-a împlinit, dar foarte încet, elita economică iraniană fiind temătoare şi, în mod evident, puţin înclinată să susţină eforturile de modernizare făcute de către suveran.

A treia reformă: naţionalizarea pădurilor şi a păşunilor – un complement indispensabil reformei agrare.

A patra reformă, de data aceasta în favoarea muncitorilor, participarea muncitorilor la beneficiul întreprinderii lor: 20% din acţiuni au fost rezervate muncitorilor şi cadrelor.

A cincea reformă urma să aibă consecinţe nefaste: drept de vot pentru femei şi dreptul de a se prezenta la alegeri. O parte a clerului radicală şi obscurantistă, avea să se împotrivească imediat acestei măsuri. În 1936, Reza Khan, care intenţiona să dea femeilor drepturi egale cu cele ale bărbaţilor. Îşi atrăsese deja furia Bisericii prin faptul că interzisese portul valului şi – circumstanţă agravantă, dar potrivită caracterului de fier al acestui om – prin faptul că ordonase poliţiei să smulgă recalcitrantelor chador-ul (el a aplicat aceeaşi măsură şi familiei lui şi prezentându-şi public soţia şi pe cele doua fiice cu pălării şi fără văl). Nici nu se punea problema unei măsuri considerate ca un atentat la pudoare, ci, dimpotrivă, o marcă elementară de respect pentru femei. Aveau să devină şi ele, în cele din urmă, cetăţene adevărate. Cât despre chador, soţul meu abolise de mult legea dată de tatăl lui, lăsând femeile libere să-l poarte sau nu.

În cele din urmă, a şasea reformă, era esenţială pentru dezvoltarea ţării: crearea unui „Detaşament de Instruire”, alcătuit din tineri care aveau bacalaureatul şi a căror misiune era să alfabetizeze populaţia satelor. Trebuie să amintesc faptul că la începutul anilor '60, în Iran, 80% din populaţie era analfabetă! Deci, cum ar fi putut fi eliminată această întârziere, dacă numărul de profesori din epocă de-abia ajungea pentru oraşe? Ideea de a-i folosi pe tinerii cu bacalaureat pentru realizarea acestei opere titanice şi nemaipomenite s-a dovedit a fi una genială, care a suscitat atenţia lumii întregi. Zece ani mai târziu, Iranul depăşise handicapul îngrozitor datorită acestor „soldaţi” motivaţi şi a Organizaţiei de Luptă împotriva Analfabetismului: în ţară nu mai erau decât 20% analfabeţi – răsturnaserăm procentul.

Succesul incontestabil al metodei trebuia întărit de rege prin fondarea, în 1964, a unui „Detaşament al Igienei”, format din studenţi la Medicină sau la Stomatologie, însărcinaţi să dea primele îngrijiri la ţară şi, mai ales, să-i înveţe pe oameni regulile elementare de prevenire a bolilor; apoi un „Detaşament de Dezvoltare şi Reconstrucţie”, cu scopul de a le arăta agricultorilor metodele moderne de exploatare.

Toţi aceşti tineri urmau să beneficieze, normal, de o bună pregătire înainte de a pleca pe teren şi erau obligaţi să poarte o uniformă pentru a fi uşor de identificat.

Regele, Guvernul şi toţi cei responsabili erau perfect conştienţi de greutăţile pe care aveau să le întâmpine în încercarea lor de a pune în aplicare aceste prime reforme. Stăteam mult de vorbă, iar eu eram în sinea mea foarte mândră să fiu soţia unui om care punea în slujba poporului atâta curaj şi o asemenea deschidere, îl admiram, vedeam că e pe punctul de a scrie pagini esenţiale ale istoriei noastre şi era exaltant pentru că eram sigură că avea dreptate, că era devotat în totalitate Iranului. Această mândrie era dublată de o mare fericire: aşteptam al doilea copil, care trebuia să se nască în martie 1963. Simţeam că trăiesc intens, cu pasiune, aveam sentimentul că viaţa mea privată se armonizează perfect cu cea publică lângă acest suveran iubitor, generos şi puternic. „Sunt şi eu un soldat al Revoluţiei”, am spus odată, în cursul unei călătorii într-un oraş din sudul Iranului.

Soţul meu hotărâse să facă publice aceste măsuri prin intermediul referendumului, apanajul democraţiilor moderne, lucru care arăta în mod clar că epoca se schimbase: absolutismul de care dăduse dovadă tatăl soţului meu fusese necesar – inevitabil – pentru a scoate ţara din starea de înapoiere în care fusese sub dinastia Qajar, iar acum intram într-o epocă în care conducătorii îi ascultau mai mult pe cetăţeni. Soţul meu respecta aici dorinţa puternică a tatălui lui, care voia să conducă treptat Iranul spre o monarhie democratică şi deschisă. Dar viaţa nu i-a lăsat timp decât pentru a parcuge prima jumătate a acestui drum.

Născut în 1878 la Alasht, în Mazandaran, dintr-un tată ofiţer, cel care avea să fie Reza Khan se angajează la vârsta de 18 ani în brigada cosacă. Tăria lui de caracter îi impresionează repede atât pe ofiţerii britanici cât şi pe cei ruşi care se luptau la începutul secolului pentru putere şi influenţă asupra Persiei. Colonel în 1919, Reza Khan luptă împotriva bolşevicilor care ameninţau să ia provinciile din nordul ţării, în special Gilanul. Sub conducerea lui, anul nu se schimbă: puterea centrală este inexistentă, hoţii şi nobilii îşi împart provinciile; cât despre justiţie, aceasta este în întregime în mâinile clerului. Pentru patriotul Reza Khan, acesta este un spectacol sfâşietor.

Este numit ministru al Forţelor Armate de către ultimul dintre Qajari, Ahmad Khan. De pe această poziţie începe să reorganizeze armata – lucru prealabil restabilirii autorităţii asupra ţării. Dar Ahmad Khan, care petrecea mai mult timp în Europa decât la Teheran, nu pare să aibă vreun motiv să preia puterea pe care i-o oferea ministrul Forţelor Armate. De-abia sosit la Teheran, se grăbeşte să plece din nou în Europa. În acelaşi timp, Mustafa Kemal Atatürk doreşte să facă din Turcia o ţară puternică şi modernă. Reza Khan nutreşte pentru el o admiraţie din ce în ce mai mare. În scurt timp, cei doi oameni vor întreţine legături de stimă şi prietenie. Kemal este incontestabil un exemplu demn de urmat pentru ofiţerul cosac, devenit generalul unei armate într-o ţară sortită eşecului. În aceste condiţii, pe 31 octombrie 1925, Parlamentul votează căderea lui Ahmad Khan. Este nevoie de măsuri urgente. Se formează o Adunare Constituantă care, cu majoritate de voturi, îl încoronează pe primul dintre Pahlavi. Reza Khan dorea instaurarea unei republici, dar clerul a fost acela care l-a determinat să devină rege pentru că la acea vreme monarhia şi religia erau doi stâlpi ai societăţii iraniene.

Devenit şah, Reza îşi ia numele simbolic de Pahlavi, care reprezenta limba şi scrierea în timpul dinastiei Parţilor (250 î. Hr. – 226 d. Hr.).

Datorăm acestui om excepţional, care de-a lungul întregii sale domnii a continuat să trăiască precum un militar – se culca pe o saltea aşezată direct pe pământ, se trezea la ora cinci dimineaţa, nu suporta linguşitorii – refacerea unităţii Iranului. Am vorbit mai devreme despre una dintre realizările lui şi anume despre Calea Ferată Transiraniană. Tot el a fost cel care a instaurat învăţământul primar obligatoriu, cel care a construit spitale şi a dezvoltat universitatea (el a trimis primii studenţi bursieri în Occident, printre care şi pe Mehdi Bazargan, care avea să fie prim-ministrul Khomeini…). În Iran, el este cel care a „inventat” justiţia, cel care a dorit ca ţara să aibă un cod civil şi o legislaţie penală după modelul marilor democraţii.

Acest lucru a sfârşit prin a retrage clerului nu numai unul dintre instrumentele lui de autoritate asupra poporului, ci şi o importantă cursă de venituri (prin actele notariale). În timpul domniei lui, 90% dintre clerici şi-au pierdut funcţiile judiciare şi statutul social care însoţea aceste atribuţiuni. Bineînţeles că şi-au exprimat nemulţumirea – de altfel, se vor opune constant tuturor reformelor. Primul Pahlavi era un musulman practicant. Dar, cum spunea soţul meu: „Era prea credincios pentru a-l considera pe Dumnezeu un fel de agent electoral superior sau un inginer-şef al unui puţ de petrol”.

Se povestesc multe anecdote pe seama acestui om excepţional şi toate îi dezvăluie caracterul integru şi nu prea sensibil la glume. În timpul unei călătorii la Gilan, un om aleargă spre el, îngenunchează şi îl roagă să-l facă paznic al sanctuarului imamului Reza, numai pentru că acei gardieni nu făceau nimic, ceea ce nu-i împiedica să primească salariu. Atunci Reza Khan s-a întors spre cei care îl însoţeau şi le-a spus: „Luaţi-l pe omul acesta şi trimiteţi-l în armată.” Altă dată, vizitând şantierul unui palat în construcţie, a rămas încremenit în faţa unui muncitor care sculpta un cap de leu pe un tavan de stuc: „Animalul tău se uită cruciş”, a observat el. „Dacă ai avea în spate aceeaşi greutate pe care o poartă el şi tu te-ai uita cruciş”, i-a răspuns muncitorul care nu l-a recunoscut. Se spune că regele a izbucnit în râs şi a cerut ca muncitorul să fie promovat.

Revoluţia Albă a continuat şi a consolidat opera începută cu patruzeci de ani în urmă de acea forţă a naturii care a fost Reza Khan. Pentru a fi sigur că va deţine puterea politică în continuare şi pentru a nu risca o fractură socială, regele l-a numit în fruntea Guvernului pe unul dintre consilierii lui cei mai apropiaţi, în care avea încredere deplină, Assadollah Alam. Provenind dintr-o familie de nobili din Birdjand, om de mare valoare, obişnuit cu viaţa politică, cunoştea perfect mentalitatea iraniană a epocii lui şi avea acea calitate rară de a nu ascunde adevărul regelui. În ajunul unei mari bătălii, e bine să fii înconjurat de oameni exigenţi şi lucizi. Assadollah Alam, care va fi numit ministru al Curţii, va rămâne alături de rege şi de mine până când va muri de cancer în 1977.

Cu câteva zile înaintea referendumului, regele s-a adresat naţiunii. Cântărise fiecare cuvânt din discurs, îmi ceruse să i-l citesc cu voce tare şi mă oprise de mai multe ori ca să mai facă nişte corecturi. Avea certitudinea că va fi de folos poporului şi îi simţeam emoţia din spatele cuvintelor, emoţie pe care o împărtăşeam şi eu, fiindu-i alături cu toată forţa sentimentelor mele. Mai târziu, când l-am ascultat rostind acel discurs, am fost neliniştită şi m-am întrebat cum va primi oare poporul această revoluţie.

„Dacă am hotărât să supun în mod direct aceste reforme sufragiului poporului, spunea el, am făcut-o pentru ca nimeni să nu mai poată instaura vreodată sclavagismul la care au fost supuşi ţăranii noştri; pentru ca nici o minoritate să nu mai poată exploata vreodată resursele ţării în folos personal; în fine, pentru ca niciodată interesele unui individ sau ale unui grup de indivizi să nu poată distruge sau altera efectele acestor transformări revoluţionare.”

Pe 27 ianuarie 1963, poporul avea să aprobe în masă principiile fondatoare ale Revoluţiei Albe. Femeile nu aveau încă drept de vot, dar ministrul care se ocupa de reforma agrară, Hassan Arsanjani, le-a încurajat să se prezinte la referendum, chiar dacă voturile lor nu vor putea fi numărate. Au fost atât de multe femei, că a trebuit să li se repartizeze nişte cabine speciale de vot. Peste câteva zile, presa avea să dezvăluie că majoritatea femeilor se exprimaseră în favoarea reformelor. În ceea ce priveşte scrutinul oficial, s-a vorbit despre el doar ca titlu de plebiscit. Atitudinea sa permitea lansarea optimistă a celui de-al treilea plan de dezvoltare (1963-l968).

„Scopul meu final, spunea regele, este de a aduce în douăzeci de ani Iranul la un nivel de civilizaţie şi progres care va fi atunci comparabil cu cel al ţărilor celor mai dezvoltate.” Întârzierea preconizată s-a înjumătăţit în ultimii zece ani, dar abia această a doua parte a ei va fi mai greu de depăşit.

În următorii cinci ani, Iranul a făcut cel mai remarcabil salt din istoria lui, dezvoltându-se economic cu 8,8% şi depăşind astfel cele mai optimiste previziuni. Au fost definitivate nişte realizări indispensabile înaintării ţării, cum ar fi marile baraje de la Karaj, de la Sefid-Rud şi Dez, au fost lansate proiecte industriale de o importanţă inestimabilă, cum ar fi Uzina de Tractoare de la Tabriz şi cea de motoare de la Arak. Tot legat de uzine, s-a avut grijă şi de cei care munceau pentru construirea lor – li s-au construit locuinţe, bineînţeles, dar şi şcoli, creşe, dispensare etc. În aceeaşi perioadă, ţara a obţinut instrumentele economice şi sociale care aveau să-i permită dezvoltarea viitoare. A fost creat Centrul de statistică al Iranului, a fost modernizat sistemul bancar. Asistam la lansarea celor mai importante ramuri industriale în acelaşi timp cu crearea universităţilor. S-au îmbogăţit considerabil sistemul rutier şi echipamentele hidroelectrice.

Toate acestea au fost posibile numai cu sprijinul poporului, prin participarea a mii de iranieni care s-au angajat în această luptă ca nişte adevăraţi pionieri, cu trup şi suflet, fără să ia în considerare nici oboseala şi nici timpul, fără vreun interes material. Dar aceste lucruri s-au făcut împotriva voinţei clerului, care a încercat încă din primele luni să creeze în mai multe oraşe mişcări revoluţionare. Preoţii cei mai înflăcăraţi au găsit un sprijin în comuniştii a căror ambiţie a rămas răsturnarea monarhiei. „Alianţa blestemată între roşu şi negru”, spunea regele. Cu puţin timp înainte de referendum, un cleric de care nu mai auzisem vorbindu-se niciodată, pe nume Ruhollah Khomeini, i-a scris cu mare respect suveranului, protestând împotriva dreptului de vot acordat femeilor. El exprima opinia cvasitotalităţii clerului. Ce să le răspunzi bărbaţilor care negau inteligenţa femeilor şi le refuzau dreptul de a se exprimă asupra vieţii ţării? Că noi, femeile, valoram mai mult decât nişte capre? Că nu mai eram în Evul Mediu? La ce bun? Regele paria pe elanul irezistibil al inteligenţei împotriva înapoierii şi obscurantismului.

Proteste din ce în ce mai vehemente au început să se işte în oraşele sfinte, în special în Qom. În afară de împotrivirea la dreptul de vot acordat femeilor, preoţii se mai opuneau şi reformei agrare, care avea să-i lipsească de veniturile de pe marile proprietăţi, iar în această problemă s-au aliat cu marii proprietari de terenuri. Pe termen lung, nici Detaşamentul de Instruire nu le convenea clericilor, pentru că acei tineri cu bacalaureat, care aveau să meargă la ţară împărţind cultură, urmau să sustragă, inevitabil, spiritele de sub unica influenţă existenţă până atunci, aceea a religiei. Numai stagnarea părea să-i convină cu adevărat clerului. Mai târziu aveam să constat singură că oamenii înşişi erau deranjaţi de sosirea în sate a soldaţilor Armatei Ştiinţei.

Cu ocazia Anului Nou, pe 21 martie 1963, poliţia a fost nevoită să intervină pentru a reprima agitaţia de la Qom. Regele se temea să nu curgă sânge, dar era hotărât şi îl avea şi pe prim-ministrul Assadollah Alam, care era un aliat decis să nu se lase intimidat de o posibilă reacţie violentă. Pe l aprilie, soţul meu a plecat într-un scurt pelerinaj la mausoleul imamului Reza de la Mashhad – eu tocmai o născusem pe fiica noastră Farahnaz şi nu puteam să-l însoţesc. Ca răspuns la discursurile de bun venit, el le-a amintit versetele sacre din Coran şi a stigmatizat interpretarea pe care le-o dădeau unii oameni „spre profitul buzunarelor lor şi în contradicţie cu principiile de egalitate şi fraternitate ale Cărţii Sfinte”. „Acei oameni, a adăugat el, opresc drumul spre progres şi dezvoltare a ţării. Din fericire, poporul iranian îi cunoaşte bine pe reacţionari. Iar dacă trebuie, o să le facem numele public.”

Au ieşit singuri în faţă, în special cel mai înflăcărat dintre toţi, Ruhollah Khomeini, care îşi lăsase deoparte respectul, pentru a ţine un discurs furios împotriva progresului şi a deschiderii lume, rezumate în viziunea lui prin „occidentalizarea ţării”.

La începutul lui mai, agitaţia a luat proporţii şi un poliţist a fost ucis je mulţime în oraşul sfânt Mashhad, unde regele fusese cu numai două luni în urmă. La Teheran şi, în special, la Shiraz, răsculaţii au incendiat instalaţiile industriale şi au vandalizat magazinele în epetate rânduri. Reacţia guvernului a fost să-l aresteze pe Khomeini. Tensiunea se simţea chiar în imediata noastră apropiere. Am fost cu regele în Palatul Saad-Abad, la Shemiran, departe de centrul oraşului şi îmi aduc aminte că garda îşi îmbrăcase ţinuta de luptă, iar eu o strângeam în braţe pe micuţa Farahnaz, în vârstă de numai trei luni.

Turbulenţele s-au accentuat după arestarea lui Khomeini şi, presimţind pericolul care pândea ţara, prim-ministrul Alam i-a cerut regelui să-i încredinţeze provizoriu autoritatea asupra armatei. El i-a reunit pe cei responsabili în biroul lui şi le-a spus că era posibil ca Teheranul să fie atacat de către răsculaţi. Armata a primit permisiunea prim-ministrului să deschidă focul în caz de urgenţă şi în numele apărării Iranului. Assadollah Alam, sperând că-l va mai scuti pe rege de o grijă, şi-a asumat responsabilitatea să restabilească ordinea, spunând clar că, dacă va eşua, îşi va asuma consecinţele şi a reuşit, dar au fost trei sute de morţi la Teheran şi aproape cinci sute pe întregul teritoriu al ţării.

Se zvonea că Ruhollah Khomeini risca pedeapsa cu moartea. Prim-ministrul era de părere că trebuia să fie cel puţin condamnat. Şeful Organizaţiei pentru Securitate şi Informare (SAVAK), generalul Hassan Pakravan, om de cultură, inteligent şi omenos (avea să ocupe mai târziu postul de ambasador al Franţei) a fost cel care a venit şi l-a rugat pe rege să fie milostiv. Părerea lui era că spiritele tebuiau calmate, că oamenii Bisericii trebuiau să fie lăsaţi să se obişnuiască încetul cu încetul cu reformele şi să se mulţumească pentru moment să-l exileze doar pe Khomeini. Regele a fost de acord.

„N-a fost nici condamnat şi nici măcar judecat, va scrie regele în Memorii. L-am rugat pur şi simplu să meargă în altă parte ca să-şi etaleze elocvenţa lui incendiară.” Expulzat în Turcia, ayatolahul i-a cerut regelui permisiunea să se instaleze din nou în Iran şi să-şi continue aici munca de ocnaş. Una dintre primele persoane pe care avea să le asasineze după întoarcerea la Teheran, după Revoluţia Islamică, este generalul Pakravan, cel care îi salvase viaţa. Am aflat această ştire când ne aflam în exil în Bahamas. Pe mine m-a afectat foarte tare pentru că generalul şi soţia lui ne erau foarte apropiaţi şi fuseseră prieteni cu părinţii mei.

Eşecul revoltelor reacţionare din 1963 şi începuturile Revoluţiei Albe au fost salutate de toate democraţiile lumii. În ziarul New York Times s-a scris că regele „făcuse front comun cu muncitorii şi cu ţăranii împotriva conservatorilor şi a tradiţionaliştilor.”

Farahnaz s-a născut pe 12 martie 1963, în perioada de început a evenimentelor descrise mai sus. Am adus-o pe lume în incinta palatului. Se amenajase un cabinet stomatologic într-unul dintre subsoluri; l-am transformat pentru moment în sală de naşteri. Îmi amintesc valul de fericire care m-a învăluit când am aflat că aveam o fetiţă! Emoţie molipsitoare: aflând vestea, prinţesa Ashraf şi cumnata mea, prinţesa Shahnaz, au strigat aşa de tare, că l-au speriat de moarte pe un domn foarte amabil care urca pentru a-mi aduce Coranul…

Regele şi fiul nostru cel mare, Reza, au luat-o amândoi pe Farahnaz în braţe. Soţul meu era foarte fericit că avea o fată şi e foarte amuzant ce am scris în carnetul lui Farahnaz: „Predicţia horoscopului: dragoste mare pentru tatăl ei”. Şi, într-adevăr, Farahnaz a avut un cult pentru tatăl ei care i-a răspuns la fel; cei doi s-au înţeles perfect.

Familia noastră creştea, iar prinţul moştenitor urma să împlinească 3 ani. Şcolarizarea lui ne-a frământat foarte mult timp: trebuia să-l dam la şcoala publică, la fel ca pe orice alt copil, sau să-l separăm de ceilalţi? Ne-am dat seama foarte repede că prima soluţie era de neconceput: obiect de veneraţie şi curiozitate peste tot pe unde mergea, Reza nu avea cum să-şi găsească locul într-o şcoală de cartier, unde profesorii, în ciuda recomandărilor noastre, s-ar fi purtat cu mai multă atenţie cu el. Cât despre copii, aceştia erau foarte entuziasmaţi şi fascinaţi la vederea lui, iar Reza nu înţelegea de ce. Îmi amintesc mirarea lui din ziua în care am mers într-o şcoală şi toţi copiii au alergat după el, l-au înconjurat şi, când s-a oprit, nu l-au mai lăsat să plece… Cum nu voiam să-l ţinem departe de generaţia lui, am hotărât atunci să construim o grădiniţă în interiorul palatului şi să primim acolo copilaşi de vârsta lui din familie şi ai cuplurilor apropiate nouă.

Reza şi, după el, Farahnaz, Ali-Reza şi Leila aveau să profite de pe urma acestui sistem şcolar, în acelaşi timp selectiv şi deschis. Din punct de vedere afectiv, această soluţie avea avantajul de a-i ţine lângă noi, spre deosebire de multe familii domnitoare, care au fost obligate să-şi trimită copiii pe toată această perioadă în şcoli private de prestigiu din Europa sau din Statele Unite.

Copil fiind, soţul meu avusese preceptori, după care plecase în acel exil şcolar şi am ghicit, în ciuda pudorii lui, că suferise din această cauză. Nu dorea să impună această experienţă şi copiilor lui. La vârsta de numai 11 ani a trebuit să plece de acasă pentru a merge la şcoala elveţiană de la Rosey, la Rolle, pe malul lacului Leman. În afară de fratele lui mai mic, Ali-Reza, care îl însoţea, a cerut să mai meargă cu el şi unul dintre prietenii lui, Hossein Fardust [1], un copil de origine modestă, care a făcut astfel toate studiile împreună cu el şi care a rămas aproape de soţul meu pe toată perioada domniei lui.

Ca să ajungi pe atunci în Elveţia, trebuia să faci o călătorie foarte lungă. S-au îmbarcat din Bandar-Pahlavi, un port micuţ de la Marea Caspică, cu destinaţia Baku. De acolo, au traversat toată Europa cu trenul. „Vreau ca fiul meu să crească precum oricare alt băiat şi să înveţe să se ţină singur pe picioare”, a declarat Reza Khan la Rosey. A petrecut cinci ani în Elveţia şi nu a putut să crească precum ceilalţi băieţi pentru simplul motiv că trebuia să devină rege. „Eram ca un prizonier, avea să scrie el mai târziu. În orele libere, colegii mei plecau în grup în oraş, dar eu nu aveam voie să merg cu ei. În timpul vacanţelor de Crăciun şi de Anul Nou, ei mergeau la baluri şi la recepţii organizate de hotelurile de lângă Rosey, dar eu nu aveam voie să îi însoţesc. Prietenii mei se distrau, râdeau şi dansau, iar eu stăteam singur în camera mea. Aveam un radio şi un gramofon care îmi mai ţineau de urât, dar ele nu puteau compensa distracţiile la care prietenii mei puteau să participe. A fost atât de nedrept!” Rarele lui distracţii se rezumau la fotbal şi la hochei pe gheaţă.

„Când m-am întors, în 1936, mai scrie el, n-am mai recunoscut nimic: Bandar-Pahlavi era un oraş modern, occidental. Teheranul, ale cărui ziduri exterioare fuseseră dărâmate din ordinul tatălui meu, începea să capete alură de capitală europenă.” Încă din timpul adolescenţei petrecute în Europa, avea această stare de spirit care s-a materializat în Revoluţia Albă. „Acei ani au fost cei mai importanţi din toată viaţa mea, îmi va spune el mai târziu, cu excepţia melancoliei care i-a însoţit: acolo am învăţat ce este democraţia.”

În Iran, ca peste tot, promovarea unei idei are preţul ei. Pe 10 aprilie 1964, după ce tocmai o sărbătorisem pentru prima dată pe Farahnaz şi pe Reza pentru cei trei ani şi jumătate ai lui, soţul meu şi fiul nostru de-abia au scăpat de un atentat. În fiecare dimineaţă, Reza îşi însoţea tatăl până la Palatul de Marmură, unde era biroul lui. Obişnuiau să meargă pe jos, ţinându-se de mână. Apoi, de la biroul regelui, cineva îl aducea pe Reza la grădiniţă, care era foarte aproape. În dimineaţa de 10 aprilie 1964, în mod excepţional, Reza nu mai plecase cu tatăl lui – venise un copil nou la şcoală şi învăţătoarea îl rugase să vină mai devreme ca să-l întâmpine pe nou-venit. Aşa că regele a plecat singur cu maşina, în ciuda drumului foarte scurt. De cum a apărut, unul dintre soldaţii care stăteau de pază a început să tragă asupra maşinii. Potrivit mărturiei valetului şi a altor persoane de la securitate, soţul meu a coborât din maşină ca şi cum nu se întâmpla nimic şi a intrat în holul clădirii. În tot acest timp, soldatul a continuat să tragă spre el. Cei doi paznici care stăteau de obicei de o parte şi de alta a Palatului de Marmură, au fugit de la primul foc. Valetul a încercat să închidă porţile după ce regele a intrat şi a fost rănit la mână. Bărbatul a intrat după soţul meu care, fără să riposteze în vreun fel, a intrat în biroul lui. Între timp, gărzile de corp şi-au dat seama de ceea ce se petrece afară şi au trecut la acţiune. A avut loc un violent schimb de focuri, în cursul căruia au murit doi oameni de la Securitate – sergenţii Ayat Lashgari şi Mohammad Ali Babaian – ca şi ucigaşul lor. S-a constatat apoi că un glonţ străpunsese uşa biroului soţului meu şi se oprise în spătarul scaunului pe care ar fi trebuit să stea.

În tot acel timp, eram în faţa oglinzii şi mă machiam pentru o întâlnire de lucru care urma să înceapă peste zece minute.

Dar a sunat telefonul. Era regina-mamă care locuia în Palatul de Marmură.

— Vai, Doamne, Farah jun („dragă Farah”)!

— Ce este?

Vocea ei era de nerecunoscut.

— Ce e? Ce s-a întâmplat

— Au tras asupra regelui!

După care a început să plângă, fără să mai poată spune ceva, iar eu era să mor, să mor… Ea plângea şi nu-mi spunea dacă era viu sau mort, iar eu mă sufocam. A trebuit să fac un efort teribil ca să pot articula:

— Dar el… El. Ce.?

— E viu, mulţumesc lui Dumnezeu…

Ştiu că am închis şi am început să mă machiez forţat înainte să alerg la el. Era perfect calm şi dădea ordine ofiţerului de la securitate.

Ce nenorocire îngrozitoare putea să se abată asupra noastră dacă regele n-ar fi mers cu maşina, ci pe jos, ţinându-l pe Reza de mână?

