Doi precupeți tineri se-ntovărășiră 

Și după negoțu-și prin țară ieșiră. 

Colindînd prin sate în lunga lor cale, 

Odată-nserară la un sat p-o vale, 

Și să mîie noapte au tras împreună 

La o casă care le-au părut mai bună, 

Unde-n bătătură le ieși-nainte 

Un bătrîn de treabă și foarte de cinste. 

Îi priimi bine, îi băgă în casă, 

Și ei îi cerură întîi și-ntîi masă. 

Zicîndu-i: — Tătuță! sîntem flămînzi tare, 

Fă bine,-ngrijește de ceva mîncare. 

Bătrînul le zise: — Ședeți, fiți în pace, 

Că despre mîncare vom face ce-om face. 

Pînă cînd dar masa moșul să le puie, 

De vro veste nouă întrebă să-i spuie. 

Vorbind una-alta cu toții-mpreună, 

Ca și unii-alții cîndva cînd s-adună, 

Ieșind din ei unul afară la treabă, 

Moșul găsind vreme pe cellalt întreabă 

Zicîndu-i: — Jupîne! voi frați sînteți poate, 

Că vă văz prea bine semănînd la toate? 

Tovarășu-i zise cu scîrbă într-însul: 

— Aș! n-aș mai vrea frate să am și ca dînsul, 

Că atît doar are, chip și trup ca omul, 

Dar poți să-i dai paie ca și la tot boul. 

Vorbind ei, sosește cel ieșit afară 

Și îndată vorba între ei schimbară. 

Puțin daca trece și acestlalt iese, 

Moșul iarăși, care curios fusese, 

Asemeni ș-acestui face întrebare: 

— Jupîne! — zicîndu-i — frați sînteți îmi pare? 

Că semănați, uite, la chip cu-ntregime, 

Potriviți întocma și la înălțime. 

Ș-acest iar răspunse: — Ai greșală, tată, 

Să-mi fie el frate n-aș vrea niciodată, 

Că e măgar mare, care nu mai simte, 

Să-i pui să mănînce tărîțe-nainte. 

Auzind bătrînul aceste cuvinte, 

Către unul-altul nedîndu-și ei cinste, 

Se scoală îndată, caută copaie, 

Merge și o umple pînă sus cu paie, 

Mai ia încă ună, se duce cu dînsa, 

Apucă și pune tărîțe într-însa, 

Și cu amîndouă intrînd el în casă 

Le puse-nainte pe pat fără masă. 

Ei, văzînd aceasta, îl întreb dodată: 

— De ce ne pui aste înainte, tată? 

— Poftiți, — el răspunse — că vă dau eu încă, 

Boul și măgarul de aste mănîncă. 

Iar ei începură-n ochi să se privească 

Și unul de altul fața să-și roșască. 

Bătrînul atuncea gura-și întremează 

Și învățătura astfel își urmează, 

Zicînd: — Copii tineri! rău să nu vă pară 

De această glumă ce-o fac astă-seară, 

Că, cît are omul în lume viață, 

Tot mereu învață și nu se învață; 

Și voi de aceasta aveți trebuință, 

Numai d-ați lua-o cu bunăvoință. 

Deși nu-s atîtă înțelept, cuminte, 

Dar tot poci a zice două-trei cuvinte. 

De sînteți tovaroși or frați, eu n-am treabă 

Cum vreți puteți zice la cine vă-ntreabă. 

Decît zic, e bine că omul vrodată 

P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată, 

Și mai mult p-acela care-l însoțește 

Sau altfel cu dînsu-mpreună trăiește. 

Că cine-i de treabă cu prost nu s-adună, 

Cinstea cu ocara nu pot fi-mpreună. 

Cine își defaimă contovaroșia 

Își arată însuși necuvioșia. 

Ca el prin urmare lumea-l prețuiește. 

A umbla pe sine mai bun să se facă, 

Defăimînd pe altul nu poate să placă. 

Că e o zicală mai de toți vorbită: 

„Omul la om trage și vita la vită.“ 

Atunci luînd moșul copăile date, 

Le puse-nainte pîine și bucate 

Și îi cinsti bine după cuviință, 

Făcîndu-i el astfel greșala să-și simță. 

Carii cît trăiră tot îl pomeniră 

Și aceasta însuși ei o povestiră.