Pe drumul spre Unirea Principatelor Române

În 1857, lupta pentru Unire intră într-o fază hotărâtoare. în ţară urmau să se aleagă deputaţii Divanurilor ad-hoc, care trebuiau să exprime dorinţele celor două ţări româneşti în privinţa viitoarei lor organizări.

Lupta cea mai grea se dădea în Moldova. Forţele progresiste începură să se organizeze politic, întemeind, în 21 mai/6 iunie, un comitet al Unirii în Moldova.

Turcia sprijinea pe ascuns manevrele antiunioniste. Ea încuraja pe icaimacamull Teodor Balş să combată pe faţă Unirea în Moldova. Pentru a limita cât mai mult intrarea unioniştilor în Divanurile ad-hoc, Poarta elaborează firmanul cu privire la normele după care să se facă alegerile, în aşa fel încât dreptul de a alege şi de a fi ales să fie cât se poate de mărginit. Se impuneau condiţii grele, de vârstă, situaţie socială şi mai ales de avere, care făceau ca foarte puţini să poată participa la aceste alegeri. Cu deosebire era lovită intelectualitatea, mai ales cea tânără, care încă nu avusese vreme să-şi consolideze poziţia socială.

În faţa acestei situaţii, diferenţele de interese şi opinii se lasă la o parte şi „partida naţională" – partida Unirii – cade de acord asupra a cinci puncte, între care unirea celor două ţări sub numele România, sub un principe străin dintr-o familie domnitoare europeană, cu un guvern reprezentativ. Cu deosebire chestiunea principelui străin era spinoasă. Cei mai mulţi dintre unionişti – mai ales cei din străinătate – erau republicani. Să nu uităm că însăşi gazeta lor din Paris, în 1851 şi 1853, se intitula „Republica Română". însuşi Boliac îşi încheia în 1851 articolul despre Arhondologie prin următoarea frază cât se poate de categorică: „Patrusprezece milioane de români ai Daciilor şi ai Misiilor vor trăi într-o singură republică democratică, PE DRUMUL SPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE 193 solidară de toate republicile naţiilor Europei" '. Raţiuni de tactică politică le impuneau însă în 1857 să aşeze în programul lor necesitatea principelui străin. Faţă de marile dificultăţi externe pe care le întâmpina Unirea – mai ales din pricina intrigilor Turciei sprijinite de Anglia – se simţea nevoia unei nade externe atracţioase. Şi aceasta era ideea principelui străin. Cu deosebire, ea putea măguli orgoliul lui Napoleon al III-lea – atât de mult crescut în urma ultimelor sale succese militare şi politice – prin perspectiva de a vedea un Bonaparte pe tronul României.

În faţa acestei necesităţi, trebuia să se încline pentru moment şi Boliac. în necrologul ce i se va face, în articolul de fond al ziarului „Resboiul român"2, găsim o menţiune despre acest dramatic proces de conştiinţă al lui Boliac: „în timpul exilului său, făcându-se o întrunire în Paris, la Sorbona, s-a născut fatala idee d-a se da ţerei un domn strein. Nimeni n-a combătut această idee cu atiâta căldură şi putere ca Cezar Boliac, arătând nenumărate şi dureroase exemple din toate ţările care au suferit domnii streine. în cele din urmă, silit a ceda stăruinţelor d-lor Ion Ghica, C. A. Rosetti, I. C. Brătianu şi alţi câţiva (.) el se înduplecă a păstra tăcerea, cu o condiţie însă pe care a exprimat-o în aceste versuri:

Dar strigăm din orice parte: Nu vrem un măţar plouat. Vrem din neamul Bonaparte, Sânge de latin curat".

Versurile sunt într-adevăr din poezia Prince strein, publicată în 1857, în ziarul „Buciumul", fără a fi semnată, şi republicată în acelaşi an, în volumaşul de poezii al lui Boliac, intitulat Renaşterea României.

Ziarul „Buciumul", apărând la Paris, îşi însuşeşte şi propagă fără reticenţe programul minimal al partidei unioniste. Gazeta lui Boliac se înfăţişează ca organ al junimii române din străinătate, stăruind pentru concordie, spre a se putea realiza marele act al unirii celor două ţări.

Boliac era în 1857 în vârstă de 44 de ani. Nu mai era tânăr, însă sufleteşte era alături cu tineretul, închinându-şi lui prima sa gazetă politică de mare amploare: „Acest jurnal, fondat printr-o impulsiune

1 în statistica anexată de Boliac, la cel de-al doilea memoriu către Napoleon al III-lea, din 29 martie 1854, estimează numărul total al românilor din diferitele provincii şi ţări la 14 milioane.

2 An. III (1881), nr. 286, p. 1-2.

— c. 105

CEZAR BOLIAC spontanee a majorităţii junimii din străinătate, nu reprezintă opi-niunea nici a unui individ, nici a unei caste exclusive; el este expre-siunea unor simţimente colective, întreţinut prin contribuţiunea şi conlucrarea junilor români; el este afară din orice partidă şi din orice spirit de parcialitate. Departe de interesele coteriilor şi de influenţele individuale, emancipat de prejudecăţile castelor şi îmbrăţişând cu căldură reformele moderate şi logice, acest organ public se adresează la orice român, fără distincţiune de partid şi de castă. Scopul său nu este de a produce diviziune, nici de a aţâţa lupte; pe cât puterile îl vor ierta, el va arăta drumul armoniei şi al concordiei, dovedind fiecărei caste şi individ, că interesul general nu este în dezacord cu interesul particular şi că numai prin respectul dreptului comun va putea exista şi dreptul individual'. „Buciumul" nu vrea, prin urmare, să reprezinte în acel moment nimic altceva deoât ideea Unirii, să propage programul partidei naţionale care lupta pentru această unire: „Aceste trei principe astăzi triumfează în ţeară şi majoritatea popu-lului se va pronunţa pentru. Românii din străinătate, profitând de o mai mare libertate, le proclamă de faţă şi fundează un organ public consacrat la apărarea dor. Mai multe alte jurnale, ce există în ţeară, le apără cu demnitate, pe cât le pot permite circumstanţele. Noi nu facem nimic alt decât a da mâna confraţilor noştri, spre a lucra împreună la o operă comună" 3.

Acest editorial-program e nesemnat, ca şi majoritatea articolelor din „Buciumul". De vreme ce însă întâlnim şi articole semnate, multe cu iniţiale – între care C. B.-eseu ar putea fi Costache Băkescu, care semna la fel şi în „Espatriatul", iar G. D. V. e posibil să fie Gh. D. Voinescu – se poate face deducţia că cele nesemnate sunt ale redactorului, adică ale lui Boliac. Unele dintre acestea – ca, de exemplu, Titlul suveranilor români (p. 17-18) – au fost republicate ulterior4, de către Boliac, sub semnătură. De altfel, Boliac îşi publică în „Buciumul" şi versurile tot fără semnătură: Acvila străbună şi Ţeara Românească către Moldova (p. 4); Resunet la Hora Unirei de d. V. Alec-sandri (p. 8); Prince strein (p. 12); Vaca văduvei (p. 16); Patria (p. 20). Mai târziu, B. Boerescu va afirma că şi el a făcut parte din redacţiunea „Buciumului" 5. La „Buciumul" mai colaborează în mod cert şi românii din afara celor de la Paris: din Moldova scriu A. Do-nici, fabulistul, şi G. Sion, poetul; de la Berlin scrie economistul I. Strat.

3 Duminică 22/10 martie 1857. în „Buciumul", I (1857), p. 1.

« „România", I (1857), p. 182.

5 „Secolulu", I (1857), nr. 43, p. 3: Domnulu meu.

PE DRUMUL SPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE 195

Articolele nesemnate, cele care se pot atribui deci lui Boliac, tratează îndeosebi puncte din programul partidului unirii. Astfel, chestiunea vechii independenţe a Principatelor Române, ca temelie pentru deplina suveranitate a viitorului stat, este tratată în articolele: Autonomia română (p. 1-2, 5-6, 9-10); Despre vorba capitulaţiuni (p. 13-14); Titlul suveranilor români (p. 17-18). Un alt punct din program, discutat aici e Guvernul reprezentativ (p. 16).

