Unul având poftă să meargă la țară

După trebuință, într-o zi de vară,

Ducându-se-ndată la un oarecare,

Ceru armăsarul, știindu-l că are.

Acel îi răspunse: — Frate, rău îmi pare

C-a-ți sluji l-aceasta nu-s acum în stare,

Că nici trei minute nu sunt încă bine

De când l-am dat altui prieten ca tine.

El îl rugă iarăși, zicând: — Dă-mi dar calul.

— E! frate, — răspunse — când i-aș spune halul,

De milă i-ai plânge și nu mi l-ai cere,

Că stă-n grajd, săracul, numa-n trei picere.

El îl rugă iarăși: — Dă-mi încai măgarul.

— Apoi l-am dat — zise — tot cu armăsarul

Când zise aceasta, în grajd dobitocul

A zbierat îndată, viindu-i sorocul.

El auzind zise: — Cum nu e aice?

Uită-te, el singur că e în grajd zice.

— Frate! — îi răspunse — n-am cinste la tine

Dacă crezi măgarul mai mult decât mine!

Tu nu știi că-n lume e zicala asta,

Că „să nu-ți dai altui calul și nevasta„.

Și pe lângă asta mai e o poveste:

„Frate ori nefrate, brânza pe bani este.”

Așadar

Omul la nevoie miroasă și ce nu-i e voia.

De dorul fragilor, mănâncă frunzele.

Sau

înghite la răbdări prăjite.

Căci

Lucrul strein nu ține de cald.

Că

Tocmai când îți pasă, fără dânsul te lasă.

Și

Dacă nu ți se trece vorba, nu-ți mai răci gura.

Că

Dacă nu ești vrednic la o treabă,

Nu-ți bate capul degeaba.

Precum zice:

Nu-ți este puterea cât îți este vrerea.