Murind lui Nastratin Hogea măgarul ce îl avea,

Socoti cum să mai scoată din paguba sa ceva:

Și așa tăind cu el capul măgarului celui mort,

L-a-nfășurat pe deasupra binișor cu niște tort;

Apoi cu acest ghem mare în piaț' să-l vânză mergând,

Se duse și el cu dânsul cu alți vânzători în rând;

Stând aci, veni îndată un ovrei cumpărător,

Carele de chilipire era-n piaț' precupitor;

În vreo câteva cuvinte învoindu-se din preț,

Îi zise cumpărătorul (văzându-l prea greuleț):

— Dar ce are ghemu-ntr-însul, de vine greu la cântar ?

Nastratin Hogea răspunse: — Iaca un cap de măgar !

Dacă-l mai întrebă încă ș-îi răspunse tot la fel,

Socoti cumpărătorul că îl face prost pe el.

Și scoțând îi dete-n mână banii cât i s-a căzut,

Care Nastratin luându-i, se făcu grab nevăzut.

Pe cumpărătorul însă cugetele nu-l lăsa,

S-apucă, desfăcu ghemul cum a mers la casa sa,

Și abia găsi pe dânsul numai o oca de tort,

Iar celelalte ocale capul măgarului mort.

„Mai mare daraua

Fu decât ocaua.”

Ce să facă ?! Pleacă iute să-l caute necăjit,

Dar Hogea cum luă banii, la casa sa a fugit;

El însă tot căutându-l prin piaț' de a-l mai vedea,

Abia la o săptămână putu cu el ochi ca să dea,

Și puind mâna pe dânsul, judecății-n grab l-a dat,

Arătând cu jeluire cum și ce fel l-a-nșelat.

Fiind dar Nastratin Hogea la judecată adus,

El totodată de față și dovezile ș-a pus,

Cum că i-a spus adevărul, că e un cap de măgar,

Când i-a făcut întrebare de ce e greu la cântar.

Judecata pe temeiul dovezilor drept dând dar,

Cumpărătorul rămase cu capul cel de măgar.