Activitatea publicistică la Paris

1851-1856

La Paris, Boliac se manifestă în curând, cu obişnuitul lui dinamism, făcând planuri peste planuri, care de care mai îndrăzneţe. N. Bălcescu, care îl cunoştea atât de bine, îl schiţează just şi de astă dată într-o scrisoare tot către Ion Ghica, dată din Paris, la 6 februarie 1851: „Noutatea zilei este trei mari scrieri ale lui Boliac care, după spusa lui în secret la toată lumea, sunt sub tipar. Un volum de poezii, idem de proză, şi un jurnal, «Popolul Suveran», într-un format ceva mai mare decât «Débats». Mie îmi vine să cred că secretul acesta e lipsit de realitate" 1. Ziarul plănuit de Boliac va apărea de-abia în 1857, sub titlul „Buciumul". în 1851, Boliac se mulţumeşte să scrie un viguros articol de gazetă în versuri, Clăcaşul, abordând în termeni revoluţionari problema proprietăţii pământului în Principatele Române, în numele ţărănimii muncitoare:

De-astăzi munca ne-e a noastră Şi-o schimbăm pentru pământ. Mâncaţi voi ţarina voastră! Munca noi n-o dăm în vânt. Şi de vreţi s-aveţi cuvântul, De vreţi a vă domiri: Este-al braţului pământul; A-l lucra, nu a-i robi!

Pâinea fierul o rodeşte; Tot cu fierul ne-o păstrăm; Ea-e a celui ce-o munceşte; Trântorilor n-o mai dăm!

1 Ghica, Amintiri,., p. 574_575

CEZAR BOLIAC

V-am cerut, de milă, dreptul Cu tocmeală între fraţi. Nu vreţi? Ni-1 ţinem cu pieptul, Şi veniţi de ni-1 luaţi!

Dar şi versurile acestea n-au apărut decât tot în 1857 2.

În acest timp, Boliac se integrează în viaţa politică a fruntaşilor revoluţionari români la Paris. Alături de Gh. Magheru şi C. A. Ro-setti participă tânărul Al. Odobescu, P. Teulescu, I. Brătianu, poetul G. Creţeanu şi alţii. C. Boliac semnează procesul-verbal al unei întruniri a emigranţilor români la Paris, în care se discută un plan de acţiune în sprijinul cererilor de independenţă şi suveranitate ale poporului român participă la activitatea de pregătire a manifestului publicat în 1 iulie 1851, la Paris, în numele comitetului revoluţionar din 1848. După cum arată C. A. Rosetti însuşi, fusese citit în seara de 25 mai, într-o şedinţă la Nicolae Bălcescu, unde mai erau C. Băl-cescu, Şt. şi N. Golescu şi C. Boliac.

Fruntaşii revoluţionari din Paris nu izbutiseră să închege o gazetă sau o revistă de mare amploare. De altfel, acesta nu le era nici scopul principal. Ei urmăreau să atragă cercurile europene influente – pentru ideile şi planurile lor – şi aceasta nu se putea face printr-o publicaţie în limba română. Iar o foaie de format mare nu putea pătrunde pe căi ascunse în ţară, ca să incite focul ce mocnea acolo, sub cenuşă. De aceea, publicaţiile periodice ale revoluţionarilor români de Paris în acel timp sunt de format minuscul, uşor de dosit, ca „Republica Română" – din care au ieşit două numere, unul în 1851, altul în 1853, – sau ca „Albumul pelerinilor români"' al lui D. Bolin-tineanu, apărut, efemer, tot în 1851.

Boliac publică, în numărul din 1851 al revistei „Republica Română" 4, un amplu studiu sociollogic-politic: Regulamentul, Arhon-dologia, Pravila lui Caragea, Condica criminală de la 1851, – critică necruţătoare a celor patru legiuiri, în care Boliac vedea simbolizân-du-se toată apăsătoarea moştenire a întârziatei feudalităţi din Principatele Române. Scopul acestei critici era acela de a îndemna mica boierime românească – cea de clasa a Ii-a şi a IlI-a – să fie mai curajoasă şi mai decisă în acţiunile sale politice, să nu se mai teamă atâta de puterea marii boierimi, să nu mai regrete, în mod inutil şi