Cu deosebire interesant e articolul de fond intitulat Ce este de făcut (5). Aici Boliac discută consecinţele nedemocraticei legi electorale date Principatelor Române de către Poartă pe baza Convenţiei de la Paris. Dat fiind timpul scurt până la alegeri, Boliac crede că lucrul cel mai bun de făcut era să se acţioneze astfel ca chiar şi această lege să devină utilă partidului unirii. Rolul principal în lupta electorală îl atribuie tinerimii, deşi tocmai ea era lipsită de vot prin prevederile acestei legi: „Deşi tinerimea, până la vârsta de 30 de ani, partea cea mai vitală, cea mai inteligentă şi cea mai generoasă a naţiei, este oprită a concura să intre în arena politică; ba încă a şi asista la acest concurs şi a-şi da votul; deşi ea nu poate contribui d-a dreptul la edificiul ce se ardică pentru lăcuirea ei chiar într-însul; dar această inimă a naţiei este chemată a da impuls în arenă, a cenzura pe cei ce lucrează, a încununa sau a stigmatiza. Ea ţine palmenul şi flagela; ea este opinia publică.". Vechile idei şi preocupări ale lui Boliac, din articolul Publicitate, cu privire la existenţa sau mai bine zis necesitatea creării unei opinii pubilioe active la noi apar şi aici. E o constantă a gândirii sale politice. în focul luptei electorale, gândul lui Boliac se îndreaptă spre deputaţii celei mai năpăstuite clase sociale a ţării de atunci: „Tinerimea luminată se cuvine să ia mai cu seamă sub protecţia ei micul număr de clăcaşi sfiicioşi ce vin să reprezinte două milioane de asupriţi ca şi dânşii, singurul element productiv, prin care se ţine industria naţională, comerciul ţării şi boierismul. Pilda chinurilor prin care au trecut confraţii lor, chemaţi pentru întâia oară, în 1848, să se puie să-şi caute interesele lor faţă în faţă cu asupritorii lor, ameninţările şi făgăduielile mincinoase cu care or să fie porniţi de la tactul cârmuitorilor, la a căror scară au suferit de multe ori usturimea torturii biciului, neexperienţa, neştiinţa chiar unde este scaunul nenorocirilor lor, cum să-şi arate păsul şi cum să-şi formuleze cererile, pot să-i facă a fi ei înşille instrument ia nenorociri viitoare". Boliac consideră aici – aşa cum va face mai târziu cu ceva şi j 5- Haşdeu – drept „industrie naţională" mica producţie domestică ţărănească: ţesături, ceramică etc.

CEZAR BOLIAC

Luptând astfel pentru Unire, punându-şi nădejdea în acele elemente ale ţării ce reprezintă viitorul – partea care se dezvoltă —, neuitând suferinţele bieţilor ţărani clăcaşi, ziarul lui Boliac îşi îndeplinea cu prisosinţă datoria în acel moment istoric.

În martie 1857 „Buciumul" îşi încetează apariţia deoarece – după expresia lui B. Boerescu din chiar scrisoarea citată – „şi a terminat misiunea". în continuare, apare „Opiniunea", avându-1 ca director pe V. A. Urechia, iar ca sprijin pe susţinătorii ziarului „Buciumul", care „s-au despărţit" de C. Boliac. în frământările interne ale emigranţilor revoluţionari români în Franţa, Boliac rămăsese oarecum izolat. Temperamental, rămăsese vechiul neconformist care adera cu entuziasm la orice acţiune ce i se părea demnă de orice efort, dar nu răbda nici un frâu, era rebarbativ faţă de orice spirit de coterie, se supunea foarte bucuros principiilor, dar foarte greu oamenilor.

Anul 1857 a fost cu deosebire rodnic şi în ceea ce priveşte editarea poeziilor lui Boliac. în acest an apar nu mai puţin de cinci volume, dintre care trei în limba franceză. Volumele se înfăţişează în condiţii grafice deosebite. Nu sunt girate de vreo editură pariziană, ci imprimate în diverse tipografii, desigur în contul lui Boliac

Primul volum6 cuprinde nouă poezii inedite. Numai una dintre ele – Vaca văduvei, datată „1834, Stoeneşti, mai 5" – e mai veche, fiind în fond o pledoarie pentru clăcaşi şi împotriva impozitului pe ierbărit, care greva puţinul avut în vite al ţăranilor.

De pe drumul exilului, scrisă în Atena, în 1850, pe când Boliac se refugia din Constantinopol spre Paris, datează poezia Patria, în care frumosul sentiment al dorului de pământul natal este exprimat în versuri ce se vreau simple dar sunt numai stângace mărturisiri în proză:

Spuie-şi Francia avuţia, Grecii cerul zâmbitor, Englitera industria, Sunt român, român să mor.

Poemul Invaziile constituie un cutremurător document al tragediei Ţării Româneşti sub ocupaţia trupelor străine contrarevoluţionare după înăbuşirea revoluţiei din 1848. Plângând cu accente aspre, de pamflet ziaristic, suferinţele patriei, Boliac nu uită să stigmatizeze

* Poezii. Renaşterea României, Paris, De Soyc et Bouchet, Imprimeurs, 1857.

PE DRUMUL SPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE 197 lipsa de conştiinţă şi demnitate a clerului şi a aristocraţiei în această situaţie:

Tara toată o ordie

De mulţimi de limbi şi naţii;

Bucureştii-n veselie

Dă ospăţuri, luminaţii.

Şi-n carâte aurite

Popi, boierii împănaţi

Ies în drum, le spun cuvinte, Până la pământ plecaţi.

Restul poeziilor sunt consacrate pregătirii Unirii Principatelor. La România, scrisă în Paris, în 1856, e un lung îndemn la mândrie naţională, şi la curajul faptelor mari, prin evocarea gloriei celor două popoare-părinţi, dacii şi romanii:

Opreşte Soare-Mitra! Aci fu templul tău Cel mare şi teribil, şi Cocheonul greu, Şi Zarabii-tereii, şi Dacii Pileaţi, Discipolii lui Zamolx, pioşii săi juraţi! Priveşte aste feţe pârlite de dureri, Acoperind cu trenţe slăbite mădulări, Ieşind de prin bordeie afunde în pământ Ca fiarele sălbateci! Rosteşte un cuvânt; Numeşte-le străbunii: pe Decebal, Traian, Ion Asan, Burilă, Corvin, Mihai, Ştefan; Zi vorba: Libertate! cătând în faţa lor, Şi vei vedea îndată pe Marele Popor!

Dacă în această poezie realitatea istorică, gloria străveche, era argumentul suprem pentru îmbărbătarea poporului român spre o reînălţare demnă de începuturile lui istorice, – în Acvila străbună, scrisă în acelaşi timp, istoria e transfigurată mitic, păstrându-şi aceleaşi funcţiuni morale. Vigurosul substrat dacic e simbolizat aici prin „buciumul" zeului Zamolxis şi prin „acvila" ce renaşte mereu, ca pasărea Phoenix, scăldându-se într-un iezer din Munţii Parângului; iar stratul latin, prin stânca de pe vârful Omul, care l-ar reprezenta Pe Traian. Boliac reia deci mitologia naţională creată de G. Asachi Jn jurul Ceahlăului – muntele Pionul, cum îl numea el —, plasând ln Bucegi sinteza pe plan religios a culturii dacice şi latine. Dunărea

CEZAR BOLIAC bătrână participă şi ea la invocarea simbolică a „acvilei străbune", chemată să întărească cu „apă lustrală" din valurile Istrului idealul de unire al întregului popor român. Versul trohaic de 8 şi 7 silabe, apropiat de cel popular, dă începutului poeziei tonuri plăcute de incantaţie, ceva din melodia descântecului copiilor pentru melc:

Buciumul lui Zamolx sună, Scoală, Acvilă străbună, Scoate capu, te trezeşte, Du-te de te-ntinereşte: Du-te-n Parâng de te scaldă, Că dă Mitra vremea caldă.

Celelalte poezii – Ţeara Românească către Moldova, Răsunet la Hora Unirii de D. V. Alecsandri, Prince strein – nu sunt, precum le arată şi titlurile, decât simple manifeste în versuri de propagandă pentru ideea Unirii.

