Afrodită întristată

Și jos pre pământ ești dată,

Frumsțe îndestulată

De duh foarte cuvântată.

Te zări d-abia pre tine

Și te hotărî lipon,

Căria i să cuvine

Ca să-i fie clironom.

Și zâmbind îți lasă ție

După cum s-a cuvenit,

Sciptrul său de-npărăție

Și puternicul magnit.

Dăruindu-ți o putere

Ca să poți să stăpânești,

Și să tragi la a ta vrere

Inimile omenești.

Dar când te-au făcut stăpână

Pe tot neamul omenesc,

Țe-a zis, să fii și blajină

Cătră cei ce te slăvesc.

Iar să nu t-arăți tirană

Și judecătoriu ne drept,

Cătră un om ci-are rană

Și atâta foc în piept.

Dar să vede amăgită

La cel dupre urmă gând,

Și stăpână afrodită

Căci tu când mă vezi plângând;

Nu că numai milostivă

Nu-mi ești nici decum atunci,

Ci te arăți și-nprotivă

D-ale ei sfinte porunci.