2 Poezii naţionale, Paris, 1857.

3 Cf. Geo Şerban: Cronologic, în Odobescu: Pagini regăsite, Bucureşti, 1965, p. 301.

4 Paginile 50-58.

ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ LA PARIS păgubitor chiar, instituţiile ruginite, promovate de marii feudali ai trecutului: „Mă adresez mai cu seamă la aceia ce mai cred că li se păstrează într-însele oarecari drepturi şi privilegiuri folositoare. M-adresez, zic, la o parte din clasele a doa şi a treia de boieri, clase care – prin numărul celor ce le compun – sunt cele mai de considerat dintre toate celelalte clase privilegiate ce împarte naţia. Acestea se pot zice, cu drept cuvânt, cele mai avute, privind stările lor în comparaţie cu trebuinţele ce ştiu să-şi mărginească. într-însele se află cea mai multă inteligenţă, capacitate, onoare şi patriotism. Zic, la unii numai din aceste clase, căci majoritatea lor au dat şi dau necontenite dovezi cât sunt de pătrunşi de adevăr şi nu mai au trebuinţă de luminat. Ei, împreună cu neguţătorii şi meseriaşii, au proclamat revoluţiile în ţara noastră, au dat cele dintâi sărutări frăţeşti în naţie şi au emancipat pe fraţii lor în ţară".

Citatul e foarte interesant pentru poziţia ideologică a lui Cezar Boliac şi pentru oscilaţiile ei. Şi acum, după experienţa revoluţiei din Muntenia în 1848, după ce recunoscuse în versurile de la Braşov că numai „opinca" n-a trădat, – Boliac consideră totuşi clasa din mijlocul căreia ieşise, dar de care se despărţise categoric în cursul revoluţiei din 1848: mica boierime, drept singura clasă cu virtualităţi revoluţionare reale, alături de începuturile burgheziei: negustorii şi meseriaşii. Care ar fi fost scopul dintâi al acestei acţiuni revoluţionare, după Boliac? Să dărâme instituţiile pe care se rezemau privilegiile exclusive ale marii boierimi, instituţiile care sufocau şi umileau mica boierime.

Această necesitate atât de limitată caută să o demonstreze Boliac în foaia „Republica Română": „Pentru ce a ars naţia Regulamentul?" – se întreabă Boliac şi răspunde – pentru că sufoca în primul rând mica boierime: „Pentru că toate drepturile şi privilegiurile cele mai révoltante care împiedică şi toate relaţiile şi tot comerţul societăţii, le grămădeşte unui strâns cerc de câteva persoane, pe care îl apără de orice îndatorire, de orice supunere la măsurile luate pentru ordine şi asigurarea politică; şi din contra, toate îndatoririle, toate sarcinile le aruncă numai pe părţile naţiei, cărora le tăgăduieşte, fără nici un cuvânt, toate drepturile, şi le lasă în pradă de tot felul, arbitrarului şi insolenţei acelui cerc oligarhic. Pentru că toată magistratura tarn, toate posturile cele eminente, le mărgineşte în acel cerc oligarhic, legându-le de treptele unei ierarhii absurde, încât boierii cei mari, «boierii cu barbă», pot fi domni, miniştri, divanişti, directori de minister şcl. fără să li se ceară pentru toate acestea altă capacitate

CEZAR BOLIAC decât «barba» şi altă cinste decât «caftanul» cu care s-a cinstit de către domn".

Boliac însă nu a fost, nu este nici acum, un pledant mărginit al intereselor micii boierimi. In revolta sa, în elanul său revoluţionar, el face din toată această luptă un proces de umanitate, o acţiune de dărâmare a privilegiului întemeiat pe robie: „Pentru ce o să se arză Pravila lui Caragea?" – se întreabă el mai departe. Şi răspunde: „Pentru că nu mai este nici o pravilă astăzi, în Europa, în care să se împartă locuitorii unei ţări în slobozi, robi şi sloboziţi, care robi să se numească proprietate a altuia, ce se vinde, se dăruieşte ca vita, ca lucru, şi apoi se pedepsesc pentru toate faptele cele rele ca şi oamenii cei liberi, neprivilegiaţi".