Al doilea volum7, tot de poezii inedite, are exact aceeaşi compoziţie, alternâmd tema Unirii cu ecouri puternice ale revoluţiei din 1848. Dintre ele face parte celebra poezie Clăcaşul, de care am mai vorbit, un monolog în care nu numai că gem toate suferinţele ţărănimii asuprite, dar se afirmă puternic şi conştiinţa drepturilor ei. Vehemenţa sentimentelor autorului şi caracterul acesta de monolog îl duc pe Boliac foarte adesea aici – ca şi în atâtea dintre poeziile lui sociale – la expresia directă, nefigurată, precisă ca un bilanţ contabil, a realităţilor. Poezia rămâne undeva departe, şi aspectul de articol de ziar versificat predomină:

După ce, prin asuprire Stoarceţi, ca proprietari, Veniţi iar, ca stăpânire, Născociţi la biruri mari, Ş-apoi v-aşezaţi pe jeţe Jefuind ca dregători!

— Zgripţori cu-ntreite feţe, Jupuiţi pe muncitori.

Ideologic, poezia reprezintă unul dintre punctele cele mai avansate, nu numai ale gândirii poetice a lui Boliac, dar şi în lirica română a epocii. Cu concizia unui om de ştiinţă analizând realitatea socială,

7 Poezii naţionale. A doa ediţie. Paris, De Soye et Bouchet, Imprimeurs, 1857.

PE DRUMUL SPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE 195

Boliac formulează aici întreitul mecanism de exploatare, formând o singură şi crâncenă unitate: proprietarii de moşii; suprastructura statală, cu impozitele apăsătoare numai pentru clasele de jos, din truda cărora îşi realiza bugetele; funcţionarii corupţi şi abuzivi, care – pe lângă că executau legislaţia financiară a statului căruia îi serveau – îşi rotunjeau şi averi personale frumoase, tot prin stoarcerea pe deasupra legii a aceloraşi clase de jos. Poezia se încheie cu formularea răspicată a dreptului clăcaşilor la pământul pe care îl munceau, tocmai în virtutea principiului că munca e singura sursă de creare a bunurilor. Posesorii forţei de muncă îşi pot impune, ca atare, singuri hotărârile prin acţiunea revoluţionară. Poezia e datată „Paris, 1851, ianuarie". De aici, din capitala Franţei, unde se desfăşurase în 1848 revoluţia în care masele proletare constituiseră forţa principală de acţiune, Boliac trimite boierimii din Principatele Române un serios avertisment în versuri, consiliind-o să nu se legene în iluzia că înăbuşirea revoluţiei din Ţara Românească putea opri mersul ineluctabil al dreptăţii şi al istoriei.

Din Constantinopol, în 20 martie 1850, datează nu mai puţin cunoscuta poezie Se naşte sau se face omul? începând cu atât de cunoscutele versuri în care Boliac a gravat ca în aramă tema fundamentală a poeziei lui sociale:

Ţiganul şi clăcaşul Au fost gândirea mea. Stăpânul, arendaşul şi legea lor cea grea Muza mi-au pus în doliu.

Din nefericire, poezia aceasta – care se încheia sub luminile filosofiei, evocând numele lui Spinoza şi dând dreptate lui Proudhon, care spusese că „proprietatea e furtul" – nu se realizează în desfăşurarea ei cu aceeaşi duritate de carate artistice. Muntenisme în pronunţie şi în acordul gramatical, sonorităţi stângace în ciocnirea cuvintelor şi în curgerea ritmului scad adesea aproape cu totul tensiunea poetică:

Şi ţiganul, şi clăcaşul, Nencetat în umbra mea, Mi-arăt spetile crăpate, Fiarele ce îi dobor, Spun pe fie-sa-n curţi c-o bate, Şi ciocoii că-i omor.

CEZAR BOI,IAU

România solidară, scrisă la Seghedin, în iulie 1849, dă glas – în stil de improvizaţie la o manifestaţie – entuziasmului său pentru felul cum se desfăşura revoluţia în imperiul austro-ungar:

Sgripţor namilă-n departe Fuge, şi-umbra i se-mparte Ici, colo, fără puteri. Sgomotul căderii sale Urlet lung detună-n vale Ca-al satanei prim eteri.

Versurile dedicate La D-la X, datate „Constantinople, 6 martie 1850'", de astă dată nu sunt de iubire, ci de mustrări pentru femeile din societate care se refugiaseră în ţări cu guvernare absolutistă, de frica revoluţiei. Piesa de rezistenţă a volumului este poemul intitulat Episod din revoluţia lui Domnul Tudor. Ca şi N. Bălcescu, considera acum revoluţia lui Tudor Vladimirescu drept predecesoarea – ca idei şi ca acţiune – a revoluţiei din 1848. A înfăţişa poetic această mişcare, naţională şi socială în acelaşi timp, a maselor în fruntea cărora s-a aşezat Tudor din Vladimiri însemna pentru Boliac a analiza în acelaşi timp revoluţia din 1848 în premisele ei fundamentale. Cu toate stângăciile de limbaj poetic inerente lui Boliac, poemul acesta are un ton de gravitate eroică ce îl salvează până la un punct de sub judecăţile neiertătoare ale esteticii. Spunem „până la un punct", pentru că în ansamblul lui rămâne totuşi mai mult o piesă documentară decât o realizare artistică durabilă. De fapt, poemul a apărut întâi în versiune franceză8, în 1856, într-un buletin al Societăţii orientale a Franţei, care-1 va primi mai târziu ca membru al ei. Desigur, prin această versiune Boliac urmărea să facă cunoscut şi opiniei publice a străinătăţii faptul că revoluţia din 1848 nu era un eveniment izolat, nici un simplu ecou al revoluţiei franceze din acel an, ci se integra într-o tradiţie de mişcări revoluţionare care au culminat, la începutul secolului, în cea a ilui Tudor Vladimirescu. De aceea şi în titlul poemului accentul cade pe revoluţie, acţiunea lui Tudor Vladimirescu fiind „un episod" al acestei revoluţii. Poemul apare şi în volum, ca extras din Buletinul Societăţii orientale, în anul următor9. Tot în

8 „Revue de l'Orient, de l'Algérie et des Colonies". Bulletin de la Société Orientale de France. Nouvelle série, Tome quatričme, Paris, Just. Rouvier, Libraire-Editeur, 1856.

9 Domnul Tudor, épisode de la révolution roumaine de 1821, par César Bol-liac, traduit du roumain, Paris, Just. Rouvier, éditeur de la „Revue de l'Orient, de l'Algérie et des colonies", 1857.

PE DRUMUL SPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE 201 volumul de Poezii naţionale apare pentru întâia dată Pedeapsa cu moarte, pe care mai târziu, în „Trompetta Carpatiloru'", o va data 1836, ca apoi să se corecteze printr-o erată: 1846. Poezia e patetică – aproape melodramatică – pledoarie împotriva pedepsei cu moartea, temă făcând parte din acţiunea constantă a gazetarului Boliac pentru îmblânzirea şi civilizarea regimului justiţiei şi al penitenciarelor în patria noastră. La fel ca şi celelalte poeme sociale de mare răsunet ale lui Boliac – Ţiganul vândut, Muncitorul, Sila, Ocna, Fata de boier şi fata de ţigan, publicate mai înainte, începând din 1843 —, fondul e liric vehement, pamfletar aproape, iar arhitectura este epică. Structura de pledoarie este şi aici evidentă şi va fi mărturisită mai târziu prin nota cu care a însoţit, în 1872, republicarea ei în,Trompetta Carpatiloru': „Protestare contra pedepsei cu moartea, scoasă din legile ţării prin Regulamentul organic, ediţiunea întâia, şi introdusă iarăşi, clandestin, prin a doua ediţiune a Regulamentului organic'. Poezia aceasta porneşte şi ea de la un fapt real, indicat prin aceeaşi notă: „Portretul preşedintelui Divanului Criminel este în strofa care iâncepe: «Pe-un jeţ ascuns sta unul». etc. Cunoscut fiind prin această strofă, e de prisos să-1 mai numim". într-adevăr, portretul e creionat cu cea mai corozivă cerneală, – ca un simbol al meschinăriei şi justiţiei de clasă. Decorul în roşu e menit să mărească efectul:

O sală larg întinsă şi-n roşu îmbrăcată îşi resfrângea coloarea prin raza sângerată, Coloarea de tartar, Pe searbedele feţe, bătrâne şi zbârcite, Plecate peste piepturi, cu frunţile-ncreţite, Ţintind un act barbar.

