Share on Twitter Share on Facebook

Vînătorul

Un vînător în pădure

Văzînd pe urs mîncînd mure,

Pușca la dînsul întinse,

Dar bine nu i să prinse;

Așa făcu judecată

Ca să vie altă dată,

Fiindcă, cum trebuiește,

Văzu unde lăcuiește.

Asfel gîndind, aci-l lasă

Și să duce trist acasă.

Deci într-o zi să-ntîlnește

C-un cojocar ce cîrpește

Și fără nici o-ndoială

Să apucă la tocmeală,

Zicînd : -Frate cojocare !

Am o piele de vînzare

Bună de tot, nestricată,

Tocma prin șale-mpușcată.

Cojocarul îi vorbește :

-Dară, frate, trebuiește.

De lup e, or de ce treabă ?

-E de urs, răspunse-n grabă.

-Aici o ai, or acasă ?

-Ba, zise,-n pădurea deasă,

Că-i știu vizuina bine;

De vei, poți merge cu mine.

-Ce ceri pe ea ? Este mare ?

Îi făcu iar întrebare

Este ca cea de berbece ?

-Ba zice, d-un stînjin trece.

Ursul în pădure șade,

Ei să tocmesc cum să cade.

După ce i-a dat arvună,

Și bea-ldamașu-mpreună,

Să apucă vînătorul.

Vrînd să-și împlinească dorul,

Umple pușca o gătește,

Cu glonțuri o-nțepenește,

Cînd pe umăr s-o ardice,

Atunci cîrpaciului zice :

-Ai frate, acum cu mine,

Să vezi cum ți-l culc de bine.

Necăjit cu creață-n frunte,

Pleacă către urs la munte,

Ș-ajungînd pădurea deasă,

Ursul unde vrea să iasă,

Cojocarul îl oprește

Și, stînd, cu el să-nvoiește,

Că el aci să s-ascunză

La vreun copaci în frunză,

Și d-acolo să privească

Pe urs cînd o să-l lovească.

Deci vînătorul pîndește,

Gîndește, să socotește

Cum și unde să-l lovească,

Pielea rău să nu-i găureasca.

Tocma cînd își făcea planul,

Iacă și ursul, dușmanul,

Ieșea trosnind din pădure

Și să ducea după mure.

Pușcașul, cum îl zărește,

Să spăimîntă, înlemnește,

Stă și tremură de frică,

Perii-n cap i sa ardică,

Să dea fugă e rușine,

Că cîrpaciul vedea bine.

Slobozi pușca în grabă,

Dar nu făcu nici o treabă,

Că nu căzu ursu-ndată

Cu o pușcătură dată.

Să mai umple vreme n-are,

Ursul venea spre el tare.

Neavînd altă ce face,

Cade jos, ca un mort zace.

Urșul, după ce sosește,

Peste dînsul să trîntește

Și să pune de ascultă

La urechea-i vreme multă,

Ca să vază dacă suflă.

Iar el săracul se umflă,

Era moartea să-l apuce,

Ursul pînă a se duce.

Și văzîndu-î că nu mișcă.

Nici nu-l mușcă, nici nu-l pișcă,

Ci să pune de-l împute

Și merge-n pădure iute.

Apoi pușcașul să scoală

Gaiben, ca zăcut de boală.

Iar cîrpaciui vine-n grabă

Și începe de-l întreabă:

-Măi nene ! măi frățioare!

Spune-mi drept te jur pe soare,

Ursul c-e vorbă îți spuse

La urechea-ți cînd se puse ?

Iar pușcașul zise : -Frate !

Îmi spuse lucruri ciudate:

Cum că de azi înainte

Ține, zise, bine minte

Si nici un lucru nu vinde

În mîini pînă nu-l vei prinde,

Nici bea cu tocmeală bună

Aldămașu împreună.