Mai târziu, regele a poruncit să fie adus la el, la Palatul Ekhtessassi, unul dintre complicii criminalului care tocmai fusese arestat. L-am văzut de sus pe omul acela mergând cu mâinile legate la spate şi pe soţul meu care îi vorbea cu blândeţe. Era foarte tânăr, tăcut şi răvăşit. Era o scenă emoţionantă, îmi era milă de el şi m-am înfuriat împotriva tuturor celor care îl împinseseră la o asemenea nebunie.

Am aflat apoi că tinerii care participaseră la acest atentat erau buni prieteni şi fuseseră îndoctrinaţi de către un grup de extremă stângă de pe lângă Tudeh. Creierul atentatului, Parviz Nikkhah, a fost condamnat la zece ani de închisoare şi graţiat apoi de soţul meu. Regele spunea adesea că îi putea ierta pe cei care atentau la viaţa lui, dar nu şi pe cei care atentau la siguranţa şi la integritatea ţării. Eliberat, Parviz Nikkhah a aderat la monarhie şi a început să lucreze la televiziunea iraniană, ceea ce l-a făcut să fie condamnat la moarte şi executat la începutul Revoluţiei Islamice, după cum am aflat, din cauza instigărilor foştilor lui prieteni din Tudeh. Peste mulţi ani, unul dintre prietenii lui mi-a adus această mărturie a lui Nikkhah asupra perioadei în care era militant comunist: „SAVAK-ul, povestea el, îşi concentra toată atenţia asupra comuniştilor şi îi neglija pe clerici. Când am plecat prin sate să îi îndoctrinez pe ţărani, aceştia m-au pârât imediat la Securitate, în vreme ce clericii puteau să spună orice voiau împotriva monarhiei, căci nu păţeau nimic”.

Cu cincisprezece ani înainte, pe 4 februarie 1949, regele mai supravieţuise unui atentat. În zilele acelea trebuia să prezideze ceremoniile care comemorau fondarea Universităţii din Teheran şi să înmâneze diplomele studenţilor. Era cu puţin trecut de ora trei după-amiază, când a preluat conducerea alaiului oficial. Ca de obicei, în astfel de situaţii, o ceată de fotografi s-au îngrămădit în jurul lui. Brusc, unul dintre ei s-a desprins de grup şi, cu o armă ascunsă în aparatul de fotografiat, a tras de mai multe ori asupra regelui, de la mai puţin de trei metri. „Trei gloanţe mi-au aruncat turbanul şi mi-au atins creştetul, povestea suveranul; cel de-al patrulea mi-a atins obrazul, mi-a împins capul pe spate şi a ieşit pe sub nas. Nu-mi scăpasem din ochi agresorul şi mi-am dat seama că avea de gând să mai tragă o dată. Am avut timp să mă întorc şi să mă aplec uşor, aşa că glonţul pe care ar fi trebuit să-l primesc în inimă, m-a nimerit în umăr. Mai avea un glonţ, dar arma i s-a înfundat.” Soţul meu mi-a povestit că, atunci, bărbatul i-a aruncat pistolul în faţă.

Chiar în acea clipă, a fost omorât de către şefii poliţiei, care au tras amândoi în el. Şocaţi, probabil, niciunul nu s-a gândit să sară între el şi focurile de armă. Bărbatul se numea Nasser Fakhr Arai. Am aflat că în ajunul atentatului, pentru a figura printre ziarişti ş1 pentru a se putea, astfel, apropia de rege, primise un ecuson de presă în numele unei publicaţii religioase, Drapelul Islamului. În 1951, la doi ani după încercarea de a-l asasina pe rege, aceiaşi terorişti l-au ucis pe prim-ministru, pe generalul Haj-Ali Razmara, un om deosebit, care participase la eliberarea Azerbaidjanului ca şef de Stat-major.

Nu numai că regele nu putea fi bănuit de apostazie, dar el vedea mâna lui Dumnezeu deasupra tuturor aceste eşecuri repetate, asalturi ale morţii, indiferent sub ce formă se prezenta. Copil fiind, era să moară de febră tifoidă, la numai câteva luni după încoronarea tatălui său. După patruzeci de zile de febră puternică, medicii au anunţat că era pe moarte. Se povesteşte că a fost singura dată când şahul Reza, care îşi adora copilul, a izbucnit în plâns. În miezul nopţii a chemat un preot şi i-a cerut să se roage pentru însănătoşirea copilului lui. „A doua zi, febra mi-a scăzut, povesteşte soţul meu şi m-am vindecat repede.”

Peste câţiva ani, pe când mergea călare la Emamzadeye Davud, un loc de pelerinaj la munte, a căzut foarte rău şi s-a izbit cu capul de o stâncă. Pentru câteva minute, oamenii care îl însoţeau l-au crezut mort. Dar, după câteva clipe de inconştienţă, s-a ridicat şi atunci a spus că a avut sentimentul că l-a salvat credinţa.

Ca pilot, nu-şi explica în ce mod a supravieţuit prăbuşirii unui „Tiger moth”, un avion cu două locuri. Se ducea undeva pe lângă Esfahan să vadă cum decurg lucrările de amenajare a unui râu, împreună cu generalul care comanda divizia oraşului respectiv, când motorul a rămas în pană. Povestite de el, cele ce urmează mi-au dat fiori. „Ne aflam în faţa unui sat: la dreapta munte, la stânga câmpuri proaspăt arate, pe care nici nu se punea problema să aterizez. Aşa că m-am mulţumit să fac dreapta păstrând o viteză suficientă să nu cad. Deodată, mi-am dat seama că muntele era tăiat de o ravenă mare. Am tras de manetă şi am ajuns acolo. Nu mai aveam altceva de făcut decât să cobor pe flancul muntelui, ceea ce am şi făcut. Dar nici n-apucasem bine să ating solul, că m-am trezit cu o stâncă în faţă. Imposibil de evitat. Trenul de aterizare a fost smuls, aşa că aparatul a continuat să se târască pe burtă, iar acest lucru ne-a permis să încetinim atât cât aveam nevoie. Un minut mai târziu, elicea s-a izbit de o altă stâncă şi aparatul s-a prăbuşit.

Tovarăşul meu de drum şi cu mine ne-am trezit suspendaţi, cu capul în jos. Nu ne-a fost uşor deloc să ne eliberăm din centurile de siguranţă. Generalul se-nverzise.”

Soţul meu era convins că nu va muri până când misiunea lui pe pământ nu va fi îndeplinită, iar acest lucru explică de ce nici măcar nu a încercat să se ferească de gloanţele care s-au tras asupra lui în 1964, în timpul celui de-al doilea atentat, în pragul biroului, în interiorul Palatului de Marmură. Era un om credincios.

Da, mă consideram şi eu un soldat al Revoluţiei Albe, deoarece credeam cu toată convingerea în corectitudinea drumului trasat de către soţul meu. Ţara noastră era subdezvoltată, deşi era situata într-o zonă privilegiată. Îmi amintesc sărăcia Iranului din timpul copilăriei mele. Douăzeci de ani mai târziu, meritam apelativul de „ţară în curs de dezvoltare” – occidentalii nici măcar nu-şi pot imagina speranţa şi mândria date de această simplă schimbare semantică. Acest lucru îl datorăm voinţei suveranului şi a atâtor iranieni de a înainta, în ciuda mentalităţii rigide, opoziţiei din interior (reacţia „roşie” a comuniştilor şi cea „neagră” a clerului), ca şi miile de obstacole din exterior, dintre care naţionalizarea petrolului, smulsă britanicilor, rămâne simbolul cel mai elocvent. Credeam cu adevărat ceea ce soţul meu îmi repeta, că mergând înainte cu aceeaşi îndârjire de până acum, vom atinge la mijlocul anilor '80 un nivel economic asemănător cu cel al Coreei de Sud.

Ca orice persoană cu bunăvoinţă, am vrut să ajut la orice, să susţin iniţiativele, să impulsionez proiectele, să înlătur obstacolele. Încă din prima zi, soţul meu m-a încurajat în această direcţie, mi-a fost îndrumător şi sprijin. El dorea să fiu alături de el, să muncesc pentru binele ţării. Dar cum? Eu trebuia să simt lucrurile, să-mi găsesc locul. Bineînţeles că sunt o sută de feluri de a practica meseria de regină, în funcţie de personalitatea fiecăreia şi, normal, de personalitatea monarhului. Firea mea mă împingea să mă implic cu trup şi suflet, nu numai din loialitate faţă de bărbatul pe care îl iubeam, ci şi din dragoste faţă de ţară. Cred că familia mea mi-a transmis de timpuriu dragostea ei pentru Iran, ca şi dorinţa de a ajuta cumva la dezvoltarea lui. Aceste sentimente pe care tatăl meu le învăţase de la tatăl lui, ambasador al Coroanei, deveniseră pentru mine o a doua natură. La rândul meu, voiam să fiu de ajutor ţării şi niciodată nu aş fi putut să visez o situaţie mai bună pentru a fi de folos, decât cea pe care mi-o oferea acum soţul meu.

Naşterea lui Reza, apoi cea a lui Farahnaz mă îndepărtaseră puţin de la activităţile mele. Dar trecuse vremea când tatonam terenul şi munceam pe rupte să mă organizez, sau când mă plictiseam, în unele zile. Biroul meu era înţesat şi aveam orarul atât de încărcat, încât găseam cu greu o oră liberă în care să iau masa singură cu regele. Mi se întâmpla adesea chiar să sar peste masă. Tot ce privea Iranul mă privea şi pe mine. Nu puteam să spun că era vreun subiect care să nu mă intereseze, totul mă interesa, numai să pot să fiu de folos cumva. Bineînţeles că regele şi Guvernul munceau enorm, dar se mai întâmpla să mai arunc şi eu o privire de femeie şi de mamă pe anumite dosare, iar lucrurile se desfăşurau mai uşor uneori, datorită intervenţiei mele. Câteodată prezenţa sau sprijinul meu făceau posibilă depăşirea obstacolelor birocratice; deveneam avocatul anumitor proiecte care mi se prezentau şi în care credeam, pe lângă rege sau pe lângă Guvern.

Aşa s-a întâmplat în cazul leproşilor, situaţia evoluând prin lupta noastră împotriva acestei maladii. Auzisem pentru prima dată despre această boală la Şcoala Jeanne d'Arc, în timpul vizitei unui francez, Raoul Follereau, pregătit să înlăture această boală. Pe atunci nu ştiam ce însemna lepra pentru Iran. Am fost aşa de şocată, că în seara aceea n-am mai vorbit decât despre ce auzisem la şcoală. Peste câteva zile am citit cartea Singurătatea ochilor verzi, o poveste a unei tinere femei bolnave şi izolate pe o insulă locuită numai de leproşi. Nu-mi închipuiam că ar putea exista vreun lucru mai îngrozitor decât acesta: să fii alungat din lume, exilat, pentru că ai avut ghinionul să iei această boală oribilă.

La scurt timp după căsătoria mea, doctorul Abdolhossein Radji, fost ministru al Sănătăţii, m-a căutat pentru o discuţie. L-am primit. A venit împreună cu o femeie, doamna Ozra Ziai. Amândoi erau oameni admirabili. Ei m-au întrebat dacă voiam să accept reşedinţia Asociaţiei de Ajutorare a Leproşilor care exista deja. Bineînţeles că am fost imediat de acord. Astfel, la zece ani după socul provocat de conferinţa domnului Follereau, destinul mi-a dat şi mijloacele de a acţiona, nu numai de a compătimi.

În calitate de preşedintă, am luat rapid hotărârea de a vizita Centrul de leproşi de la Tabriz (altul se afla la Mashhad). Aici am avut un al doilea şoc, mult mai puternic decât primul. Vedeam pentru prima oară feţele desfigurate, găurite, sfărâmate şi, în mijlocul acestui dezastru, infinita tristeţe a privirilor… Cei mai puţin afectaţi locuiau în case normale, dar cei mai bolnavi fuseseră trimişi în fundul unor cămăruţe întunecate, din care se degaja un miros insuportabil. Le adusesem prăjituri şi omul care ne conducea le-a aruncat pe jos ca unor câini. Cred că niciodată în viaţa mea n-am mai avut un asemenea sentiment de umilinţă, de oroare şi am strigat:

— Cum e posibil aşa ceva? Cum îndrăzniţi? Sunt nişte fiinţe omeneşti!

Bietul om, era zăpăcit, îi era aşa de frică să nu se îmbolnăvească!

Le-am întâlnit imediat şi pe cele câteva persoane devotate acelor nefericiţi: medici iranieni şi străini, doctorul Marcel Baltazar în special, un francez, directorul Institutului Pasteur din Teheran, dar şi măicuţe şi preoţi creştini (aveam să constat mai târziu că nici un preot musulman nu muncea în acele locuri).

În urma acestei vizite am discutat cu specialiştii în legătură cu ceea ce se putea face pentru a îmbunătăţi soarta acelor bolnavi şi de a le oferi un spaţiu de locuit mai demn.

Mi-am dat seama că medicii noştri nu aveau pregătirea necesară pentru a depista boala încă de la început – o luau drept un fel de eczemă sau o boală oarecare de piele – astfel că pierdeau ocazia de a o trata, cu toate că existau medicamentele necesare. Prima noastră iniţiativă a fost elaborarea unui program de pregătire pentru studenţi şi pentru tinerii medici. Apoi am lansat un studiu pentru a constata în ce zonă a ţării apărea boala şi din ce cauze, pentru a trimite cât mai repede acolo medici informaţi şi vigilenţi. Franţa ne-a ajutat mult la acest studiu, trimiţându-ne o echipă de experţi, formată din epidemiologi, din geografi şi din medici, în cadrul unui acord de cooperare tehnică.

În paralel cu acestea, ne-am gândit la cea mai bună metodă de a integra bolnavii, mai ales pe cei care încă mai sufereau de aceasta boală, dar care nu mai prezentau nici un fel de semne – bolnavi; „curăţaţi”, conform expresiei consacrate. Ideal ar fi fost să poată fi acceptaţi în spitalele obişnuite – mi se explicase că lepra este mult mai puţin molipsitoare decât se crede – dar chiar şi medicilor le era frică. Ne-am lovit de o puternică opoziţie, lucru care a condus la înmulţirea şedinţelor de informare. La sfârşitul anilor '70, reuşisem să facem posibilă internarea leproşilor în anumite spitale.

În schimb, am renunţat la ideea de a reintegra persoanele vindecate în satele din care proveneau, aşa cum spunea Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Experţii de la Geneva nu-şi puteau imagina frica pe care o provoacă această boală într-o comunitate rurală de mici dimensiuni. Dacă un membru al unei familii a fost molipsit, toată familia trebuia să părăsească satul… Acest lucru ne-a făcut să construim unul rezervat în întregime persoanelor care se vindecaseră de lepră şi familiilor lor.

L-am întrebat pe rege dacă putea să ne dăruiască vreun teren din pământurile lui personale şi a fost de acord. Am primit un teren în provincia Gorgan, care putea adăposti o comunitate de mai bine de o mie de suflete. În anii '70, Beh Kadeh număra trei sute de case, un spital cu cincisprezece paturi, o şcoală primară, un cinematograf, o jandarmerie, un restaurant, o uzină, o tâmplărie, depozite agricole, mai multe puţuri, grădini de legume etc. Acest sat a fost atât de reuşit, că integrarea s-a făcut în direcţie inversă: locuitorii localităţilor vecine au fost cei care au venit aici, din ce în ce mai mulţi, pentru a profita de restaurant sau de cinema.

Istoria nu ne-a mai lăsat timp pentru a construi şi alte Beh Kadeh, dar cred că în douăzeci de ani am reuşit să sensibilizăm inimile iranienilor în ceea ce priveşte soarta leproşilor. Îmi amintesc, legat de acest subiect, un film, realizat de una dintre cele mai mari poete ale noastre, Forugh Farrokhzad, Casa e neagră, film care a contribuit mult la înduioşarea opiniei publice.

În cursul acestor ani am vizitat regulat locurile în care stăteau bolnavii şi de fiecare dată era sfâşietor. Femeile mă sărutau, îmi atingeau faţa şi apoi şi-o atingeau pe a lor, ca şi cum aş fi avut puterea să le vindec. Uneori îmi era greu să-mi ascund emoţia în faţa atâtor suferinţe şi speranţe.

În cele din urmă, în anii '70, am primit ajutorul unor medici extraordinari, pakistanezi, indieni, elveţieni şi francezi, care au venit voluntar să refacă feţele unora dintre foştii bolnavi. Să le aranjeze nasurile, să le implanteze gene şi sprâncene, să le desfacă mâinile chircite din cauza leprei. Niciodată nu voi uita bucuria acelui om a cărui faţă fusese refăcută şi care ne anunţa că urma să se căsătorească în curând! Era aşa de fericit! Tot ascultându-l, îi binecuvântam în sinea mea pe chirurgii care făcuseră un asemenea miracol.

Unul dintre lucrurile care m-a impresionat cel mai mult a fost legat de unul dintre foştii bolnavi a cărui soartă m-a preocupat în mod deosebit. El i-a şoptit la ureche unui medic iranian care mi-a povestit: „Dacă o vedeţi pe doamna, salutaţi-o din partea noastră. N-o vom uita niciodată”. Unele cuvinte au puterea să aline, precum balsamul pe rană. Acestea mi-au dat speranţa că într-o bună zi, tot ce este bun va ieşi la iveală. În adâncul meu, cred că o sămânţă plantată cu dragoste nu piere niciodată.

Astfel de seminţe au fost bibliotecile pentru copii. Aventura a început o dată cu vizita unei prietene de-ale mele din copilărie, Lili Amir-Arjornand, care tocmai se întorsese din Statele Unite, unde terminase studiile de bibliotecară. Ne-am întâlnit să mai stăm de vorbă, iar ideea de a da câte ceva de citit tinerilor iranieni ne-a venit în timp ce discutam. În copilărie, noi nu prea avuseserăm multe cărţi pentru vârsta noastră. Ni se povesteau basme străvechi, exista această tradiţie orală, dar majoritatea acestor poveşti nu erau scrise. Cât despre acele poveşti ilustrate contemporane, care se găseau în Occident, nici nu se punea problema! Un singur scriitor ne bucurase cu povestirile lui, domnul Sobhi, care spunea câte o întâmplare în fiecare dimineaţă la radio, începând cu „Bună, copii!” (Bacceha salam!). Câteva episoade fuseseră înregistrate şi universul nostru literar se limita la ele – era într-adevăr foarte puţin. Ne-am imaginat deschiderea culturală extraordinară pe care puteam să le-o dăruim copiilor introducând cărţile în viaţa lor cotidiană. Cartea este, cu siguranţă, instrumentul cu ajutorul căruia poţi să te proiectezi în viitor prin intermediul altor destine; şi nu aşa începe orice nouă viaţă, identificându-se cu un vis? Da, dacă vom reuşi să-i facem pe copiii noştri să citească, îi vom ajuta să păşească în modernitate, să accepte cu uşurinţă ideile noi, să-şi însuşească simţul eticii şi ideea de responsabilitate.

Primul lucru pe care trebuia să-l facem, înainte de a întreprinde ceva, era să testăm interesul şcolarilor. Am hotărât ca Lili, Homa Zahedi, deputată în Parlament şi alţi câţiva voluntari, să meargă în cartierele populare din sudul Teheranului, cu câteva cufere cu cărţi şi să observe reacţia copiilor şi a fost dincolo de ceea ce ne aşteptam noi: s-au bătut pe poveşti, aşa cum s-ar fi bătut pe dulciuri.

Plecând de la această constatare, am creat „Organizaţia pentru dezvoltarea intelectuală a copiilor şi a tinerilor” şi am început să tragem semnale de alarmă. Urma să avem mare nevoie de bani, era deci foarte important să avem ca asociaţi la proiectul nostru câteva „locomotive”, cum ar fi Ministerul Educaţiei şi cel al Culturii. Am primit sprijinul amândurora. La solicitarea noastră, Societatea Naţională de Petrol a acceptat să ne fie şi ea de ajutor. Nu ne mai rămânea decât să cerem ajutorul editorilor – care au fost foarte entuziasmaţi – al artiştilor, al universitarilor şi al unui anumit număr de persoane private, capabile să ne ajute financiar şi intelectual. În acest ultim domeniu, doi tineri americani s-au oferit să ne pună la dispoziţie experienţa lor. Chiar şi astăzi, unul din ei, Dan, care locuieşte în California, îmi trimite în fiecare an de No Ruz un săculeţ cu seminţe de flori în amintirea altor seminţe – cărţile din biblioteci – pe care le-am plantat împreună.

Pentru edificarea primei noastre biblioteci pentru copii, am ales, bineînţeles, Teheranul, care număra cei mai mulţi potenţiali cititori. Arhitect în devenire şi din tot sufletul, am supravegheat ersonal estetica acestei clădiri, ca şi pe cea a tuturor celor pe care aveam să le înălţăm de acum înainte – trebuiau să sugereze latura ludică a lecturii. Am hotărât să construim biblioteca în mijlocul unui parc, astfel încât copiii să poată să treacă uşor de la jocul în aer liber la cărţi şi invers. Ţineam să păstrez integritatea parcurilor şi singurele excepţii pe care le-am făcut au fost pentru biblioteci şi, mai târziu pentru muzee şi teatre. Biblioteca pentru copii din Teheran, ca şi toate cele care aveau să-i urmeze, era accesibilă gratuit tuturor, de la copiii de grădiniţă până la adolescenţii de 16 ani. Acest lucru ne-a constrâns să căutăm persoane cu talente variate care să o însufleţească. Pentru cei micuţi, aveam nevoie de persoane cu studii de puericultură, care să fie în acelaşi timp şi bune povestitoare; am fost nevoiţi să le formăm. Pentru cei mai mari, era nevoie de oameni care să-i poată sfătui şi suficient de pasionaţi de cărţi pentru că trebuiau ei înşişi să fi citit foarte mult.

Mai rămânea esenţialul: cărţile. Trebuiau scrise sau traduse pentru că nu existau deloc.

Să-i convingem pe scriitorii noştri să scrie pentru tinerii cititori nu a fost greu deloc. Să obţinem ilustraţiile, în schimb, a fost complicat. Aveam pictori foarte buni, dar nu aveam tradiţia desenelor pentru copii. Trebuia deci să inventăm. În domeniul acesta, Cehoslovacia era deja celebră, aşa că mai mulţi artişti ai noştri au plecat acolo să studieze. Cu aceeaşi ocazie au învăţat şi tehnica desenelor animate, ceea ce ne-a permis mai târziu să creăm un festival internaţional de film pentru copii şi să obţinem câteva premii.

Din plăcere, dar şi simbolic, am tradus şi am ilustrat eu însămi Mica Sirenă, de Andersen. Reza avea pe atunci doi sau trei ani şi eram foarte fericită să-mi închipui că în curând va avea vârsta la care va putea să-mi descopere povestea şi desenele – cartea conţinea şi două discuri pentru cei care nu ştiau încă să citească. Normal că, pentru că purta numele meu, cartea s-a vândut foarte bine şi anii obţinuţi astfel ne-au ajutat să finanţăm, cel puţin în parte, publicarea altor cărţi.

În unele dintre acestea, erau expuse alte opinii politice decât ale noastre, dar eu nu aflam întotdeauna acest lucru. Am avut astfel ocazia de a mă confrunta cu exerciţiul democraţiei într-o ţară în care anumite ideologii – cum ar fi comunismul – erau proscrise. Autori, probabil apropiaţi de mişcarea de stânga, de exemplu, ne aduceau texte elocvente, în care era vorba despre un leu foarte rău pe care păsărelele îl învingeau cu ajutorul curajului şi al solidarităţii… Comitetul editorial ezita să le publice – ne era cunoscut gustul comuniştilor pentru îndoctrinare. Şi, în cele din urmă, mi se cerea părerea. Eu eram adepta libertăţii de exprimare, convinsă fiind că, cu cât avansau mai mult, cu atât iranienii aveau să fie mai capabili să-şi dea seama singuri ce era bine sau rău pentru ei. Şi apoi ştiu perfect cum ar fi reacţionat la un refuz din partea noastră.

Până la urmă, acest lucru s-a şi petrecut cu o carte ce avea un mesaj foarte transparent: Peştişorul negru. Cartea cuprinde povestea unui peştişor care înota cu încăpăţânare împotriva curentului. Organizaţia a ezitat să publice această carte considerând că era greu să garantezi pentru un astfel de mesaj, după care au căzut de acord şi cartea a apărut. Dar acest lucru s-a aflat imediat şi, de cum a apărut cartea, peştişorul negru a fost împodobit cu toate virtuţile Rezistenţei. El a devenit simbolul luptei împotriva monarhiei şi atunci când autorul cărţii a murit, s-a zvonit să fusese omorât de către poliţia secretă. I-am dat fără să vrem un răsunet pe care nu l-ar fi cunoscut, dacă am fi lăsat-o în pace din primele clipe.

În sens larg, eu mă implicam mult în crearea acestor cărţi pentru tineri. Verificam machetele, desenele, ascultam casetele.

Organizaţia a construit mai multe biblioteci în oraşele principale ale ţării şi, văzând încântarea copiilor, am hotărât să introducem şi nişte cursuri de iniţiere în muzică, precum şi ateliere de artizanat şi de teatru. Ardavan Mofid, care era vin povestitor minunat, a luat în sarcina lui teatrul; tot el este cel care va conduce mai târziu teatrul ambulant. Exprimarea orală şi mişcarea corpului venea în continuarea descoperirii lecturii. Ea permitea întruparea visului şi adăuga o dimensiune ludică acestui exerciţiu. Copiii se deghizau, se machiau şi chiar şi pe cei care nu îndrăzneau să facă asta, numai privindu-i pe ceilalţi îi ajuta să iasă din ei înşişi. În cele din urmă au fost deschise şi atelierele de cinema, în care copiii învăţau să filmeze pe bandă de 8 mm şi să iubească cinematograful [2]. Festivalul filmului pentru copii avea să dea o nouă dimensiune acestei experienţe.

Dar ambiţia noastră cea mare era să ajungem şi la ţară, până în cele mai îndepărtate sate, iar pentru acest lucru organizaţia a creat biblioteci ambulante. În funcţie de relief şi de starea drumurilor, le instalam la bordul camionetelor, ale jeepurilor sau chiar pe spinările catârilor, dacă numai aceştia puteau trece prin acele locuri. După câteva zile sau o singură dată pe lună, dacă traseul era lung, bibliotecarii ambulanţi treceau să ia cărţile înapoi şi să lase altele în loc.

Bibliotecile ambulante funcţionau în simbioză cu învăţătorii Armatei Ştiinţei care ajungeau şi ei până în satele cele mai depărtate. Din ce în ce mai des asistam la asemenea scene care ne umpleau de speranţă: copii care citeau în familii în care părinţii erau analfabeţi. Aveam şi un teatru ambulant, cum am spus şi mai sus, care mergea din sat în sat. Mulţi occidentali care veneau în Iran pentru festivaluri erau invidioşi pe noi pentru această iniţiativă.

Angajamentele mele pe lângă organizaţiile nonguvernamentale pentru educaţie, sănătate, cultură, sport etc. Mă ajutaseră să înţeleg cum să-mi practic mai bine meseria de regină. La început, bulversată de sutele de scrisori care ajungeau la palat, crezusem sincer că puteam să ajut pe toată lumea, să uşurez situaţiile cele mai disperate şi imposibil de rezolvat. Uneori le dăruiam chiar din banii mei; mi-a luat ceva timp să accept inutilitatea acestui lucru. Nu puteam să-mi împart la infinit bugetul, care era foarte limitat, iar banii statului nu erau inepuizabili. Dacă nu-ţi asculţi decât inima, sfârşeşti prin caritate, dar caritatea nu schimba nimic fundamental în situaţia oamenilor. Dacă voiam să mă fac folositoare, trebuia să-mi concentrez energia asupra câtorva dosare care cereau mai multă atenţie şi sa le finalizez.

La mijlocul anilor '60, la cinci ani după căsătoria mea, aveam în fine sentimentul că îmi găsisem rostul. Atunci regele şi prim-ministrul au hotărât să mă numească regentă.

Acest lucru însemna că în cazul morţii suveranului, până la majoratul lui Reza, adică până când va împlini el 20 de ani, destinul Iranului va cădea pe umerii mei. Nu m-am gândit nici măcar o clipă că acest lucru s-ar putea întâmpla. Nici măcar o clipă… Aveam 28 de ani, soţul meu avea numai 46 şi aşteptam cel de-al treilea copil. Eram foarte fericiţi, mai încrezători ca oricând în destinul ţării, regele nu suferea de nici o boală şi Dumnezeu părea într-adevăr că îl apără de fanaticii care îi doreau moartea.

