Anii de formaţie

Anii de formaţie ai lui Boliac sunt tot atât de înneguraţi ca şi cei ai copilăriei. în biografia publicată în „Familia", care, aşa cum am mai arătat, ni se pare a fi fost alcătuită direct după spusele lui Boliac, se afirmă că, după învăţătura grecească primită de la Neofit Duca în casa stolnicului Petrache Peretz, „ajunse şi învăţăcel al lui Eliade, carele avu cea mai mare înrâurire asupra sorţii sale". Aron Pumnul e şi mai categoric, notând că Boliac a studiat la Sf. Sava '. Acelaşi lucru îl afirmă şi Gr. H. Grandea2. Să vedem cât adevăr pot conţine toate aceste afirmaţii.

Într-un articol de mai târziu, în care ironiza pe bună dreptate instituţia „girantelui responsabil" al fiecărei gazete, Boliac afirmă că altcineva decât Neofit Duca l-ar fi învăţat carte grecească: „Când eram copil, şi d-atunci sunt mai bine de patruzeci de ani, născut şi crescut în mahalaoa Brezoeanului, mă dase babă-mea la carte în curtea bisericii Măgureanu, la un dascăl Matei. Dascălul era un dascăl înalt, uscat, cu giubea verde şi cu căciulă cazacliască. El învăţa pe copiii românilor din acea mahala carte grecească" 3. Revine aici aceeaşi „babă-mea", care de astă dată nu mai este numită Săftica Che-săroaia, ca în amintirile pe care le-am citat mai înainte, dând impre-

1 „Lepturariu românesc, cules din scriptorii români, Viena, 1862-1865, voi. 4. p. 291.

2 „Resboiul roman", III (1831), nr. 286, p. 1-2.

3 Dascălul Matei sau inventatorulu girantelui responsabilii, în „Buciumul", I (1863), p. 10-11. E interesantă evocarea barbarelor metode pedagogice de care se folosea acesta: „Dascălul Matei avea un arsenal de instrumente şi de unelte pentru diferite torture după gradul culpei şi după cualitatea culpabilului. Unele din articolele acestui regulament erau acestea: Când un copil merita falanga, era liber unui amic al său să vie să-i ceară iertarea de la dascăl; însă acel amic devotat trebuia să se supună el însuşi, pentru acest devotament amical al său, a mânca pe o palmă sau pe amândouă – după gradul de culpabilitate a amicului său – câte o lopăţică. Lopăţica era o maşină rotundă de lemn de stejar cât fundul unei farfurioare de ceaşcă de cafea, cu găuri pe dânsa şi cu o coadă lungă. Când primiai una de acelea pe palmă, îţi sărea stele verzi din ochi şi îţi îmbla furnici prin palmă toată ziua".

ANII DE FORMAŢIE sia că Boliac ar fi fost crescut, în anii copilăriei, de o bunică sau mătuşă a lui. Dacă scădem 40 de ani din 1863, ţinând seama că articolul a apărut la începutul anului 1863, ajungem prin preajma anului 1821, anul revoluţionar în vârtejurile căruia şcolile din Bucureşti s-au cam risipit. Precizarea cronologică făcută aici de Boliac fiind foarte aproximativă, ajungem la anii care au precedat Eteria şi revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Născut, după cum se crede, în 1813, Boliac ar fi avut pe atunci cel mult 7-8 ani. Dar în acei ani, la Schitu Măgureanu ştim că exista o şcoală grecească superioară, în care nu preda un alde dascălu Matei, ci erudiţi cu renume, ca: Neofit Duca, Veniamin din Mitilene, mai (înainte un Lambru Fotiade din Ianina4. Ştim că învăţase acolo şi Eliade, şi e curios că acesta, deşi a avut adesea ocazia să scrie, fie în bine fie în rău, despre Boliac, nu a pomenit niciodată să fi fost coleg cu el pe aici. După refugierea lui la Braşov, pe vremea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, Neofit Duca s-a reîntors la Bucureşti şi ar mai fi stat aici vreo 6 ani, trăind din lecţiunile particulare, pe care le preda copiilor acasă la părinţii lor. Deci e posibil ca, în aceşti şase ani, să fi ajuns şi prin casele stolnicului Petrache Peretz. între 1823 şi 1828 Boliac ar fi avut vârsta între 10 şi 15 ani, vârstă la care se poate concepe încă, în acea epocă, o învăţătură acasă.