Răspunzând la întrebarea: „Pentru ce o să se arză Condica criminală de la 1851?" – Boliac are în vedere alte două mari obiective ale poeziei şi jurnalisticii sale protestatare – pedeapsa cu moartea şi munca silnică la ocnă: „Cerceteze cine va voi, când s-au săvârşit mai multe crime în ţară: pe când se torturau, se sluţeau şi se omorau criminalii, sau în aceşti 25 de ani de când nu e tortură, nu e sluţire, nu e moarte, nu e nici gâde? Pentrucă munca silnică pe viaţă, în ocnă, este o barbarie de înfiorat. A osândi un om să nu mai vadă în viaţa lui o rază de soare, să răsufle toată viaţa lui un aer infectat, umed şi sărat, la întunerec cu liliecii, muncind în silă cu fiarele la picioare, este mai mult decât să-1 osândiţi la o sută de morţi şi numai o răutate, vexată că ea nu poate să-1 omoare, ar fi în stare să pronunţe o asemenea răzbunare. Acela ce se va fi coborât vreodată în ocne, poate să mă înţeleagă". Boliac cunoştea foarte bine infernul din ocne. încă din 1847 îl evocase în poezia cu acest titlu, publicată în „Foaia pentru minte". Poezia era datată: „Telega 1843, septembrie 6", ceea ce ne duce iarăşi la experienţele sale de viaţă din preajma Buce-gilor. în această evocare găsise accente care înfioară şi astăzi. în capitolul consacrat lui Boliac din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu a remarcat descrierea coborârii osânditului în ocnă ca una dintre paginile remarcabile ale poeziei lui Boliac:

Se învârteşte roata şi scripetele zboară în văitări sinistre, avânt fiorător, —

Ca cucuvaia nopţii, ce fâlfâie uşoară

Şi ţipă peste capul acelui ce-a să moară, —

Se vaită pe capu-i cu glas îngrozitor.

ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ LA PARIS

Pe gâtul lung al ocnei s-exală infectate Durerea, agonia, suspinuri şi fiori. Şi oaspele s-afundă pe căi întunecate, în râsetele-acelor făpturi denaturate Ce s-au deprins la crime a fi executori.

Se mărgineşte gâtul şi caosul se-ntinde, Şi oameni ca insecte, ca licurici lucesc Cu focuri în spinare, cu feţele murinde, Pe bolovani în trâmbe, pe stâncile sclipinde, Pe munţii cei de sare pe care se muncesc.

Locuitorii nopţii cu feţele pălite îşi lasă bolovanii şi vin de-1 înconjur;

Cu luminări în creştet, cu barbelé zburlite, Păroşi pe braţe, piepturi, cu haine zdrenţuite, Buhavi de umezeală, dau roată înprejur.

Scena rămasului bun de la unul dintre ei, care decedase, a înduioşat câteva generaţii:

Apoi târâră-n noapte şi pe căluş legară Un mort ce se îmflase, un trup de vinovat.

— Te du, bădiţă,-i zise, în lume este vară, E soare, e lumină", câţiva îl sărutară Şi începu să ţipe maşina fiorat.

Toate acestea îi stăteau, desigur, acum în minte lui Boliac când îşi scria articolul pentru „Republica Română".

Terminând această aspră examinare critică, Boliac conchide: „Acestea sunt, fraţilor, instituţiile şi legile cu care ne cârmuim noi în mijlocul secolului al nouăsprezecelea, când.spiritul înaintării, ajungând la culmea sa cea mai înaltă în toată Europa, păşeşte acum măreţ către unitate şi frăţie. Nu că socotesc de trebuinţă a mai combate astăzi aceste cărţi de robie şi barbarie ce fură autodafate de naţie5, sau căzute de sine-le în opinia generală înaintea autodafării; nu că crez

J Aluzie la arderea Regulamentului şi Arhondologiei în Bucureşti şi în celelalte oraşe ale Ţarii Româneşti, în august 1848.

CEZAR BOLIAG că puţinii chiar din aceste clase către care mă adresez, răpiţi acum prin amăgire din sânul naţiei, cu momiri de nişte privilegiuiri care în sine-le nu sunt decât o degradantă robie, nu le simt şi nu le-au simţit de mult încă adevărata valoare!"

