Un nerod odinioară,

Cu mintea lui cea ușoară,

Se scoală, își ia măgarul,

Îi pune-n spate samarul,

S-aruncă-ndată pe dânsul,

Dă cu nuiaua într-însul

Și pleacă către pădure,

In mână cu o săcure,

Ceva lemne să doboare,

Din copaci crăngi uscăcioare.

Pădurea din întâmplare

Se află pe un deal mare

Și jos în poalele sale

Spumega un râu la vale;

Aici el dacă se duse,

A privi pe sus se puse

La toți copacii d-a rândul,

Pironindu-se cu gândul.

La toată învârtitura

Belea ochi și căsca gura,

Ca să vază crengi uscate

De proprietar iertate,

Fiind verzile oprite

C-obiceiuri legiuite.

Deci privind el spre o parte,

Văzu-n vale, nu departe,

Un copac gros la tulpină,

Uscat pan'la rădăcină,

Carele crăcile sale

Le pleca spre apă-n vale.

Aleargă-n grab, îl privește,

Se bucură și zâmbește

Că i-a ajutat norocul

Să-și încarce dobitocul.

Nu știa-n grab cum să saie,

Să se urce ca să taie;

Cum să urcă sus îndată,

Craca-ntâia fu jos dată

Pe loc p-a doua lovește

Ș-o doboară voinicește;

Apoi se urcă la altă,

După aceea la mai-naltă,

Taie, nici una nu lasă,

Vrând să le care acasă.

Când lăsă lemnul prăjină,

Se uită jos la tulpină,

Să vază grămada dată,

Cum stă la pământ culcată,

Și uitându-se, săracul,

S-a închinat ca de dracul,

Văzând că crăngile sale

Se duceau pe râu la vale:

Că toate în el căzuse

Și de apă au fost duse.

Acuma dar ce să facă?

Nu mai rămăsese cracă,

Trebuia acea tulpină

S-o taie din rădăcină;

Se dă jos și să gândește,

In tot chipul chibzuiește,

Ce fel să o nemerească,

Nu cumva iar să greșască;

Că vrea el cu vreo pază

Copacul spre deal să cază;

Căci și el căuta încă

Spre prăpastia adâncă.

Dar gândirea a fost scurtă,

Că nu pierdu vreme multă,

Ci până scobești un dinte,

Ce să facă-i veni-n minte.

Și luând funia-ndată

Cea de la samar legată,

Mai ia căpăstru, brâu scoate,

Leagă una d-alta toate,

Face o funie lungă

Mai departe să ajungă.

Apoi urcă dobitocul

Unde era mai sus locul,

Apucă funia-,nnoadă

De samaru-i despre coadă;

D-acolo-n copac se suie,

Vrând pe voaia-i să-l supuie,

Țapân de vârfu-i o leagă

Și face o faptă-ntreagă.

D-aci în grab se pogoară

Ca o pisică ușoară,

Apucă securea lată

Ș-începe să saie-ndată.

Taie, mii de ori lovește,

Stă puțin, se odihnește.

Și iar ia securea-n grabă,

Ca un ager l-a sa treabă.

Taie până nu mai poate,

Așchii peste așchii scoate;

Când s-apropie să cază,

Aștepta spre deal să-l vază

Dar, unde? copaciul mare

Nu vrea să-i dea ascultare,

Ci începând să trosnească

Și spre vale să pornească

Rădică în zbor măgarul,

Cum era cu tot samarul,

Și în vederile sale

Îl aruncă peste vale.

Iar el, privind la-nălțime

Măgaru-n zbor cu iuțime,

Căzu îndată pe vine

Și începu să se-nchine,

Zicând: — Ce minune mare,

Din cele în lume rare!

De ce muri bietul taica

Și nu trăi draga maica,

Să vază măgar cum zboară

Ca o pasăre ușoară?

Ieri de muream, Doamne bune,

Nu vedeam astă minune!