Admiţând că amintirile despre dascălul Matei n-ar fi decât o poveste cu tâlc, modelată ad-hoc de dragul demonstraţiei ironice a absurdităţii funcţiunii girantului responsabil – care făcea adesea închisoare pentru articole despre care nu ştia cine le scrisese —, ar rămâne că primul dascăl al lui Boliac a fost Neofit Duca, aşa cum se afirmă în toate schiţele de biografie a sa, scrise de contemporani. Deoarece toţi aceştia sunt unanimi în a afirma că Neofit Duca îi dăduse învăţături în casele stolnicului Peretz, aceasta nu se putea întâmpla decât după 1822, când eruditul elenist nu mai era profesor la şcoala din Măgureanu. Dar atunci se naşte întrebarea: când a studiat Boliac la şcoala românească de la Sf. Sava, astfel ca să-1 aibă acolo dascăl pe Eliade? Acesta a fost profesor acolo doar până în 1827, când s-a refugiat la Goleşti de teama epidemiei de ciumă, ca apoi să plece, în primăvara anului 1828, la Sibiu, pentru ca să se îngrijească acolo de tipărirea gramaticii sale. în aceeaşi primăvară izbucnise războiul ruso-turc şi şcolile din Bucureşti s-au închis toate, inclusiv cea de la Sf. Sava, ca să nu se redeschidă decât în toamna

1 G. Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne. întâii poe(i munteni. Cluj, 1923, p. 47-4S.

CEZAR BOLIAC anului 18315. între anii 1822 şi 1827, Boliac – copil fraged încă între 9 şi 14 ani – nu putea ca să parcurgă şi să încheie studiile superioare ale şcolii de la Sf. Sava. Pe de altă parte, iarăşi, Eliade n-a pomenit niciodată – aşa cum ar fi fost firesc – că Boliac i-a fost învăţăcel.

În consecinţă, nu mai rămâne în picioare altă ipoteză decât aceea că C. Boliac ar fi urmat cursurile de la Sf. Sava după ieşirea sa din armata naţională, adică după 1831. Din cercetările de arhivă făcute de Ştefan Pop, care a fost timp îndelungat directorul Colegiului naţional „Sf. Sava", reiese că cele mai vechi matricole existente din trecutul acestui colegiu sunt cele din 1832. Adică, de la reînfiinţarea lui şi organizarea modernă dată de Petrache Poenaru, noul director al şcoalelor din Ţara Românească, în urma retragerii din acest post a bătrânului Eufrosin Poteca. Vorbind de anul 1832 – an hotărâtor pentru noua viaţă a acestei şcoli româneşti, care până atunci se născuse şi trăise mai mult prin entuziasmul de iluminaţi al unor Gheor-ghe Lazăr şi Eliade Rădulescu şi care de abia acum căpăta o constituţie fermă şi o organizare modernă —, Şt. Pop cercetează foarte atent matricolele din acest an, făcând spicuiri din cataloagele celor şapte clase cite le avea atunci colegiul6. Menţionează printre elevi pe Ion Ghica, N. Papadonatu, care nu era altul decât N. Filimon, N. Băl-cescu şi C. Bălcescu, Alecu Bassarabescu, Iancu Zalomit, Gr. Filipescu, Iancu Florescu, viitorul general şi prieten statornic al lui Boliac, dar nu pomeneşte niciodată de acesta, deşi e foarte atent faţă de orice nume care mai târziu a însemnat cât de cât în istoria patriei noastre. Cu amabilitatea care îi e caracteristică, Şerban Cioculescu ne-a comunicat acum câţiva ani că, într-un Catalog de şcolari ce urmează în clasul al VI-lea şi al VII-lea în Şc. centrală din Bucureşti a d-lui Valenştain, pe care-1 posedă în copie, printre cei 63 de înscrişi şi 59 prezenţi la cursul de desen, la n-rele 28-29 se află, intercalat, Chesar Boleac alături de Alecu Bassarabescu, Ion Ghica, N. şi C. Bălcescu, Iancu Florescu, Costache Câmpineanu ş. a. La 14 iulie 1832 a avut loc examenul de fine de an la desen. Informaţiile pe care ni le procură acest catalog concordă până la un punct întru totul cu ceea ce ne relatează Şt. Pop despre matricola anului 1832 la Colegiul „Sf. Sava". Şi acolo îi întâlnim pe Ghica, Bassarabescu, fraţii Bălcescu, Iancu Florescu etc. Denumirea de „Şcoala centrală" pare însă a arăta că e vorba de alt aşezământ şcolar. în realitate e vorba

5 Ştefan Pop, Colegiul naţional „Sf. Sava", în „Boabe de grâu", IV (1932), p. 395.

c Ibidem, p. 396.