Am primit această decizie ca pe un omagiu absolut formal, chiar dacă ea a fost ratificată de către Parlament; reprezenta pentru mine dovada stimei soţului meu, a încrederii pe care o avea în soţia lui. Eram mândră şi copleşită de ceea ce se întâmplase.

Apoi am realizat semnificaţia simbolică a acestui gest: bărbatul care provocase ţara să dea drept de vot femeilor tocmai încredinţase conducerea Iranului uneia dintre ele! Era o iniţiativă lăudabilă într-o ţară musulmană. Am aflat după aceea că mulţi deputaţi se opuseseră din răsputeri acestei noi revoluţii a moravurilor… Câteva luni mai târziu, regele avea să meargă şi mai departe hotărând să mă încoroneze alături de el. Nu mai exista nici măcar un singur exemplu de asemenea onoare în toată istoria Persiei.

„Femeia, explica el ţării, este în prezent în Iran complet diferită de ceea ce reprezenta acum câteva secole şi chiar acum câteva zeci de ani. Având acces la orice, poate avea acces şi la Coroană. De altfel, Împărăteasa a jucat un rol extrem de important în ultimii ani pe lângă poporul ei, a fost un adevărat sprijin pentru mine şi şi-a îndeplinit obligaţiile cu o asemenea fervoare şi pasiune, că merită din plin această demnitate. Da, ea a făcut foarte multe pentru toată lumea şi va mai face pentru ca misiunea noastră mai are mult până să se apropie de sfârşit.”

Deşi domnea de un sfert de secol, soţul meu respinsese în mod constant ceremonia ungerii lui. Celor care îl presau să facă acest lucru le răspundea pe un ton grav că o va face când va simţi că ţara a pornit pe drumul progresului, dar că, aşteptând acea clipă, nu simţea nici o mândrie specială să fie suveranul unui popor sărac şi analfabet în mare parte. După 1965, constatând efectele Revoluţiei Albe şi mai ales mobilizarea şi pasiunea pe care le trezise aceasta în întregul Iran, regele a început să pună oficial problema încoronării lui. Cu atât mai mult cu cât Reza, prinţul moştenitor, care urma să împlinească şapte ani, putea să fie asociat de acum înainte cu acest gest de un simbolism înalt, cum îl dorea soţul meu.

Naşterea celui de-al treilea copil – Ali-Reza – fiind aşteptată în primăvara lui 1966, ceremonia de încoronare a fost hotărâtă pe 26 octombrie 1967, dată aniversară, când Regele avea să sărbătorească 48 de ani.

Pentru el, încoronarea trebuia să fie un eveniment împărtăşit de toţi iranienii, pentru că marca începutul unei ere noi: deci, era absolut necesar să-i dăm un răsunet extraordinar. S-a constituit un „Comitet de Încoronare” pentru organizarea acestei zile istorice. Conducerea lui a fost încredinţată unui vechi tovarăş de-al şahului Reza, un bărbat care îi susţinuse dinastia încă de la început, generalul Morteza Yazdan Panah. Avea să fie secundat la îndeplinirea acestei misiuni de către Assadollah Alam, fostul prim-ministru, numit de curând ministru al Curţii.

Reza Khan fusese uns rege pe 26 aprilie 1926 – la şase după ce fusese desemnat de Adunarea Constituantă – tot la de 48 de ani. Încoronarea a avut loc la palatul Golestan. La terminarea ceremoniei, viitorul meu soţ, care domnea de şapte ani, a fost proclamat oficial prinţ moştenitor.

Comitetul de Încoronare a ales din nou Golestanul pentru ungerea regelui şi astfel, la 41 de ani după tatăl lui, soţul meu ar fi trebuit să îndeplinească gesturile solemne ale monarhiei, până la vremea în care Reza ar fi putut să-i urmeze la tron; Reza, care şi el avea exact şapte ani…

Sute de oameni aveau să se înghesuie împingându-se în ferestrele şi lemnăria Golestanului: am hotărât, deci să verificăm serios clădirea. Astfel, când am coborât un portret uriaş al şahului, pentru a-l scutura de praf, am descoperit ca palatul era gata să se prăbuşească – o crăpătură enormă brăzda peretele de la un capăt la celălalt. Alarmaţi, arhitecţii au confirmat că structura de rezistenţă începuse să se distanţeze din cauza presiunii tavanului. De-a lungul anilor, oamenii încărcaseră terasele fără să ţină seama de greutate. Era timpul să facă ceva: dintr-o clipă în alta edificiul putea să se dărâme, ucigându-şi musafirii. Lucrările au început imediat, iar eu m-am gândit că e un semn bun faptul că încoronarea regelui venise în ajutorul bătrânului nostru Golestan.

Coroana pe care urma să o poarte soţul meu era proprietatea Trezoreriei şi era păstrată în pivniţele Băncii Centrale. Ea fusese comandată de către Reza Khan la un bijutier persan pe nume Seradj-ed-din şi era făcută în stilul coroanelor sassanide. Normal că pentru mine trebuiau toate inventate: şi coroana şi hainele şi protocolul, pentru că niciunul dintre suveranii noştri, după cum am mai spus, nu-şi încoronase vreodată soţia. Şi cum pietre preţioase se găseau din belşug în cuferele Trezoreriei, nu mai rămânea decât să găsim un bijutier care să o realizeze într-un timp relativ scurt. Bineînţeles că voiam două coroane care să semene, fiind obligatoriu să aibă acelaşi stil. Primele schiţe ne-au dezamăgit, în cele din urmă, casa pariziană Van Cleef & Arpels a fost cea care a reuşit să îmbine cultura persană, eleganţa şi feminitatea.

Domnul Pierre Arpels a venit special la Teheran să-şi aleagă pietrele, după care, fiind interzis să iasă cu ele de pe teritoriul ţării, a plecat şi s-a întors cu specialişti de la atelier ca să le monteze.

Cât despre manta, nici măcar nu aveam un model, cum a fost în cazul coroanei. Eu nu voiam să semene cu cele purtate de reginele din Occident, dar nici nu aveam vreo gravură veche care să-mi inspire un stil pur iranian. De aceea am făcut-o până la urmă simplă şi albă. Cel care a desenat şi mantaua şi capa, care trebuia brodată după motive iraniene, a fost Marc Bohan de la Casa Christian Dior. Amândouă au fost croite la Teheran, la clubul ofiţerilor, singurul loc din capitală care dispunea de mese suficient de lungi pentru trenă.

Pentru broderii, am chemat o vecină de-a noastră, de pe vremea când locuiam în acel apartament cu terasă, după moartea tatălui meu. În adolescenţă, această tânără femeie, Puran, mă emoţionase mai întâi prin felul în care cânta la pian. O invidiam, era o bună pianistă. Apoi am observat că broda minunat, iar sora ei, Iran, picta (am şi cumpărat de la ea mai târziu câteva tablouri). Ea a fost de acord să realizeze această operă artistică, a cărei fotografie avea să facă turul lumii. Alături de ea lucrau mai multe croitorese iraniene şi două elveţiene.

Ziua încoronării a fost declarată zi de sărbătoare în toată ţara, pentru ca toată lumea să se poată bucura de eveniment. Plecând de la Palatul de Marmură, trebuia să ajungem la Golestan cu nişte trăsuri de pe vremuri, una pentru mine, alta pentru rege şi alta pentru prinţul moştenitor. La Golestan, fiecare dintre mişcările noastre trebuia să se înscrie în coregrafia generalului Yazdan Panah, mare maestru de ceremonii. Prinţul trebuia să intre primul, urmat de garda lui de corp, trecând prin mijlocul mulţimii tăcute. Pentru el fusese aşezat un scăunel în stânga tronului: trebuia să se aşeze şi să aştepte. După aceea apăream eu, urmată de tinere fete care îmi ţineau trena, escortată de domnişoarele de onoare. Regele venea ultimul. Urma încoronarea lui, apoi a mea. Trebuia să îngenunchez în faţa lui. Încoronându-mă, trebuia să aibă grijă să nu-mi strice coafura şi să-mi potrivească bine coroana.

Am început să repetăm fiecare gest, pe care poporul iranian şi milioane de telespectatori aveau să-l vadă în ziua stabilită. Şi Reza s-a pregătit, ajutat de guvernantă. Aceasta mi-a povestit mai târziu că la începutul repetiţiilor era foarte agitat, alerga de colo-colo, până când ea a avut ideea să-l îmbrace cu uniforma pe care trebuia să o poarte în timpul ceremoniei. În acel moment şi-a conştientizat rolul şi totul a fost excelent. Aceste repetiţii au fost o ocazie potrivită pentru mine de a încerca să rezolv problemele care apăreau între fraţii şi surorile regelui, ca şi între doamnele mele de companie, deoarece ele riscau să genereze ranchiună şi conflicte, dacă nu eram atenţi. Aceste certuri îl enervau pe rege şi mă deranjau şi pe mine, deci trebuia să le înlătur şi am făcut-o. În schimb, alegerea muzicii care avea să acompanieze încoronarea a fost un moment nemaipomenit. În timpul meselor la regina-mamă, ministrul Culturii, Mehrdad Pahlbod, ne punea diferite creaţii ale compozitorilor iranieni. Eu şi soţul meu am ales bucăţile care îmbinau emoţia cu solemnitatea.

Cu cât ziua încoronării se apropia mai mult, cu atât eram mai epuizată, pentru că toate aceste pregătiri se adăugau la programul meu obişnuit, care, în mod normal, de-abia îmi mai lăsa timp să respir. Aşa că am slăbit şi-mi amintesc cum regele a glumit afectuos într-o seară: „Ai făcut-o special, ca să ai obrajii scobiţi şi pomeţii ridicaţi în ziua încoronării!” Ştia că nu-mi plăceau deloc obrajii rotunzi şi plini ai fetei pe care o ceruse de soţie cu opt ani mai înainte…

O mulţime compactă şi colorată se înghesuia de-a lungul străzilor, pe care urma să mergem în acea zi de 26 octombrie pentru a ajunge la Golestan. Era o zi frumoasă şi însorită. De cum am apărut, lumea a început să scandeze cu bucurie: Djavid Khan! Zende-bad Shahbanu! („Trăiască şahul! Trăiască soţia şahului!”)

Din acea caleaşcă a timpurilor trecute, trasă încetişor de şaisprezece cai, scrutam feţele oamenilor şi toate erau luminoase, deschise. Compatrioţii mei îmi acordaseră cu generozitate afecţiunea lor încă din prima zi, dar acum ne cunoşteam şi speram că am ştiut să le demonstrez, prin munca mea, cât de mult îi iubesc. Oricum părea că există o adevărată legătură între noi de acum înainte, aşa am simţit în dimineaţa aceea primindu-le saluturile şi sărutările pe care le întorceam şi eu din toată inima. „Împărăteasa a făcut multe şi va mai face multe pentru că sarcina noastră mai are mult până se va sfârşi”, spusese regele. Mă gândeam cu fericire la aceste vorbe: da, un drum lung ne rămânea de parcurs, dar încrederea exista şi aveam suficient timp şi curaj să muncim înainte…

Drumul prin tot centrul Teheranului a fost superb, plin de flori şj bună dispoziţie. Prinţul ne urma în trăsura lui, alături de comandantul Gărzii Imperiale, generalul Mohsen Hashemi-Nejad. Pe unde trecea producea o veselie copilărească în rândurile mulţimii. El ascultase cu atenţie recomandările mele, învăţase să salute mulţimea, repetase cu răbdare gesturile pe care trebuia să le facă, dar eu eram puţin neliniştită pentru că se trezise cam răcit şi cu o uşoară febră. Intrând primul în fastuosul Golestan, sub ochii lumii întregi, copilul a fost un model de seriozitate şi de emoţie. Presa din întreaga lume avea să scrie că a fost, prin felul în care s-a purtat, „steaua” acestei ceremonii. Şi, într-adevăr, revăzând înregistrarea după câteva zile, m-am emoţionat până la lacrimi.

Intrarea mea, ca şi cea a Regelui au fost lipsite de orice notă falsă. Am avut timp suficient să zâmbesc şi la micuţa mea Farahnaz, care stătea foarte cuminte în dreapta tronului, înconjurată de familie. Soţul meu dorise ca această ceremonie să aibă un caracter strict iranian, de aceea nici nu invitase suverani străini şi şefi de stat, cu excepţia prinţului Karim Agha Khan şi a begum-ului Ommeh Hababeh, datorită legăturilor istorice de respect şi de prietenie care ne uneau – legături care aveau să se continue şi în exil. În schimb, erau de faţă toţi ambasadorii ţărilor reprezentate la Teheran. Regina-mamă însă nu a vrut să vină. Menţionez că Tudehul a pretins că era moartă şi că noi voiam să ascundem acest lucru. Ceremonia a început o dată cu sunetul trompetelor. Imamul moscheii a deschis-o printr-o rugăciune, apoi a adus Coranul şi i l-a dat regelui să-l sărute. Apoi au fost aduse podoabele împărăteşti şi regele a luat sabia şi mantia pe care le purtase tatăl său. I s-a adus coroana pe care a luat-o cu fermitate şi şi-a aşezat-o pe cap, în timp ce afară au început să se salve de tun.

O clipă mai târziu, regele s-a aşezat pe tron şi a citit jurământul de credinţă, care astăzi, după toate suferinţele îndurate în Iran, are un ecou sfâşietor: „Mulţumesc lui Dumnezeu care m-a ajutat să fiu de folos ţării şi poporului meu cu tot ceea ce mi-a stat în putere, îl rog pe Dumnezeu să-mi dea forţă să muncesc în continuare aşa cum am muncit şi până acum. Singurul ţel al vieţii mele este onoarea şi gloria patriei. Nu am decât o singură speranţă: să păstrez independenţa şi suveranitatea Iranului, să ajut poporul iranian să meargă înainte. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru a atinge acest scop. Fie ca Domnul Atotputernic să mă ajute să las generaţiilor viitoare o ţară fericită şi o societate prosperă şi să-l aibă în pază pe fiul meu, prinţul moştenitor, în lunga sarcină pe care la rândul lui o va avea de îndeplinit…”

Apoi a fost rândul meu. Am îngenuncheat la picioarele regelui şi, în clipa în care mi-a aşezat coroana pe cap, am simţit că a schimbat statutul tuturor femeilor iraniene. Cu numai patru ani mai devreme, în acelaşi articol de lege referitor la handicapaţii mintal, nu aveam nici măcar dreptul elementar de a ne alege reprezentanţii! Coroana aceasta ştergea secole întregi de umilinţă; mai sigură decât toate legile, proclama cu solemnitate egalitatea între bărbat şi femeie.

Nu obţinusem vreo putere în plus şi a doua zi nu m-am simţit mai importantă decât înainte, nu era în natura mea un asemenea comportament. Puterea nu mi se părea preţioasă, decât în măsura în care îmi dădea posibilitatea să îmbunătăţesc situaţia iranienilor; pentru mine, personal, nu aveam nici o dorinţă de putere. Îmi aduc aminte că la apariţia unui film despre mine, un ziarist american a spus: „Nu aparţine lumii acesteia”. Pe moment, n-am înţeles ce voia să spună, eram prea prinsă în acţiune, prea dornică să fac ceva, să ajut. N-am înţeles decât mai târziu, în exil, când câteva persoane au încercat să-mi caricaturizeze rolul şi să mă prezinte ca fiind dornică de putere. Poate că dorinţa de bani şi putere este un lucru normal, dar eu nu m-am gândit la aşa ceva nici măcar o secundă.

Cu un an înainte de acea zi istorică, pe 28 aprilie 1966, îl născusem pe Ali-Reza. „Seamănă mult cu tatăl lui, are pielea deschisă”, mi-am notat eu a doua zi în caietul copilului. Dumnezeu ne copleşise cu bunătatea lui: după Reza, atât de conştient de responsabilităţile care îl aşteptau, după buna şi romantica Farahnaz, căreia îi plăcea să se ocupe de dezmoşteniţii sorţii şi să stea ore întregi în natură să mângâie animalele, ne-a dăruit cel mai ştrengar copil din câţi există pe lume. Încă nu ştiam acest lucru, normal, dar nu avea să treacă multă vreme până să-l aflăm.

Spre deosebire de Farahnaz care a vorbit foarte repede într-un mod adorabil, Ali-Reza a început mai greu, dar când s-a hotărât, a făcut-o impecabil şi cu un simţ al umorului care te făcea să râzi pe loc. „Lumea o să spună: Ce mai Maiestate în haine de casă!”, mi-a zis el într-o dimineaţă pe când mă grăbea să mă îmbrac pentru a merge în parc. Altă dată, în timp ce el mânca şi noi stăteam de vorbă prin preajma lui, una dintre verişoarele mele i-a furat un cartof prăjit din farfurie. L-am văzut întorcându-se şi căutându-l din ochi pe servitor: „Alain, adu o furculiţă pentru domnişoara Jaleh, te rog”.

Avea atunci trei ani şi voia să-i spunem ori Toutoune, cum îi spunea guvernanta lui franţuzoaică, ori „pilot”, pentru că visul lui era să piloteze avioanele de vânătoare americane „Phantom”, care îl fascinau.

— Toutoune, eşti rău!

— Nu, sunt pilot, răspundea el.

Eram în plină perioadă hippy şi într-o seară l-am auzit spunându-i guvernantei lui, când aceasta încerca să-l ducă la baie:

— Nu vreau să fac baie, vreau să fiu un hippy murdar.

Altă dată, în timpul mesei, a spus că îi place „amorul liber”…

Câteva luni mai târziu a intrat la grădiniţă la Liceul Razi, acolo unde mi-am dat şi eu bacalaureatul şi care se dezvoltase între timp şi îşi construise clădiri noi în nordul Teheranului. Clădirea se extinsese pentru a primi şi copii mai mici (Ali-Reza a mers aici, spre deosebire de fraţii lui mai mari, care au urmat şcoala la palat). I-a plăcut acolo aşa de mult, încât după prima zi a refuzat să plece de la şcoală şi i-a spus şoferului să vină acasă fără el.

Învăţătoarea îl iubea mult, dar uneori nu reuşea să se facă respectată sau să-şi păstreze tonul serios. Avea foarte multă imaginaţie şi făcea o grămadă de prostii. Într-o zi, a fost chiar savuros:

— Proasto! I-a strigat el învăţătoarei care tocmai îl certase pentru a nu ştiu câta oară.

— La colţ, Ali-Reza, eşti pedepsit!

— O să-i spun mamei.

— A, da? Stai că-i dăm chiar acum un telefon dacă vrei.

Iar el, superior:

— Nu-i nevoie, oricum n-o să înţeleagă.

Aceste istorii copilăreşti îl distrau şi pe rege, dar şi pe mine. Ni le povesteam în puţinele clipe de intimitate şi vedeam cum faţa soţului meu se destinde şi se luminează ca prin minune. Am mai spus că-i plăcea foarte mult să stea copiii cu el când îşi făcea exerciţiile fizice după-amiaza. Vorbeau, râdeau şi de cele mai multe ori se lăsa cu distracţie. Ali-Reza i se urca în spate ca să se joace de-a calul sau se băteau cu perne, de zburau un sfert de oră fulgi prin toată camera.

Un ministru, Abdol-Majidi mi-a povestit că într-o după-amiază, în plin consiliu, l-a văzut pe rege întorcând privirea spre o uşă care a scârţâit. „Suveranul nu mă mai asculta, mi-a spus el. Dintr-o dată, era la mii de kilometri de problemele noastre. Atunci, m-am întors şi eu spre uşă. În prag era micuţa Farahnaz, care aştepta ca tatăl ei s-o poftească să intre şi era între ei aşa o tandreţe, că m-am ridicat discret şi i-am lăsat singuri.”

Copiii simţeau ce putere aveau asupra tatălui lor, iar acesta ştia să îi facă să râdă, să reia comunicarea lor întreruptă în zilele de muncă sau de vreo călătorie oficială. „Tu ştii mai bine decât mine să vorbeşti cu copiii”, îi spuneam adesea. Dacă mergeam la ei în timpul mesei să-i sărutăm înainte de o recepţie de la care nu puteam lipsi, la vederea Regelui, guvernantele îşi pierdeau toată autoritatea faţă de copii. S-ar fi zis că în scurtul timp cât stătea cu ei, regulile de disciplină era brusc abolite. Îl revăd şi acum pe Ali-Reza obligat de doică să mănânce spanac şi scuipându-l pe tot, când izbucnea în râs la vederea tatălui lui… Era supărător, încercam să le încurajez pe guvernante, care se străduiau din toate puterile să-i educe pe copiii noştri, dar în acelaşi timp eram foarte fericită că exista o astfel de complicitate între ei şi rege… Şi acesta era un dar al cerului.

Soţul meu era de acord ca guvernantele să fie severe, dar nu tolera agresivitatea sau nedreptatea. Îmi amintesc ce furios era într-o seară când a găsit-o pe Farahnaz plângând în camera ei… Eu mai eram încă la birou când l-am văzut intrând, palid, cu fetiţa în braţe.

— S-o dai afară pe guvernanta imediat! Imediat!

Putea să înţeleagă că-ţi ieşi din fire în faţa obrăzniciilor lui Ali-Reza, dar nu putea suferi nedreptatea. Farahnaz era atât de dulce, atât de atentă la necazurile celorlalţi, că i se părea de nesuportat să o vadă supărată.

Avea cu fiecare dintre copiii lui un soi de complicitate specială. Dragostea pentru natură şi latura băieţoasă a lui Farahnaz îl încântau. Mare fiind, îi plăcea să sară peste treptele palatului cu motocicleta, spre disperarea oamenilor de la protocol, care îi strigau că-l deranjează pe rege. Dar el ieşea din birou zâmbind câteva clipe şi o privea făcând acrobaţii şi le spunea: „Lăsaţi-o, lăsaţi-o!” În ceea ce-i priveşte pe băieţi, îi plăcea să descopere la ei semnele pasiunii sale pentru maşini şi avioane.

— Uită-te la Reza, îmi spunea el, are încheietura mâinii puţin mai groasă decât degetul meu mare şi conduce deja foarte bine.

Peste ceva timp va avea cu Leila, cel de-al patrulea copil al nostru, nişte discuţii despre seceta care o îngrijora foarte tare. Sărutând-o înainte să adoarmă, el obişnuia să-i spună: „Roagă-te să plouă, Leila Jun.” Seceta, aşa de dramatică pentru agricultura noastră… „Îmi place cerul acoperit de nori”, repeta mereu Leila, acum dispărută. Iar eu mă gândeam foarte emoţionată: „Tatăl ei i-a transmis dragostea lui pentru ploaie. „Pentru totdeauna”.

Naşterea lui Ali-Reza ne constrângea să ne gândim serios la mutare. Palatul Ekhtessassi, în care locuiam de când ne căsătoriserăm, era prea mic pentru a ne adăposti pe toţi. Nu avea decât două dormitoare, unul pentru rege, celălalt pentru mine. Pe Reza îl instalasem într-o vilă din apropiere. Pentru Farahnaz a trebuit să mai adaugăm un etaj la vila aceea. Nu mai puteam să facem la fel şi pentru Ali-Reza, aşa că lui i-am dat biroul meu, care era lângă dormitoarele noastre, dar nu mai puteam continua aşa. Ne sufocam, la propriu şi la figurat, căci palatul Ekhtessassi, care era pe timpul lui Reza Khan o oază de verdeaţă şi de aer curat, ajunsese, de-a lungul deceniilor şi a creşterii galopante a Teheranului, invadat permanent de valul zgomotos şi poluant al maşinilor. Nici grădina nu era, de altfel, foarte mare.

Ne gândisem de mai multe ori să ne mutăm în palatul cel mare de la Niavaran, dar prinşi când unul, când altul cu treburile noastre cotidiene, am abandonat treptat această idee. Construit la începutul anilor '60 pentru a adăposti musafirii, palatul Niavaran avea imensul avantaj de a fi situat pe versantul Munţilor Elburz, la 1700 de metri altitudine, mult deasupra norilor de fum ai oraşului şi în mijlocul unui parc frumos… Am făcut o vizită acolo şi ne-am apucat imediat de lucrările necesare camerelor copiilor şi recepţiilor oficiale, inerente activităţii unui conducător de stat. Din grija permanentă de a nu cheltui prea mult pentru noi, eu, care pe vremea aceea îmi petreceam o mare parte din timp căutând bani pentru unul sau altul dintre organismele pentru care lucram, am renunţat la montarea unei instalaţii de aer condiţionat, mai ales că vara ne mutam de obicei în palatul Saad Abad, care era mai răcoros. Era o prostie, arhitectul mi-a repetat-o de multe ori, dar eram încăpăţânată, foarte mulţumită că mă privam de acest lux. Izolarea termică a palatului era foarte proastă, aveam să suferim mult de căldură, lucru care îi va da ocazia regelui să glumească pe seama „simţului meu excesiv al datoriei”.

Preferam să locuiesc la Niavaran decât la Saad Abad care era un palat sobru şi închis şi avea un parc vechi oarecum sufocant… Niavaran era modern, luminos. La sud aveam o privelişte superbă asupra oraşului, la nord se vedeau Munţii Elburz, iar la est se zărea vulcanul Damavand cu calota de zăpadă. Acestea fiind zise, Palatul Niavaran era funcţional şi călduros, dar nu avea strălucirea palatelor regale construite de europeni. Îmi amintesc uimirea scriitoarei Lesley Blanch în momentul în care am primit-o în vederea publicării unei cărţi [3] a cărei protagonistă urma să fiu.

„Ca o primă impresie, sunt surprinsă, a spus ea, pentru că în ce priveşte splendoarea sau mărimea nu seamănă deloc cu palatele europene. Nu are nici legendara măreţie a palatului Windsor, nici mărimea şi perfecţiunea de la Versailles, nici măcar aura romantică a palatului lui Ludovic al II-lea de Baviere. Dar e foarte interesant pentru că se vrea o versiune simplificată şi contemporană a unui mod de viaţă regal. Acest cub uriaş de piatră, a cărui faţadă de la intrare este în mod curios lipsită de ferestre, este foarte modest pentru modul de viaţă al unui suveran aşa de puternic precum şahinşahul, iar porticul intrării nu are absolut nimic impresionant. În schimb, dacă exteriorul nu prezintă nimic impozant, interiorul este primitor şi plăcut. În partea de sus, pe toate cele patru laturi ale camerei pătrate, care reprezintă holul, există o galerie care duce la apartamentele personale. Celelalte apartamente sunt la parter.”

Îmi plăcea mult biblioteca particulară pe care o construisem într-o aripă adiacentă a palatului. Era singurul loc creat şi decorat după dorinţa şi gustul meu. La etaj însă era o galerie deschisă unde erau expuse sculpturi, în care se amesteca modernul cu tradiţionalul. Adunasem în această cameră foarte luminoasă operele care m-au emoţionat cel mai mult: cele ale scriitorilor lumii şi ale poeţilor iranieni, cărţi de artă şi antice, pânze şi sculpturi ale artiştilor contemporani iranieni, cum ar fi Zenderoudi, Oveissi, Mohasses şi Tanavoli, aşezate lângă operele lui Andy Warhol, Cesar şi Arnaldo Pomodoro. Cât despre parc, platanii lui cei înalţi îmi aminteau de vacanţele din copilărie petrecute în satul Shemiran care fusese între timp înghiţit de oraş.

Pentru a instala birourile soţului meu a trebuit să renovăm o clădire veche a dinastiei Qajar, palatul Jahan Mema, aflat în parc şi de unde se vedea tot oraşul. De aici avea să asiste suveranul, douăzeci de ani mai târziu, la răscularea poporului pentru care îşi cheltuise întreaga energie.

După naşterea primilor doi copii, am străbătut toată ţara. Voiam să-i întâlnesc pe oamenii din regiunile cele mai îndepărtate ca să-mi dau seama de aşteptările şi de problemele lor, să văd ce făcuse Guvernul şi diferitele organizaţii nonguvernamentale, dintre care făceau parte şi cele pe care le conduceam eu, să-mi cunosc mai bine ţara, compatrioţii şi diversele lor culturi. La Teheran, deşi eram copleşită de raportări, nu puteam să simt realitatea, nu puteam discuta direct cu ţăranii, cu muncitorii, cu funcţionarii, cu toţi oamenii care munceau departe de capitala pentru dezvoltarea ţării. Revoluţia Albă era în desfăşurare, cerea eforturi suplimentare, genera inevitabile frustrări, iar aceste călătorii erau pentru mine o ocazie să văd reacţiile şi să i le împărtăşesc regelui. Şi el călătorea, dar eu aveam mai mult timp decât ei, care se împărţea între afacerile internaţionale şi cele de politică internă. Mă consideram cea mai bună ambasadoare, cea care îi raporta cu fidelitate ce se vorbea departe de Teheran şi ce se petrecea cu adevărat în provincie. În toate ţările se întâlneşte acelaşi fenomen: toţi miniştrii şi funcţionarii au tendinţa să raporteze partea bună a lucrurilor şi ascund adesea un adevăr sau altul, ca să nu-l deranjeze cumva pe primul om al statului. Şi, oricum, ceea ce merge bine îi pune şi pe ei într-o poziţie favorabilă, în timp ce pentru un lucru care merge prost pot fi traşi la răspundere. Eu, în schimb, puteam să spun totul, atât faţă de compatrioţii mei cât şi faţă de soţul meu.