Verva pamfletară a ziaristului Boliac funcţionează aici din plin:

Pe-un jeţ ascuns sta unul ce a-nsemnat păcatul Pe-a inimii icoană: buhav, c-un ochi, spurcatul, Rânjea rângit uscat. Cu cap de cucuvaie, cu gheare mituite, Cu ochiul tras în sticle, în sticle îndoite, Chiora pe vinovat.

Boliac dezvăluie juridic mobilul de clasă al judecăţii, în teama că o ţinere în seamă a circumstanţelor atenuante ar putea constitui un

CEZAR BOLIAC exemplu încurajator pentru desperaţii din categoria socială a celui judecat:

Dup-amuţirea lungă citiră, mai citiră, îşi mai cătară-n barbă, gândiră, mai şoptiră, —

Se scoal-ăl însemnat Şi începe să vorbească: „Boieri! Eu zic să moară, Să moară vinovatul; căci moartea înfioară

Şi trebui pilde-n stat".

În cuvântarea preşedintelui, pentru a mări contrastul, Boliac găseşte prilejul să strecoare nume dragi, ale acelora care pledau pentru o justiţie umană:

Eu nu sum de părerea acelui Becaria; Eu ştiu ce se cuvine; nu-mi place flecăria

Lui domnul Monteschiu, Lamartine, Hugo, şaizeci dintr-o societate.

Din nefericire, portretul atât de puternic creionat al preşedintelui e doar o deschidere de cortină, cu toată reuşita lui artistică. în continuare, Boliac cade în obişnuita lui tehnică de aglomerare melodramatică a detaliilor menite să stoarcă cu uşurinţă lacrimi de la cititor. Qsânditul este rănit, legat cu coatele la spate, în preajmă-i bocesc „copii, soţie, mumă!" Lui îi vine să leşine, dar zbirii îl trezesc, împun-gându-1 cu „spăngile". La spânzurătoare lipseşte gâdele. Dorobanţii caută un ţigan şi-1 aduc lovindu-1 cu bicele. Nepriceput în meseria de călău, acesta îl chinuie fără voie pe condamnat, făcându-1 să cadă de trei ori din ştreang: „Răcneau şi fii şi rude, răcnea a lui soţie şi soţul îşi chema".

Între momentul judecăţii şi cel al execuţiei, Boliac intercalează o iungă pledoarie de advocat: ţiganul judecat era iresponsabil, întâi fiindcă în calitatea lui de rob nu era om, ci un obiect vandabil după plac; al doilea, pentru că incultura lui fatală nu-1 făcea în stare să deosebească binele de rău; al treilea, pentru că o societate clădită pe sclavie nu poate genera decât crima. Ziaristul şi advocatul – de caldă generozitate, de profundă umanitate, de înaltă ţinută ideologică, dar puţin atent la legile creaţiei artistice – predomină şi în această poezie.

Alături de poeziile din ciclul Renaşterea României, generate de ideile şi de experienţa revoluţiei de la 1848, îşi fac loc şi în acest

PE DRUMUL SPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE 203 volum grăbite manifeste versificate, de propagandă a ideii Unirii Principatelor: Unirea, România solidară ş.a., justificând a doua parte a titlului volumului: Naţionale.

În acelaşi timp îi apare un volum de poezii traduse în franţuzeşte 10, având ca introducere paginile scrise de J. B. Vaillant asupra operei poetice a lui Boliac, în volumul La Roumanie. în Poésies aflăm o selecţie a versurilor cu caracter social şi naţional din toate volumele lui anterioare. Deosebit – deci cu caracter de manifest poetic – apare tot în acelaşi an 1857 poezia La România în versiune franceză n.

La Bucureşti, în editura librăriei „Socec", vede lumina tiparului un volum de sinteză a poeziei sale lirice din toate volumele sale anterioare n, epica lui în versuri urmând să figureze mai târziu, într-un volum de Poeme şi balade B, care însă nu a mai apărut niciodată. Apare deci evident că Boliac considera şi acum – poate mai mult ca oricând – misiunea poeziei lui nedespărţită de cea a ziaristicii sale, urmărind exact aceleaşi ţeluri, propagând constant aceleaşi idei şi uzând de aceleaşi mijloace de propagandă şi convingere ca şi articolele sale de gazetă, cu singura deosebire că erau în versuri. Majoritatea poeziilor noi din volumele anului 1857 au şi apărut în „Buciumul" de la Paris, întreţesându-se acolo cu articolele şi ştirile actualităţii politice.

A-l aprecia sau a-1 critica pe Boliac ca poet pentru aceste articole conştient versificate însemnează a-l nedreptăţi fie exagerându-i elogiul, fie accentuându-i insuficienţele artistice.

În patrie, cu toate piedicile încercate de către cercurile reacţionare, partida Unirii mergea sigur spre victorie. Un succes deosebit, în pregătirea noilor evenimente, însemnă ridicarea exilului pentru fruntaşii revoluţionari. în faţa presiunii opiniei publice I4, Poarta trebui să cedeze şi îngădui reintrarea lor în ţară. Astfel, ziarul semi-oficios „Anunţătorul român" 15 comunică:în pagina I, cu bucurie, că

10 Poésies. Traduites du roumain en prose et en vers français, Paris, Imprimerie de Pommeret et Moreau, 1857.

11 La Roumanie par M. César Bolliac. Traduction libre en vers français par M. Jules Ferrand. Paris, Imprimerie de Pommeret et Moreau, 1857.

12 Colecţiune de poesii vechi şi nuoi, Bucureşti, [1857].

13 Cf. „Buciumul", I (1863), nr. 70.

14 Ca un simptom al stării de spirit din ţară în această privinţă indicăm articolul Dorul de patria din foaia „Concordia", I (1857), p. 61.

15 An. IV (1857). nr. 44 din 29 iunie.

204 CEZAR BOLIAG în 26 iunie sosiseră în ţară Ştefan şi Nicolae Golescu, C. A. Rosetti şi alţii. Ziarul adaugă: „Aflăm că d. Boliac va fi peste puţin între noi şi suntem siguri că succesiv se vor înturna toţi aceia ce au suferit o asemenea măsură".

În ziua de 8 iulie 1857, E. Marin, redactorul ziarului „Secuiul" u, anunţă vestea bună: „In zilele acestea mai reintră în capitala noastră d. Cesar Boleacu, unul din emigranţii români. Acest bărbat de merit în lungul său exil, deşi apăsat de toate amărăciunile vieţii nesigure a exilului, nu a încetat a se ocupa necontenit cu trebile şi interesele ţării sale; el publică mai multe scrieri asupra Principatelor, care mai cu seamă în împrejurările actuale, nu ne îndoim, au făcut mult bine cauzei românilor. Felicităm, dar, pe oaspele nostru de buna sa venire având convincţiunea că acum, între fraţii săi, va putea fi mult mai folositor patriei sale. Nu ne îndoim asemenea că concetăţenii noştri vor şti să profite de capacitatea şi patriotismul acestui bun român".

Îndată după întoarcerea în ţară, Boliac intră din plin în fierberea luptei politice pentru Unire. Partida naţională, partida Unirii, îl propune candidat în judeţul Ilfov, pentru Divanul ad-hoc al Ţării Româneşti.

