Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobândind
Și într-o zi toți aceștia la pășune scoși fiind
S-a dus seara ca să-i strângă de pe câmp unde era
Și de sunt toți ca să vază, începu a-i număra.
Ieșind dar la număr tocma, pe unul încălecă,
Luă pe toți după urmă și la casa lui plecă.
Când mergea pe cale însă stătu iar a-i număra,
Și văzu că înaintea-i numai opt măgari era;
Se uită, se miră singur cu unul ce s-a făcut,
Și văzând o groap-adâncă pe unde a fost trecut,
Gândi că poate într-însa unul din ei a căzut,
Când a privit el cu ochii aiurea și n-a văzut;
Descălecă și se duse în groapă a se uita,
Dar ce să vadă într-însa, când degeaba căuta ?
Se-ntoarse ș-începe iarăși măgarii a-și număra,
Și văzându-i că sunt nouă, începu a fluiera;
Iar încălecă pe unul, și până-ntr-un loc mergând,
Să-i mai numere o dată iarăși îi veni în gând.
Și văzând că și acuma iar la număr opt era
(Că pe cel de supt dânsul nicidecum nu-l număra)
Stând: — Ciudat lucru ! el zise — or ochii mei sunt stricați,
Or că eu nu poci să-i număr, cum merg ei amestecați !
Și descălecând îi puse câte unu-unu-n rând
Și pe fiecare mâna puind el și numărând,
Ieșiră măgarii tocma noauă, după cum au fost,
Ș-încălecă iar pe unul, făcându-se singur prost.
Plecând însă cu-ndoială, nu se putu stâmpăra
După ce puțin mai merse, stătu iar a-i număra,
Și măgarul de supt dânsul nenumărând iar așa,
Tot opt ca și pân-acuma, ceilalți la număr ieșea.
Într-acest timp, trecând unul, i-a zis: — Nu te supăra,
Fă bine și te oprește măgarii a-mi număra !
Ca să văz și tu ca mine tot așa lipsă îi scoți,
Or că mie mi se pare că nu sunt la număr toți.
Începu omul acela măgarii a-i număra,
Arătând întâi cu mâna de supt el care era.
Hogea îi zise (văzându-l că începe de la el):
— Dar ce ! mă pui și pe mine în rând, omule mișel ?
Și necăjit de aceasta, acasă cu ei s-a dus
Și aci iar cu nevasta ca să-i numere s-a pus.