Alegerea mea de a merge îrttr-o zonă depindea de corespondenţa pe care o primeam – 80 000 de scrisori în medie pe lună, care erau aşezate pe biroul meu – şi de cele povestite de către oamenii pe care îi întâlneam, de dorinţa mea de a vizita o regiune în care nu mai fusesem şi, uneori, de părerea regelui, ca şi de cea a Guvernului. Oamenii au înţeles repede că eram receptivă la suferinţele lor şi nu ezitau să-mi ceară ajutorul. Analiza scrisorilor permitea să se facă o clasificare a problemelor şi să se stabilească planuri diferite de la o regiune la alta. Vorbeam despre acest lucru miniştrilor care se ocupau de problema respectivă şi, dacă simţeam că deplasarea mea ar putea fi benefică pentru toată lumea, începeam să-mi aranjez călătoria. În general, mergeam împreună cu miniştrii implicaţi, cu directorii ONG-urilor şi cu universitarii specializaţi în domeniul problemelor din regiunea respectivă. Întotdeauna îl aveam lângă mine pe şeful de cabinet, pe Karim Pasha Bahadori, care organiza totul şi căruia avea să-i urmeze mai târziu Hushang Nahavandi.

În ciuda oboselii şi a emoţiilor, pot să spun acum că întâlnirile cu compatrioţii mei de la Azerbaidjan până la Khorasan, de la Gilan până la Golful Persic, de la Kurdistan până la Balukestan, fără să uit acele platouri deşertice din centru, sunt cele mai frumoase amintiri din viaţa mea de regină. Emoţia mă cuprindea încă din momentul în care intram în acele oraşe sau sate. Mi se pusese la dispoziţie o maşină decapotabilă pentru a putea fi văzută şi salutată şi pentru a le putea răspunde la rândul meu. Mulţi dintre oamenii care se înghesuiau de-a lungul străzilor îmi scriseseră să vin şi în zona lor, iar acum când eram acolo, nu numai că îşi manifestau bucuria, dar voiau să mă atingă, să mă sărute. Alţii îmi dădeau câte o scrisoare, pentru că la noi există acest obicei de a da direct regelui sau reginei cererea ta, pentru că nu ai încredere în funcţionarii administraţiei pentru a o trimite cu poşta. Acest lucru dădea naştere unor scene care mă răscoleau şi îmi uşurau inima în acelaşi timp: se aruncau pe maşină, ignorând viteza şi motocicletele Gărzii Imperiale, care mă însoţea, pentru şansa de a ajunge cât mai aproape de mine. Îl rugam pe şofer să meargă cât mai încet, îmi era aşa de frică să nu vreun accident, dar Securitatea se temea de vreun fanatic care putea profita de acest lucru pentru a mă agresa. Pentru a-i descuraja pe oameni să iasă din rând, motocicliştii accelerau motoarele şi tot acest zgomot permanent pe întregul parcurs al drumului, asociat cu frica de accidente, mă ţinea permanent în tensiune. Eram aşa de îngrijorată, încât am ajuns să cer gărzii să-şi schimbe motocicletele. Dar, serios vorbind, văzând că oamenii erau gata să-şi rişte viaţa pentru a-mi da o scrisoare, le-am rugat pe femeile care mă însoţeau să meargă înaintea şi în spatele meu în jeepuri decapotabile ca să strângă toate scrisorile. Încetul cu încetul, acest lucru s-a aflat şi oamenii au început să se mai liniştească şi să-şi încredinţeze scrisorile acestor doamne.

Oamenii de la Securitate aveau mari probleme cu modul meu de a călători. De cum coboram din maşină voiam să vorbesc cu oamenii care mă aşteptau, să-i ascult şi pe unii şi pe alţii; invariabil, femeile mă sărutau, mă strângeau în braţe. Să-i împiedic pe poliţişti să le oprească, să le ordon de cele mai multe ori să mă lase să fac ceea ce consideram eu că trebuie să fac însemna pentru mine un mare consum de energie. Seara le ceream scuze, încercam să le explic cât de importante erau pentru mine acele schimburi de informaţii, directe şi sincere. Le spuneam: „Înţeleg să-l apăraţi aşa pe rege, nu puteţi risca să i se întâmple ceva, dar cu mine e altceva, eu nu sunt indispensabilă viitorului ţării şi dacă e să mor asasinată, ei bine, prefer să o fac în timp ce muncesc. Vă rog, aveţi milă şi lă-saţi-mă să-mi fac meseria aşa cum vreau eu!”

Erau de acord în momentul acela, dar a doua zi o luau de la capăt şi eu mă enervam… Cred că în toate ţările se întâmplă acelaşi lucru cu serviciile de securitate.

Apoi prezidam reuniunile de lucru împreună cu guvernatorul, cu miniştrii, cu primarii şi cu reprezentanţii diferitelor categorii de populaţie. Când erau acolo şi miniştrii, auzeau totul cu urechile lor, dar eu tot îl puneam pe şeful meu de cabinet să noteze. Oamenii cereau apă potabilă sau construirea unui drum; în altă parte cereau un spital. Ceea ce mă tulbura era că, în ciuda greutăţilor, îl iubeau pe rege şi mie îmi arătau o mare afecţiune. M-au rugat să-i transmit suveranului cât de mult ţineau la el. Simţeam că erau conştienţi de faptul că regele se dedicase în întregime Iranului, de faptul că făcea imposibilul pentru binele ţării, dar că nu se putea şterge de la o zi la alta o întârziere de atâtea secole. Niciodată în aceste călătorii nu am auzit vreo opoziţie a preoţilor faţă de emanciparea femeii sau faţă de reforma agrară. Peste tot, aceşti mollahi [4], care aveau să arunce mai târziu ţara în război şi obscurantism, mă primeau cu cuvinte elogioase pentru operele mele sociale şi cu zâmbete pe care le credeam sincere. Fără îndoială că unele dintre ele chiar erau. Căpeteniile religiei şiite nu-mi strângeau mâna, dar sunniţii da. Peste tot îmi cereau ajutorul pentru restaurarea locaşurilor sfinte. Ei ştiau cât de mult mă interesau aceste locaşuri şi mai ştiau şi că îmi doream foarte mult să intru pentru a mă reculege.

În funcţie de regiune, mă deplasam fie cu un avion mic cu elice, cu un elicopter, cu maşina sau chiar cu autobuzul dacă străzile îmi permiteau. Ajungeam în sate lipsite de orice mijloace, care îmi cereau ajutorul pe loc. De mai multe ori le puneam la dispoziţie avionul sau elicopterul pentru a transporta la spitalul cel mai apropiat un copil bolnav, un soţ rănit sau un handicapat. Eram conştientă că după plecarea mea va rămâne aceeaşi sărăcie. Dar mai aveau o speranţă: tinerii din diferitele „armate” începuseră să pătrundă încet-încet în toată ţara şi formam din ce în ce mai mulţi medici.

Mi se întâmpla să plec pentru mai mult de zece zile în Azerbaidjan sau în Kurdistan, de exemplu, oprindu-mă în aproape toate satele. Aflând că urma să trec pe acolo, oamenii ieşeau cu toţii în stradă să mă salute. Uneori coboram puţin geamul să-i salut şi eu, dar de multe ori bucuria lor mă emoţiona atât de mult, încât îi ceream şoferului să oprească pentru câteva clipe. Atunci nu mai reuşeam să plec, aveau mii de lucruri să-mi spună, nu puteau înţelege că mai erau şi alţi oameni care mă aşteptau mai departe, că timpul meu era extrem de puţin şi orarul foarte încărcat. Mai departe, într-adevăr, mulţimea se afla în stradă, cu feţe luminoase, cu haine de sărbătoare, iar schimburile afective şi cuvintele continuau.

Întâlniri, reuniuni de lucru, vizite se succedau toată ziua. Iar eu trebuia să rămân mereu atentă, disponibilă, să prind şi cel mai mic amănunt. Uneori eram aşa de epuizată, că mă întindeam pe pământ cinci sau zece minute, cu picioarele pe un perete, ca să-mi circule sângele şi să-mi mai recapăt puţin energia. Acest lucru mă făcea să fiu mai conştientă de ceea ce îndurau femeile din acele sate, care în afară de toate greutăţile, mai erau nevoite să meargă mulţi kilometri pentru a căuta apă. Mulţumesc lui Dumnezeu, aveam destulă energie pentru a rezista la acest maraton. Seara, dacă nu era vreo recepţie oficială, mâncam cu cei care veniseră cu mine, trăgeam concluzii din tot ceea ce vedeau şi auzeau şi apoi ne relaxam. Adesea, guvernatorul, ştiindu-mi pasiunea pentru muzică şi poezie, organiza o petrecere într-o grădină sau pe malul unui râu, unde, aşezaţi pe covoare, ascultam recitind din Hafez, Ferdousi sau din alţi poeţi iranieni. Sau ascultam muzica tradiţională a regiunii respective. Aceste evenimente îl bucurau foarte mult şi pe directorul organizaţiei Leul-şi-Soarele-roşu, doctorul Hossein Khatibi care mă însoţea în cea mai mare parte a timpului, deoarece Crucea Roşie Iraniană [5] avea centre pretutindeni.

Doctorul Khatibi era un om extraordinar, foarte cult, capabil să recite din memorie poezii care slăveau frumuseţea locurilor pe care le străbăteam sau care ilustrau perfect situaţiile prin care treceam. Ministrul Finanţelor şi viitorul prim-ministru, Jamshid Amuzegar, care ne însoţeau adesea, aveau acelaşi uimitor talent. În alte seri, propuneam acele jocuri de societate pe care le iubeam mult şi anume ghicitorile. Şi atunci îi vedeam pe oamenii aceia atât de serioşi, pe general, pe ministrul Agriculturii, pe guvernator destinzându-se complet, regăsindu-şi copilăria şi izbucnind în râs. Eu eram prima care mă distram. Munca în echipă, entuziasmul, oboseala năşteau acea complicitate care făcea să dispară regulile protocolului.

Iubeam neprevăzutul acelor călătorii, ceea ce putea să se întâmple când nici nu te aşteptai, pentru că atunci aveam senzaţia că am pătruns adânc în Iran. Când ne deplasam cu elicopterul şi survolam un sat, o oază, un peisaj care îmi provoca o emoţie deosebită, ceream pilotului să aterizeze. Îmi amintesc cum odată, în Azerbaidjan, i-am cerut să aterizeze pe malul unui lac ce mi se păruse încărcat de poezie. Locul era pustiu şi pilotul nu putea să înţeleagă ce anume mă atrăsese acolo. Dar de-abia aterizasem, că din toate părţile, de pe toate dealurile au început să vină în fugă femei, copii, călăreţi; şi unii şi alţii eram uimiţi să ne întâlnim acolo. Ei nici nu-şi puteau crede ochilor: eram ca picată din cer, în ultimul loc în care s-ar fi aşteptat să mă vadă! Iar eu eram atât de fericită de aceasta întâlnire lăsată la voia întâmplării… Cu numai un sfert de oră în urmă nici ei şi nici eu nu ne gândeam la aşa ceva şi acum ne găseam faţă în faţă! Unii oameni îngenuncheau şi aproape toţi îşi manifestau bucuria. A fost un moment magnific ce a şters dintr-o dată toate urmele de oboseală. Femeile m-au sărutat, m-au strâns în braţe, ca şi cum le-aş fi fost o prietenă, care se întorcea în ţară după o lungă călătorie. Multe dintre ele îmi acopereau capul cu vălul lor, cu un gest familiar, iar sărutul lor pe obraji era un semn viu al dragostei pe care mi-o arătau.

Altă dată, în timp ce survolam nişte clădiri în construcţie din Gilan, guvernatorul, care mă însoţea, mi-a şoptit la ureche:

— Cu ajutorul japonezilor am făcut aici o fermă model pentru creşterea viermilor de mătase.

— Atunci, hai să mergem s-o vedem!

— Dar acest lucru nu era prevăzut, Maiestate şi nimeni nu ne aşteaptă…

— Foarte bine, oamenii sunt acolo, muncesc, hai să le facem o surpriză.

Elicopterul a aterizat cu chiu cu vai, în apropierea fermei. Deodată, oamenii şi-au dat seama că eram eu. În clipa aceea, o mulţime de oameni a pornit spre noi; femei şi bărbaţi apăreau din toate părţile. Între timp, un muncitor ne-a împrumutat jeepul ca să avem cum să ajungem Ia fermă. Dar mulţimea în delir s-a îngrămădit în jurul maşinii strigând: „Trăiască Regele! Trăiască Regele!” Îşi întindeau mâinile, aşa că nu puteam să mai fac nimic, nici să înaintăm, nici să ne întoarcem. În picioare, acoperit ca şi mine de praful alb stârnit de elicopter, bietul guvernator se zbătea în zadar. Oamenii nu voiau să ne vadă plecând: de-abia ajunseserăm. Început să vorbim şi le-am simţit afecţiunea când le-am spus cât îmi sunt de dragi şi le-am promis că voi transmite regelui salutările ş; urările lor. În cele din urmă, pilotul a reuşit să-i convingă pe câţiva oameni ca, împreună cu guvernatorul, să facă puţin loc, să putem trece. Mergeam foarte încet, printr-o mare de oameni în care nu distingeam decât feţe vesele, prietenoase. Odată ajunşi la clădire, au închis grilajul după mine, ca să nu se înghesuie toată lumea înăuntru, în zadar: de-abia închis, grilajul s-a prăbuşit sub presiunea mulţimii.

Începeam să-i dau dreptate guvernatorului, care mă prevenise în legătură cu pericolele unei vizite neanunţate. Nu-mi era teamă pentru mine, ci pentru ei, căci numărul şi exaltarea lor nu înceta să crească. Dintr-o dată, am scurtat vizita şi luându-ne mii de precauţii, ne-am grăbit să ajungem la elicopter. Dar nici gând să putem decola: se înghesuiau chiar sub elice, inconştienţi de primejdie. Guvernatorul i-a implorat să se depărteze. Ei continuau să scandeze numele regelui, ca la spectacol.

Atunci, în picioare pe treptele elicopterului, am început să povestesc momentul pe care tocmai îl trăiserăm împreună, le-am spus cât de mult m-au impresionat sentimentele lor, cât de mult mi-aş dori să merg mai des în astfel de vizite, în sate, în familii, în uzine… „Iar acum, le-am spus, vă cer să vă retrageţi ca nici un accident să nu umbrească această frumoasă întâlnire.” Au înţeles, au ascultat şi am decolat pe deasupra unei păduri de braţe şi de eşarfe care fluturau din toate părţile.

Momentele acestea îmi sunt foarte dragi, justifică munca îndârjită, uneori descurajatoare şi ingrată a soţului meu la Teheran. Ele erau dovada vie că fiecare dintre iniţiativele guvernului avea să sfârşească prin a-şi atinge scopul pe termen lung, pentru că oamenii aveau încredere în suveranul lor.

Păstrez şi acum în memorie amintirea emoţionantă a acestor întâlniri insolite. Într-o zi, conduceam singură un jeep micuţ. Eram însoţită numai de o colaboratoare şi de câţiva oameni din gardă într-o altă maşină. Am depăşit o femeie care mergea pe marginea drumului, cărând o mare greutate. Am oprit şi am întrebat-o dacă pot să o las undeva. Nu m-a recunoscut, aşa că am putut să stăm de vorbă sincer. Mi-a povestit necazurile vieţii ei cu voce gravă, dar fără amărăciune. Eram la Babol, în nordul ţării. După un timp, m-a întrebat şi ea unde merg, cine sunt. I-am spus, normal şi această femeie care încă suferea de sărăcie – eram la mijlocul anilor '60 – m-a luat de mână cu o asemena căldură, cu o asemenea adoraţie, că gestul ei a spus mai mult decât toate vorbele pe care nu şi le găsea. Femeia nu avea casă şi eu aveam s-o ajut, la puţin timp după aceea, să-şi cumpere una.

Altă dată, am intrat la întâmplare într-un magazin cu bomboane din oraşul Dezful. Era seară, eram numai cu o prietenă (oamenii de la Securitate rămăseseră puţin mai în spate), eram îmbrăcate modest, aşa că puteam părea nişte orăşence în vacanţă. Vânzătoarea de bomboane a început să-şi povestească cu sinceritate viaţa plină de greutăţi. Muncise într-un hammam, cunoscuse nesiguranţa de la începuturile dinastiei şi brusc a spus: „Îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu şi regelui pentru că ne-au adus siguranţă: În fiecare dimineaţă mă apuc de muncă foarte devreme şi niciodată nu mă deranjează nimeni…”

În momentul acela a intrat unul dintre vecinii ei, un sergent tânăr care locuia deasupra magazinului. Ne-a ascultat câteva clipe după care m-a recunoscut instantaneu. Era dezorientat ca şi gazda noastră, bineînţeles, dar eu m-am străduit să păstrez tonul simplu şi familiar de până atunci, încet-încet, bărbatul a început şi el să vorbească şi m-a întrebat dacă aş vrea să beau o ceaşcă de ceai la el acasă.

— Cu multă plăcere, i-am răspuns eu.

Locuia într-o singura cameră, în care soţia şi copiii lor dormeau pe o saltea aşezată direct pe pământ. A trezit-o. Sigur că nu era uşor să fii trezită în astfel de circumstanţe. Ne-am sărutat şi ne-am aşezat cu toţii în jurul samovarului. Ea a început să vorbească despre copii, el despre munca lui de la armată. Amândoi erau din Azerbaidjan şi le-ar fi plăcut mult să se poată întoarce. O dorinţă pe care o puteam îndeplini fără să mut cerul şi pământul…

Într-o seară, pe când mă aflam la Rasht, am bătut la întâmplare la uşa unei case. M-au recunoscut imediat şi au început să se agite ştirea a făcut ocolul satului şi peste câteva clipe lumea se înghesuia la uşă şi pe verandă. Fiecare voia să-mi spună ce avea pe suflet, ce nu era bine, ce ar trebui făcut, iar cei care nu îndrăzneau să vorbească veniseră cu scrisori… Unul voia să-şi trimită fiul la studii în străinătate şi mă ruga să-i obţin o bursă. Un tânăr m-a rugat să vorbesc cu el între patru ochi: se droga şi m-a implorat să-l duc la spital. O femeie nu mai putea suporta violenţa soţului ei…

Ştiau cât de mult mă interesa patrimoniul ţării noastre şi de fiecare dată încercau să mă conducă spre comori cărora specialiştii Ministerului Culturii nu le dădeau importanţă. Mergeam prin bazar şi-mi spuneau: „Farah, veniţi aici!” Sau: „Shahbanu, vino să vezi în ce stare e mormântul poetului nostru sau al filosofului nostru… Trebuie să faci ceva, trebuie să ne ajuţi să le restaurăm.” Ştiam cât de important era să fac un astfel de gest pentru că acel poet era mân-dria orăşelului lor, simbolul cultural care îi unea şi al cărui respect sperau să-l transmită şi copiilor lor.

Când nu eram prea departe de deşert, voiam să merg seara să-l admir. Este un loc de graţie, de meditaţie, o margine de lume; după intensitatea anumitor zile aveam nevoie de linişte pentru a-mi regăsi starea de spirit, o anumită seninătate. Făceam focul şi priveam imensitatea cerului, spectacolul feeric al stelelor, care numai în deşert par că se scufundă la numai câţiva metri de călător… Unul dintre marile mele regrete este că nu am reuşit să traverserz deşertul pe spatele unei cămile, să-i însoţesc pe nomazi câteva zile în timpul transhumanţei. Îmi spuneam mereu că am timp s-o fac, dar an după an amânam proiectul acesta… Aspiram mereu să găsesc verdeaţă, răcoare, dar astăzi, când trăiesc în Europa sau în Statele Unite, îmi lipsesc munţii stâncoşi şi arizi din deşert. Chiar şi mirosul de petrol, atât de prezent în Iran, îmi lipseşte.

Mi-ar fi plăcut să pot purta costumul popular al unor zone. Voiam să fac acest lucru, dar n-am îndrăznit niciodată de frică sa nu se interpreteze altfel. Astăzi, îmi spun că dacă m-aş fi îmbrăcat ca toate acele femei care mă sărbătoreau, le-aş fi sugerat în cel mai frumos mod că mă simţeam una dintre ele, că eram iraniană… Niciodată nu te poţi despărţi de acest sentiment al comunităţii şi, în exil, în fiecare zi, unul sau altul dintre amănuntele vieţii cotidiene îmi aminteşte în mod dureros că nu mă mai aflu printre ai mei, că rădăcinile mele sunt în Iran. Fâlfâitul aripilor unui porumbel într-o curte interioară mă duce cu gândul la Teheran, ca şi mirosul de caprifoi, de liliac, simţite în treacăt, în cursul unei plimbări… O bucată de brânză albă pe o felie de pâine, cu o frunză de mentă sau câteva caise pe care o prietenă mi le-a adus de la noi mă aruncă într-o nostalgie de nedescris. Sau ceaiul fierbinte sorbit împreună cu câteva mure!… În timp ce murele s-au copt la soare, au păstrat şi câteva fire de nisip pe care le crănţăni între dinţi. Am mâncat de curând câteva fructe din acestea micuţe pe care şi eu şi regele le iubim aşa de mult. Una dintre ele avea pământ în interior şi am crezut că mi-am rupt un dinte, dar apoi m-am bucurat, pentru că m-am gândit că tocmai mâncasem o fărâmă de pământ din Iran…

Mă întorceam din aceste călătorii plină de energie şi cu mare încredere în viitor. Toţi aceşti iranieni atât de demni, în ciuda greutăţilor, atât de integri, atât de conştienţi de ceea ce trebuie făcut erau tot atâtea exemple de curaj. Îmi era de ajuns să mă gândesc la cutare sau cutare femeie pe care o întâlnisem sau la cutare sau cutare tată de familie, muncitor, ţăran, soldat, pentru a-mi regăsi zâmbetul.

Locul femeii în societate şi în familie mă preocupa mult. Unele militau de ani de zile pentru recunoaşterea drepturilor lor. Mă gândesc, în special, la Hadjar Tarbiate, care lupta pentru condiţia femeii în timpul lui Reza Khan, sau la Mahnaz Afkhani, care a fost Prima femeie-ministru care s-a ocupat de statutul femeii. În prezent suntem una dintre puţinele ţări musulmane care au o legislaţie în care femeia este egală cu bărbatul, dar se ştie cât de mare este distanţa dintre spiritul legilor şi practică!

Sigur, femeile aveau dreptul să voteze şi să fie alese, aveau să studieze şi să urmeze o carieră, dar ce însemnau toate aceste deschideri departe de oraşe, într-o societate rurală, încă mare parte analfabetă şi tradiţionalistă? În ochii multor ţărani, aceste lucruri nu însemnau nimic, în majoritatea satelor, mollahul rămânea singura autoritate morală şi eforturile guvernului, sprijinite de diferitele asociaţii ale apărării drepturilor femeii, întâlneau mari greutăţi în a schimba ceva. Tinerele fete voiau să meargă la şcoală, femeile aşteptau acele reforme, dar bărbaţii nu se lăsau aşa uşor. În aceste situaţii – vai cât de grele!

— Din ce în ce mai multe femei au început să vină la mine, să-mi ceară ajutorul. Numindu-mă regentă şi încoronându-mă, regele le arătase în mod clar drumul şi le era mai uşor să-şi spună suferinţele unei femei decât suveranului sau agenţilor de la administraţie.

Multe dintre ele îmi spuneau necazurile lor între patru ochi sau prin scrisori: fuseseră alungate din cauza unei alte soţii mai tinere. Ce puteau face? Teoretic, puteau să ceară divorţul, pentru ca poligamia era interzisă. Dar lucrurile nu erau aşa de clare pentru că, sub presiunea preoţilor, legislatorii fuseseră obligaţi să mai păstreze încă o formă restrânsă de poligamie: dacă prima soţie nu putea avea copii sau dacă era grav bolnavă, soţul avea dreptul să-şi mai ia o soţie, dar numai cu acordul primei…

Divorţul, în ciuda legii, nu prea reuşea să se facă folositor ambelor sexe. Multă vreme a fost apanajul bărbatului, care putea să-şi alunge astfel soţia, fără să-i mai ceară acordul. Nefericita afla printr-o simplă scrisoare că mariajul lor fusese desfăcut. De acum înainte femeia putea şi ea să ceară divorţul, pentru că legea instituise tribunale familiale, în care cei doi soţi puteau să discute. Dar ce putere aveau tribunalele împotriva puterii absolute a bărbaţilor, de care îmi povesteau mereu interlocutoarele mele?

De altfel, nu fusese încă totul reformat, aşa că femeia avea nevoie în continuare de autorizaţia scrisă a bărbatului ca să poată călători, exact ca un minor. Vă imaginaţi în ce situaţii umilitoare, groteşti chiar, erau profesoarele universitare, avocatele sau inginerele… Am vorbit despre acest lucru cu soţul meu şi cu miniştrii care se ocupau de aceste aspecte, dar acesta era unul dintre multiplele subiecte ce determina conflictul cu preoţii, care vedeau în necesitatea autorizaţiei de călătorie un mod de a menţine dependenţa femeii – voiam să mergem înainte, ţineam în mod special cu femeile, dar trebuia să fim atenţi la mentalităţi, să nu răscolim violent obiceiurile solid ancorate, trebuia să fim atenţi să nu şocăm, iar eu încercam să propun soluţii amiabile pentru fiecare situaţie. Multe femei munceau pentru acest scop, cum ar fi prinţesa Ashraf care înfiinţase asociaţiile feminine şi se zbătea mult pentru dobândirea respectului faţă de femei.

Detaşamentul de Instruire, iniţial constituită din voluntari care mergeau la ţară să-i înveţe pe oameni, a primit şi fete şi băieţi. Ideea mi-a fost sugerată de către fetele tinere, în timp ce luam masa la Universitatea Pahlavi din Shiraz. „De ce nu putem şi noi să luăm parte la alfabetizare?” m-au întrebat ele. Şi aveau dreptate, ba chiar de două ori dreptate, fiindcă, în anumite regiuni, părinţii refuzau să-şi lase fetele să meargă la şcoală pentru că profesorul era bărbat. Armata Feminină a Ştiinţei, a cărei idee soţul meu a acceptat-o cu entuziasm, avea să ne ajute să rezolvăm elegant în special, aceste situaţii dificile.

Am spus „în special” pentru că aceste tinere vor putea fi folosite şi atunci când vom încerca să facem un planning familial. Guvernul îi consultase pe preoţi, care nu fuseseră de acord, dar care consimţiseră până la urmă printr-o fatwa. Dar chiar a doua zi după Revoluţia Islamică, aveau să suprime acest planning, pretinzând că regele îl făcuse cu unicul scop de a diminua numărul musulmanilor. Apoi, în faţa creşterii îngrijorătoare a numărului de naşteri, au fost nevoiţi să-l reintroducă. Dar să revenim la epoca noastră: odată consimţământul preoţilor obţinut, mai rămânea de făcut esenţialul: să convingem populaţia rurală că reglarea naşterilor le va aduce şi lor şi întregii ţări o viaţa mai bună. Circumstanţele însă îi îndemnau să gândească exact pe dos: cu cât facem mai mulţi copii, cu atât sunt mai multe braţe de lucru. Unii îmi spuneau aşa: vor fi soldaţi pentru armata prinţului moştenitor. Nu se gândeau nici la mecanizarea agriculturii, nici la un alt fel de viitor pentru copiii lor datorită şcolarizării în curs, nici la progresele făcute în materie de sănătate şi Siguranţă socială. Era datoria noastră să-i facem să înţeleagă, să le explicăm totul, să-i informăm. Pe moment, mortalitatea infantilă părea să le ţină partea, dar în scurt timp avea să scadă datorită Detaşamentului de Igienă, a construirii dispensarelor, a vaccinurilor şi a alimentaţiei gratuite de la şcoală. Ameninţarea poligamiei părea să meargă în aceeaşi direcţie, femeile născând în fiecare an, de frică să nu fie părăsite pentru o a doua soţie… Se vede deci că explicaţiile legate de modernizarea ţării erau absolut indispensabile.