În „Secuiul", ziarul care-i salutase atât de călduros întoarcerea în patrie, Boliac îşi publică – după obiceiul vremii – Profesiunea de credinţă în legătură cu candidatura. Această profesiune de credinţă e reprodusă îndată de celelalte mari ziare unioniste din Ţara Românească I7. Manifestul lui Boliac e un document interesant. întâi, pentru propria definiţie ce şi-o dă autorul la începutul lui: „Depărtarea mea de noua ani din patrie îmi face o datorie s-aduc aminte de mine celor ce m-au pierdut din vedere. Cea mai mare parte a vieţii mele m-am ocupat de politică. Niciodată n-am fost omul nimului. Niciodată n-am servit o putere străină. Cu totul al patriei mele, mi-am nesocotit interesul personal şi de familie, libertatea şi viaţa chiar, ori de câte ori s-a înfăţişat ocazie ca să sper o îmbunătăţire a stării noastre politice sau sociale. Apăsătorii ţării mele mi-au fost singurii nemici şi apărătorii ei singurii amici. Prin memoarurile ce am dat la mai multe cabinete ale Europei, am propus încă din anul 1852 şi am sprijinit toate ponturile programului naţional, pe care l-am iscălit cu cea mai vie plăcere, îndată ce m-am putut întoarce în patrie". în al doilea rând, manifestul e interesant pentru inedita situaţie politică în care apare aici Boliac. Prin nu ştiu ce calcule ale partidei naţionale – care, tre-

16 An. I (1857), nr. 51, p. 2.

17 „Secuiul", I (1857), nr. 66 din 2 septembrie, p. 2-3; „Românul", I (1857), nr. 9 din 7 septembrie, p. 3; „România", I (1857), nr. 35 din 10 septembrie, p. 3.

PE DRUMUL SPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE 205 buie să ţinem seama, nu era de loc un partid politic organizat; aşa ceva nu exista pe atunci în Principatele Române – Boliac candida – culmea surprizei – ca reprezentant al marilor proprietari. Ca atare, e nevoit să facă o profesiune de credinţă conservatoare, aproape în totală contradicţie cu vederile lui de până atunci: „Dacă trecutul meu va fi meritat încrederea compatrioţilor mei, ca proprietari mari din districtul Ilfov, unde mă propui candidat de deputat pentru Divanul ce se convoacă, mă făgăduesc isă sprijin în acest divan, cu vot deschis, toate ponturile programului naţional în toată litera şi spiritul lor. De trebuie să mai spui şi aci, ceeace crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârşire gura calomniei, mărturisesc că am respectat şi voi respecta proprietatea, în temeiul căreia mă propui candidat de deputat şi viu să cer voturile proprietarilor. Mă voi lupta totdeauna pentru întărirea proprietăţii, precum mă voi lupta şi pentru întărirea familiei ce s-a slăbit, şi pentru (întărirea religiei ce se clatină". Boliac face deci tot efortul ca să nu compromită cauza alegerii sale – care este în fond cauza Unirii – prin amintirea trecutului său revoluţionar, în portretul pe care i-1 face „Secuiul" – între alte prezentări de candidaţi ai partidei naţionale – se accentuează tot latura împăciuitoare, din urmă, a activităţii sale politice: „Totdeauna credincios stindardului său: Unire, Progres, Fericire, a ştiut să sufere cu răbdare un exiliu de 9 ani, un exiliu ce trebuie să ne facă a iubi şi a stima pe toţi aceia care au băut din cupa sa de amărăciune" 18.

Cu toate aceste acte de strategie politică, Boliac nu a reuşit totuşi. în alegerile din 14 septembrie, din 77 votanţi, numai 12 au votat pentru el. Au fost aleşi Grigore Ghica, cu 45 de voturi, şi Dim. Ghica, cu 44 de voturi. I-au mai luat-o înainte – fără a fi aleşi – Barbu Ştirbei cu 23 de voturi, şi Ioan Manu, cu 18. în schimb, Ioan Eliade, orgoliosul Heliade Rădulescu, nu obţine decât un singur vot19.

Paralel cu activitatea politică, Boliac caută să îşi reia şi activitatea publicistică. în nr. 44 din 11 octombrie 1857, editorii gazetei „România" din Bucureşti anunţă.că, încăpând din acea zi, redacţia se va compune din următorii publicişti: C. Bosianu, Cesar Boliac, G. Z. Creţeanu, Miltiad Costiescu şi G. Z. Vernescu20. în nr. 46 din 18 octombrie vestesc că acestei redacţii i se adaugă şi poetul G. Sion. în nr. 48 din 25 octombrie însă se anunţă încetarea gazetei din pricina deficitului de 10 000 de lei în 6 luni de apariţie.

18 Cesar Bolliac, în „Secuiul", I (1857), nr. 68, p. 4.

,* Bucureşti 16/28 septembrie, în „Românul", I (1857), nr. 12, p. 1.

20 Editorii „României" către publicul românii, p. 173.

CEZAR BOLIAC

Semnând editorialul din numărul 44, Boliac începe în mod firesc a nu mai fi aşa de cuminte cum promisese în profesiunea de credinţă. Discutând problema mandatului deputaţilor viitorului Divan ad-hoc, se întreabă cu tâlc: „La prinţul strein nu vom exersa nicidecum dreptul nostru de alegere? Nu vom desbate de loc de or să poată guverna şi femeile? (.) Constituţia cu o singură cameră legiuitoare va avea de bază averea ori populaţia?" In aceeaşi pagină relatează cu entuziasm despre şedinţa din 9 octombrie 1857 a Divanului ad-hoc, şedinţă în care s-a proclamat dorinţa Unirii, după exemplul Moldovei:D. Turnavitu proclamă Unirea. Entuziasmul este general. Din tribuna damelor plouă buchete de flori peste toată sala. în curtea şi Dealul Mitropoliei se prelungeşte vuet de urări, clopotele se trag în toată capitala. D. Teii propune baterea unei medalii în memoria acestei zile solenele şi se primeşte cu unanimitate. Două muzici resună Hora Unirii îşi apoi marşul naţional. Deputaţii mandatari se port pe braţele entuziaste, în aclamări şi urări de tot felul".

Darea de seamă a lui Boliac despre Şedinţa a l-ca a adunării ad-hoc21 e, în schimb, în întregime cenzurată. N-a rămas decât titlul şi semnătura. Probabil, Boliac îşi va fi reamintit prea mult din constantele sale preocupări sociale. în numărul 34 din 6 august, curând după sosirea lui în ţară şi înainte de a intra în redacţia gazetei, i se publică poezia La România. în acelaşi număr aflăm şi traducerea în limba franceză a acestor versuri, făcută de Jules Ferrand.

Un articol care ne dă de gândit este cel din rubrica Varietăţi a numărului 4 din 19 aprilie (p. 16), articol nesemnat. Pe vremea aceea Boliac nici nu venise în ţară. însă articolul ne izbeşte pentru că se ocupă de uzul fumatului în antichitate. Autorul lui anonim adună cu pricepere diferite opinii, documentând că se fuma în Europa şi înainte de aducerea tutunului din America. Se foloseau mai ales seminţe de cânepă. Se ocupă de discuţia iscată în Germania, în jurul unui desen cuprins în Culegerea antichităţilor elveţiene, de baronul von Bonstet-ten. Discuţia se purtase în jurul întrebării dacă obiectele de lut ars figurând în acest desen erau pipe de fumat, sau altceva? Identitatea cu preocupările lui Boliac din articolul său din 1874 despre uzul fumatului în timpuri preistorice şi cu tema polemicii sale cu Odobescu este izbitoare.

11 „România", I (1857), p. 178.

PE DRUMUL SPRF. UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE 207

Către sfârşitul anului 1857, activitatea Divanurilor ad-hoc se încheie22. Dorinţele exprimate de ele în numele poporului român, înaintate Comisiei europene de la Bucureşti – conform hotărârilor conferinţei de la Paris —, devin obiectul tratativelor internaţionale.

În 22 mai 1858 conferinţa celor şapte puteri garante se întruneşte la Paris spre a hotărî asupra acestor cereri. Dezbaterile ei se încheie în 19 august prin elaborarea acelei cunoscute Constituţii destinate Principatelor sub numele de Convenţia de la Paris.

Lupta pentru Unire intra astfel într-o nouă fază. Problema era cum să se realizeze deplina unire a celor două ţări, pe care Convenţia o admitea doar parţial – printr-un organ legislativ şi o organizare administrativă comună —, avându-şi însă fiecare principele, guvernul şi parlamentul său. Soarta Unirii stătea acum în mâna viitoarelor adunări, care urmau să aleagă câte un domnitor. Legea electorală anexată Convenţiei de la Paris era astfel alcătuită, încât puterea electorală stătea în mâna vârfurilor societăţii: marii proprietari, negustorii şi industriaşii bogaţi.

