Povestesc că unui nevasta murind

Și plin de-ntristare văduv rămâind,

Se însura iarăși ca un om sărac,

Socotind la jalea-i să-și găsească leac:

Luă o fetică care îi plăcu

Și ca cu întâia casă își făcu;

Ei trăia prea bine, că ea îl iubea

Și el pentru dânsa prea mult se robea;

Decât despre alte câte îi făcea

De-l mulțămea una, alta nu-i plăcea;

Mai cu seamă lapte dulce când mânca,

Deloc, niciodată el nu se-mpăca,

Ci oftând adesea în sunet vorbea:

— Nu știu răposata ce fel îl fierbea,

Că de când, sărmana, o am îngropat,

Lapte fiert o dată cu gust n-am mâncat!

Biata lui nevastă, asfel de cuvânt

Auzind adesea răsunând în vânt,

Se mira săraca cu ce îngrijiri

Să-l fiarbă mai bine, s-aibă mulțămiri!

Spăla, freca vasul, punea, îl fierbea,

Păzind să n-afume ș-în foc să nu dea,

Dar geaba, bărbatu-i la gust nu-i venea,

Tot pe răposata, oftând, pomenea.

Așadar, nevasta văzând și văzând

Că pe plac nu-i este orșicum făcând

în cele din urmă îl puse pe foc

Ș-il năpusti-n vatră, ne-ngrijind deloc.

Laptele dar singur fierbând ca uitat,

Dacă-l bătu fumul și în foc a dat,

Turnând îi aduse, și el cum sorbi

Plin de mulțămire către ea vorbi:

— Ah, draga mea! astăzi m-ai îndatorat

Cu laptele dulce, de când te-am luat,

Că uite întocmai acest gust avea,

Biata răposata oricând îl fierbea.

Dar cum făcuși, dragă? ce ai uneltit

Și așa de bine astăzi l-ai brodit?

Vezi dar, ține minte tot așa să-l faci,

Apoi totdeauna să știi că mă-mpaci.

Auzind nevasta zicându-i asfel:

— Apoi, bărbățele, — zise către el —

Eu după părerea-mi am greșit acum,

Că nu purtai grije să nu ți-l afum,

Fiindcă cu treaba pe foc l-am uitat

Și gustând în urma îl văz afumat,

Ba îmi era încă că o să mă cerți

Și vream de greșală să cer să mă ierți.

Bărbatu-i răspunse: — Nu știu ce-ai făcut,

Decât știu atâta, că azi mi-a plăcut;

Și cu aste vorbe mă faci nătărău,

Că la ce-mi e gustul să zici că e rău;

Nu voi niciodată să m-aibi de nebun,

Ci ce zic că-mi place, zi și tu: e bun,

Și nu-mi spune mie c-ai făcut greșeli,

Că cu așa vorbe nu poți să mă-nșeli;

Gându-ți niciodată nu l-oi sfinți eu,

Ca să nu-mi fierbi lapte după cheful meu;

Așa îl voi tocmai cum fuse acum,

Și curs în foc fie și, cum zici, cu fum.

Biata lui nevastă pe loc o sfecli,

Gândind că cu pumnii o va năvăli;

Decât cu tăcerea care o făcu

Îl aduse-n stare și el de tăcu.

Zicând:

Lasă să ningă, să plouă, numai vreme rea să nu se facă.

Dar tu, copilul meu,

Să-ți iei nevastă de casă,

Nici urâtă, nici frumoasă.

Că

N-o să o pui cadră-n perete.

Nici

N-o să o atârni cercel la ureche.

Nici

N-o să o scoți în târg de vânzare,

Ci

Să-ți ei nevastă de potriva ta.

Precum am mai zis, adică:

Cum e sacul, și peticul.

Și

Cum e tingirea, și capacul.

Că

Ce nu-ți este de potrivă,

îți va fi tot împotrivă.

Nici,

După gustul altora să nu-ți alegi nici materie, nici nevastă.

Ci

E destul să-ți placă ție.

Iar nu ca acela:

în hatârul dumneavoastră,

Iacă m-arunc pe fereastră.

Ca țiganul care

în hatârul prietenului său s-a spânzurat.

Cum a zis unul:

Că a greșit croitorul,

S-a spânzurat spoitorul.

Ci tu

Ești stăpân pe capul tău,

Ori pe bine, ori pe rău.

Că

Voia este la tine

Ca să faci cum îți vine.

Cum zice vorba:

Mie nici nu-mi intră în pungă, nici nu-mi iese.

Eu știu că

Silita căsătorie e frigură de livie.

Numai

Nu face din capul tău calendar.

Ci, când vei să te-nsori,

De ești tu viță de jos, să nu iei neam de sus, ca să nu-ți

zică: scoală tu, să șez eu.

Și

De n-ai bani, nu lua cu zestre, ca să nu-ți zică: taci tu, să

vorbesc eu.

Ci

Ia-ți nevastă săracă ca să-ți zică: fă ce știi tu.

Și atunci

Nu vă scoateți ochii unul altuia.

Ci

Trăiți ca în sân de rai.

După.