Una dintre femeile care au muncit mult pentru schimbarea mentalităţii, a fost, fără îndoială, ministrul Educaţiei Naţionale, doamna Farrokhru Parsa. Mama ei fusese una dintre pionierele emancipării femeilor. Eu o cunoscusem pe Farrokhru Parsa la şcoala Jeanne d'Arc, unde îmi fusese profesoară de ştiinţele naturii. Ea era şi medic, profund convinsă că misiunea ei era şi să îngrijească şi să educe. Când am devenit regină, prietenia şi respectul meu pentru ea s-au întărit prin muncă. Evoc astăzi amintirea ei cu multă emoţie şi durere, ştiind rolul pe care l-a jucat în lupta pentru emanciparea femeilor. Însă islamiştii au condamnat-o la moarte şi au împuşcat-o într-un mod pe care nu-l pot descrie fără un sentiment de ruşine – ruşine pentru că iranienii au fost în stare să facă aşa ceva: au legat-o şi au pus-o într-un sac de iută, ca să nu le stârnească mila atunci când avea să se prăbuşească sub gloanţe. Mii de femei au fost executate în acest fel, iar cele care erau virgine au fost violate, pentru că virginele, conform religiei, ar fi mers în Paradis [6].

Nefericirea orfanilor a fost o altă sarcină a mea. Luasem conducerea unei organizaţii care îi avea în grijă pe aceşti copii – existau aproape zece mii de-a lungul întregii ţări. Şi, în afară de acest lucru, directoarea, Fatemeh Khozeime Alam, principala mea colaboratoare, era mamă. Această organizaţie care exista de mai mulţi ani, nu avea destule centre pentru a-i adăposti pe toţi copiii din anumite zone ale ţării, aşa că prima noastră preocupare a fost să le construim. Apoi ne-am dat seama că, în afară de directoare, femeile care munceau în acele centre nu aveau o formaţie specială. Copiii erau hrăniţi şi îmbrăcaţi, bine îngrijiţi, dar nu erau suficient ajutaţi din punct de vedere psihic.

Aşa ca am început să formam tineri şi tinere pentru profesia de educator şi educatoare. Franţa ne-a ajutat substanţial să creăm o scoală specializată. Oameni de pe întregul teritoriu al ţării s-au oferit voluntar să-i ia în grija lor pe unii copii. Alţi iranieni, mai bogaţi, ne-au dăruit terenuri sau clădiri pentru a veni în ajutorul nevoilor noastre care erau imense.

La fiecare vizită făcută la aceşti copii simţeam cât de multă nevoie au să fie recunoscuţi fiecare în parte, să fie separaţi de grup. Fetiţele alergau în întâmpinarea mea şi-mi spuneau: „Pe mine mă cheamă «Măi!» „ Uniformele îi făceau să arate identic, iar cei mai mulţi dintre ei erau raşi în cap, din cauza păduchilor. Privirile lor îmi sfâşiau inima. Trebuia abandonată uniforma, trebuia să facem personalul să înţeleagă că fiecare dintre aceşti copii este o fiinţă aparte, care are nevoie de respect pentru a se dezvolta. Era o schimbare de mentalitate care cerea mari eforturi şi multă răbdare în a explica.

La început, când ajungeam în anumite centre, simţeam că aranjaseră totul pentru a mă primi, curăţaseră peste tot, ascunseseră ceea ce nu trebuia văzut, cum ar fi copiii bolnavi sau cu probleme, pe care preferau să nu mi-i arate. Era de înţeles, dar aceste lucruri m-au făcut să mă enervez de câteva ori: „Dacă îmi dau osteneala să călătoresc, să vin până aici, atât de departe, spuneam eu personalului, n-o fac pentru ca voi să-mi ascundeţi lucrurile dureroase sau ceea ce nu merge. Sunt aici să vă ajut, deci vreau să ştiu greutăţile voastre de fiecare zi; şi faţă de copii este un gest foarte urât, gândiţi-vă că mă minţiţi!” Trebuia să-i fac să priceapă că, oricât de regină eram, aveam nevoie să mă izbesc de realitate pentru a lua decizii bune, ceea ce iarăşi era o schimbare importantă.

Când peste câţiva ani am reuşit să avem nişte cămine demne de acest nume, în care copiii erau îngrijiţi cât se putea de bine – mergeau la şcoală ca toţi ceilalţi, iar lipsa uniformei îi ajutase să se integreze – ne-am gândit la etapa următoare: să creăm nişte centre de vacanţă, în care să poată să descopere o altă regiune a ţării şi, mai ales, activităţi culturale şi sportive, la care nu avuseseră dreptul până atunci. Încă o dată am început să bat pe la uşi. Un domn ne-a oferit un teren superb la Shemiran, nu departe de Palatul Niavaran, iar cu banii pe care i-am strâns am reuşit să construim două asemenea locuri de vacanţă, unul pe acest teren, altul pe malul Mării Caspice.

Am supravegheat chiar eu arhitectura şi amenajarea interioară a acestor clădiri. Arhitecţii pe care îi alesesem erau foarte sensibili şj foarte atenţi la copii. Îmi amintesc discuţiile noastre pasionate legate de fiecare amănunt: proporţia camerelor, culoarea paturilor, poziţia bucătăriei, astfel încât bucătarul să poată să cureţe cartofi admirând în acelaşi timp marea etc. Majoritatea copiilor vedeau marea pentru prima dată, după cum îmi confirmau la fiecare vizită.

Pentru copiii abandonaţi la naştere aveam nişte centre speciale la Teheran şi în alte oraşe. Femeile din organizaţie puteau lua acasă un nou-născut dacă doreau. Şi mama avea copiii „ei”, pe care îi îngrijea aşa cum mă îngrijise şi pe mine. Când se punea problema acordării adopţiei unui copil de către un cuplu de iranieni sau străini, discutam îndelung, ceream informaţii despre viitorii părinţi şi, dacă erau favorabile, le dădeam copilul. Ne spuneam: „Dacă aceşti micuţi au şansa să trăiască într-o familie elveţiană, norvegiană sau daneză, de ce să le luăm această şansă?” Directoarea organizaţiei se implica foarte mult şi ţinea permanent legătura cu părinţii adoptivi.

Mulţi dintre ei, deveniţi europeni, mi-au scris după Revoluţia Islamică şi cu unii chiar am continuat să corespondez. Majoritatea sunt adulţi fericiţi astăzi, dar într-un colţişor din inima lor, se simt încă iranieni. Unii îşi doresc foarte mult să-şi cunoască ţara, alţii încă mai speră să-şi găsească părinţii. Eu sunt legătura lor cu Iranul, din care nu au nici o amintire, sunt o legătură vie, palpabilă, lucru care mă emoţionează nespus.

Dar cea mai mare parte a copiilor abandonaţi la naştere au rămas încă în Iran. Noi am încercat să-i creştem cât se poate de bine. Unora le-am găsit locuinţe provizorii în Teheran sau în alte părţi, altora le-am găsit un loc de muncă. Toată lumea muncea. Iar când unul sau una dintre ei se căsătorea, era mare sărbătoare.

Soarta copiilor defavorizaţi a preocupat dintotdeauna guvernele şi pe responsabilii politici. Acceptasem preşedinţia Societăţii Na ţionale de Protecţie a Copilului care fusese creată cu mulţi ani înainte. Această organizaţie avea un centru pentru handicapaţii mintal şi făcea cercetări pentru a descoperi cauza acestor retardări. Bineînţeles, de cele mai multe ori cauza era consangvinitatea, şi, referitor la acest lucru, îmi amintesc munca remarcabilă a senatoarei Mehr Anguiz Manucehrian, care a depus eforturi pentru a fi adoptată o lege potrivit căreia tinerii căsătoriţi erau obligaţi să facă un examen medical înainte de căsătorie. Tot această femeie a fost cea care a creat tribunalele pentru copii şi o lege ce interzicea încarcerarea în aceeaşi celulă a minorilor şi a adulţilor.

S-au deschis şi şcoli pentru nevăzători. Aceştia învăţau să scrie şi să citească, iar cei care aveau înclinaţii învăţau şi muzică. Vizitam adesea aceste centre şi eram plină de admiraţia în faţa devotamentului şi a competenţei profesorilor. Obiectivul nostru era, evident, acela de a permite acestor copii să-şi găsească ceva de lucru, în ciuda handicapului lor, şi-mi aduc aminte că mulţi dintre ei au fost angajaţi cu succes ca telefonişti. Acelaşi lucru se făcea şi cu cei care nu auzeau. La Teheran a fost deschis un centru în care erau învăţaţi să vorbească de către educatori specializaţi. Apoi, mulţi dintre ei şi-au găsit de lucru în industriile cele mai zgomotoase, ceea ce arată că societatea avea nevoie de ei.

Tuturor tinerilor, handicapaţi sau nu, voiam să le oferim ocazia să facă un sport – eram printre altele şi preşedinta Federaţiei Sportive a Surzilor. Guvernul şi regele credeau în virtuţile sportului şi aveau grijă ca în fiecare oraş să existe echipamentele necesare.

Naşterea Leilei, pe 27 martie 1970, a marcat împlinirea visului nostru familial. Noi ne-am dorit patru copii, iar Dumnezeu ni i-a dat, ideal împărţiţi în fete şi băieţi. „Simt că cel de-al patrulea copil al meu va fi fată, iar regele şi cu mine îi vom pune numele Leila”, am declarat eu într-un interviu în primele luni ale sarcinii. Am reţinut această declaraţie şi, după naşterea fetiţei, în culmea fericirii, mi-am notat-o în caietul copilului. Mai e şi acum acolo. Câteva pagini mai târziu, pe 27 martie 1971, la prima ei aniversare, am scris aceste rânduri: „Caracter adorabil, zâmbitoare, sociabilă – îi atingi nasul şi râde. Râde în hohote…”

În ciuda unui orar incredibil, reuşeam mai mult sau mai puţin să avem şi o viaţă de familie. Aceasta începuse cu zece ani mai devreme, în uimirea de a ne descoperi îndrăgostiţi, în gusturile comune şi în râs. Se dezvoltase o dată cu naşterea lui Reza care, liniştindu-l pe rege în privinţa viitorului, îi deschisese porţile spre o fericire deplină şi senină.

Vacanţele au fost salvatoare pentru noi; ele îmi par acum nişte escale miraculoase în mijlocul oceanului permanent dezlănţuit. În cele din urmă, ne regăseam într-o intimitate relativ lipsită de griji, de aşteptările unora şi ale altora, de strecurarea neîncetată a problemelor Iranului şi ale lumii întregi în viaţa noastră cotidiană. Spun „relativ” pentru că nu l-am văzut niciodată pe soţul meu, indiferent unde, pe malul mării sau la sporturile de iarnă, să petreacă o zi fără să dedice un timp unei reuniuni oficiale cu prim-ministrul sau cu oamenii de la cabinet, atunci când nu primea o personalitate în trecere prin Iran. Şi oricum, muncea toată dimineaţa.

De fapt, noi n-am trăit niciodată ca o familie normală şi n-am dedicat niciodată copiilor timpul pe care ne-am fi dorit să-l petrecem cu ei. Copiii mi-o spun astăzi adesea, cu înţelegere, bineînţeles, pentru responsabilităţile noastre, iar dacă aş putea să iau totul de la început, aş consacra o parte mai mare din timpul meu copiilor şi soţului. Pentru o mamă, fericirea şi dezvoltarea copiilor ei sunt cele mai importante lucruri de pe lume, iar dacă ar fi să dau un sfat mamelor, ar fi acesta: când nu este esenţial, lăsaţi-vă munca deoparte şi staţi cu copiii voştri. La conducerea unei mulţimi de organizaţii, am sentimentul că am făcut mult bine compatrioţilor mei şi, făcând acest lucru, m-am gândit şi la binele copiilor mei în această ţară, dar asta nu poate să înlocuiască afecţiunea zilnică şi timpul pe care aş fi vrut să li-l dăruiesc.

La începuturile căsniciei noastre, am mers în vacanţă la Babol, pe ţărmul Mării Caspice. Era acolo un palat micuţ, pitoresc, de pe vremea şahului Reza, aflat în mijlocul unui parc ce freamătă de vegetaţia specifică Gilanului şi Mazandaranului, pe care o iubesc aşa de mult: trandafiri, portocali, lămâi… Îmi plăcea să mă plimb aici, să visez, să mă pierd… Regele călărea. Jocurile de societate, ghicitori stupide şi amuzante, alcătuiau distracţia noastră uneori. Îmi plăcea să-l văd râzând, pe el care era tot timpul anului grav şi plin de griji. Mergeam acolo cu trenul şi stăteam cam cincisprezece zile, cu ocazia Anului Nou iranian, pe 21 martie.

Vara, mergeam pentru o lună într-un fel de bungalou pe piloni la No Shahr, tot la Marea Caspică. Această casă nu avea nimic dintr-un palat, avea un dormitor simplu, un salon în care regele îşi primea colaboratorii şi musafirii, o sală de mese şi o verandă acoperită, unde mâncam dimineaţa sau vedeam câte un film, seara. Mai era şi o cameră pentru oamenii de la securitate şi nişte băi. Nu, sigur că nu era un palat, dar aici am trăit cele mai frumoase clipe din viaţa noastră, aici am fost cei mai fericiţi. Îmi amintesc din nou mirarea profesorului Flandrin, medicul francez al regelui, când a descoperit reşedinţa noastră de vară. Avea să scrie mai târziu [7]: „Un golf micuţ închidea portul No Shahr. Intrai prin stânga după ce treceai de un post al Gărzii Imperiale care exista atunci când monarhul era acolo. La capătul cheiului se ajungea în faţa unei construcţii de lemn cu stâlpi de susţinere în apă, asemănătoare unei banale case a unui profesor de înot de pe o plajă normandă. Prima oară când am fost în Iran, am văzut-o pe Maiestatea Sa, dimineaţa, primindu-mă în costum şi în halat de baie, într-o cameră cu scaune de lemn, acoperite cu perne simple. Erau acolo două sau trei camere, dintre care un dormitor, toate cu acces direct la apă, o barcă cu motor cu toate facilităţile necesare practicării schiului nautic. Bineînţeles, la început am crezut că acesta este locul din care pleacă să facă acest sport, apoi am înţeles că tot ce vedeam era şi rezuma reşedinţa vacanţelor regale, mai degrada spartană, departe de castelul Chambord.”

Da, e adevărat, nu era decât o biată construcţie, totul era sărăcăcios, chiar şi patul meu din care trebuia să fiu atentă să nu cad şi totuşi aici noi găseam plăcerea adevărată de a împărţi cotidianul, de a fi împreună.

Cum aici nu aveam loc pentru copii, ei stăteau într-o casă pe litoral. Ali-Reza şi-a petrecut o vacanţă într-o caravană. Cât despre membrii familiei, unchi şi mătuşi, verişori şi verişoare, prieteni, aceştia trebuiau să stea pe la diferite hoteluri.

Zilele erau în întregime dedicate plăcerilor mării, în special schiului nautic. Exemplul şi profesorul nostru era unul dintre cumnaţii mei, comandantul-şef al Aviaţiei, generalul Mohammad Khatami, mare sportiv şi gata oricând să încerce imposibilul. După schi şi săritura la trambulină, ne-a învăţat să zburam cu parapanta, acea paraşută care te poate menţine la o distanţă de douăzeci sau treizeci de metri de apă… No Shahr este un port care primea la vremea aceea multe cargouri sovietice, o mare nu foarte curată, dar noi nu eram mofturoşi. Când mă gândesc la acest lucru astăzi, mă întreb cum de nu ne-am îmbolnăvit.

Mai târziu, pentru Anul Nou iranian, am renunţat la Marea Caspică în favoarea insulei Kish, în Golful Persic. Era o insulă aproape sălbatică, superbă, pe care nu exista decât populaţia autohtonă şi un bazar. Singura clădire modernă de pe vremea aceea era staţia radio instalată de care Armata Aeriană. Intenţia guvernului era să dezvolte urbanismul în Kish, apoi să facă aici un port pentru a atrage clientela bogată din Emirate, care venea la noi să vâneze, dar care prefera Libanul pentru toate celelalte distracţii. O primă reşedinţă a fost construită pentru noi şi a fost urmată de un hotel, de un cazinou, de alte vile şi de un bazar modern. Arhitectura era contemporană, dar se îmbina armonios cu relieful insulei şi vechiul sat a fost restaurat. Crescuseră şi copiii, iar insula Kish era locul ideal pentru toate distracţiile posibile. Am descoperit împreună scufundările. Reza şi cu mine eram fascinaţi de armonia acelei lumi submarine, dar mie îmi era frică de rechini şi de şerpii-de-mare. Treceam uneori aşa de aproape de ei… Soţul meu pleca adesea la drumuri lungi călare, însoţit de fiul nostru cel mare şi uneori de Farahnaz, o foarte bună călăreaţă, în ciuda vârstei. Lui îi mai plăcea şi motociclismul şi, încetul cu încetul, i-am prins şi eu gustul. Am început cu un scuter, după care am trecut la o motocicletă adevărată. Organizam chiar curse, împreună cu nişte prieteni. Viteza mă îmbăta, dar eu nu eram un pilot prea bun, aşa că, într-o zi, s-a întâmplat lucrul de care mă temeam: am ieşit în decor, motocicleta într-o parte şi eu în cealaltă. Nu e ceva obişnuit ca o suverană să ofere un asemenea spectacol şi îmi aduc bine aminte consternarea ofiţerului de la Securitate. Căzusem şi nu mai reuşeam să mă ridic, iar el nu se gândea decât la imaginea mea:

— Ridicaţi-vă, Maiestate, vă implor, nu e bine să vă vadă oamenii în felul acesta…

De fapt, se şi strânsese un grup de curioşi. Mai târziu aveam să-i explic puţin, rugându-l să-mi ierte comportamentul, suveranii sunt şi ei tot oameni, care au inimă şi sunt vulnerabili la şocuri. El a fost de acord, dar nu sunt sigură că m-a crezut. Cu mult timp după Revoluţia Islamică, accidentul a fost numit „virajul lui Farah”.

Vacanţele la Kish îi ofereau regelui posibilitatea să se concentreze mai bine asupra mersului lucrurilor în Golful Persic. Se întâlnea cu reprezentanţi ai administraţiei, vizita instalaţiile Marinei Militare studia industria de pe litoral, îşi dădea seama de situaţia pescuitului şi a agriculturii. Ministrul Curţii, domnul Alam, considera important ca regele să aibă reşedinţe în toate colţurile ţării, pentru a putea să petreacă acolo câteva zile, lucru care i-ar permite să verifice regulat mecanismele statului şi să motiveze autorităţile locale.

Ne petreceam deci vacanţa de Anul Nou în Golful Persic; cât despre vacanţa de iarnă, trebuia să alegem între a schia pe vârfurile aflate mai sus de Teheran sau în Elveţia, la Saint-Moritz. Nu eram de acord să avem o reşedinţă dincolo de hotarele ţării, după cum nu eram de acord să ne petrecem vacanţele în străinătate, în perioada în care noi îi ceream ţării să se mobilizeze pentru a recupera întârzierea pe care o avea, mi se părea nedrept şi egoist să fugim şi să profităm de avantajele Europei. Singura excepţie cu care am fost de acord a fost Saint Moritz, două săptămâni pe an. Îmi plăcea să schiez în munţii noştri, normal, dar nici o secundă nu mă puteam destinde şi nu mă puteam simţi la fel de liberă ca în Saint Moritz, unde ne puteam amesteca printre ceilalţi turişti. La noi, chiar şi în costum de schi, eram, împotriva dorinţei mele, ca la reprezentaţie, supusă în fiecare clipă curiozităţii celorlalţi, atunci când nu eram filmată, fotografiată de ziariştii noştri… Şi apoi, atunci când eram în Iran mă simţeam responsabilă pentru tot, de la buna funcţionare a staţiei până la moralul schiorilor, de la aspectul telescaunelor, până la starea pârtiilor şi condiţiile de viaţă ale locuitorilor. Pentru mine era o tensiune permanentă, ca şi cum aş fi muncit în continuare. Mă revăd atentă ca oamenii să nu se împingă la coadă, garda mea nu care cumva să aranjeze ceva ca eu să trec înaintea celorlalţi… Dar Saint Moritz era o oază, aveam nevoie de această scurtă pauză peentru a-mi juca rolul în tot restul anului. Am renunţat să mai mergem acolo din 1976, când autorităţile elveţiene ne-au adus la cunoştinţă că erau îngrijorate pentru siguranţa noastră, îngrijorare întemeiată, aşa cum aveam să aflu mai târziu, după Revoluţia Islamică: un proiect de atentat la adresa regelui fusese plănuit de către responsabili ai Partidului Comunist împreună cu extrema stângă teroristă europeană.

Normal, în afara acestor vacanţe cu familia, copiii aveau propriile activităţi. De foarte mic, Reza intrase la cercetaşi – amintirea plăcută pe care am păstrat-o de pe vremea când conduceam o echipă de cercetaşi a contat mult în hotărârea noastră, iar pe de altă parte regele conducea mişcarea cercetaşilor din Iran. Reza era înnebunit după plecarea în tabără, după dormitul în cort, după vegherea în jurul focului. El, care, cu siguranţă, suferise în secret din cauza distanţei puse între el şi copiii de vârsta lui, observase că la cercetaşi era tratat la fel ca toţi ceilalţi. Doar că prezenţa lui impunea o supraveghere a poliţiştilor care, dintr-o dată, punea în gardă întreaga trupă. Dar acest gen de protecţie era, din păcate, indispensabil. În 1973, Reza şi cu mine de-abia am scăpat de o tentativă de răpire, în timp ce participam la un festival de film pentru copii. Atunci au fost arestate douăzeci de persoane, era vorba despre un complot organizat de extrema stângă.

Reza avea aceleaşi pasiuni ca şi tatăl lui, iar după condusul automobilelor, a trecut la pilotatul avioanelor. Nu împlinise încă 13 ani, când instructorul lui l-a considerat capabil să conducă singur un Beechcraft F-33 C Bonanza. Cumnatul meu, comandant-şef al Armatei Aeriene, a confirmat părerea instructorului: Reza era întru totul capabil să se îmbarce pentru un zbor de unul singur. Eu eram foarte îngrijorată de această perspectivă; în acelaşi timp, eram conştientă că nici cumnatul meu şi nici instructorul nu puteau să rişte: dacă îşi dădeau acordul pentru acest zbor, însemna că erau siguri de Reza, pe cât de siguri erau de ei înşişi. Da, eram convinsă, dar ştiam că există în oameni întotdeauna un procent de neprevăzut, care e mai mare la copiii de 13 ani. Ce se va întâmpla dacă intră în panică sau dacă dintr-un motiv sau altul pierde controlul avionului? Cumnatul meu mi-a alungat teama: şi el îşi lăsase copiii să piloteze un Vlon la vârsta de 12 ani şi jumătate şi nu se întâmplase nimic rău. Am vorbit mult între patru ochi cu soţul meu. Reza ardea de nerăbdare să facă acest zbor, iar dacă verişorul lui îl făcuse înaintea lui, nu aveam nici un motiv să nu-i dăm voie. Singurul argument pe care îl puteam invoca ţinea de situaţia lui: în calitate de prinţ moştenitor, nu avea dreptul să-şi pună viaţa în pericol. Dar de comun acord am renunţat la acest lucru: Reza îşi îndeplinea deja, cu un excepţional simţ al datoriei, toate obligaţiile pe care i le impunea rangul lui, aşa ca ar fi fost nedrept să-l privăm de această bucurie sub acest pretext. Regele a considerat dezbaterea închisă şi şi-a dat acordul.

Zborul a fost stabilit pentru a doua zi, la baza militară. Soţul meu a apărut ca de obicei şi grav şi senin la micul dejun. Ajunşi la bază, am descoperit avionul şi apoi pe Reza care venise îmbrăcat de zbor. Mie, gândul că avea să decoleze singur îmi provoca o emoţie de nedescris. Am încercat să nu las să se vadă nimic. El mi-a zâmbit, l-a salutat solemn pe tatăl lui, după care a dispărut până la gât în habitaclu. Într-adevăr, de la primele manevre, siguranţa lui ne-a liniştit. S-a înălţat fără ezitări, cu multă graţie; îl simţeam pe soţul meu destinzându-se. Tot zborul lui a fost executat cu aceeaşi eleganţă, ca un balet repetat de o sută de ori, iar când, în fine, l-am văzut aterizând, a trebuit să-mi muşc buzele, ca să nu izbucnesc în lacrimi. Regele arbora acel surâs discret, care îi trăda mândria şi o plăcere secretă.

Cu aceasta, povestea fiilor noştri şi a avioanelor nu făcea decât să înceapă, spre marea bucurie a soţului meu şi n-aş zice spre tristeţea mea, pentru că-mi plăcea să-i aud schimbând impresii, dar acest lucru se petrecea întotdeauna cu preţul îngrijorării mele. La 16 ani, Reza a condus singur un avion american de vânătoare F-5. Acest prim zbor de unul singur pe un avion cu reacţie a avut loc la baza militară Dezful. Soţul meu nu a putut să fie de faţă, dar am fost eu şi mai neliniştită decât cu trei ani înainte. I-au reuşit minunat toate manevrele şi toţi ofiţerii care erau prezenţi, ca şi monitorul, l-au aplaudat călduros la aterizare. Dar asta nu înseamnă că nu a primit tradiţionala găleată cu apă în cap, la coborârea din avion.

Reza avea să obţină permisul pentru a pilota Boeing 707, 737, 727 şi Falcon 20. Se obişnuia ca, de fiecare dată când un conducător de stat venea în vizită în Iran, să fie escortat de avioanele noastre de vânătoare, imediat cum intra în spaţiul nostru aerian. Îmi amintesc mândria soţului meu când Reza s-a alăturat escortei care l-a primit şi l-a condus pe regele Hussein al Iordaniei şi, mai ales, în în care acesta din urma a descoperit că prinţul moştenitor tocmai zburase alături de el…

La rândul lui, Ali-Reza, la vârsta de 12 ani, şi-a luat locul în cockpitul unui Beechcraft Bonanza. Toată familia a fost prezentă la primul lui zbor. Surorile şi fratele lui erau la fel de emoţionaţi ca şi noi, fiecare simţea latura iniţiatică a aceste probe, imposibilitatea de a scăpa de ea şi, în acelaşi timp, necesitatea absolută de a o domina. Ali-Reza era atât de tânăr şi de micuţ, că a trebuit să-i umple avionul cu saci de nisip. Zborul a fost perfect, dar, în clipa aterizării, avionul a picat uşor în bot. Ştiu că nu mi-am putut opri exclamaţia: „O, Doamne!”, dar deja monitorul lui, care păstrase legătura radio cu el încă din clipa decolării, i-a semnalat poziţia greşită, iar Ali-Reza a redresat aparatul cu mult sânge rece.

Crescând, Ali-Reza nu a pierdut nimic din ştrengăria şi din umorul copilăriei. Era celebru în palat pentru prostioarele pe care le făcea şi foarte iubit, pentru că era amuzant. La 5 sau 6 ani, în plină recepţie, a apărut în pijama aruncând cocoloaşe de pâine deasupra capetele invitaţilor de pe scările care dominau holul. E adevărat că şi fraţii lui mai mari făcuseră acest lucru înaintea lui… Cam pe la aceeaşi vârsta, când se reparau terasele, s-a aruncat şi a intrat până la gât într-un butoi cu gudron… La şcoală, a declanşat un scandal mare, pentru că a spart toate mingile de baschet. Şocată, directoarea i-a adunat pe toţi copii, să facă un fel de comisie şi să-şi dea seama cu toţii că era o faptă gravă. Dar când l-a întrebat de ce a găurit mingile, el a stârnit râsul general răspunzându-i: „Nu mi-a spus nimeni să nu le sparg”. Pe la 9 sau 10 ani, pasiunea lui pentru arme i-a obligat pe toţi ofiţerii din palat să-şi ascundă revolverele în sertarele birourilor.

Reza şi Ali-Reza mi-au dat multe emoţii cu avioanele lor, dar mă gândeam că din partea unor băieţi este inevitabil acest lucru şi consideram că e un bine sau un rău necesar, nu-mi dădeam seama exact; dar când Farahnaz mi-a cerut voie să sară cu paraşuta, am refuzat categoric. Am considerat că erau de ajuns doi piloţi în casă, a chiar trei cu soţul meu, fără să mai fie nevoie şi de o paraşutistă!