Scopul acestui articol nu era deci atât demonstraţia logică pe care o făcuse însăşi revoluţia din 1848, cât îndemnul la curaj, la hotărârea de a nu ceda în faţa reacţiunii întrupată în Codicele penal pus în vigoare în Ţara Românească începând din 1851, care legifera cu cinism mijloacele cele mai potrivite pentru înăbuşirea oricăror urme ale acestei revoluţii: „Care este şi care poate fi acea mână ce nu putem muşca când ne bate? Această oligarhie putredă de câteva zecimi de incapabili, corupţi din zămislire şi eterogeni în naţie, fără familie, fără proprietate muncită, ca să-i cunoască valoarea, fără patrie, fără onoare, care s-au ascuns totdeauna la sărbătorile naţiei, ca bufniţele la lumina zilei; care-au stat totdeauna pitiţi la luptele şi dezbaterile naţiei, şi au năvălit pe dânsa ca corbii flămânzi, când au crezut-o zdrobită, – mâna acestora să fie mâna ce nu putem muşca?" Pentru reuşita luptei împotriva marii boierimi, Boliac preconizează un realist sistem de alianţe politice: „Să rezonăm puţin, scurt şi limpede. Ciocoii cei mari sunt cinzeci de familii, cu tot pripasu lor. Din astea mai scoate vreo două, care s-au lepădat de Satan, au intrat în naţie şi au dat dovezi d-o mare abnegaţie şi d-un mare patriotism. Noi suntem cinci mii de familii6 şi, împreună cu neguţitorii din capitală şi din oraşe, cinzeci de mii de familii. Fraţii noştri muncitori şi meseriaşi sunt cinsute de mii de familii. Ce-ar putea face aceste cinzeci de familii, cu toate răţoiturile lor, când noi, cinci mii de familii, uniţi cu cinci zeci de mii de familii neguţători, uniţi cu cinci sute de mii de familii de muncitori şi meseriaşi, le-am zice: Duceţi-vă de pe unde-aţi venit, sau staţi de poftiţi; dar nu mai sunt clase în naţie; noi nu mai avem trebuinţă nici de bărbile dumneavoastră, nici de pravilele dumneavoastră; ni le vom face noi toate acestea, d-acum înainte.?"

De remarcat limpezirea stilistică şi mai ales siguranţa în mânuirea limbii literare la care ajunge acum Boliac ca ziarist, dezbărându-se simţitor atât de penibilele muntenisme, cât şi de atât de nefericit adaptatele franţuzisme ale epocii de tinereţe.

Al doilea articol 1-a publicat Boliac în numărul din 1853 al revistei. Se intitulează Unitatea României7. E neterminat, urmând, probabil, a fi continuat în numerele care n-au mai apărut. Prin Româ-

6 Subi, noastră, O. P,

7 Paginile 289-317.

ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ LA PARIS 185 nia, Boliac înţelege în acest articol Dacia Traiană. După ce îi înfăţişează pe scurt unitatea geografică şi economică, începe o amplă demonstraţie istorică a unităţii poporului român din Dacia Traiană, din cele mai vechi timpuri până la epoca migraţiunii popoarelor, unde se întrerupe articolul. E prima dată când apare în opera lui Boliac, răspicat formulată, imaginea unităţii poporului român şi a patriei sale. Experienţa transilvăneană se dovedeşte rodnică în acest sens. De subliniat mai este faptul că, în această demonstraţie, Boliac întrebuinţează un bogat material arheologic, îndeosebi numismatic. Pentru prima dată apare la Boliac preocuparea masivă pentru numismatică. în notele sale de călătorie publicate în „Curierul românesc", Boliac se interesa mai mult de arheologie: ruine, inscripţii pe pietre, sarco-fagii etc. Judecind şi după manualele fundamentale de numismatică la care se va referi constant Boliac în studiile şi articolele sale de mai târziu, se pare că el a căutat să se iniţieze cât mai sistematic în această disciplină, în timpul exilului său de acum de la Paris. Nu este exclus să fi urmat, ca auditor, şi unele cursuri universitare în această materie. Nu avem însă nici o mărturie concretă. Cu privire la prezenţa sa la cursurile universitare de la Paris, Boliac nu va vorbi decât de cursul lui Michelet, în legătură cu care va povesti amintiri, într-un articol consacrat memoriei acestuia.

Între timp se redeschisese nefericita afacere a briliantelor contelui Zichy, în urma unei noi complicaţii, care în realitate avea foarte puţină legătură cu Boliac. Marea Britanie, urmând exemplul Turciei, căuta să contracareze influenţa dobândită de Rusia în estul Europei, în anii 1849-1851, prin încurajarea fruntaşilor revoluţionari din această zonă a Europei şi îndeosebi printr-o politicoasă atenţie faţă de Kossuth, care se stabilise la Londra. Toate acestea nelinişteau în primul rând cercurile conducătoare din Ungaria. în al doilea rând, însăşi o parte din presa franceză se arăta geloasă. Aceste cercuri interesate au crezut că le-a venit la îndemână prilejul de a încerca o mică intrigă spre compromiterea emigraţiei maghiare din Londra – a lui Kossuth mai ales —, iar în al doilea rând spre a demonstra încă o dată perfidia diplomaţiei britanice. Prlejul fusese dat de faptul – consemnat de ziarele londoneze cu destule amănunte, dat fiind caracterul uşor senzaţional – că d-na Pulski, soţia unuia dintre fruntaşii revoluţionari maghiari, vizitând la Londra pe soţia lui Kossuth, îi înmânase nişte diamante de valoare de vreo 40 000 de franci, pe care le-ar fi „salvat" din Ungaria. Pentru a insinua că aceste diamante ar fi de o provenienţă dubioasă şi că emigraţia maghiară de la Londra s"ar întreţine prin mijloace oarecum necorecte, că guvernul britanic

