Lenea e cocoană mare

Care n-are de mâncare.

Toți copacii înfrunzesc,

Dar mulți din ei nu rodesc.

Plopul e destul de mare,

Dar pe dânsul poame n-are.

Pe nevoiașul și leneșul

Cu o funie să-i legi

Și p-amândoi să-i îneci.

Parcă-i e gură-ncleștată

Și de ielele luată.

De lene ochii-și închide

Și buzele își deschide.

I-e lene să și vorbească,

Dar încă să mai muncească!

După cum a fost sădit,

Astfel a și răsărit.

Umblă drumurile-n rând,

Podinile numărând.

Toți pretutindenea sapă,

El duce câinii la apă.

Parcă pentru-o vorbă vie, gura îi cere chirie.

Rumegă vorba ca oaia iarba.

Leneșul fuge de danț

Ca și câinele de lanț.

De lene și de urât

Tocmai supt pat s-a vârât.

Așteaptă îmbucătura

Să i-o dea mură în gură.

Insă

Mai bine ar tot mânca

Decât ceva ar lucra.

Joacă danț pe mămăligă

Ș-îi ajunge cât câștigă.

Când în cea după urmă

La o pomană-nghesuit,

Băut, sătul a murit.

A mâncat până încât

I-a venit până la gât.

Leneșul

Are gură-mpiedicată,

Dar taina o spune-ndată.

Și

De vrei sfat la vreo treabă,

Mergi pe leneșul întreabă.

Altora le dă povață,

Dar pe sine nu se-nvață.

Leneșul zice:

Mamă, zi să vină nenea

Ca să mai scuture lenea.

Sau

Ăst lucru l-aș face-ndată,

Dar n-am cine să mă bată.