O dată cu trecerea timpului, mi-a părut rău. Farahnaz a plătit pentru fraţii ei. Dar îmi era într-adevăr foarte frică, măcar fetele să nu mă facă să tremur… Aşa că Farahnaz a trebui să aştepte să împlinească 35 de ani, ca să sară cu paraşuta. Fără permisiunea mea, dar sfătuită de Ali-Reza care sărea cu paraşuta, dar de la o altă înălţime. El a încurajat-o să sară în tandem, pentru a reduce riscurile.

Farahnaz şi, mai târziu, Leila, mi-au arătat acea afecţiune pe care băieţii o ascund de obicei. Simţeam nevoia să-mi mângâi copiii, să-i iau în braţe, iar Farahnaz aprecia acest lucru. Era o fată împăciuitoare, mereu zâmbitoare, mereu generoasă. Ea era, de exemplu, foarte atentă cu personalul de la palat, cu oamenii care munceau pentru noi, ca şi cum ar fi ştiut că aveau şi ei problemele lor. Pe stradă, dacă întâlneam oameni săraci sau trişti, ea nu rămânea niciodată indiferentă, o simţeam emoţionată şi tulburată. Copil fiind, se aşeza de multe ori lângă grilajul parcului şi se uita la cei care se plimbau, la familii, la copii. Mi-a mărturisit chiar că a vrut de multe ori să fugă să se joace cu copiii de vârsta ei. Mulţi ani mai târziu, pe când eram exilaţi în Elveţia, un bărbat tânăr a oprit-o pe stradă şi a întrebat-o respectuos: „Sunteţi prinţesa Farahnaz, nu-i aşa? Îmi amintesc bine de dumneavoastră, eram unul dintre băieţii cu care vorbeaţi din spatele gardului de la palat…”

Da, vedeam adesea la ea dorinţa de a se amesteca cu ceilalţi. Iar acest lucru s-a confirmat prin faptul că a făcut studii de psihologie şi şi-a luat diploma de asistentă socială. Sărăcia nu a încetat niciodată s-o emoţioneze. Îmi amintesc cum la New York, pe la mijlocul anilor '80, se împrietenea cu cerşetorii din cartier şi le ducea haine. Parcă o aud pe Leila spunându-i, în acelaşi timp amuzantă şi neîncrezătoare: „Ştii, Farahnaz, am văzut un om pe stradă cu puloverul tău…” Reza, de alături, completă: „Tu ai complexul Maicii Tereza”.

Mai târziu a căutat să plece în ţările cele mai sărace, în serviciul uneia sau alteia dintre ONG-uri, dar nu a reuşit niciodată din cauza numelui. Un responsabil de la UNICEF a refuzat chiar să o primească, auzind că o cheamă Pahlavi. Acest lucru a rănit-o foarte tare, iar pe mine m-a întristat: Cu ce a greşit Farahnaz? Nu avea dreptul să-şi ajute aproapele, pe motiv că era fiica şahului Iranului?

În copilărie, aşteptând să crească pentru a-şi putea ajuta semenii, Farahnaz îşi deschisese inima animalelor. Putea să-şi petreacă ore întregi făcând toaleta câinelui, să-şi mângâie şoriceii – mama nu îndrăznea niciodată să intre în baie, pentru că acolo erau instalaţi aceştia. Într-un colţ de parc aveam nişte vaci, pe care le iubea mult. Aproape periodic sosea spre marea ei bucurie un nou animăluţ, pe care ni-l făcea cadou câte un şef de stat. Astfel, la un moment dat am găzduit un pui de leu de Thoiry, pe care l-a primit cadou Reza şi care îi bucura şi pe rege şi pe ea. Îmi mai amintesc şi de o vulpe care nu venea decât la orele mesei şi care era aproape domesticită.

Soţul meu era mai tandru cu fetele decât cu băieţii. Farahnaz, care avea pentru el o dragoste şi o admiraţie fără limite, îl copleşea. Îmi plăcea să-i aud vorbind; ea îl întreba despre unul sau altul dintre musafirii pe care îi întâlnise, iar el îi povestea ce era cu omul acela. Farahnaz încuviinţa cu seriozitate.

Naşterea Leilei ne-a arătat tuturor frumuseţea începutului vieţii. Regele împlinise 50 de ani, ţara se trezise la viaţă şi se afla într-o situaţie promiţătoare, în care nu mai fusese niciodată până atunci. Ne gândeam că acest al patrulea copil va cunoaşte Iranul aşa cum speram să fie în curând: deschis către lume, înfloritor, plin de viaţă.

În copilărie, soţul meu cunoscuse Iranul sub dominaţia economică şi politică a puterilor străine conduse de Marea Britanie, care ne exploata petrolul. El asistase la restaurarea identităţii naţionale sub comanda mâinii de fier a tatălui său, şahul Reza. Când i-a urmat la tron, în septembrie 1941, totul a părut că reîncepe pentru ca în toiul celui de al doilea război mondial, trupele britanice şi sovietice veneau să invadeze Iranul. Cine să-şi facă probleme, pe plan internaţional, în legătură cu acest suveran de 21 de ani, fără experienţă, domnind peste o ţară din care aliaţii îşi făcuseră o bază de retragere, pentru a susţine efortul războiului din URSS? În secolul al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, Rusia ţaristă îşi disputase cu Marea Britanie hegemonia asupra teritoriului Iranului. Cincizeci de ani mai târziu, Rusia devenise URSS, dar exista pericolul ca ţara să se întoarcă la perioada cea neagră din timpul dinastiei Qajar. Dar Azerbaidjanul, pe care îl ocupase Tudehul cu sprijinul URSS-ului, a fost recâştigat prin luptă în 1946. Cât despre exploatarea petrolului nostru, ne-a revenit în 1954, prin braţul de fier pe care l-am ţinut drept împotriva intereselor britanicilor. De acum înainte, regele putea să se gândească şi la scoaterea ţării din starea ei de subdezvoltare şi a făcut-o în 1963, lansând prin referendum Revoluţia Albă. Dar a făcut-o şi prin alianţa cu numeroase ţări, mari sau mici, capitaliste sau comuniste, preocupat fiind de dezvoltarea economiei noastre şi de dorinţa de a oferi Iranului un loc respectat între naţiuni.

Aceste peripluri la care participam şi eu erau complet diferite je călătoriile mele prin Iran, care mă emoţionau de fiecare dată. Ele m-au făcut să întrevăd universul egal al diplomaţiei. Datorită caracterului meu, eram mult mai atrasă de întâlnirile călduroase pe care je aveam cu iranienii din provinciile noastre, dar acest lucru nu înseamnă că păstrez amintiri mai puţin plăcute din străinătate.

Paradoxal, de cele mai multe ori am mers în URSS, acest vecin schimbător cu care relaţiile au oscilat între rece şi cald. În timpul primei mele călătorii la Moscova şi la Leningrad, la începutul anilor '60, am vizitat locuri istorice, în special palatul în care trăiseră ţarii şi ştiu că m-am întrebat: „Dacă într-o bună zi vom fi goniţi din Iran, oare la fel vor fi vizitate dormitoarele noastre şi saloanele, aşa cum se face aici? Oare la fel se va etala viaţa noastră particulară în faţa curioşilor?” Spre deosebire de ghizii chinezi care, de cum m-au văzut, au evitat cu eleganţă să-mi arate vestigiile foştilor lor împăraţi, sovieticii păreau bucuroşi să ne arate palatul lui Nicolae al II-lea şi locurile în care fuseseră executaţi colaboratorii lui. Or, în acest timp, situaţia din Iran era încă instabilă, tocmai începuse Revoluţia Albă, activiştii extremei stângi împreună cu anumiţi feudali contestau politica regimului, aşa că această insistenţă perversă a sovieticilor ne mărea îngrijorarea în ceea ce-i privea. Dar în anii '70 eram aşa de sigură că suntem pe drumul cel bun, îl simţeam pe soţul meu aşa de încrezător în viitorul ţării, că aluziile repetate ale sovieticilor au încetat definitiv să mă mai deranjeze. Şi chiar în acest context favorabil Iranului a început agitaţia care a sfârşit prin a ne provoca plecarea… Astăzi, împlinind acel sinistru presentiment, autorităţile islamice au deschis vizitatorilor anumite reşedinţe ale noastre în care trăiserăm în familie, mai ales pe cele din Saad Abad şi Niavaran…

Istoria familiei mele m-a făcut să mă interesez de Rusia. Tata îşi tăcuse o parte din studii la Sankt-Petersburg şi vorbea fluent rusa; bunicul din partea tatălui meu fusese consulul Iranului în Georgia. Pasionat de artă şi de arheologie, făcuse cercetări în Leningrad în anii '30, unul dintre studiile lui aflându-se în prezent la Muzeul Hermitage. Totuşi, în ciuda tuturor aceste lucruri care m-au determinat să învăţ rusa, primele noastre vizite oficiale în Rusia m-au deprimat puternic. Nu mai fusesem niciodată într-o ţară comunistă şi descopeream cu frică acele străzi goale şi un fel de tristeţe, o muţenie ciudată întipărită pe toate feţele întâlnite, ceea ce nu mai observasem nicăieri altundeva. În afară de toate acestea, mai era şi imposibilitatea de a vorbi în maşină sau într-un mic cerc de prieteni despre una şi despre alta, aşa cum se face în orice altă ţară. Era acolo o propagandă îndârjită, nu se auzea nici o vorbă care să nu elogieze regimul. Atâtea clădiri construite, atâtea şcoli inaugurate, atâţia copaci plantaţi: aşteptam cu disperare o notă de umor sau de lejeritate care nu venea de nicăieri. Aveam senzaţia că eram înconjurata de roboţi şi, de-a lungul zilelor şi orelor, această senzaţie sfârşea prin a-mi zdrobi inima. Soţul meu suporta atmosfera mai bine decât mine şi seara încercam să glumim pe seama celor văzute. În sinea mea mă întrebam dacă este posibil ca Rusia să devină într-o zi o ţară necomunistă, lucru care ar fi permis să avem relaţii cu adevărat amicale. Iubeam mult această ţară, îi iubeam limba, muzica, literatura, istoria…

Locuiam la Kremlin şi nu prea aveam libertate de mişcare; cum eram convişi că suntem ascultaţi, ieşeam seara în grădină pentru a mai sta puţin de vorbă. Uneori, în interior auzeam nişte zgomote ciudate şi ambasadorul nostru, care avea un simţ al umorului dezvoltat şi care vorbea limba rusă perfect, pretindea că erau oamenii de la KGB, care tocmai întorceau de zor paginile dicţionarelor. Odată, în timpul unei călătorii pe jumătate particulare, am avut dovada că ne înregistrau discuţiile. Spusesem cuiva din anturajul meu: „Este uimitoare această ţară, au nişte palate minunate, dar nici nu le trece prin cap să-şi pună mobile frumoase”. Iar a doua zi, în timpul unei discuţii, o doamnă aruncându-mi o privire amuzată mi-a spus: „Ştiţi, noi nu avem un decor nemaipomenit, dar totul este foarte curat!” M-am simţit puţin jenată, dar, în acelaşi timp, îmi venea să râd.

Când încercau să glumească erau lugubri. Îmi amintesc de o seară la operă alături de Aleksei Kosâghin. Era Lacul Lebedelor. Când a apărut o lebădă neagră, Kosâghin s-a aplecat spre noi şi a spus cu un zâmbet înţepător:

— S-ar putea spune NATO, nu-i aşa?

„Mai degrabă Pactul de la Varşovia”, am fost eu tentată să-i replic, dar bineînţeles că n-am spus nimic.

În august 1968, când trupele Pactului de la Varşovia au distrus primăvara de la Praga, mi-am manifestat mânia fată de soţul meu. Eram din nou într-o călătorie oficială la Moscova. Iniţiativa sovieticilor mi s-a părut ruşinoasă, inumană, cu atât mai mult cu cât aveam o mare simpatie pentru Cehoslovacia. „Nu suport să mai stau nici măcar o singură zi şi să zâmbesc Ia oamenii de aici, ca şi cum am fi cei mai buni prieteni din lume”, i-am spus soţului meu. El a înţeles şi m-a lăsat să fac ce voiam. Am pretextat că aveam o cumnată bolnavă şi am luat avionul spre Paris. Ştiu că m-am surprins în avion gândindu-mă la o revoluţie improbabilă, care să doboare această dictatură comunistă ce domnea peste mai mult de jumătate din Europa.

Evoluţia blocului comunist era una dintre cele mai mari preocupări ale regelui. Deşi aparţineam taberei adverse, împărţeam cu URSS-ul două mii cinci sute de kilometri de frontieră şi din această cauză soţul meu încerca să folosească lucrurile care ne-ar fi putut apropia, mai degrabă decât pe cele care ne-ar fi depărtat şi făcea asta, în ciuda perfidiilor constante şi a provocărilor Moscovei. Hruşciov, căruia i se lăuda spiritul deschis, a afirmat că, într-o bună zi, Iranul „va cădea ca un măr copt” în mâinile URSS-ului. În ciuda tuturor acestor lucruri, continuam să trăim împreună şi extraordinara oţelărie din Esfahan, construită de către sovietici, e cea mai bună dovadă (aliaţii noştri din vest au refuzat întotdeauna să ne ajute în acest domeniu)…

Rusia rămânea pentru mine o ţara mitică şi după multe astfel de călătorii oficiale, chiar şi aşa, lipsite de sentimente cum erau (pentru a nuanţa, trebuie totuşi să spun că de fiecare dată am avut întâlniri călduroase şi umane cu persoane private, în special cu artişti). L-am rugat pe soţul meu să organizăm o călătorie „privată” pentru a putea veni şi pleca după bunul meu plac. De altfel, vizitele oficiale aveau loc sistematic în anotimpul cald, iar eu voiam să descopăr Rusia sub zăpadă, eterna şi legendara Rusie…

Kremlinul a fost de acord şi am aterizat la Moscova în mijlocul iernii, împreună cu câţiva dintre cei apropiaţi mie, printre care şi mama. Regele nu venise. Eram fericită, aşa de fericită, că seara, spre miezul nopţii, am plecat cu grupul nostru pe străzile înzăpezite ale Rusiei. Cei care se îngrijeau de siguranţa noastră ne-au considerat nebuni, pentru că afară nu mai rămăsese nici măcar o pisică…

A doua zi am vizitat orăşelul Zagorsk, care se află aproape de Moscova şi ale cărui biserici sunt minunat de bine păstrate. Lumea a aflat foarte repede cine eram; nici într-o călătorie particulară nu puteam rămâne multă vreme neobservaţi, cu toţi oamenii de la Securitate care ne înconjurau. Încă revăd zâmbetele încântate ale femeilor din bisericile în care am intrat. Ele se împingeau să vină mai aproape de noi şi le auzeam exclamând şi murmurând: „O, Doamne, iată o regină în viaţă!” Îmi perfecţionasem rusa şi cum aveam un accent bun, lumea credea că înţelegeam totul, ceea ce era, din păcate, exagerat… Într-una din acele biserici am putut asculta o corală. Cântecele bisericeşti ortodoxe sunt emoţionante; mi-au dat lacrimile. Simţeam că mă găsesc în Rusia lui Tolstoi… Apoi, preoţii ne-au invitat la masă.

N-am mai văzut nicăieri o asemenea atmosferă ca la Leningrad: prietenii mei puteau în sfârşit să râdă deschis, să glumească. În ceea ce mă privea, mă simţeam mai liberă, dar tot trebuia să-mi măsor cuvintele şi faptele. Am putut călca pe urmele bunicului meu, mi l-am imaginat pe tata mergând la 15 ani pe străduţele din vechiul Sankt-Petersburg de la Şcoala militară Alexandrovski Kadetski Corpus până la cheiul Nevei, unde era camera lui. Apoi, în timp ce vizitam Palatul de Vară al ţarilor, am vrut să văd unul sau două sate din împrejurimi într-una din acele troici pe care nu le mai poţi găsi astăzi. Troica era ostentativ un simbol al Rusiei ţariste – oare autorităţile nu se vor uita cu un ochi critic la faptul că regina Iranulu1 călătorea pe teritoriul sovietic cu o sanie trasă de trei cai, în felul în care o făceau seniorii de odinioară? Nu, sovieticii erau aşa de binevoitori cu Iranul în momentul acela, că am obţinut imediat troica şi toate cele necesare, în schimb, niciodată n-am reuşit să ajung la mormântul lui Ceaikovski. Autorul Lacului Lebedelor este unul dintre compozitorii mei preferaţi şi îmi doream de multă vreme să mă reculeg la mormântul lui. Au găsit mii de motive pentru a mă împiedica să merg şi nu am ştiut niciodată cauza acestui refuz.

Am întâlnit aceeaşi rezistenţă în clipa în care am dorit să ascult muzică ţigănească. Dar de data aceasta ştiam de ce: ţiganii erau consideraţi ca fiind recalcitranţi la ideologia comunistă, iar muzica lor era plină de nostalgie, ca o mărturie degradantă a unui trecut contrarevoluţionar. Ambasadorul nostru la Moscova a organizat totuşi o seară muzicală în apartamentele în care locuiam, dar în prezenţa a numeroşi reprezentanţi ai Kremlinului. Trupa care cânta pentru noi era în mod sigur conştientă că exprima tristeţea şi rătăcirea unui popor întreg, pentru că emoţia se simţea în fiecare notă. La sfârşit, cântăreaţa a venit la mine, mi-a luat mâna cu o asemenea fervoare, urându-mi ca Dumnezeu să ne apere pe mine, pe soţul meu şi pe copiii noştri, că m-am temut pentru ea. Sovieticii erau în mod evident nemulţumiţi şi privirea rece pe care unul dintre generali i-a aruncat-o acelei femei m-a făcut să tremur.

Tot în timpul acelei călătorii am vizitat şi capitala Tadjikistanului, Duşambe, care mă interesa foarte mult, pentru că acolo se vorbeşte persana. Apoi am ajuns la Baku, capitala Azerbaidjanului sovietic, la hotar cu Azerbaidjanul nostru. Azerbaidjenii sovietici ştiau că tatăl meu era originar de acolo şi simţeam că acest lucru crease între noi o afinitate specială. Vedeam la oamenii de pe stradă o mare curiozitate legată de noi, o dorinţă de a ne pune întrebări, de a afla ce se mai întâmplă în Iran. Era evident că autorităţile sovietice doreau să evite contactele, discuţiile legate de evenimentele din Iran. Sub pretextul siguranţei, ne îndepărtau de populaţie cu o grabă suspectă. Am găsit un început de explicaţie a acestui zel, în momentul în care am vizitat o expoziţie de acuarele şi desene. Unele lucrări reprezentau agricultori arând cu nişte căruţe cu boi, asemănătoare cu cele din Evul Mediu. Deasupra lor era un comentariu lapidar cu aspect de legendă: „De cealaltă parte a frontierei…” Oamenii nu se lăsau păcăliţi, cu atât mai puţin cu cât Azerbaidjanul sovietic primise în 1946 numeroşi iranieni comunişti care părăsiseră Iranul când alungasem noi trupele susţinute de Stalin, ale lui Pishevari. Iar aceşti iranieni, care renunţaseră între timp la idealurile comuniste, îşi doreau să se întoarcă în Iran la fraţii lor şi la libertatea pe care aici n-o mai aveau, încercau permanent să se apropie de mine, să-mi dea scrisori, prin care să obţină permisiunea de a reveni în ţară.

Mai târziu, aveam să atrag atenţia regelui asupra situaţiei acestor oameni. Inevitabil, guvernul avea o mare suspiciune în privinţa lor. Se căiau cu adevărat? Nu aveau de gând să lucreze clandestin pentru sovietici? Sau să intre în cutare sau cutare curent de extrema stângă cu scopul de a înlătura monarhia? Peste un timp s-a hotărât să se delimiteze o zonă de frontieră în care aceşti oameni să-şi poată revedea familiile şi unde să aştepte autorizarea pentru întoarcerea lor definitivă. Astăzi, când regimul comunist a căzut, câţiva dintre foştii militanţi ai Tudehului au scris sau au spus ce viaţă lamentabilă au dus acolo, ei, care sperau să descopere, paradisul de cealaltă parte a frontierei…

Întreţineam relaţii cu toate ţările din blocul comunist şi am fost primiţi în toate (cu excepţia Cubei, a Albaniei şi a Germaniei de Est faţă de care ne-am declinat invitaţia în '77 din cauza tensiunilor din Iran). Pentru mine, aceste vizite erau foarte greu de suportat din cauza ipocriziei. Noi eram conştienţi de părerea proastă pe care aceşti oameni o aveau despre monarhie şi luptasem suficient de mult împotriva hegemoniei sovietice, pentru a simţi pentru comunişti o mare neîncredere. Ajungând în Cehoslovacia, de exemplu, în ciuda florilor şi a covorului roşu, ştiam că această ţară avea o staţie radio care susţinea Tudehul iranian şi care ne insulta zilnic. Acelaşi lucru se petrecea şi în URSS, unde traducătoarea mea, pe care o chema Dagmara şi pentru care am avut o mare simpatie încă de la început, vorbea adesea la radio împotriva Iranului. Ruşinată, s-a scuzat faţă de mine şi mi-a spus că nu putea să facă altfel pentru că aşa erau ordinele.

Toţi conducătorii partidelor comuniste aveau acelaşi mod mecanic şi lipsit de suflet de a evoca „marile realizări ale socialismului” şi trebuia să te prefaci că te extaziezi în faţa coşurilor uzinelor, în faţa sinistrelor oraşe-dormitoare?… Străzile pustii, magazinele goale exprimau perfect sărăcia cumplită în care trăiau aceste făpturi. Sufeream văzând cum cuvântul „tovarăş” şi o familiaritate de faţadă sunt folosite pentru a disimula inegalitarismul profund al regimului, care se pretindea în serviciul muncitorilor. Când mă duceau într-un loc sau altul, de exemplu, însoţitorii mei stăteau ostentativ lângă şofer şi-i spuneau „tovarăşe”, dar privirea şoferului exprima clar spaima care-l stăpânea. M-am gândit la şoferul meu, cu care nu aveam relaţii apropiate, dar căruia îi cunoşteam soţia şi copiii şi care nu ezita să mă roage să-l ajut dacă avea vreo problemă.

Dacă voiai să auzi câteva vorbe sincere, trebuia să aştepţi să plece membrii partidului. Îmi amintesc de o seară petrecută în Cehoslovacia, după invazia sovietică din vara lui '68. Conducătorii de partid plecaseră şi, dintr-o dată, oamenii au început să glumească.

— Maiestate, m-a întrebat un bărbat care stătea lângă mine, ştiţi ultima poantă de la Praga?

— Nu, povestiţi-mi!

— Doi oameni stăteau de vorbă la o terasă. Deodată, trece o maşină. „Vai, ce maşină rusească frumoasă!” exclamă unul din ei. Iar celălalt spune: „Dar nu e o maşină rusească! Nu cunoşti marca?” „Ba da, cunosc marca, răspunde primul, dar pe tine nu te cunosc…”

În Cehoslovacia am avut bucuria să-l întâlnesc pe profesorul Ripka, un iranist care lucrase în Iran împreună cu bunicul meu. Mai aveam încă la Teheran o fotografie cu cei doi la Persepolis. Între cele două ţări existau legături istorice întemeiate de şahii dinastiei Qajar, care iubeau apele termale din Cehoslovacia şi care lăsaseră peste tot urmele trecerii lor, mai ales la Karlovy Vary, fosta Karlsbad, unde se află şi astăzi lustre iraniene de cristal şi covoare persane. Atunci m-am gândit cu uşurare că regimul comunist, în ciuda furiei lui distructive, n-a apucat încă să şteargă toate amprentele trecutului.

M-am întors la Praga după căderea zidului Berlinului, am ajuns acolo chiar în ziua alegerii lui Vaclav Havel. Pe podul Charles se vindeau pentru un dolar sau doi toate insignele care fuseseră cândva mândria Armatei Roşii. Era o ironie crudă şi tristă pentru oamenii meritaseră într-adevăr acele decoraţii, dar nu am putut să nu drept: aceşti oameni, zdrobiţi şi umiliţi în '68 vindeau medaliile invadatorilor lor la preţul unui pachet de ţigări… În acelaşi stil fuseseră atârnate pe strada principală din Praga portretele tuturor foştilor şefi de partid din blocul comunist, ca pe cele ale unor proscrişi. „Ia te uită, am glumit eu cu gazda mea descoperincj aceste tablouri, i-aţi expus pe prietenii mei!” Şi, într-adevăr, i-am văzut acolo pe toţi.

Mi se încălzea inima văzând ici şi colo, prin toate aceste ţări urmele influenţei Persiei asupra lumii. Astfel, la Cracovia, în Polonia, unde au fost propovăduite învăţămintele lui Avicenna, am descoperit câteva din scrierile lui în persană. Tot în Polonia am văzut covoare persane cusute cu fir de aur şi argint care fuseseră comandate în Iran de către regii Poloniei şi care, de atunci, se numeau la noi „covoare poloneze”. Nu pot să evoc această călătorie în Polonia fără să-mi amintesc oroarea pe care am simţit-o în timpul vizitării lagărului de concentrare de la Auschwitz.

În Noua Zeelandă, mă aştepta o surpriză şi mai emoţionantă: la aeroport, lângă grupul oficial de primire, era un grup de polonezi cu flori şi banderole pe care scria „Bun venit şahului Iranului”. Aceşti oameni voiau să-i mulţumească regelui pentru că îi găzduise cu treizeci de ani în urmă în Iran. Într-adevăr, în 1945, soţul meu deschisese graniţele pentru numeroşi polonezi care fugeau de trupele lui Stalin. Mulţi dintre ei au rămas la noi, căsătorindu-se cu un iranian sau cu o iraniană, iar alţii au plecat în Noua Zeelandă. Dar nu ne-au uitat.

În septembrie 1972, am avut sarcina să fac oficială noua noastră relaţie cu China. Drumul Mătăsii reprezentase multă vreme singura legătură comercială dintre Iran şi China, întreruptă cu brutalitate de revoluţia lui Mao Tzedun. Regele îşi dorea foarte mult să restabilească relaţiile diplomatice cu această ţară estică. În 1970 trimisese la Beijing un emisar important, pe sora lui, prinţesa Ashraf, pe atunci preşedinta Comisiei Drepturilor Omului la Naţiunile Unite. Conducătorii chinezi s-au arătat foarte interesaţi să ia noi iniţiative şi când China a fost admisă în ONU. În 1971, prinţesa Ashraf a fost prima care a invitat o delegaţie chineză la un dineu la Ambasada Iranului la Naţiunile Unite.

Regele s-ar fi dus el însuşi la Beijing, dar exista un obstacol de ordin protocolar: preşedintele Mao Tzedun era bolnav şi nu putea să-l primească. În acest context, mi-a revenit misiunea de a conduce delegaţia noastră într-o călătorie oficială de zece zile.

Era foarte emoţionant. În secolele trecute, meandrele istoriei apropiaseră uneori popoarele noastre; astfel, prinţii sasanizi s-au refugiat în China fugind de invazia arabă; mai aproape de zilele noastre, China importa covoare persane, iar noi, la rândul nostru, am adus de acolo viermi de mătase, ceai şi porţelanuri. Într-un anume sens, eu urma să redeschid acele drumuri pe care timpul le ştersese încetul cu încetul de pe hărţile noastre. Şi niciodată nu am fost însoţită de atâţia oameni ca în acea călătorie: prim-ministrul, Amir Abbas Hoveyda, era cu mine, ca şi mulţi alţi miniştri, printre care Abdol Azim Valian, ministrul Cooperativelor şi al Afacerilor Rurale şi doamna Farrokhru Parsa, ministrul Educaţiei Naţionale, care fusese profesoara mea la Liceul Jeanne d'Arc şi al cărei sfârşit tragic de la începutul Revoluţiei Islamice a fost evocat mai devreme. Mai erau cu mine şi câteva persoane de la Curte şi din cabinetul meu, şeful de cabinet, Karim Pasha Bahdori, ca şi mama şi verişorul meu, Reza Ghotbi, care între timp devenise directorul Televiziunii Naţionale Iraniene.