Până la alegerea Camerelor care urmau a hotărî asupra viitorilor domnitori, Poarta numi – conform Convenţiei de la Paris – câte o căimăcămie, adică o locotenentă domnească, în fiecare ţară, având misiunea în primul rând de a pregăti listele electorale pe baza noii legi şi de a efectua alegerile. în Ţara Românească, locotenenta consta din Emanoil Băleanu, I. A. Filipescu – intenţionând a sprijini alegerea ca domnitor a lui G. Bibescu – şi Ion Manu, trăgând nădejde să-1 poată alege pe B. Ştirbei. Partida unionistă întâmpina, precum se vede, mari greutăţi în lupta ei politică. Situaţia aceasta în mare, se repetă în mic şi în ceea ce priveşte lupta politică dusă de Boliac. Primul lucru pe care trebuia să-1 facă era să obţină înscrierea în listele electorale, dovedind venitul anual minim care i se cerea. Este înscris în listele electorale pentru districtul Ilfov. însă la apariţia lor în „Buletinul oficial"23 se produce surpriza: Boliac nu se găseşte pe listă, ci într-un codicil al ei, care sună destul de enigmatic: el şi cu preotul Alexandru „sunt scoşi deocamdată din listă pentru pricini binecuvântate, până la a doua punere la cale". Care erau aceste „pricini binecuvântate"? C. A. Rosetti, prietenul din acea vreme al lui

22 In tot timpul activităţii divanurilor, C. Boliac e directorul celor două publicaţii oficiale în care se consemna mersul lucrărilor Divanului ad-hoc din Ţara Românească: Monitorul Adunării ad-hoc (27 septembrie 1857-4 ianuarie 1858) şi Procčs verbaux des séances de l'Assemblée ad-hoc de la Roumanie (30 septembrie- 10 decembrie 1857).

23 Supliment la nr. 107 din 31 decembrie 1858.

CEZAR BOLIAC

Boliac şi port-parola partidei naţionale, le comentează tot aşa de enigmatic în revista politică a zilei de 13/25 decembrie24:La aceasta n-avem a zice alt decât că acest articol s-a uitat a se pune în Convenţia de la Paris" 25.

„Naţionalul" lui B. Boerescu e mai categoric în protestul lui:Asupra d-lui Chesar Boliac şi preotului Alexandru nu vedem cari sunt acele pricini binecuvântate cari i-au exclus provizoriu, mai cu seamă că cauzele de excludere sunt prevăzute prin Convenţiune şi, dupe cum ştim, d. Boliac s-a înscris de subtadministraţie şi nimenea nu 1-a contestat la tribunal".

Pricina în realitate era că adversarii politici ai Unirii în general şi ai lui Boliac personal dezgropaseră afacerea cu briliantele contelui Zichy – aşa cum arată „Patria" din Iaşi, la începutul anului 1859. Un voluminos dosar se alcătuise la căimăcămie, cuprinzând corespondenţa purtată de guvernul austriac şi cel otoman cu guvernul Ţării Româneşti – la vremea ei – în această chestiune26. Discreţia lui C. A. Rosetti se explică, probabil, prin faptul că nu voia să facă jocul adversarilor Unirii, deschizând prin presă discuţia unei chestiuni care putea provoca destule confuzii, aruncmd astfel o umbră neprielnică asupra tuturor foştilor exilaţi politici, – în nepriceperea capetelor simple. Boliac însă, personal, nu avea nici un interes să se desintere-seze. Nu protestează prin presă, ci pe calea mai discretă a justiţiei, conform legii electorale chiar. Tribunalul de Ilfov, secţia I, în ziua de 12 decembrie îi dă câştig de cauză, statuând înscrierea sa în listele electorale27. Printr-un ofis către Ministerul Dreptăţii, caimacamii Băleanii şi Manu aprobă hotărârea tribunalului. îşi repetă însă insinuarea: „Rămânând ca alegătorii să preţuiască după ştiinţele ce se aşteaptă şi li se vor comunica în urmă, pricinile binecuvântate pentru care Départ, din Năuntru l-au fost scos vremelniceşte din liste"28.

Manevra politică a adversarilor şi-a atins totuşi scopul. Boliac s-a mulţumit numai cu acest modest succes. în listele cu rezultatul

24 „Românul", II (1858), nr. 103, p. 1.

25 Vezi şi scrisoarea de protest adresată de C. Boliac. redactorului, publicată în „Dâmboviţa", I (1858-1859), nr. 26 din 7 ianuarie 1859, p. 103. Din ea vedem că, în urma hotărârii tribunalului, căimăcămia îl trecuse printre alegătorii Capitalei; îl şterge apoi de aici şi îl trece din nou pe lista alegătorilor din Ilfov.

26 Cf. Depeşa d-lui L. Béclard către corniţele Walewski din 29 decembrie 1858, Bucureşti, în: „Acte şi documente relative la istoria Renaşcerii României", voi. IX (1857-1859), Bucureşti, 1901, p. 183-185.

27 „Românul", II (1858), nr. 104, p. 1.; „Naţionalul", II (1858-1859), p. 9.

28 Ibidem, nr. 108, p. 327.

PE DRUMUL SPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE 209 alegerilor nu-1 găsim menţionat nicăieri printre cei aleşi29. S-ar putea zice că nici n-a candidat. Profesiunea noastră de credinţă 30, publicată de 22 de inşi, între care şi Boliac, în perioada luptei electorale, poate fi luată şi ca un simplu manifest politic. Nu avem ştire precisă că ar fi candidat într-un anume loc.

Putina activitate publicistică din anul 1858 şi-a desfăşurat-o Boliac în coloanele gazetei amicului său C. A. Rosetti, în „Românul". E curios însă că nu colaborează de la început la această foaie. Vorbind de colaboratorii „Românului", în 5 noiembrie 1857 C. A. Rosetti aminteşte de Taxil Delord, Ubicini, Ioranu, dar nu pomeneşte nimic de Boliac 31. Mai semnează politic Iernescu – pseudonimul lui Winter-halder, care nu este decât o traducere a numelui său – iar literatură semnează: Al. Odobescu, G. Sion, D. Bolintineanu şi Gr. Alexan-drescu.

Semnătura lui Boliac o întâlnim abia către sfârşitul anului 1858. Prima lui contribuţie la „Românul" e un articol cu caracter istoric-arheologic: Despre dacii2, studiu de tip hasdeian, vast, prolix, cu ipoteze din cele mai îndrăzneţe. Boliac nu a publicat aici decât începutul părţii I, în care adună cele mai vechi mărturii despre locuitorii Daciei.

Lăsând studiul întrerupt. Boliac începe a publica o serie de interesante aforisme33 sub titlul de Sentintze. Aforismele acestea indică uneori preocupări psihologice, fără fineţe însă: „Numai pe aceia îi urâm prea mult, pe care am fi în stare să-i iubim tot pe atâta, pe cât îi urâm într-un caz invers". Alteori, preocupări de morală socială: „A şti totdeauna să te strâmtorezi pe tine şi niciodată pe alţii, va să zică a poseda ştiinţa traiului în societate; va să zică a fi civilizat". „Acela care n-a crezut în opinia publică n-are drept să ceară nimic de la dânsa".

Crezând în forţa opiniei publice, era firesc ca Boliac să predice şi prin aforismele sale liberalismul cugetării şi al difuzării ei: „Misticismul este totdeauna fatal popoarelor, căci cheia misterului o au numai aceia ce îl întrebuinţează; şi această cheie este o armă ce nu întâmpină pavăză. Libertatea presei este singura scăpare în contra misticismului guvernurilor". (.) „Dreptul cel mai preţios al omului civilizat este libera comunicare de gândiri şi de idei". (.) „Cel care

29 „Românul", III (1859), nr. 5 din 13/25 ianuarie, p. 3.

30 „Românul", II (1858), nr. 87 din 3/15 noiembrie, p. 447.

31 „Românul", I (1857), nr. 26, p. 1.

32 „Românul", II (1858), p. 218-219, 230-231.