ANII DE FORMAŢIE de unul şi acelaşi: „în 1831, când s-au înfiinţat şi alte scoale în ţară, cea de la Bucureşti devine Şcoala centrală, numită aşa în anii 1831 – 1832, pe scurt timp"7. Astfel se explică cum acelaşi catalog figurează şi în matricolele Colegiului,Sf. Sava" pe 1832, din care reiese că „deseniul" se preda „în clasul al 5-lea, al 6-lea şi al 7-lea subt Valenştain", cu un total de 63 elevi, între care însă Şt. Pop nu-1 menţionează decât pe Ion Ghica, iar printre premianţi pe Iancu Florescu8.

Biografia din „Familia" ne arată că la 17 ani, deci în 1830, Boliac intră în miliţia pământenească, cu gradul pe care i-1 îngăduia starea lui socială, ca iuncăr. A intrat, prin urmare, chiar la înfiinţarea ei. Documentele vremii ne confirmă aceasta. în lista publicată sub titlul: Numele boierilor, nobililor şi alţi ce au intrat în slujbele miliţii pământeneşti şi ce datorie au a împlini9 vedem că „statul-major" al noii armate era compus în întregime din personalităţi cu vederi progresiste, cu entuziasm pentru lumină şi cultură, viitori prieteni literari şi ocrotitori puternici ai lui Boliac, sprijinindu-1 în îndrăzneţele lui activităţi literare: Ion Câmpineanul şi C. Filipescu, aghio-tanţi la comandament; Ion Voinescu I şi Ion Voinescu II, aghio-tanţi de secţie; Nicolae Golescu, aghiotant pe lângă spătar. De asemenea, printre „cei de-al doilea comandanţi de pluton": Cos tache şi Scarlat Creţulescu, Ion Izvoranu, Christian Tell, Emanoil Pleşoianu. Lista iuncărilor (cadeţilor) cuprinde 16 persoane. Cezar Boliac e la nr. 11. Aici, în mod firesc, fiind vorba de inşi din mica boierime şi mica burghezie, întâlnim nume mai puţin sunătoare. Reţinem pe Const. Alexandrescu, cumnatul lui Eliade, şi Const. Telegescu, care mai târziu va fi implicat în mişcarea revoluţionară din 1840, în legătură cu care va fi arestat şi Boliac.

Ideea creării armatei naţionale stârni o mare bucurie. Un articol de fond din „Curierul românesc" 10 o exprimă în termeni emfatici, care ne-ar putea ispiti să-1 presupunem ca autor pe însuşi tânărul Boliac: „Mare mişcare şi bucurie au pricinuit în toată capitala noastră uniforma rumânească şi organizaţia oştirii ce se găteşte. Tot românul pare că-şi vede naţia sa renăsoându-se din însuşi înfruntată moleşire şi degeneraţie în care o adusese intrigile streine; şi se strămută de plăcere, sare, se-mbrăţişează cu alt frate al său cu care

7 Ştefan Pop, Colegiul na(ional „Sf. Sava", în „Boabe de râu", IV (1932), nr. 7, p. 396.

8 Ibidem, p. 398-399.

9 „Curierul românesc", II (1830), nr. 24, p. 105 bis. 10 Ibidem, din 19 iunie, p. 109.

42 CEZAR BOLIAC vorbeşte, lăcrămează, râde, nu ştie ce face. La o astfel de simţitoare scena m-am aflat martur. (.) D-l marele logofăt I. Văcărescul şi cu acest prilej îşi arată simţimenturile ce hrăneşte pentru draga sa Patrie; cu covârşire este strămutarea sa în care toată lumea îl vede înflăcărat şi mistuit de un foc sfânt ce numai torţa patriotismului îl aprinde în inimile cele nobile; şi verva sa cea poetică, deodată cu ivirea uniformii rumâneşti, într-o clipă, fără cugetare, dintr-o inimă arzândă, dintr-un condei tremurând, a produs următorul marş" u. înfiinţarea primei armate naţionale moderne se săvârşi în mijlocul acestui mare entuziasm. O sumă de personalităţi, mai ales din marea şi mica boierime, se înrolează în rândurile ei. Printre aceştia e şi Ion Câmpineanu, pentru care Boliac a păstrat un adevărat cult în toată viaţa lui, şi e posibil ca rădăcinile acestei admiraţii să se afle chiar în timpul petrecut de tânărul entuziast în armata în care Câmpineanu intrase cu gradul de căpitan, după cum îi dădea dreptul rangul său de paharnic. în curând, Câmpineanu ajunge maior şi i se dă comanda unui batalion din regimentul cu garnizoana în Ploieşti. Aici avea în subordine oameni de litere şi ai faptei politice, ca Ioan Voinescu II, Nicolae Golescu şi N. Teologu12, dintre care unii vor fi în viitor prieteni ai lui Boliac.