CEZAR BOLIAC ar acoperi cu bună ştiinţă toate acestea, – un corespondent anonim din Pesta al ziarului francez „Journal de l'Assemblée naţionale" dezgroapă afacerea briliantelor contelui Zichy, destul de cunoscută în acel timp, prin eforturile făcute cu mai puţin de un an înainte de către Edmond Zichy de a obţine de la guvernul otoman contravaloarea lor.

Toată acţiunea însă depăşeşte sfera unei simple corespondenţe de ziar. Pe baza aşa-zisei corespondenţe, redactorul însuşi al ziarului francez, Am. Pellier, scrie un lung articol în numărul 314 din 14 noiembrie 1851 al sus-citatului ziar. Articolul începe – în mod semnificativ – astfel: „Nous croyons utile, avant que Kossuth quitte l'Angleterre, de mettre au jour l'épisode suivant de l'Histoire de la révolution de Hongrie". Şi Pellier relatează amănunţit toată desfăşurarea afacerii Zichy, întâmplările lui Boliac în Banat, în august 1849, refugierea lui în Turcia, arestarea lui acolo, fuga lui cu un paşaport britanic sub numele de Timoleon Paleolog, – pentru a trage categoric concluzia că diplomaţia britanică nu se sfieşte în faţa oricărui mijloc propriu spre atingerea scopurilor sale politice şi negustoreşti totodată.

Nu ştim ce urmare a avut acest articol. Boliac, în orice caz, nu i-a dat atenţie. însă campania e reluată, tot în acelaşi ziar francez, tot de către Am. Pellier, după doi ani, în 15 martie 1853. în introducere, Pellier aminteşte, cu aceeaşi neplăcere, manifestările de simpatie făcute lui Kossuth la Londra, cu doi ani înainte: „Aux mois de Nov. 1851, lorsque Kossuth, venu de Turquie en Angleterre, y était l'objet, sous le patronage et ŕ l'instigation du Lord Palmerston, des ovations les plus bruyantes et les plus révolutionnaires.". Dar simpla amintire a acestor fapte neplăcute pentru cercurile ou care stătea în legătură ziarul francez nu putea fi suficient motiv pentru reluarea campaniei de presă în 1853. Nici cel indicat de Pellier acum – ştirea apărută în ziarul „Oesterreichische Correspondenz" că guvernul otoman acceptase să îi despăgubească din fondurile sale pe moştenitorii contelui Zichy – nu pare a fi motivul de bază. Gazetarul francez insinuează că Boliac ar fi revenit în secret în Turcia pentru că acolo s-ar fi simţit mai în siguranţă. Ce rost o fi avut această insinuare? O intrigă a vreunuia din emigraţii la Paris, sau un simplu şantaj al redactorului?

Într-un număr ulterior, tot din martie 1853, Am. Pellier anunţă că Cezar Boliac s-a prezentat la redacţie, a protestat în termenii cei mai hotărâţi faţă de afirmaţiile cuprinse în cele două articole şi a convins redacţia de nevinovăţia sa. în urma acestui fapt, redacţia

ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ LA PARIS publică o scrisoare deschisă a lui Boliac către ziarul francez, datată: Paris, 22 martie 1853, îşi retrage toate expresiile ofensatoare pentru Boliac şi declară incidentul închis.

Cu toate aceste necazuri, Boliac desfăşură o intensă activitate pentru cunoaşterea cauzei juste a poporului român de către cercurile hotărâtoare ale diplomaţiei occidentale. Pentru această activitate, Boliac recurge acum la alte căi decât cele ale jurnalisticii şi poeziei. Lucrează personal şi pe cale directă, prin memorii, înfăţişând succint trecutul unitar al poporului român – ca premisă ineluctabilă a viitoarei sale uniri —, răspândirea sa prezentă în diferitele provincii, structura economică şi socială a viitoarei Românii, acţiunile mai de seamă duse de români în trecutul apropiat pentru înfăptuirea acestei uniri, pentru promovarea drepturilor legitime la viaţă ale întregului popor român şi mijloacele politice internaţionale prin care aceste cereri ale lor ar putea fi satisfăcute.

