Pupăza moțată și frumoasă-n pene,

Gunoindu-și cuibul din nărav și lene,

Îl lăsă și merse iar în altă parte,

Ș-apucă să facă alt cuib, mai departe;

Dar văzând-o cucul îi făcu-ntrebare:

— Ce faci iar aicea, soru-mea cutare?

— Cuib îmi fac, răspunse; ș-o-ntrebă el iară:

— Dar făcuseși parcă altul astă-vară?

— Mi-am făcut — ea zise — ș-altul după dânsul,

Dar mai mult nu este d-a ședea într-însul,

Că, după cum, poate, e știut și ție,

L-am umplut cu totul de necurăție.

Cucul auzind-o zise iar: — Ei bine,

Dar îți lași năravul, or îl iei cu tine?

— Cum, — ea îi răspunse — un nărav din fire

Poate vreodată s-aibă lecuire?

— De vreme ce, dragă, — îi zise ei cucul —

Nu îți lași năravul, geabă-ți este lucrul.

Căci și de acesta nu o să ai parte,

O să-l umpli iarăși ca pe celelalte;

Ci întâi năravu-ți lasă-l, de se poate,

Ș-atunci o să-ți fie cuibul ca la toate.

Asfel e și sluga cu năravuri rele,

Care nu se poate părăsi de ele,

Ori pe unde umblă, loc nu-și mai găsește,

Tot schimbând stăpânii nu se procopsește,

Și apoi stăpânii zice că-s de vină,

Ei la toate strică, ei sunt de pricină;

Iar năravu-și care groaznic îl apasă

Tot cu sine-l poartă în fiece casă.