În necrologul făcut în 1875 unui alt promotor al acestei miliţii, Boliac povesteşte frumos o sumă de amintiri personale despre acel moment istoric la care participase şi el:în faţa theatrului de acum. pe tot locul de la unghiul pe care-1 ocupă Grand Hotel până la unghiul ce face Strada Nouă, era o piaţă mare, pe care se aşezase Obahtul rusesc. Pe acea piaţă am văzut pe Constantin Herăscu în uniforma sa din Prince Oranski Polk, comandând regimentul ce i se dase de către Vodă Ghica. Era frumos la faţă, în uniformă strălucită, călare pe un cal negru. Constantin Herăscu a făcut mult bine în armata românească la începutul ei, pe care armată toată o comanda atunci colonelul Odo-bescu, cu uniforma sa de husar din garda imperială din Polkul Eka-terinobulsky, fiind spătar Costache Ghica, fratele domnului. Ce entuziasm era pe atunci! Toţi junii societăţii române intrau pe capete în liniile streajei pământeneşti;'13.

Gât a servit Boiliac în această miliţie pămiântenească nu ştim. Probabil nu prea mult. Biografia din „Familia'* ne spune aceasta, însă

11 în continuare, se publică, fără titlu, poezia cunoscută din ediţia 1848 sub titlul Marsu Românesc.

12 I. Ghica, Scrisori către V. Alccsandri, ediţia 1887, p. 62S-629.

13 Cezar Boliac, Banul Năsturel Herăscu, în „Trompetta Carpaţiloru", XIII (1875), nr. 1 173, p. 1, col. IV.

ANII DE FORMAŢIE 43 fără precizări de date: „Viaţa militară nu convenea naturalului său melancolic şi poetic, pe care succesele literarie ale lui Eliade-1 cuceriră cu totul. Deci părăsi cariera aceasta şi merse la Paris a-şi completa studiile, unde apoi petrecu tot timpul în studiul istoriei şi al arheologiei. Din acest timp datează şi primele sale lucrări poetice şi la 1833 publica mai multe poezii prin puţinele ziare române de atunci. Reîntorcându-se în patrie peste 3 ani, din când în când publica câte o colecţiune din operele sale, aşa Operele lui Cesaru Boliacu, 1835." 14

A. Pumnul, în schiţa biografică citată, afirmă şi el că în 1833 Boliac colabora la ziare în Ţara Românească. G. Bogdan-Duică îşi însuşeşte această afirmaţie 15, încredinţat fiind că „Pumnul s-a informat exact despre autorii săi" 16. Putem însă afirma categoric că de astădată Arune Pumnul n-a fost bine informat; nici biografia din „Familia" nu spune adevărul. între 1829 şi 1833 n-au apărut la noi decât „Curierul românesc", „Albina românească" şi cele două „Buletine" oficiale care nu aveau nici o parte jurnalistică, nicidecum literară, în cele două dintâi nu s-a publicat nimic sub semnătura lui C. Boliac, nici sub iniţiale care ar putea fi socotite ca ale sale. Nici între cele câteva poezii anonime, publicate în acest răstimp, nu este vreuna care să poată fi atribuită lui Boliac 17.

A fost Boliac la Paris, ca „student", între 1831 şi 1833, după cum ar reieşi din schiţa biografică apărută în „Familia"? Nu avem nici o altă ştire sigură despre aceasta. Scipione Bădescu 18 afirmă că Boliac ar fi plecat la Paris pe când avea 17 ani, deci prin 1830, dar atunci ştim sigur că el a intrat în armată. Pe de altă parte, am văzut că e mai mult decât probabil că, în 1832 cel puţin, Boliac frecventa

14. Familia", XI (1875), p. 370.

15 G. Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne, Întâii poeţi munteni. Cluj, 1923, p. 292.

16 Ibidem, p. 291, nota 5. Cât de exact era informat Pumnul se poate vedea din ceea ce scrie, în această privinţă, despre Boliac: „Primele lui versuri s-au publicat pe la 1833 în ziarele române. De-n când în când a dat la lumină în Bucureşti: Operele lui Cesar Boliac, 1835, ode, satire şi legende, din care unele s-au tradus în frânceşte de Vaillant şi s-au publicat în ziarul,La Românie', [sic] (.) Matilda 1836 (.) Meditaciuni 1842". Lcpturariu, Vieanna, 1864, tom. I, partea I, p. 291-292.