Despre toată această activitate, puţin vizibilă dar fructuoasă, aflăm din însăşi culegerea făcută de Boliac în 1856, sub titlul de Choix des Lettres et Mémoires sur la Question Roumaine, litografiată la litografia Goyer. în 26 aprilie 1852 înaintează lui Ludovic-Napoléon, pe atunci preşedinte al Republicii Franceze, un memoriu politic, solicitându-i şi o audienţă. îi răspunde şeful de cabinet, arătându-i că preşedintele a citit cu interes memoriul său, dar regretă infinit că nu-i poate acorda în acel moment audienţa solicitată. în 22 ianuarie 1854, Boliac trimite redacţiei ziarului parizian „L'Univers" o scrisoare cu privire la capela românească din Paris. Scrisoarea s-a publicat în numărul din 25 ianuarie al acelui ziar, cu o scurtă introducere semnată Du Lac.

Între timp, prin lovitura de stat din 2 decembrie 1852, Ludo vie -Napoleon devenise Napoleon al IlI-lea, împăratul Franţei. Boliac îi păstrează aceeaşi admiraţie şi vede în el mai departe un sprijinitor virtual al cauzei poporului român. încearcă deci din nou să-1 câştige, prin efortul său personal, pentru această cauză. în 15 februarie 1854 îi adresează o scrisoare, căreia îi adaugă şi un succint memoriu cu privire la chestiunea Principatelor Române, în actualitatea ei. Contând probabil, pe efectul acestui memoriu, îi sollicita lui Napoleon al IlI-lea, în 20 februarie, o audienţă particulară. Secretarul personal al împăratului, Emmanuel Matthieu, îl anunţă printr-o scurtă scrisoare, datată 9 martie, că a doua zi, vineri 10 martie, ora li1- va fi primit în audienţă. Răspunsul secretarului particular – ca şi celelalte la demersurile sale – este adresat simplu: „Domnului Boliac", în Paris, semn

CEZAR BOLIAC că îi parvenea lui Boliac prin mijlocirea altei persoane 8. Audienţa a avut loc, – o ştim din amintirile de mai târziu ale lui Boliac. în 23 martie – probabil la îndemnul însuşi al lui Napoleon al III-lea, formulat în audienţă —, Boliac îi înaintează un al doilea memoriu, însoţit de astă dată de o serie întreagă de piese documentare: Tratatul din 1393 al lui Mircea cu Baiazid; Constituţia română din 1848; o statistică asupra numărului total al românilor din diferite provincii şi de peste Carpaţi.

În 5 mai 1854 încearcă să capteze atenţia conducătorului politicii externe a Angliei, lordul Palmerston, scriindu-i o lungă scrisoare. în 10 august 1854 se adresează altui influent bărbat politic englez, lordului Dudley-Stuard, tot pe calea epistolară. în 1855 încearcă din nou să ia legătura directă cu Napoleon al III-lea. în 10 martie, printr-un memoriu, îi prezintă ultima sa lucrare: o hartă în relief a României. La acest memoriu răspunde secretarul particular al împăratului, Em. Hubaine, care-1 asigură diplomatic că-i va prezenta lui Napoleon al III-lea atât memoriul, cât şi harta, îndată ce acesta va dispune de oarecare timp liber.

În restul anului 1855 nu avem nimic important de semnalat nici în viaţa, nici în activitatea publicistică a lui Boliac.

În 1856 însă condiţiile internaţionale prielnice – asupra cărora nu vom insista, fiind arhicunoscute din înseşi (manualele şcolare – permit fruntaşilor revoluţionari români să înceapă pregătirea marii lupte pentru unirea Principatelor Române. Boliac participă la această pregătire prin mai multe poezii şi un ilung articol, publicat în ziarul progresist şi vajnic luptător pentru unire al lui Mihail Kogălniceanu: „Steaoa Dunării". Articolul poartă titlul puţin expresiv de Scrisori

