Nastratin Hogea-ntr-o vreme nici un câștig neavând

Și în cea mai de pre urmă sărăcie ajungând

Hotărî să fure ceapă de la un al său vecin

Ce avea destulă-n casă și nu da la vreun strein.

Dar văzând Nastratin Hogea că el ușa o-ncuia,

Plan făcu pe coș să intre noaptea și ceva să ia.

Deci suindu-se pe casă și privind pe coș în jos,

Se ivi-n el umbra lunii în chip de stâlp luminos,

Și lăsându-se la vale p-acea umbră, amăgit,

Deodată fără de veste se pomeni jos trântit,

Rămâind ca vai de dânsul cu piciorul rupt în loc,

Având mică norocire că n-a fost în vatră foc.

Deșteptându-se vecinul, de bufnirea-i când căzu,

Se sculă totdeodată, nici o clipă nu șezu,

Strigă, cere la nevastă lumânarea-n grab să-i dea,

Mai curând să prindă hoțul, și cine e a-l vedea.

Iar Hogea zise: — Vecine ! atât să nu te grăbești,

Că ce am pățit, și mâine tot aicea mă găsești.