17 Calamburg-Şaradă, în- „Curierul românesc", II (1830), p. 248; Epigrame, în „Curierul românesc", II (1830), p. 93; Anul nou al Moldavo-Românilor. în „Albina românească", I (1830), p. 251; Versuri rostite la serbarea onomasticei generalului Kissclef, în „Curierul românesc", IV (1832). p. 169-170; Glasul Tării Rumă-nesti, în. Curierul românesc", IV (1832), p. 170-171.

18 „Timpul", VI (1881), nr. 46 din 28 februarie, p. 1, col. V.

44 CEZAR BOLIAC măcar unele dintre cursurile Colegiului „Sf. Sava". In afară de clasa de desen a lui Valenştain 19, tot din catalogul cercetat de Şerban Cio-culescu ar reieşi că făcea parte şi din clasa lui Simeon Marcovici, care preda limba franceză.

Pare deci aproape cert că în anii 1831 —1833 Boliac se afla în ţară. Cea mai timpurie dintre poeziile lui – după datarea însemnată de el mai târziu, în volum – ar sugera că el se afla în Ţara Românească şi în anul 1834. Această poezie este Vaca văduvei – cunoscuta sa pledoarie împotriva impozitului pentru „ierbărit" —, având însemnarea: „Stoeneşti, mai 1834". La Stoeneşti era conacul moşiei tatălui său adoptiv, Petrache Peretz, deci Boliac ar fi putut s-o scrie atunci sub impresia realităţilor vieţii ţăranilor, văzută la faţa locului. E drept, Boliac o publică întâia oară – cu datarea pe care am menţionat-o – foarte târziu20, în 1857, pe când era în exil, astfel că o eroare de datare era posibilă. Putea chiar s-o antedateze, spre a demonstra că preocupările lui sociale existau foarte de timpuriu. Se mai ridică întrebarea de ce nu a inclus-o în primul său volum de poezii21, care cuprinde şi balada Maria din Bezdat, inspirată din tragediile iscate de superstiţiile care predominau atunci în viaţa rurală, după cum cuprinde şi poezii cu acut caracter social, ca Fata de boier şi fata de ţigan, Ţiganid vândut ş.a.? Vaca văduvei nu figurează nici în volumul publicat în preajma anului 184822, deşi ea şi-ar fi avut locul cu prisosinţă acolo. Pe de altă parte, în volumul din 1857, tot restul poeziilorH au o altă tematică, în care predomină problema naţională, strâns legată de aceea a Unirii Principatelor şi a piedicilor care stăteau în calea ei; Vaca văduvei dă astfel impresia unui corp eterogen, între celelalte, care erau de strictă actualitate. Aceasta ar pleda totuşi pentru vechimea ei24.

În orice caz, chiar dacă admitem datarea făcută de Boliac ca autentică, poezia Vaca văduvei ar fi singura producţie literară a lui Boliac dinainte de Meditaţii şi ar contrasta puternic nu numai cu

19 Cu privire la Walenstein, Şt. Pop. în articolul citat (p. 398-399), observă că – deşi în catalogul alcătuit de secretarul şcolii numele său e scris Valenştain – în registrele de prezenţă acesta semna consecvent Valştain.

20 Poezii. Renaşterea României, Paris, 1857.

21 Din poeziile lui Chesar Boliac, partea întâi, Bucureşti, 1843.

22 Poesii nuoe, Bucureşti, 1847.

23 La România, Acvila străbună, Jcara Româneasca către Moldova, Patria, Răsunet la Hora Unirei de D. V. Alecsandri. Prince strein, Apostrofă, Invasiile.

24 în publicaţiile oficiale ale ambelor ţări româneşti, în anii 1833-1835, nu găsim nici o referire la o eventuală înfiinţare, sporire sau desfiinţare, sau o accentuare a operaţiilor de strângere sau de scutire a „ierbăritului", care să fi prilejuit atunci cu necesitate scrierea acestei poezii.

