Să zice că oareunde un împărat curios

Vrea să afle-n ce chip este omul cel mai lenevos,

Și porunci să-i adune câțiva din ținutul său,

Însă de cei mai de frunte, ce să lenevea mai rău.

După ce dar îi găsiră și după ce i-au adus, Tocma-n marginea cetății să șază-ntr-un loc i-a pus.

Câtva timp așa țiindu-i, fără să facă nimic,

De la curtea-mpărătească le da bucate, mertic,

Și întrebând împăratul cum petrec ei și ce fac,

Îi povestiră slujbașii cum că toată ziua zac,

Și când le dă de mâncare, o mănâncă răsturnați,

L-e lene gura să-și casce, parcă-s niște leșinați.

De această împăratul auzind, la ei s-a dus

Și de la ușe privindu-i, să dea casii foc a pus,

Ca să vază ce vor face, vor ședea tot nemișcați,

Sau, văzând focul, îndată o să fugă toți speriați?

Dar văzând că privesc focul și nu se mișcă din loc,

Puse un slujbaș să strige: — Ieșiți, că ardeți în foc!

Iar unul din ei răspunse: — Nu-ț-e-le-ne-să-vor-bești?

Și așa să prăpădiră, arzând în foc, toți acești.