8 Gr. H. Grandea afirmă – în articolul Cezar Boliac din „Noua bibliotecă populară" (I, 1889-1890, nr. 11) – că Boliac „se făcu cunoscut prinţesei Matilda şi apoi împăratului Napoleon" prin mijlocirea scriitorului Téophile Gautier. în orice caz, Boliac îşi crease oarecare relaţii la Paris în vederea propagandei pentru cauza românească. în Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România se află o broşură, La Moldo-Valachie (Paris, 1856), având pe pagina întâi dedicaţia autorului: „Monsieur César Bolliac, hommage de l'auteur. L. de Malčche". Boliac însuşi căuta să se ţină la curent cu literatura politică a actualităţii. în aceeaşi bibliotecă, printre cărţile donate de Ştefan Sihleanu, se află şi La Turquie et la Russie en 1S54 par M. X (Paris, 1854), cu semnătura lui Boliac pe una din pagini. Nu este exclus ca una dintre aceste cărţi de actualitate – Collection des mémoires pour servir ŕ l'Histoire de la France, de Joseph François Micbaud – să-i fi dat ideea pentru Choix des Lettres et Mémoires sur la Ouestion Roumaine, publicată de Boliac în 1856.

ACTIVITATEA PUBLICISTICA LA PARIS 189 în ţeară 9. E însă extrem de interesant din mai multe puncte de vedere, întâi, fiindcă Boliac caută să aşeze revendicarea Unirii Principatelor Române pe o altă idee, mult mai largă: aceea a fondului popular străvechi, dacic. E prima dată când apare – formulat teoretic şi nu ca imagini poetice, precum în O dimineaţă pe Caraiman – dacismul la Boliac, preocuparea lui de a aşeza studiul arheologic, al preistoriei şi al istoriei poporului român, pe ideea că acesta e în primul rând un urmaş al străvechilor daci, al unui popor de veche şi frumoasă cultură, de neîncetată existenţă şi muncă fructificatoare pe meleagurile acestei patrii. în locul admiraţiei pentru cuceritorii romani – predominantă exclusiv până atunci – Boliac aşază ca temelie a istoriei românilor interesul pentru străvechiul popor muncitor, care a făcut rodnice meleagurile patriei noastre. Boliac e cel clintii care afirmă această idee – pe care o va relua apoi neîncetat în articolele sale arheologice, până la sfârşitul vieţii sale —, fiind astfel predecesorul lui B. P. Haşdeu.

În Scrisori în ţeară, Boliac caută să identifice, prin cercetarea atentă a autorilor antici, „partea cea mai clasică a Daciei, locul unde s-a creat cosmologia dacică şi unde au peregrinat majoritatea eroilor tradiţiilor eline'. în cercetarea sa, Boliac desfăşură un lux de informaţie în ceea ce priveşte autorii antici. Vorbind, bunăoară, de insulele Peuce – „insulele cu brazi" – de pe Dunăre, citează din Hesiod, Apolone Rodiul, Eratosten, Scimnu. Peucii după el sunt pacinaţii de mai târziu. Dezbate apoi cu acelaşi lux de citate problema locului unde a fost exilat Ovidiu, argumentând că acesta ar fi fost Tulcea de azi. Boliac e, prin urmare, un predecesor al lui Haşdeu şi în predilecţia pentru investigaţiile îndrăzneţe, pentru ipotezele puţin comune, în explicarea detaliilor istoriei.

Poeziile lui, închinate tot ideii Unirii, respiră acelaşi aer dacic, sunt clădite pe aceeaşi temelie. Iată cum începe poezia Acvila străbună, datată 25 martie 1856:

Du-te-n Parâng de te scaldă Că dă Mithra vremea caldă. Fă-ţi apoi o avântare Şi te-opreşte-n Turnu-Mare Şi-mi aţintă fără frică s. Steaoa Dunării", II (1856), nr. 49, p. 195-196; nr. 52, p. 207-20S: nr. 55-56. p. 221-222 (greşit: 133-134).

CEZAR BOLIAC

Soarele ce se ardică! Tinde lung a ta umbrire, Chiamă-ţi fiii la unire 10.

Începutul poeziei La România, 15 aprilie 1856, dezvoltă aceeaşi idee în ritmuri mai largi:

Deşteaptă-ţi, Românie, orgoliul străbun, Că iată sună ora, şi geniul cel bun

Să îmbie început-a pe tot pământul tău.

Danubu-şi rupe vălu şi jugul său cel greu;

În Euxin răsuflă ca un imens izvor, Cu patru braţe luptă s-ajungă la Bosfor.