33 Ibidem, p. 251, 264, 268; nr. 85, p. 240.

I – c. 105

210 CEZAR BOLIAC se teme de publicitate ştie că are multe păcate şi n-are nici dorinţa, nici voinţa de a se îndrepta". De aci atitudinea hotărâtă faţă de tiranie: „Un tiran intră în poezie, dar poezia nu intră în tiran niciodată". „Tiranii şi popoarele chinuite de dânşii se tem deopotrivă unii de alţii". „Tiranilor le trebuie lecţii mari, precum la boalele cele grele trebuiesc doctorii eroice". De frica tiraniei, urăşte monarhia. Imaginea de aici e interesantă întrucât vine din amintirile sale de pasionat drumeţ al Bucegilor în tinereţea sa. Se referă la viermii care se află vara în peticele de zăpadă adăpostite în cutele văilor nordice ale munţilor: „Monarhia este ca viermele din ghiaţă; răceşte tot aerul ce o împresoară, precum acest vierme miraculos al Carpaţilor răceşte un volum de apă în proporţii nemăsurate cu dânsul". Tot cu acelaşi sentiment loveşte şi în boierime: „Sunt câţiva ani de când credeam că n-o să putem trăi fără (robi) ţigani; acum ne temem că nu vom putea trăi fără boieri (este vorba de instituţie, nu de individe). Cei care s-au învăţat fără robi vor putea trăi fără stăpâni". Condam-nând societatea veche, feudală, care se fărâma atunci cu totul, Boliac nu iubeşte, nu aprobă nici noua formă de viaţă burgheză, care începea să se instaleze, triumfătoare şi în ţările române: „Averea a devenit astări tarifa probităţii şi a cunoştinţelor; cu cât ai mai mult, cu atât eşti mai onest şi mai învăţat". (.) „Aurul rupe angajamentele ce s-au făcut prin aur; nu poate rupe însă şi angajamentele ce-a făcut inima".

Cele două articole politice pe care le semnează Boliac în acest an sunt în legătură cu lupta electorală. în articolul intitulat Opinia publică34 demonstrează că lipsa ei în Principatele Române până la 1848 se datora Regulamentului organic, care dăduse domnitorului dreptul să ia hotărâri grave în cabinet, singur, fără să roşească în faţa nimănui, pe când în trecut trebuia să le ia în şedinţă publică, în consfătuire cu Divanul obştesc. Ca un semn al amorţelii opiniei publice, încă în 1858 Boliac consideră faptul că toată lumea era preocupată numai de persoana viitorului domnitor. în stigmatizarea acestei îngustimi politice pune viguroase accente pamfletare: „De zic că ţinta noastră, preocupaţia noastră cea serioasă să fie mai mult alegerea deputaţilor, n-am zis că trebuie lăsată întâmplării alegerea domnului. O barieră nestrăbătută trebuie ardicată între trecut şi viitor! Oamenii trecutului nu sunt ai viitorului!

— Ce fel? în ajunul unei prefaceri radicale a societăţii noastre întregi, în ajunul unei prefaceri de conştiinţă chiar, când ceea ce s-a socotit până acum bun are să se soco-

34 „Românul", II (1858), p. 267, 282-283 (neterminat).

PE DRUMUL SPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE 21 i tească d-acum înainte rău şi ceea ce s-a crezut rău are să se crează bun; când voim a stârpi trecutul fără întoarcere, ne vom mai gândi de trebuie sau nu să punem balsamul în vasul unde a fost veninul? Ne vom gândi de trebuie sau nu să punem Constituţia în Regulament? Cum? Preotul Vinerei va deservi altarul Minervei şi bacanta va deveni vestală?

— Cum? Îmbuibatul ameţit în orgie va trece fără nici o purificare, la cena de agape?" în articolul Candidaţii de deputaţi 35, Boliac se învârteşte cam în jurul aceleiaşi probleme. Critică atitudinea de nepăsare a opiniei publice faţă de viitorii deputaţi. Subliniază însă că şi majoritatea candidaţilor nu aveau preocupări sociale şi politice de un ordin ceva mai înalt, ci se gândeau pur şi simplu că – prin alegerea ca deputaţi – vor deveni oameni influenţi şi cu venituri.

Gazeta „Naţionalul' – a amicului său politic Basil Boerescu – ne oferă în 1858 o surpriză: Călugăriţa. Romanţ de D-nu Cesar Bolliac36. „Romanţ în limbajul epocii însemna „roman". în anii 1855-1858 – după primele încercări de roman la noi: Tainele ini-mei de M. Kogălniceanu, în 1850, şi Hoţii şi hagiul de Al. Pelimon, în 1853 —, specia aceasta atât de caracteristică pentru evoluţia epicii moderne îşi face apariţia masiv, dacă nu prin calitate, cel puţin prin număr. în 1855, în „România literară", V. Alecsandri – conform promisiunii făcute în 1852, în prospectul revistei, de a publica şi „roma-nuri naţionale", adică cu subiecte din realitatea românească – a dat la lumină Logofătul Baptiste Veleli de V. A. Urechia, o povestire între nuvelă şi roman; partea I din Serile de toamnă la ţară, roman de Al. Cantacuzin, şi cunoscutul roman al lui Bolintineanu, Manoil. în revista „Foiletonul zimbrului", V. A. Urechia publică un alt roman al lui, Coliba Măriucăi, ecou al prodigiosului succes cunoscut de Uncle's 'Tom Cabine de Harriet Beecher-Stowe, tradus la noi încă din 1853. Tot în 1855 înregistrăm romanul cu haiduci mai mult fan-tezişti decât romantici Aldo şi Aminta sau Bandiţii de C. Boerescu. în anii 1857-1859, în foiletonul ziarului „Românul" apare Omul muntelui, semnat „Doamna L.", pseudonim care ascundea colaborarea dintre scriitoarea franceză Marie Boucher şi V. A. Urechia37.

S-ar putea ca impulsul pentru acest „romanţ" să-i fi fost dat de romanul foileton din „Românul", în care autorii apleacă un ochi atent

35 „Românul", II (1858), nr. 105, p. 315-316.

36 „Naţionalul", I (1858), nr. 75 din 28 august, p. 1-2; nr. 76 din 1 septembrie, p. 1-2: Foileton.

37 Cf. Şt. Cazimir, Prefaţă la Pionierii romanului românesc, Bucureşti 1962, PXIII.

212 CEZAR BOLIAC spre credinţele ţăranilor, din nefericire, dându-le un pronunţat caracter mistic. S-ar putea ca „romanţul" lui Boliac să fi constituit, în intenţiile lui, o replică lucidă la aceste alunecări. Nu putem şti precis însă, deoarece romanul lui Boliac a rămas în stadiul de fragment, publicarea lui întrerupându-se după două numere, deşi se încheia cu obişnuitul „va urma".

Ceea ce izbeşte de la început în acest „romanţ" e faptul că e scris în versuri. în acest caz am avea de-a face cu ultima producţie poetica databilă a lui Boliac. Forma de vers i-a fost impusă, probabil, de conţinutul naraţiunii. E mai mult un poem romantic. Tema lui e una dintre cele favorite ale publicisticii lui Boliac, încă din tinereţea lui: emanciparea femeii, dreptul ei la iubire, la o soartă liber aleasă de ea însăşi. Ea se împleteşte cu lupta tot atât de consecventă a lui Boliac împotriva clericalismului, împotriva speculei pe care o făcea biserica cu misticismul, care prezenta încă o forţă de atracţie asupra unor oameni din cele mai diverse straturi sociale. Să nu uităm că ceva mai târziu Boliac va începe faimoasa lui campanie pentru secularizarea averii mănăstirilor închinate din România, campanie prin care urmărea nu numai revenirea unei cincimi din pământul ţării în stăpânirea statului român, dar şi o diminuare a influenţei aşezămintelor mănăstireşti.