Prim-ministrul, domnul Ciu En-Lai, mă aştepta la coborârea din avion. De jur împrejurul nostru, mii de tineri, cu haine colorate, cu feţe zâmbitoare, agitau steguleţe şi cântau. Mi-am închipuit că acolo avea loc recepţia oficială, dar eram departe de realitate. Ajunşi în Tien An Men, m-au rugat să urc într-o maşină decapotabilă şi atunci am văzut că mii de bărbaţi şi de femei, îmbrăcaţi cu toţii în uniforme gri, identice, se adunaseră de-a lungul drumului pe unde urma să trecem noi. Nu puteam să-mi cred ochilor. Am pornit pe strada aceea şi, dintr-o dată, a început muzica – orchestre, tobe enorme fuseseră aşezate la distanţe egale unele de altele. Imediat am înţeles că tot oraşul fusese mobilizat pentru noi, pentru că mulţimea era prezentă pe kilometri întregi, la fel de compactă peste tot şi la fel de zâmbitoare. Chinezii mi-au spus că doar Ho Şi Min ai fusese primit cu un asemenea fast.

Seara, primul dineu oficial a fost la înălţimea acelei primiri nemaipomenite: mai mult de o mie de persoane fuseseră invitate şi aranjate în jurul unor mese rotunde, încărcate cu feluri de mâncare viu colorate, care s-au dovedit a fi delicioase. Stăteam în dreapta domnului Ciu En-Lai. El a făcut referiri la prietenia veche dintre ţările noastre, trecând cu delicateţe peste divergenţele politice din prezent, iar eu m-am întrebat de când nu mai pronunţase cuvântul „împărăteasă”, cuvânt evident ruşinos pentru el, care participase la Lungul Marş al lui Mao? Îmi pregătisem şi eu discursul până la ultima virgulă, ferm convinsă că sinceritatea, cuvintele spuse din inimă sunt singurele capabile să şteargă clişeele dogmatice. În China, ca şi în Iran se muncea pentru ridicară acestor ţări din înapoiere, din starea de subdezvoltare. Pentru aceasta alesesem căi diferite, dar aveam aceeaşi ambiţie. Am avut senzaţia că, dincolo de zâmbetele protocolare şi de aplauzele de circumstanţă, între noi începea să se înfiripe o legătură sinceră. Eleganţa intelectuală a domnului Ciu En-Lai, ca şi marea lui curtoazie m-au impresionat mult pe toată durata acestei recepţii. Cu un zâmbet distrat a încercat chiar să mă înveţe să folosesc beţişoarele… Mai târziu mi-a spus că acela a fost unul dintre puţinele dineuri oficiale la care nici un invitat nu s-a ridicat să plece în mijlocul discursului, pentru a-şi manifesta nemulţumirea.

Cele ce au urmat mi-au confirmat această primă impresie. În ciuda orarului foarte încărcat, în care vizitele la uzine, la fermele model, la muzee alternau cu întâlniri politice şi recepţii, s-a instalat între noi o atmosferă plăcută, relaxată şi chiar punctată cu glume. În realitate, noi eram cu toţii bucuroşi că ne aflam în China, eram sincer curioşi în legătură cu metodele lor, cu invenţiile, eram încântaţi de ospitalitatea conducătorilor de la toate nivelurile. Locuiam într-o vilă plină de farmec, ascunsă în mijlocul unei grădini înflorite; şi de aici păstrez amintirea primirii emoţionante care ni s-a făcut în prima seară. O doamnă de vârstă medie, a cărei bunătate din priviri contrasta cu severitatea hainelor, mi-a arătat casa. Fiecare cameră fusese aranjată cu o grijă deosebită şi gazda mea fusese cu siguranţă atentă la fiecare detaliu. Eu mă minunam peste tot pe unde treceam, iar ea era vizibil încântată. De-abia la sfârşit am aflat că era doamna Ciu En-Lai în persoană.

Pretutindeni întâlneam acea dăruire mecanică pentru Mao, acest cult al personalităţii. Într-o şcoală, într-o uzină, felicitam o femeie tânără sau un muncitor, iar ei răspundeau cu aceeaşi frază, aproape identică: „O fac pentru ţara mea, pentru Mao, Soarele de la Beijing”. În şcolile din Beijing copiii ne aşteptau cântând cu pumnul ridicat, iar cântecele se referau tot la „Soarele din Beijing”. Bineînţeles că eram conştienţi de munca teribilă de care a fost nevoie pentru a ajunge aici, dar asta nu înseamnă că în spatele acestor sloganuri era mai puţină poftă de viaţă sau o încredere mai mică în viitor. Era, în acelaşi timp, înfricoşător şi tulburător.

Unul dintre cele mai impresionante lucruri la care am luat parte a fost o operaţie chirurgicală sub anestezie, făcută prin acupunctura. Eram la Shanghai. Medicii au deschis cutia craniană a unui pacient care, pe tot parcursul operaţiei, a rămas perfect conştient, cu ochii deschişi, capabil să vorbească. De mai multe ori l-au rugat să mănânce, dar numai banane. Cum era posibil aşa ceva? Eram fascinaţi. Odată operaţia terminată, chirurgii au încercat să răspundă la întrebările noastre. Ne-au mărturisit că nu deţineau deocamdată toate explicaţiile ştiinţifice pe care le ceream noi, pentru că acupunctura era de origine empirică. Atunci un bărbat din Comitetul Revoluţionar a dat acest răspuns incredibil: „Trebuie să întrebăm masele.” Ne-am uitat unii la alţii cu spaimă şi conversaţia s-a oprit aici.

Gazdele noastre erau de o delicateţe remarcabilă. Astfel, atunci când vizitam muzee şi vedeam obiecte care aparţinuseră foştilor împăraţi, aveau grijă şi, spre deosebire de sovietici, treceau repede prin faţa vitrinelor care ne-ar fi putut pune într-o situaţie delicată. Niciodată n-au făcut vreo aluzie dezagreabilă. Când mă întâlneam cu doamna Mao la o ceaşcă de ceai, între noi exista o anumită reţinere. Lucru care nu mă împiedica să-mi imaginez cât de tare mă putea detesta această femeie zâmbitoare.

Unul dintre momentele cele mai emoţionante ale acestei călătorii a fost acela în care l-am sunat pe soţul meu de la Sian, locul de unde plecau odinioară negustorii mătăsii. Astfel, simbolic, acest drum dintre China şi Iran fusese restabilit. Regele a simţit emoţia mea şi mi-a împărtăşit-o.

Apoi ne-am întors şi, în clipa în care pilotul ne-a anunţat că intraserăm în spaţiul nostru aerian, am început cu toţii să aplaudăm, fără să ne fi înţeles dinainte. Am văzut atunci cum fiecare dintre noi sfârşise prin a suferi din cauza restrângerilor regimului comunist – eu eram prima – şi cât de uşuraţi ne simţeam cu toţii că ne întorseserăm în patria noastră.

Preşedintele Partidului Comunist Chinez, Hua Kuo-Feng, a fost ultima personalitate care a venit în vizită oficială la Teheran în timpul monarhiei. Îmi aduc aminte că vizita lui a coincis cu apariţia portretului ayatollahului Khomeini pe prima pagină a cotidianului Keyan. Din greşeală sau din motive bine întemeiate, am trăit vizita domnului Hua Kuo-Feng din acele zile dramatice ca pe un gest de susţinere a regelui.

La începutul anilor '60, regele refuzase ideea pe care i-o sugerase unul dintre consilierii lui culturali, Shodia Eddin Shafa, de a sărbători întemeierea Imperiului Persan de către Cirus cel Mare, cu douăzeci şi cinci de secole în urmă (între 550 şi 350 î. Hr.). „E prea devreme, vom vorbi despre asta mai târziu”, a răspuns el tranşant. Dorea atunci să nu existe nici un lucru care să distragă ţara de la Revoluţia Albă pe care se pregătea să o înceapă. Douăzeci de ani mai târziu, ieşit binişor din starea de subdezvoltare, Iranul părea destul de copt pentru o asemenea sărbătoare.

Nu era singurul care gândea aşa. În toate capitalele lumii erau lăudate lucrurile care fuseseră făcute într-un singur deceniu la noi: „Astăzi, scria în octombrie 1971, în corespondenţa UNESCO, universitarul Peter Avery, profesor la Cambridge, Iranul modern are resurse, şi-a regăsit siguranţa de sine, pierdută în servitute în perioada de dominare şi de exploatare străină. Această perioadă a început în 1722, când dinastia Safarizilor a pierdut puterea şi a dominat tot secolul al XlX-lea şi primii ani din secolul al XX-lea, când expansionismul britanic şi rus a sufocat Iranul, care a riscat astfel să dispară. Acum, Iranul este din nou respectat pe scena internaţională. El poate juca şi chiar joacă un rol însemnat în afacerile mondiale. Ca membru al Naţiunilor Unite, Iranul arată şi altor ţări în curs de dezvoltare care este drumul de urmat. A devenit terenul ideal al întâlnirilor de pregătire a acordurilor internaţionale, de dezbatere a problemelor actuale, cum ar fi alimentaţia, dezvoltarea agricolă, analfabetismul, drepturile femeii, încă o dată, el este centrul spre care converg ideile şi tehnica.”

Ziaristul francez Edouard Sablier, întors dintr-o călătorie de-a lungul întregii ţări, a publicat în aceeaşi perioadă, în Atlas, acest portret al Iranului ale cărui rânduri capătă, o dată cu trecerea timpului, un caracter premonitor: „Iată o ţară în plină dezvoltare. Oraşele au apărut precum ciupercile după ploaie. Pretutindeni sunt şantiere, sunt drumuri în curs de construcţie. Clădiri de cincisprezece etaje înconjoară centrul capitalei; de mai multă vreme, vilele şi pavilioanele au acoperit colinele destinate altădată aristocraţiei Shemiranului.

În douăzeci de ani, Teheranul a crescut de la opt sute de mii la trei milioane de locuitori. Automobilele lor, din ce în ce mai numeroase, provoacă cele mai frumoase ambuteiaje pe care mi-a fost dat să le văd vreodată şi puţine vehicule au mai mult de zece ani.

Fără să egaleze Teheranul, celelalte oraşe se dezvoltă într-un ritm rapid. Tabriz, Shiraz, Ahvaz, Esfahan au devenit centre industriale. Peste tot, magazinele sunt bine aprovizionate, trecătorii sunt bine îmbrăcaţi. Nivelul de viaţă devine din ce în ce mai ridicat. Dezvoltarea industrială a atins un prag care este depăşit numai de Japonia.

În politica externă, regula de aur este independenţa naţională. Desigur, Iranul se află în orbita americanilor, în aceeaşi proporţie ca şi Europa Occidentală. Dar în diplomaţia actuală, guvernul său îşi păstrează iniţiativa. În acest moment relaţiile lui cu URSS-ul sunt excelente, cele cu China sunt în curs de redresare.

Naţionalismul persan are cu ce să se mândrească. Golful Persic devine încetul cu încetul o sferă de influenţă pentru Teheran. La Kuwait, la Bahrein, în toate emiratele şi chiar în Arabia Saudită se constată acum existenţa unui «partid iranian», aşa cum, pe vremea Marilor Regi, lumea elenă cunoştea «partidul persan».

Toate se mişcă. Iranienii, aparţinând tuturor claselor sociale, sunt de acord cu acest lucru, deşi cu mai multă sau mai puţină reticenţă. Nu i-am mai văzut pe aceia care înainte acuzau regimul cu orice ocazie. Am întâlnit chiar şi iranieni fericiţi.

Dar impresia generală e una sumară. Bineînţeles, nu există nici o naţiune care să se dezvolte fără să întâlnească tot felul de inconveniente pe parcurs, greutăţi, frustrări care sunt caracteristice vremurilor moderne. De aceea această ţară, ca toate celelalte, de altfel, se loveşte în drumul ei de neînţelegerea unora, de rezistenţa castelor şi a clanurilor care nu vor să moară şi de nerăbdarea tinerilor care estimează că procesul în curs durează prea mult.” „Rezistenţa” unora – preoţi şi proprietari de terenuri, nerăbdarea altora – studenţi şi intelectuali – deşi contradictorii, vor alimenta împreună, începând cu 1976-l977, nemulţumirea crescândă care va sfârşi cu plecarea noastră şi cu declanşarea Revoluţiei Islamice. Dar în 1971 aceste reacţii nu l-au neliniştit pe rege. El le-a considerat normale într-o ţară în plină schimbare şi se baza pe faptul că rezultatele progresului vor debloca societatea, îi vor satisface aşteptările şi vor împăca extremele.

Pentru el, sărbătorirea întemeierii Imperiului Persan avea ca scop principal gruparea naţiunii în jurul identităţii sale recâştigate, a mândriei ei regăsite după două secole de umilinţă şi de mare sărăcie. El aştepta de la acea sărbătoare, de un înalt simbolism, să permită fiecăruia să treacă peste frustrările cotidiene pentru a-şi da seama „de unde venim şi unde ne ducem”.

În ceea ce mă priveşte, am prins trenul din mers. Când regele şi-a dat acordul pentru organizarea diferitelor manifestări, eu tocmai o adusesem pe lume pe Leila, cel de-al patrulea copil al nostru şi acest lucru m-a determinat să încetinesc pentru o perioadă ritmul activităţilor mele.

A fost desemnat imediat un comitet de organizare. Locul rezervat sărbătorii era în afara oricărei discuţii: trebuia să fie, evident, PersePolis, primul oraş regal al Imperiului Persan, Ahemenid, unde se află vestigiile palatului lui Darius I, urmaşul lui Cirus cel Mare.

Lucrurile au căpătat repede o amploare internaţională, atunci când s-a pus problema să primim la Persepolis suverani şi conducători de stat din lumea întreagă. Or, Persepolis se află în deşert, fără nici o construcţie utilitară în jur, la şaizeci de kilometri de primul oraş, Shiraz…

Mai era chiar mai puţin de un an până la festivitatea planificată pe la jumătatea lui octombrie 1971, când comitetul de organizare mi-a cerut să preiau preşedinţia. Daca am acceptat acest lucru, am făcut-o pentru că aderam din tot sufletul la proiectul soţului meu şi am vrut să exprim public acest lucru: „Trebuie, am spus eu atunci, să ne dăm mâna, să ne unim, pentru a demonstra că epoca actuală reprezintă o perioadă de renaştere a civilizaţiei iraniene”. Dar ceea ce am descoperit a rănit puternic sensibilitatea mea de iraniană: fuseseră deja solicitaţi numeroşi furnizori străini dintre cei mai luxoşi, în condiţiile în care, în anumite domenii, ne-am fi putut adresa iranienilor…

Până la urmă, toate acestea m-au rănit. Cum s-a ajuns aici? Mai era posibil să dăm înapoi? Mi s-a răspuns că timpul scurt în care trebuie să organizăm totul ne obligă să recurgem la experienţa Europei, că întreprinderile iraniene sunt încă prea la început pentru a ne putea asigura din punct de vedere calitativ şi la timp definitivarea lucrărilor.

— Ei bine, atunci să aşteptăm să nu mai ezite, să le acordăm timp suficient să facă lucrurile corect. Am aşteptat 2500 de ani, mai putem avea răbdare câţiva ani!

Dar în realitate era prea târziu, am înţeles-o repede şi, cunoscând felul de a fi al ziariştilor, nu m-am îndoit că vor folosi acest pretext atunci când ne vor critica. Iar acest arbore va ascunde tot restul pădurii, adică tot ceea ce sărbătorile de la Persepolis vor aduce Iranului, atât în ceea ce priveşte infrastructura interioară cât şi ramificaţiile exterioare. Aşa că n-am avut ce face decât să confirm alegerea pe care o făcuseră.

Dintre toate sarcinile pe care le-am avut în pregătirea festivităţii-aceasta a fost cea mai dificilă şi în acelaşi timp cea mai descurajantă pentru că, pe măsură ce trecea timpul, începeau să vină dio Occident un val de critici acerbe împotriva cheltuielilor enorme făcute. Ziariştii aveau să încalece şi să descalece continuu acest cal de bătaie. Ce fel de monarhi se îmbracă la Lanvin şi mănâncă la '8 când poporul nu are încă pâine şi şcoli? Demagogică şi caricaturală, dar îndelung exploatată şi reluată ca un ecou de opoziţia iraniană, această imagine avea să distorsioneze sensul sărbătorii de la Persepolis. Eu am încercat sistematic să le explic corespondenţilor străini că era nedrept să ne facă aşa ceva, după atâţia ani de eforturi pe care le făcuserăm pentru popor, eforturi unanim salutate în cancelariile lumii întregi. Cât de nedrept mi se părea să reţină atât de puţin din acea sărbătoare care marca deşteptarea Iranului!

Procesul era cu atât mai nedrept, cu cât cea mai mare parte din banii cheltuiţi pentru festivitate aveau să îmbogăţească în mod considerabil patrimoniul iranian: cele 2500 de şcoli inaugurate cu această ocazie, satele electrificate, hotelurile construite, drumurile asfaltate nu aveau să părăsească ţara a doua zi după ceremonie. În fine, în materie de relaţii publice am obţinut o campanie de presă absolut gratuită. Au fost create comitete pentru ceremonie în toate marile capitalele ale lumii; în toate acele oraşe au fost deschise expoziţii având ca temă cultura şi arta iraniană, au avut loc concerte, conferinţe. Dacă ar fi trebuit să plătim pentru toate filmele, cărţile şi articolele despre Iran difuzate în perioada aceea, pentru toate reportajele transmise la televiziunile şi la posturile de radio din lume, ne-ar fi costat miliarde de dolari. Probabil că sunt mulţi oameni care, în 1970, nici măcar nu ştiau că Iranul se află pe vreo hartă şi care au aflat astfel câte ceva despre istoria şi geografia lui. Cine ar putea să stabilească cifra profitului pe care l-am obţinut în continuare, în special prin dezvoltarea turismului?

Dar toate trec şi până la urmă, dincolo de latura ei negativă, această campanie de presă a vorbit şi despre alte lucruri pe care ceremonia de la Persepolis le-a adus în inimile iranienilor, iar aici mă refer la sentimentul de mândrie, de recunoştinţă, care nu se pot converti în cifre.

Fără îndoială că era pentru prima dată în lunga istorie a Iranului, când monarhi şi conducători de stat onorau în acelaşi timp capitala istorică a Persiei cu prezenţa lor. Invitaţiile lansate şi răspunsurile pozitive s-au strâns repede pe biroul ministrului Curţii, Assadollah Alam. Aşteptam suverani din Danemarca, din Iordania, din Norvegia, din Nepal, din Belgia. Regina Elisabeta a Angliei avea să fie reprezentată de soţul ei, prinţul Philip şi de fiica ei, prinţesa Anne; la fel avea să se întâmple şi în cazul reginei Juliana din Olanda, al cărei soţ, Bernard, avea să fie prezent, împăratul Ethiopiei, Haile Selassie se va deplasa personal ca şi emirii Qatarului, Kuwaitului, Bahreinului, sultanul Qabus al Omanului, preşedintele Emiratelor Arabe, Sheikh Zayed, prinţii de Monaco şi de Lichtenstein, marii duci ai Luxemburgului, prinţul Juan Carlos şi prinţesa Sophie din Spania, prinţul moştenitor Carl Gustav, reprezentându-l pe regele Suediei, regele Constantin al Greciei şi soţia lui, Anne-Marie, ca şi Victor Emmanuel de Savoia, prinţesa Belquis a Afghanistanului şi soţul ei, Sârdar Abdol Wali… Conducătorii de stat şi de guvern aveau să fie şi mai numeroşi încă, pentru că au trimis reprezentanţi Finlanda, India, Turcia, Pakistan, Iugoslavia, Austria, Bulgaria, Polonia, România, Senegal. Statele Unite au fost reprezentate de către vicepreşedintele Spiro Agnew, URSS-ul de către Podgorni şi Franţa de prim-ministrul Jacques Chaban-Delmas, însoţit de soţia lui.

În timp ce muncitorii şi inginerii munceau pentru edificarea taberei care va adăposti timp de trei zile aceste personaje ilustre, fiecare secţie a Comitetului de Organizare se ocupa de sarcina sa: unii se ocupau de punerea în funcţiune a reţelei sistemului de securitate, alţii de organizarea transportului între Teheran şi Persepolis. Fiecare soţie de conducător de stat urma să fie ajutată şi însoţită pe tot timpul sejurului ei în Iran de către o doamnă care vorbea limba acesteia şi care ştia perfect regulile protocolului. Trebuia să găsim şi să formăm aceste femei. Era una dintre miile de probleme de care trebuia să ne ocupăm. În ceea ce priveşte cadourile pe care urma să le oferim invitaţilor noştri, comitetul a avut ideea să comandam meşterilor din Azerbaidjan nişte covoare care să aibă ca simbol central portretul conducătorului statului. La acestea, aveam să adăugăm o copie după Edictul lui Cirus cel Mare, descoperit la Babilon într-un cilindru de pământ ars şi păstrat la British Museum. Această iniţiativă m-a umplut de mândrie pentru că în acel text adresat celor care fuseseră învinşi la Babilon, Cirus schiţase fundamentul la ceea ce, douăzeci şi cinci de secole mai târziu, avea să devină Declaraţia Drepturilor Omului. Interzice jafurile, porunceşte eliberarea prizonierilor, reconstruirea caselor şi, făcând dovada unei uimitoare toleranţe religioase pentru epoca lui, cere să fie respectaţi toţi zeii şi instituie egalitatea între oameni prin desfiinţarea sclaviei. Făcând referire la preceptele sale, urmaşii lui îi vor trimite pe evrei la Ierusalim să-şi reconstruiască templul [8].

Da, sunt mândră că acest „cilindru de pământ”, bază a principiilor umaniste ale Marii Perşii, a fost astfel „reactualizat” în ochii lumii. Preoţii noştri vor vedea în acest gest o ofensă în plus, bănuind că regele intenţionează să minimalizeze Islamul, adoptat de către iranieni, după invazia arabă (în 637 d. Hr). Asta înseamnă că ei au uitat că Persia existase cu mult timp înainte de venirea arabilor şi că, învinsă, a ştiut să-şi transforme înfrângerea în victorie. Acoperind vidul cultural al pioasei, dar frustei societăţi arabe, literatura, filosofia, medicina şi arta persane aveau să formeze într-adevăr elementele esenţiale ale civilizaţiei islamice, iar acest lucru încă din primele clipe ale cuceririi.

Pentru preoţii cei mai tradiţionalişti, ceremonia în sine a amplificat această latură marginalizantă – fără ca noi să fim de această părere – pentru că a început pe 12 octombrie 1971, în faţa mormântului lui Cirus cel Mare, cu acest omagiu al soţului meu pronunţat cu voce profund emoţionată: „O, Cirus, mare rege, rege al regilor, rege ahemenid, rege al Tării Iranului! Eu, şahinşahul Iranului, te salut din partea mea şi a naţiunii mele.”

În semn de toleranţă şi de deschidere, fuseseră invitaţi la acest omagiu reprezentanţi ai tuturor religiilor lumii: catolici, metodişti, zoroastrieni, ortodocşi, mormoni, şintoişti, budişti, sikhi, evrei, reprezentanţi ai amerindienilor şi, bineînţeles, musulmani. Printre aceştia din urmă, niciunul nu a avut în acele zile nici cea mai mică rezervă faţă de cele petrecute la festivitate. Numai adepţii religiej Bahati nu fuseseră invitaţi pentru a nu-i leza pe musulmanii care nu recunoşteau această religie. [9]

Astăzi, la peste douăzeci de ani de la Revoluţia Islamică, suveranul nu mai este acolo pentru a veghea asupra perenităţii acestei moşteniri, dar identitatea iraniană, încarnată în poporul nostru, va fi întotdeauna prezentă şi ştiu că va reuşi să supravieţuiască obscurantismului.

Ziua de 13 octombrie a fost destinată primirii invitaţilor. Sosirea avioanelor la Shiraz a fost planificată aproape din sfert în sfert de oră. Fraţii regelui şi membrii guvernului au avut sarcina de a-i întâmpina pe invitaţi la coborârea din avion. Apoi personalităţile au fost conduse cu maşina până la Persepolis, unde a avut loc primirea oficială, „în numele împărătesei şi în numele meu, le spunea regele, vă urez bun venit în Iran cu ocazia sărbătoririi a 2500 de ani de existenţă a monarhiei noastre.” Oaspetele nostru era apoi invitat să urce împreună cu regele pe un podium pentru a asculta imnul naţional al ţării lui, interpretat de Garda Imperială. După aceea ofiţerul responsabil spunea numele şi titlurile personalităţii onorate şi o invita să treacă în revistă Garda.

Şi acum îl admir pe acel ofiţer însărcinat cu prezentările, maiorul Karim Shams, care nu a greşit nici măcar o singură dată de-a lungul acelor ore epuizante, nici la pronunţarea numelor, nici la enumerarea titlurilor care erau extrem de complexe. Seara, l-am luat deoparte şi l-am felicitat.

Înainte de acele zile şi pentru prima oară în viaţa mea, mi-am rugat medicul să-mi recomande nişte sedative. Epuizată de munca, stresată, slăbisem enorm în ultimele luni şi-mi era teamă ca nu cumva vreun incident legat de sănătatea mea să strice sărbătoarea. De fapt, ne era tuturor frică să nu se întâmple ceva neplăcut şi acest lucru a creat între noi un spirit de solidaritate, pe care nu-l mai remarcasem niciodată până atunci. I-am văzut pe câţiva dintre miniştrii noştri, pe câteva dintre personalităţile de la Curte, care de obicei ţineau foarte mult la poziţia lor înaltă, cărând valizele vreunui invitat sau dormind pe pământ, pentru a oferi camera lor unui musafir sosit pe neaşteptate. Am văzut doamne aparţinând familiilor ilustre, ajutându-le pe servitoarele copleşite de atâta treabă. Toată lumea s-a implicat, a pus suflet cu spontaneitate; într-o dimineaţă, l-am văzut chiar şi pe Reza ducând micul dejun în spatele corturilor.

Ziua de 14 octombrie a început cu o defilare evocând războinici iranieni din toate epocile. O mie cinci sute douăzeci şi patru de soldaţi au fost mobilizaţi pentru această paradă, condusă de către generalul Fathollah Minbashian. Iată cum va descrie Lesley Blanch această manifestare în cartea pe care mi-o va dedica: „Bărbile scurte şi frezate ale mezilor şi perşilor; bărbuţele ascuţite ale safavizilor sau mustăţile mândre ale trupelor qajare; berbeci, suliţe, steaguri, săbii, pumnale, toate erau acolo. Sub un soare arzător, dar adăpostiţi sub umbrele, la poalele coloanelor în ruină – mărturie a puterii lui Cirus – invitaţii au asistat la această impresionanta defilare. Infanteriştii ahemenizi, războinici părţi, cavaleria lui Xerxes, litiere, care de luptă oţelite, cămile… Aviaţia, noile contingente feminine ale forţelor armate… Erau cu toţii la Persepolis; cu toţii stăteau mărturie pentru gloria Iranului, trecută şi prezentă”.

După-amiaza a fost rezervată vizitării împrejurimilor pentru cei care nu se temeau de soare, iar seara a avut loc dineul de gală.

Dineul a fost servit într-un cort lung de şaizeci şi opt de metri şi lat de douăzeci şi patru, aşezat în mijlocul câmpului. Noi îi cunoşteam pe toţi suveranii şi conducătorii de stat prezenţi, dar bineînţeles că pe unii dintre ei mai bine decât pe ceilalţi, asta în cazul în care nu ne deveniseră deja prieteni, cum ar fi regele Iordaniei, la care mergeam adesea în vizită particulară, sau suveranii Greciei Belgiei, Afghanistanului şi, normal, Hassan al II-lea al Marocului de care soţul meu era foarte ataşat şi care, foarte reţinut, îl trimisese la noi pe fratele lui, prinţul Mulay Abdallah, împreună cu soţia lui prinţesa Lămia. În ciuda protocolului, plăcerea de a ne revedea a fost reală şi această bucurie a mers şi dincolo de cercul de prieteni. Astfel, l-am întâlnit pe Nikolai Podgornâi cu care am şi găsit ocazia de a schimba câteva cuvinte în rusă în cursul cinei şi chiar de a glumi. De altfel mulţi dintre invitaţi glumeau. Mi s-a povestit mai târziu această anecdotă: când prinţul Rainier de Monaco s-a mirat că locul lui era între prinţul Philip al Angliei şi prinţul Bernard al Olandei – nu aveam destule femei pentru a respecta alternanţa – prinţul Philip i-a răspuns: „Dar n-ai observat, dragă prietene, că noi suntem singurii «regine» de pe aici?”

Alţii profitau de această ocazie pentru a se angaja în discuţii mai puţin lejere, care aveau să se prelungească a doua zi după-amiază la cafenea, într-o atmosferă de club destinsă, călduroasă, dar în mod evident de afaceri. Bărbaţi şi femei care nu au putut niciodată să-şi vorbească oficial din cauza divergenţelor politice găsiseră ocazia să schimbe păreri, departe de ziarişti.