Şi pe Carpaţi s-ardică bătrânul uriaş

Ce doarme, de sunt secoli, pe vechiul său lăcaş.

E geniul Daciei, e zeul tutelar

Ce, din ruine-afunde, al iDaciei hotar

Se scoală să-1 măsoare „cu un milion de paşi";

Să vază de curg fluvii p-antideluvi făgaşi, Eterne santinele, meniţi a ocoli

Titanii munţi Bastarnici, Marţ unde se ivi

Pentru întâia oară. Acvila, tresărind, Vede pe Soare-Mithra că-i cată surâzând.

Sub expresia „un milion de paşi", Bdliac citează erudit pe Eutro-pius şi Sextus Rufus. Hotărât, în epoca aceasta, Boliac urmează la Paris cursuri de arheologie sau se documentează citind cu ardoare în acest domeniu. Acum se formează concepţia lui fundamentală ca arheolog, numismat şi istoric. Mai târziu, revenit în ţară, Boliac va cutreiera munţii şi regiunile subcarpatice, cu dorinţa de a identifica acolo templele unde se celebra cultul solar, pe care-1 atribuie dacilor. Citează adesea şi mai târziu mitul folcloric al acvilei – un fel de fenix al Daciei – care, îmbătrânind, se scaldă în iezerul din Munţii Parângului şi renaşte în splendoarea ei dintâi.

Din aceleaşi preocupări ale anului 1856 face parte şi lucrarea Topographie de la Roumanie, publicată direct în volum. Lucrarea e tipărită de Just. Rouvier, librar-editor în Paris, acelaşi care edita publicaţia „Revue de l'Orient, de l'Algérie et des colonies", revistă în care Boliac îşi tipăreşte versiunea franceză a poemului Domnul Tudor. Revista se subintitula „Bulletin de la Société Orientale de France".

10 Poezii. Renaşterea României, 1857.

ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ LA PARIS

E foarte posibil ca Boliac să fi avut în acea vreme legături cu această societate, să fi ţinut comunicări la şedinţele ei. Lucrarea 'Topographie de la Roumanie e supraintitulată: Premičre Mémoire (sic) şi e foarte probabil ca să fi fost un memoriu ştiinţific prezentat Societăţii orientale. Pe pagina a IV-a a copertei acestui „prim memoriu" mai sunt anunţate că vor apărea încă şapte memorii ale lui Boliac cu privire la România. Al doilea urma să prezinte originea românilor; al treilea – arheologia, numismatica şi armele României; al patrulea – istoria românilor; al cincilea – revoluţia română din 1848; al şaselea – limba şi literatura română; al şaptelea – statistica României; al optulea şi ultimul – problemele politice şi sociale ale României.

Prin urmare, un plan vast şi complex al unei lucrări cu caracter enciclopedic despre poporul român.

Din ea nu s-a realizat însă efectiv decât primul memoriu, apărut în 1856. Această Topografie a României ar putea cu greu astăzi să mai fie considerată ca o lucrare ştiinţifică. Foaia redactată de Kogăl-niceanu în Moldova, în acea vreme, într-o notiţă anonimă, care ar putea să fi fost scrisă de Kogălniceanu însuşi, o caracterizează la justa ei valoare, aplaudând-o „din inimă", ca o „întreprindere patriotică", menită a-i familiariza pe străini „cu istoria, cu împrejurările, cu importanţa şi cu mijloacele mari ale patriei noastre". Dar în acelaşi timp subliniază că meritul ei politic e „împuţinat prin comunicare de idei greşite" şi fapte neexacte, care îl fac a presupune „că dl. Boliac nu şi-au studiat bine sujetul", cel puţin în acea parte a scrierii „ce tratează despre Moldova" ".

În acelaşi timp avea necazuri cu unii dintre românii din Paris, necazuri ce se datorau în bună parte temperamentului său excesiv. Nu ştim la cine se referă în violenta Apostrofă, datată Paris 1856:

Lingăi de pe la domnie Şi ambiţioşi pigmei! Hrăniţi tot din calomnie! Tartufilor!

— Farisei!

— Voi, ce-mi veninaţi exilul.

Vâna pamfletară a gazetăriei de mai târziu a lui Boliac începe să se arate în aceste versuri – poate îndreptăţite, poate nedrepte —, dar în orice caz de o valoare artistică scăzută mult sub nivelul indignării pe care o exprima.

11 Notifii bibliografice, în „Steaoa Dunării", II (1856), p. 92.