Acţiunea fragmentului publicat este următoarea: La bâlciul din Râureni – „aproape de Râmnic" —, stareţa Mănăstirii Dintr-un Lemn vine însoţită de două tinere călugăriţe, dintre care una, Lia, atrage atenţia unui tânăr prin frumuseţea ei. Tânărul are trăsături de erou romantic: „în negru învălit", el „îmbla numai singur". Când călugăriţele se duc „la episcop să-şi facă închinarea", tânărul le urmăreşte, impresionând-o pe Lia prin „eleganţă" şi „elocinţă". Se întâlnesc şi a doua zi, la bâlci. „O vijelie mare întunecă eterul", dând prilej tână-rului să le ofere loc în „trăsura ţinută cât colea". Când urcă pe maici în trăsura lui, îi sărută Liei mâna, îi pune în ea un inel şi-i mângâie piciorul. Lia e tulburată. Tânărul vine apoi la mănăstire sub pretext ca să facă „o priveghere", – episod ce îi dă lui Boliac prilej să descrie Mănăstirea Dintr-un Lemn, cu copacul ei secular şi icoana făcătoare de minuni. îndemnată de o „prognostică" instinctivă, stareţa îi porunceşte Liei să rămână în chilia ei. Noaptea, Lia iese în grădina mănăstirii. Aici o întâmpină tânărul, o sărută şi o îndeamnă să fugă împreună, pe calul lui, anticipând Povestea teiului de Emi-nescu.

PE DRUMUL SPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE

Tonul acestei poezii – aproape necunoscută şi nefigurând în niciuna dintre ediţiile operei lui Boliac – e discursiv prozaic, pasajele de adevărată poezie fiind şi aici cu totul rare.

Din punct de vedere pictural, mănăstirea e contemplată cu ochi admirativi:

E o plăcere, credeţi, când cineva priveşte Cu ochi de simbatie, şi vine omeneşte Să cerceteze viaţa din schitul chinovit.

Viaţa în comun din mănăstire e apreciată ca un simbol al ideii de toleranţă, atât religioasă, cât şi socială:

Suntem geloşi p-o mică avere-n osebire D-averea cea imensă ce-n lume risipim; Pizmaşi p-o casă-n care noi nu contribuim, Şi unde tot creştinul, păgânul şi ateul, Săracul şi avutul, plugarul şi evreul, Privit de o potrivă îşi află un azil.

În acelaşi ton de articol de gazetă însă, se indignează în faţa prescripţiei regulamentare, care interzicea călugărirea robilor, în speţă a robilor ţigani:

Ţiganul nici aicea nu-şi poate-afla scăpare Şi creştinismul care comând-a lui scăpare N-a vrut ca să-1 primească de loc în sânul său.

În schit, în locul păcii, în curţile lui Christ, în casa Carităţii, – aicea zic, e trist Ţiganul rob sau liber să nu găsească pace, Să n-afle mântuire de relele ce-a face!

Evocarea primilor fiori de dragoste şi protestul împotriva claustrării în chinovii atestă toate vechile deficienţe ale poeziei de iubire a lui Boliac. Totul e uscat şi stângaci:

Pentru întâia oară ea simte-o frământare Ce nu poate s-explice. E dulce strămutare -Aicea când ne fură întâiul vis d-amor

CEZAR BOLIAC

Neleg'iuiită-i Jegea ce nu e aşezată

Pe legile naturei, şi-n veci va fi călcată.

O, câte inimi calde pe lespede-ngheţate

Se bat gonind deşertul! Amante, soţii, mume, Simţiri în amorţire, năbuşite fără nume.

Episodul furtunii într-un bâlci, cu o mai vie culoare de epocă ar fi putut prilejui un tablou de artă, dar nu avem decât un fel de schiţă-inventar:

O vijelie mare întunecă eterul, Se prăvălesc vârtejii, se înegreşte cerul, Se face zioa noapte, şi corturi şi frunzare, Şi şandramale, mărfuri, 1-a vântului suflare S-amestic în câmpie cu pulberea rotind, Cu un obor de vite în zbierete fugind.

Nici în evocarea unui peisaj romantic nu e mai norocos. Se pare că Boliac nu a învăţat nimic din evoluţia poeziei noastre sub impulsul realizărilor lui Alecsandri şi Bolintineanu. Autorul Călugăriţei rămâne la procedeele sale din tinereţe, tot la penibila sa nesiguranţă de limbaj în poezie, tot la caracteristicile sale inegalităţi de ton. Rareori câte o oază de expresie poetică mai muzicală:

Răcoarea nopţii cade şi seara este lină.

Sclipesc luceferi, stele, în bolta cea senină.

Şi luna se întinde pe verdele tapet, Curmat de o apşoară ce murmură încet, Pe potecuţe albe, pe sălcii plângăroase, Pe flori ce-şi las parfumul, pe erburi fremătoase, Pe lungile ferestre arzând în luminări, Pe cruci eşind ca morţii la magice cântări, Şi pe un şir de case tăcute şi albite, Uitându-se la dânsa prin ochiuri mici, sticlite.

Finalul fragmentului – dialogul dintre călugăriţă şi tânărul romantic – nu e lipsit de asemenea accente melodioase, aici chiar cu un

PE DRUMUL SPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE sunet aparte, ce parcă nici nu ar mai fi al lui Boliac, cu excepţia muntenismelor lui caracteristice:

— Eu nu mai pot Fecioarei cădelniţa să-ntinz Şi candela-i se stinge de loc ce o aprinz! Viaţa-mi va fi muncă şi moartea o osândă. Dea Domnul pentru tine să fie soarta blinda! Te du, te du; mă lasă să ies să plâng la vânt!

— Nici sfinţii nici demonii, nici câte puteri sunt Nu pot să ne despartă! Un cal colea ne-aşteaptă Şi peste doă ore, când zioa se deşteaptă, Imenul cel mai dulce amorul va serba.

Te lasă fericirii şi n-o mai cerceta.

Pentru un „romanţ", ceea ce ni se povesteşte în fragment e prea puţin, – şi aceasta ne face să regretăm, că a fost întrerupt. Poate că peripeţiile lui ar fi fost mai atractive dedât fluidul liric.

N-ar trebui să uităm nici grupul de opt epigrame publicate de Boliac tot în gazeta lui B. Boerescu38, – cu atât mai mult cu cât până acum ele au fost trecute cu vederea atât de editorii, cât şi de comentatorii operei lui. Una dintre ele e adresată Unui pedant scolastic:

— Ştiu greceşte, latineşte, Ovreeşte ş-arăbeşte, Matematici şi himia, – Ştiu de tot şi istoria; Am în jură doctorate Şi-n religii sunt abate, – Cine va a discuta?

— Spirt şi sare îţi lipseşte Ca să poţi a profita.

Precum se vede, „spirtul şi sarea" nu -abundă nici în epigrama lui Boliac, având ca subiect, pe cât se pare, pe unul dintre latiniştii ardeleni. Nici cea vizând un medic – lucrată în tehnica falsului monolog – nu indică o artă mai rafinată a epigramei:

Toţi zic că eu sunt doctor şi toţi îmi cer reţete; Văpsesc puţină apă şi trec de Galian. Diploma mi-e în frunte; îi dau cum poci pe bete, Şi-mi fac frumos comerciul cu bietul orăşan.

38 Cesar Bolliac, Epigrame, în „Naţionalul", I (1858), nr. 68, p. 1: Foileton.

CEZAR BOLIAC

Două epigrame ţintesc în avari. Reproducem aici cea dintâi, La un zgârcit bolnav:

Tu via(a nu-ţi iubeşti, De ce nu vrei să mori? Trăind, tu nu trăieşti: Munceşti să faci comori Celor ce urăşti.

Alte două sunt adresate confraţilor. Prima e La un poet nou:

Toată lumea tot vorbea C-ai avea un manuscris. Ici, colo se tot citea; Se spunea minuni c-ai scris. Dar de când ai tipărit, Ga şi când ai fi murit.

— Exemplare căpuişi Numai câte dăruişi.

A doua e scrisă Pe o cărticică ce mi s-a recomandat:

Mă unesc să zic Gă-n ăst volum mic E mult interes; Dar n-am înţeles Nimic.

Desigur că genul poantei şi al vorbei de spirit nu e cel în care putea străluci Boliac. El e omul trăsăturilor adânci şi lungi de condei, omul loviturilor directe şi tari, luptând cu viziera deschisă şi cu toate armele lui grele deodată.