Pentru noi, acel du-te-vino de pe scenă în culise a durat tot timpul. Trebuia să ne asigurăm permanent că în bucătărie totul era în ordine, trebuia să mai dăm o mână de ajutor la câte ceva, să-i îmbărbătăm pe unii, să prevenim catastrofele. Înainte de masă, am fost chemată discret. M-am dus şi l-am găsit pe cofetarul-şef cu ochii în lacrimi: prăjitura se rupsese pe drum! A trebuit să-l consolez repede, să găsesc un mod de a o lipi pe unde se putea şi, în fine, să găsesc putere să râd. Nu-i nimic, o vom tăia în diagonală, nimeni nu va observa nimic şi, oricum, totul constă în gustul ei bun, iar pe acesta, cu siguranţă, nimeni nu-l va rata.

Seara s-a încheiat cu un spectacol de muzică şi lumini, urmat de un foc de artificii; şi unul şi celalalt erau opera unor specialişti francezi. A fost foarte reuşit, grandios, dar, încă o dată, eram neliniştiţi: dacă zgomotul va agita zecile de cai şi de tauri care defilaseră de dimineaţă? Dacă unul singur începe să ragă, să se zbată, întreaga turmă se ia după el şi acele animale înnebunite pot să-i calce în picioare pe iluştrii noştri invitaţi.

Cea de-a treia şi ultima zi a fost mai puţin protocolară, programul fiind lăsat la alegere. Unii au plecat într-o excursie în deşert, iar cei mai mulţi au profitat de timpul acesta pentru a sta de vorbă. Vicepreşedintele american Spiro Agnew l-a primit pe Constantin al Greciei, exilat în urmna loviturii de stat din aprilie 1967. Soţul meu a discutat îndelung cu preşedintele sovietic, Podgornâi şi preşedintele Turciei, Sunay. Împăratul Haile Selassie l-a primit pe preşedintele Tito al Iugoslaviei. Regele Hussein a reunit câţiva suverani arabi pentru o conferinţă între prieteni…

Seara a fost iraniană, în sfârşit! Chemasem pentru acest eveniment artişti şi artizani din toate zonele ţării. Muzicanţi, pictori, ţesători, bucătari, cu toţii au răspuns invitaţiei noastre: această cină avea să fie pentru toată lumea ocazia de a descoperi bogăţia culturii iraniene, începând cu bucătăria şi cu artizanatul. Relansarea acestui sector, în special exportul covoarelor ţesute de mână de către ţărani, era una dintre ambiţiile noastre. Eu încercam mereu să-i conving pe hotelieri să-şi mobileze camerele cu obiecte iraniene de artizanat. De data aceasta aveam să recurgem la suverani şi la conducători de stat pentru a ne face artizanii cunoscuţi în întreaga lume!

Unii dintre oaspeţii noştri au plecat a doua zi de dimineaţă, alţii au mai dorit să viziteze unul sau altul dintre oraşe sau să vadă Marea Caspică, prelungindu-şi astfel sejurul. Ceremonia s-a închis oficial în prezenţa celor rămaşi, prin inaugurarea stadionului cu o mie de locuri, Arya Mehr, de la Teheran şi a Memorialului Istoriei Iranului, Shahyad, arcul de triumf modern construit la est de capitala iraniană.

Una dintre preocupările mele crescânde din a doua jumătate a anilor '60 a fost să nu cumva să uităm, în drumul nostru spre progres, de cultură. Regele dorea ca ţara să se îndrepte spre democraţie după ce şi-ar fi recuperat întârzierea economică, iar mie mi se pare că nu există nimic mai stimulant pentru o democraţie, decât cultura. Trebuia, pe de o parte, să ne ajutăm artiştii, să le evidenţiem valoarea, să-i facem mai cunoscuţi atât în Iran, cât şi în străinătate şi, pe de altă parte, să ne deschidem frontierele către creatorii din celelalte ţări.

I-am cerut vărului meu Reza Ghotbi, director al Televiziunii Naţionale să se gândească împreună cu mine la acest subiect şi astfel am ajuns la concluzia că trebuie să creăm un festival internaţional al artelor. În mare, ambiţia noastră era ca acest festival să se axeze pe creaţia contemporană în domeniul teatrului şi al muzicii, dar să ne reprezinte şi tradiţia ancestrală în întrega lume, evitând latura folclorico-turistică a acestui gen.

Ministerul Culturii a fost de acord cu ideea noastră, aşa că am reunit în mare grabă un comitet fondator, constituit din scriitori, artişti, ziarişti şi responsabili ai guvernului. Prima decizie era de ordin geografic: unde să se desfăşoare acest festival? Unanimitatea a ales Shirazul. Vecinătatea lui cu Persepolis (ne şi imaginam deja cum aveau să folosească oamenii de teatru acest filon), cu deşertul ni s-au părut de bun augur. În afară de toate acestea, Shirazul avea nobleţea lui: cântat de doi dintre poeţii preferaţi ai iranienilor, ale căror mausolee se află acolo, a fost multă vreme considerat capitala literară a Persiei. Oază de verdeaţă şi de cultură, sipet de trandafiri, de privighetori şi de dragoste, în mod sigur Shirazul va putea inspira creaţia mai bine decât ar face-o alte oraşe. Mai prozaic vorbind, Shirazul avea deja mai multe hoteluri, al căror număr putea creşte datorită ceremoniilor de la Persepolis şi mai ales un campus universitar, ale cărui camere puteau fi şi ele folosite.

Festivalul de la Shiraz era proiectat, mai rămânea să facem esenţialul: să adunăm artiştii, nu numai pe cei din lumea întreagă, ci şi pe cei din Iran. Noi ştiam o mare parte din ceea ce însemna producţia artistică a Iranului în anii '60, dar voiam să plecăm în căutarea artiştilor necunoscuţi. Echipa condusă de Farrokh Ghaffari, viitorul director al festivalului, a trimis emisari pe drumurile cele mai depărtate ale Teheranului, iar ceea ce au adus aceştia a reprezentat încă un motiv de bucurie şi de încredere în viitorul ţării. În oraşele cele mai depărtate, cele mai sărace, supravieţuiseră povestitori, cântăreţi, mici trupe de teatru sau de marionete şi, bineînţeles, poeţi… Ne descopeream deţinători ai acestor comori cu stiluri diferite, în funcţie de regiune. Ţinea numai de noi de acum să stabilim programul şi să ne hotărâm pe cine să invităm, pe ce criterii. Era o alegere dificilă.

Am întreprins acelaşi demers pentru întreaga lume. Membri ai comitetului, printre care Farrokh Ghaffari şi Bijan Saffari, au plecat în Asia şi în Europa să vadă cum se desfăşurau festivalurile de acolo. În ceea ce priveşte muzica actuală, Festivalul Royan din Franţa ne-a fost de mare ajutor, iar pentru teatru, Festivalul Internaţional din Nancy s-a dovedit a fi o adevărată mina de aur. Acolo l-am descoperit pe Bob Wilson, în special, care, alături de mulţi alţii, avea să vină la Shiraz.

În cele din urmă, în septembrie 1967, am inaugurat cu timidiate prima noastră mare manifestaţie culturală. Am ales luna septembrie, pentru a le putea permite să participe şi studenţilor care erau încă în vacanţă. În afară de aceasta, septembrie este luna cea mai blândă în Iran, când nu este nici prea frig, nici prea cald. Participarea lui Yehudi Menuhin a fost foarte importantă pentru noi.

În anul următor, au venit pentru a cânta la Shiraz şi Iannis Xenakis şi Arthur Rubinstein. În 1969 am cunoscut pentru prima oara un răsunet internaţional, datorită temei alese pentru acel an: „Instrumente de percuţie în lume”. Am avut şi tombak-ul persan şi niridangan-ul hindus şi gamelan-ul din Bali şi toba din Rwanda şj multe altele. Iannis Xenakis a mai revenit şi în alţi ani, ca şi compozitorul italian Bruno Maderna. De atunci înainte, festivalul a cunoscut un succes din ce în ce mai mare, până la ultima lui ediţie, în 1977. [10]

Dacă eu am fost la originea creării acestui festival, am ţinut să particip la inaugurarea lui şi să profit de alte câteva reprezentaţii în primele zile, iar apoi la sfârşit. Aş fi vrut să văd totul, dar orarul meu foarte încărcat nu-mi permitea. Din fericire, festivalul a scăpat de sub orice tutelă guvernamentală, fiind constituit doar din artişti cu spiritul liber şi deschis, îmi plăcea atmosfera de acolo, oamenii erau în mod vădit bucuroşi că veniseră, se simţea setea iranienilor de a descoperi muzica şi teatrul altor continente, dar şi curiozitatea de a vedea operele creatorilor autohtoni, se simţea fericirea artiştilor pentru ca erau atât de bine primiţi. Întregul Shiraz se mobiliza astfel încât fiecare artist să se simtă ca acasă. Toţi oamenii contribuiau cu câte ceva, guvernatorul, primarul, conducătorul armatei… Eu însămi nu ezitam să mut scaune dintr-un loc în altul, să car bănci, să dau cum puteam o mână de ajutor.

Artiştii aveau libertatea de a-şi ţine spectacolele unde voiau, nu aveau decât să ceară comitetului un spaţiu şi o mână de ajutor, că acesta făcea tot posibilul şi le deschidea porţile, le aducea maşinii camioane, materiale… În 1972, eveniment, cred, major în istoria teatrului, a venit Robert Wilson şi a pus în scenă un spectacol de o sută şaizeci şi opt de ore, şapte zile şi şapte nopţi fără întrerupere, pe colinele care mărgineau Shirazul, Ka Mountain. Alţi artişti au ales mormântul lui Cirus din deşert sau caravanseraiul din bazar, sau o casă veche pe care o remarcaseră în oraş, sau numeroasele parcuri. Spectacol lui Alice în Ţara Minunilor s-a ţinut într-o pivniţă cu pepeni, iar eu l-am văzut aşezată pe jos, pe un covor. În 1971 a venit Peter Brook care a montat Orghast la Persepolis. Lucrurile au luat o întorsătură dramatica şi prezenţa mea a fost necesară pentru a stabiliza situaţia. Trebuia să asist la spectacol şi am pornit la drum cu câteva ore după domnul Brook. Dintr-o dată, un grup de oameni ne-a atras atenţia. Şoferul autobuzului a încetinit şi a oprit. Din mulţime a ieşit livid ministrul Educaţiei, Manucez Gandji:

— Maiestate, aţi venit la ţanc. Domnul Brook e foarte nervos, vrea să anuleze reprezentaţia şi să se întoarcă imediat în Europa.

Soldatul din postul de gardă a refuzat să-l lase să treacă.

— Unde e domnul Brook?

— Într-o cafenea, acolo. Nici nu vrea să mai audă de noi…

— Aş vrea să-i vorbesc.

O clipă mai târziu a apărut foarte nervos.

— Domnule Brook, e un simplu soldat care credea că face bine ceea ce face. Nu v-a recunoscut şi nu e vina lui, ci a noastră. Nu trebuie să vă supăraţi pe noi.

Era învăluit într-o tăcere de nepătruns. Atunci am început din nou să vorbesc, abordând un ton mai vesel:

— Domnule Brook, eu sunt cea care mă comport ca un artist şi dumneavoastră ca o regină?

M-a privit şi faţa i s-a luminat dintr-o dată:

— Iată o imagine nostimă! Ei bine, haideţi să ne reluăm fiecare rolul lui, dacă asta doriţi…

În 1974, Maurice Béjart, care se îndrăgostise de-a binelea de Iran, a venit cu o piesă creată special pentru festival, Golestan, după numele capodoperei din Saadi; ştiind acest lucru, l-am rugat pe soţul meu să meargă el însuşi până la Shiraz. Încă de la primele note am fost uimiţi: Béjart se inspirase pentru început din muzica tradiţională din Balucistan, provincie din sud-estul extrem a ţării. Dansatorii lui au apărut în acel spectacol chiar sub bolta înstelată a Persepolisului, iar acela a fost unul dintre cele mai profunde momente ale festivalului. Se desfăşura pe muzica tradiţională a Iranului, completată de vocea minunată a lui Razavi recitind poemele lui Rumi. Béjart s-a întors în Iran în 1977, la ultima ediţie a festivalului. Apoi, Revoluţia Islamică ne-a stricat colaborarea, dar când ne-am reîntâlnit la New York, la mijlocul anilor '80, am fost aşa de emoţionaţi, încât nici eu, nici el nu ne-am putut opri lacrimile.

În 1975 ne-a onorat cu prezenţa teatrul No din Japonia. Era un eveniment cultural fără precedent – acest teatru nu mai părăsise Japonia niciodată până atunci. Ei acceptaseră să vină pentru că îi asigurasem că voi fi prezentă la reprezentaţii. Mergeam la spectacole foarte des cu copiii mei, mai ales cu cei doi mai mari, Reza şi Farahnaz, pe care îi interesau mult anumite piese. Dar în seara reprezentaţiei, am mers numai cu micuţa Leila. Nu avea decât 5 ani, dar a fost atentă şi adorabil de concentrată tot timpul spectacolului. Frumuseţea stranie a teatrului No ne captivase şi pe mine şi pe ea.

Alături de aceste evenimente internaţionale renăştea teatrul iranian [11] şi aici mă gândesc în special la regizori ca: Arbi Ovanessian, Bijan Mofid, Abbas Naalbandian sau Parviz Seyyed. Mai multe trupe de actori tineri, stimulate de festival, munceau tot anul la spectacolele pe care veneau să le prezinte la Shiraz. Muzicieni, ca Ali Asghar Bahari sau Hassan Kassai şi cântăreţi asemenea lui Taj Esfahani şi Siavush Shajarian, la rândul lor, reînviau melodii tradiţionale şi ne reuneam adesea lângă mausoleul Hafez, în acea grădină minunată, pentru a-i asculta. Erau acolo bănci, covoare, perne şi, pentru că între timp se lăsa înserarea, aşezaserăm lumânărele micuţe de o parte şi de alta a drumului. Oamenii se aşezau pe unde puteau, dar veneau atât de mulţi, încât stăteau şi pe stradă. Acestea erau serile mele preferate, străini şi iranieni stăteau unii lângă alţii, într-o comuniune profundă şi aveam cu toţii sentimentul că suntem martorii renaşterii unui secret al sufletului nostru. Mult mai târziu, un pilot de vânătoare, care avea să participe la războiul împotriva Irakului, apoi să se exileze în Statele Unite, mi-a mărturisit:

— Maiestate, afecţiunea mea pentru dumneavoastră datează de vremea Festivalului de la Shiraz, dintr-o seară petrecută lângă mormântul lui Hafez. Eu eram pe stradă, stăteam pe trotuar şi ascultam muzica noastră tradiţională. La un moment dat m-am ridicat şi v-am văzut. Eraţi aşezată în mijlocul mulţimii şi păreaţi foarte fericită că sunteţi acolo cu noi; ştiind poziţia dumneavoastră oficială, am simţit în momentul acela cât de aproape eram unii de alţii, cât de tare ne legau rădăcinile noastre culturale.

Mulţi ţineri mi-au mărturisit că, dacă n-ar fi fost Festivalul de la Shiraz, nici nu s-ar fi gândit să studieze cinematograful, teatrul sau muzica. Îşi descoperiseră vocaţia la Shiraz, văzând creaţiile iranienilor şi ale străinilor.

Shiraz a fost în acelaşi timp un izvor de idei noi, susceptibil chiar de a fi răscolit puţin spiritele până acolo, încât unii au ajuns să pretindă că festivalul a fost punctul de pornire al Revoluţiei Islamice şi una dintre cauzele răsturnării monarhiei.

O singură piesă, se pare, jucată de o trupă maghiară, a şocat mai multe persoane. Eu n-am văzut spectacolul incriminat, dar membrii opoziţiei, care căutau pretexte pentru a critica, membrii Securităţii, care nu apreciau întotdeauna libertatea de acţiune a directorilor festivalului, ca şi persoane rău intenţionate în ceea ce mă priveşte, au exagerat impactul acestui incident, mai ales după Revoluţia Islamică.

E adevărat că Festivalul a fost şi un loc de exprimare a atitudinilor politice. Anumite trupe străine nu şi-au ascuns opoziţia faţă de rege, în timp ce, într-un mod provocator, pledau pentru liberalizarea regimului. O trupă americană, de exemplu, Bread and Butter, şi-a montat spectacolul sub zidurile unei fortăreţe din Shiraz, care simboliza universul concentraţionar. Noi le-am lăsat libertatea de a juca ceea ce voiau să joace şi să denunţe ceea ce considerau că trebuie denunţat, chiar dacă acest lucru le displăcea celor de la Securitate. Artişti iranieni profitau de această oportunitate pentru a exprima critici la adresa monarhiei. Şi pe ei i-am lăsat să facă ce voiau. A doua zi s-au organizat mese rotunde la universitate, în prezenţa autorului pieselor. Mi s-a povestit că într-o zi, Grotowski, egizor polonez, invitat la una dintre acele mese rotunde, a fost luat la rost de un student iranian care l-a întrebat daca era conştient că prin piesele lui dorea să instaureze ideea de dictatură. „Dacă aţi crede într-adevăr ceea ce spuneţi, i-a replicat Grotowski, n-aţi mai fi aici stând de vorbă liniştit cu mine, ci aţi fi acolo pe munte cu o mitralieră.”

Unii ziarişti europeni au venit şi în Shiraz foarte porniţi împotriva monarhiei, fiind gata să o desfiinţeze. Cum erau informaţi în legătură cu implicarea mea în cultură, voiau să mă întâlnească şi invariabil, discuţiile noastre începeau cu întrebări agresive. Le explicam îndelung optica regelui, le reaminteam de întârzierea Iranului faţă de Europa, îi rugam pe interlocutorii mei să nu compare decât ceea ce putea fi comparat şi, încet-încet, îmi dădeam seama că începeau să înţeleagă. Aşezaţi în grădina Baghe Eram (Grădina Paradisului), înconjuraţi de lumânărelele pâlpâind în vântul deşertului, aveam lungi discuţii care durau uneori până la două sau trei dimineaţa. Ne întâlneam în fiecare an şi mulţi dintre aceşti ziarişi mi-au devenit chiar prieteni până la urmă.

După părerea anumitor miniştri şi consilieri ai regelui, acest festival simboliza dorinţa mea de deschidere. Astfel, ministrul Curţii, Assadollah Alam, a cărui cultură şi inteligenţă o apreciam mult, mi-a reproşat în memoriile lui „ideile liberale prost plasate”. Mulţi oameni au văzut, asemenea lui, o anumită divergenţă între linia politică urmată de rege şi ideile mele. În realitate, soţul meu şi cu mine nu aveam nici o divergenţă de fond. El estima că saltul economic al Iranului era încă prea fragil pentru a putea supravieţui unei liberalizări totale a societăţii, o liberalizare în maniera Occidentului. „Ţara are nevoie de încă un deceniu de stabilitate pentru a-şi reveni, spunea el şi vreau ca fiul meu să domnească altfel decât mine.” Spera să-i lase lui Reza un stat pregătit pentru democraţie. Vorbeam adesea despre acest lucru şi înţelegeam în ce cursă contracronometru se angajase şi de aceea mă durea aşa de tare atunci când auzeam fie în afară, fie între graniţele noastre că în Iran nu exista libertate: nici libertate politică, nici libertate de opinie. Era nedrept să i se facă aşa ceva şahului. De cât timp a avut nevoie Franţa, începând cu 1789, pentru a intra în apele liniştite ale democraţiei? De aproape un secol. Şi i se cerea Iranului să treacă fără nici un fel de tranziţie de la Evul Mediu la rafinamentul democratic al Europei contemporane… În acest context credeam că misiunea mea era aceea de a fi o bună ambasadoare între aşteptările unora şi rege. Înţelegeam imperativele suveranului, îi admiram tenacitatea, curajul, dar înţelegeam şi frustrările unora dintre intelectualii şi oamenii noştri politici, descurajarea lor în faţa unei fermităţi al cărei rost nu-l înţelegeau.

Oamenii ştiau în ce stare de spirit lucram şi nu ezitau să-mi scrie sau să-mi ceară să mă întâlnesc cu ei. Uneori erau artişti pe care îi cunoscusem la Shiraz sau universitari, profesori, studenţi. Scriseseră sau manifestaseră cutare sau cutare lucru împotriva monarhiei, iar acum aveau probleme cu poliţia. Mă interesam şi dacă nu era vorba despre ceva grav, îi ceream concursul şahului, iar el nu mă refuza – era întotdeauna gata să şteargă totul cu buretele, să ierte. Uneori interveneam chiar eu însămi şi obţineam eliberarea persoanei respective.

De foarte multe ori poliţia făcea exces de zel, cum se întâmplă adesea în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, în care fiecare caută să exploateze fărâma de putere pe care o are şi deserveşte regimul, în loc să-l ajute. Eram pe cale să inaugurez o galerie de artă, iar agenţii de la SAVAK (Organizaţia de Securitate şi de Informare a Statului) au creat un incident, astfel încât a doua zi s-a vorbit mai mult despre incident decât despre noua galerie. Cereau lista invitaţilor, care oricum li se oferea de fiecare dată. Dar în ziua despre care vorbesc, l-au interpelat pe unul dintre invitaţi şi nu i-au dat voie să intre. Acest lucru m-a pus într-o situaţie foarte neplăcută. Le-am spus:

— Aţi văzut lista şi n-aţi avut nimic de obiectat. Iar acum când această persoană este aici îi faceţi necazuri din cauză că a scris una sau alta despre stat. Nu înţelegeţi că dacă vă comportaţi aşa nu tăceţi decât să-l îndârjiţi şi mai tare în convingerile lui eronate?

După care şi-au cerut scuze, au pretextat că l-au confundat cu altcineva, dar răul fusese făcut.

Uneori poliţia acţiona fără nici un discernământ. Astfel, îmi aduc aminte că la începutul anilor '70 pictorul iranian Zenderudi, care era deja celebru şi trăia în Franţa, a venit la Teheran pentru o expoziţie. Ca mulţi artişti occidentali de pe vremea aceea, avea părul lung. Ei bine, sub acest pretext l-au oprit pe stradă şi l-au ras în cap! Acest lucru m-a înfuriat la culme şi am discutat cu soţuj meu; el l-a demis pe poliţistul care avusese această iniţiativă jignitoare şi prostească.

Altă dată am aflat de arestarea unui director de întreprindere pe care îl primisem cu câteva zile mai înainte la Palat, împreună cu alţi patroni. El îmi spusese foarte sincer părerea lui în legătură cu lucrurile care nu mergeau bine şi, în special, spunea că nu i se pare normal felul în care acţionează un anumit ministru. Era o perioadă în care guvernul încerca să controleze creşterea preţurilor şi trimitea studenţi în bazare pentru a-i verifica pe comercianţi. Acest respectat director de întreprindere mi-a povestit cât de greu le venea vânzătorilor să accepte această metodă, cât de umiliţi se simţeau. Am înţeles ce spunea şi i-am mulţumit, dar iată că poliţia l-a arestat. El putea să se gândească şi era o reacţie normală, că eu fusesem cea care îl condamnase. Eram furioasă şi umilită, aşa că i-am spus regelui: „Nu e posibil aşa ceva, un iranian vine în casa ta, ia ceaiul cu mine, îşi deschide inima şi, în ziua următoare, oamenii de la SAVAK îl arestează. E foarte rău. Îi primesc pe aceşti oameni pentru a-ţi vorbi despre necazurile lor şi a-ţi uşura munca. E de neacceptat ca ei să aibă necazuri după aceea.” Normal că Regele l-a eliberat imediat, dar răul fusese deja făcut.

La zelul poliţiei, se adăuga şi cel al administraţiei. Astfel, Ministerul Informării a crezut de cuviinţă să cenzureze un articol pentru exces de familiaritate. Ziarişii o intervievaseră pe Farahnaz care, vorbind despre noi, spusese evident „mama şi tata”, iar fratelui ei îi spusese pe nume, în loc să folosească numeroasele lui titluri. „E interzis să vorbeşti astfel despre suverani”, i-a spus ministrul. Din fericire, ziaristul o cunoştea pe mama şi a sunat-o. Noi eram într-o călătorie oficială în străinătate. Mama a vorbit cu soţul meu, pe care l-a enervat foarte tare această prostie. „Sunaţi-l pe ministru, i-a spus el şefului de cabinet şi spuneţi-i să se scuze de ziar! E ridicol!”

Ştiam că toate aceste comportamente aveau să dispară încet-încet, datoria deschiderii Iranului către lume. În aşteptarea acelor vremuri trebuia să avem răbdare şi să dăm explicaţii, încercând să nu trezim susceptibilitatea unora sau a altora. Îmi amintesc această anecdotă revelatoare în privinţa stării de spirit a iranienilor din anii '70. Într-o dimineaţă, guvernatorul unei provincii m-a sunat la palat. „Maiestate, mi-a spus el, într-un sat de la noi se inaugurează o baie publică. Oamenii intenţionează să-i dea numele regelui şi acest lucru nu mi se pare normal.” Am fost de acord cu el, într-adevăr, mi se părea ridicol. Un baraj sau o piaţă publică, da, nu mi se părea că abuzează, dar pentru o baie publică nu mi se părea potrivit. Nu ştiu în ce termeni guvernatorul le-a spus oamenilor să găsească un alt nume pentru baia lor, dar peste câteva săptămâni a ajuns la soţul meu un raport al SAVAK-ului ce arunca cele mai grave suspiciuni asupra guvernatorului, care refuzase unei băi publice patronimul suveranului… Bietul de el avusese deja câteva neplăceri pe care însă le-a compensat imediat soţul meu. Îi venea să râdă, dar, în sinea lui, acest lucru îl deranjase la fel de tare ca şi pe mine. Asemenea comportamente nu făceau decât rău monarhiei.

Şi ziariştii aveau probleme cu depăşirea acestei stări de spirit, întreţinute de zelul anumitor funcţionari ai Ministerului Informării. În timpul călătoriilor mele în provincie sau cu ocazia vreunei inaugurări, stăteam de vorbă cu ei. Le spuneam: „Nu puneţi peste tot fotografia mea. Suntem aici pentru a deschide un nou spital, aşa că vorbiţi mai mult despre spital decât despre mine, căci acesta îi interesează mai tare pe oameni. Ei n-au nevoie de voi pentru a şti ce fel de regină sunt eu. Lăsaţi-i să-şi facă singuri o părere.”

Şi fotografiile soţului meu, expuse peste tot, erau ceva exagerat. Era de înţeles ca portretul lui să fie aşezat într-un loc central în instituţiile statului, dar nu oriunde. Am vorbit cu el şi a fost de acord întru totul cu mine. Am cerut celor care făceau recenzia edificiilor şi a locurilor publice care îi purtau numele, să le mai reducă numărul. În toate satele presiunea era mare, pentru că se foloseau de numele regelui pentru a obţine o subvenţie oarecare. Cum, spuneau ei, acesta stradă se numeşte Pahlavi şi nu este asfaltată? Soţul meu conta pe trecerea timpului care avea să schimbe mentalităţile, pentru că în această luptă pentru imagine ne izbeam şi de rigoarea frustrantă a anumitor agenţi de la SAVAK.

Creat în 1957 pentru a combate acţiunile comuniştilor în problemele Războiului Rece, această poliţie îşi îndeplinise perfect rolul. În vremea aceea, URSS-ul şi statele sale satelit, ca şi anumite ţări arabe radicale aveau agenţi în Iran pentru a provoca tulburări. Era indispensabil să le prevenim şi să-i arestăm, pe cât posibil, pe agitatori. Regele însuşi fusese victima tentativelor de asasinat ale grupurilor radicale islamice aflate de partea comuniştilor. Tudehul dorea în mod declarat să facă din Iran o Republică Sovietică pentru a servi planurile Kremlinului şi ale fanaticilor religioşi, ceea ce era greu de imaginat şi au împins ţara în această catastrofă de dimensiuni uriaşe. Anumiţi agenţi din SAVAK au comis, fără îndoială şi abuzuri şi acte ce nu pot fi scuzate. Oare şi-au dat seama? Din păcate, unii au abuzat de forţa lor fără să vrea poate, ceea ce a dăunat autorităţii morale a regelui şi a monarhiei. Dar cei mai mulţi membri din SAVAK au contribuit la securitatea şi la stabilitatea ţării.

În anii '70, soţul meu a început să refacă progresiv structura misiunii acestei poliţii. I-au fost retrase anumite drepturi în favoarea jandarmeriei şi a poliţiei obişnuite.