ANII DE FORMAŢIE acestea, dar şi cu întreaga atmosferă literară din Ţara Românească, dinainte de 1835. Departe de a fi sumbră şi protestatară, ea era, dimpotrivă, plină de elan patriotic, de entuziasm şi de optimism. Nu numai înfiinţarea armatei naţionale dusese la poezii vibrante şi luminoase, ca marşurile cunoscute ale lui Iancu Văcărescu şi Vasile Câr-lova. Pe toate planurile vieţii noastre culturale se poate constata acelaşi ton. Chiar când e vorba de goluri adânc simţite în această viaţă şi de necesitatea de a le împlini urgent, semnalările sunt făcute cu încredere în viitor, ca, de exemplu, în articolul cu privire la planurile de a se clădi „un teatru naţional" în Bucureşti25. Articolul deschide de la început o perspectivă plină de mândrie patriotică: „Oraşul nostru liniştit d-odată simţi trebuinţa teatrului (.) ca să se zidească un teatru după chipul celor europeneşti". E aici un fel de fierbere, ca după o trezire în plin soare, la capătul unei nopţi grele. Se subliniază că, pentru a se aduna fondurile necesare, oamenii mai cu dare de mână,au început să se prenumere26 de la cel mai mare boier până la cel mai de jos negustor". La adunarea şi garantarea subscrierilor participau înalţi demnitari. Banii se vor aduna la „baronul Meitani", iar „îngrijitori asupra zidirii" se anunţă că vor fi marele logofăt C. Golescu, marele logofăt Iancu Văcărescu – patrioţi memorabili în istoria primei jumătăţi a secolului al XIX-lea la noi —, aga şi cavalerul C. Cantacuzino. De reuşită, autorul anonim al articolului nici nu se îndoieşte, afirmând că „se va alcătui o companie [teatrală] rumânească şi vom dobândi un teatru naţional, şcoala cea dintâi a gustului, a moralului şi a formării obiceiurilor". Tonul acesta cald se menţine chiar şi în dările de seamă apărute în buletinul oficial, bunăoară într-o relatare asupra solemnităţii examenului final şi a împărţirii premiilor la Colegiul „Sf. Sava" 27: „Nu poate cineva povesti bucuria şi lacrimile cele fericite ale aceştii pline de râvnă adunări. Vorbele nu ajung ca să dea a înţelege această senă simţitoare28. Cine este părinte şi doreşte luminarea fiilor săi şi o vede în faptă, cine este patriot şi arde de focul acela ceresc spre a vedea în patria lui amiaza filosofiei şi a adevărului dintr-un întune-

25 „Curierul românesc", II (1830), p. 149.

26 „A se prenumera" avea în epocă sensul de „a se abona", a subscrie dinainte suma necesară apariţiei unei cărţi, a unui periodic etc.

27 „Buletin, gazetă oficială", II (1833). nr. 43, p. 221-223: Bucureşti. 10 septembrie.

28 în înţelesul de „scenă emoţionantă".

CEZAR BOLIAC rec de veacuri şi de o dată i se arată o dimineaţă veselă şi strălucitoare în toată slava ei, acela poate a-şi închipui strămutările de bucurie ale aceştii adunări care cu vederea, cu auzul însătoşat, nesăţios sta aţintită la răspunsurile cele potrivite ale tinerilor. (.) Adevărurile istoriei, pricinile înălţării şi căderii naţiilor, virtuţile şi greşalefle] lor le auzeam din gura pruncilor, noi cei care ne-am pierdut toată a noastră tinereţe a învăţa numai vorbe".

Începuturile literare în această atmosferă, cum se explică apariţia Meditaţiilor lui Boliac în 1835? în istoria noastră literară de până acum, ea a fost pusă pe seama influenţei Nopţilor lui Young, încă de la studiul lui P. Grimm ', care afirmă categoric că acest prim volum2 al lui Boliac cuprinde texte,ce nu sunt în cea mai mare parte decât imitaţiuni ale Nopţilor lui Young, apărute în a doua ediţie chiar în acelaşi an". Bineînţeles, P. Grimm se referă la a doua ediţie a traducerii selective făcute de Simeon Mancovici3. D. Popovici vede în meditaţiile lui Boliac tot umbra imensă a lui Young, adăugându-i-o şi pe cea a lui Lamartine4. G. Călinescu descifrează în ele altceva: impresia că Boliac citise Les paroles d'un croyant de Lamennais (1833) „aproape numaidecât după apariţie"5. în Introducerea sa la ediţia îngrijită de Andrei Rusu acum un deceniu6, George Munteanu reeditează aproape cuvânt cu cuvânt opinia lui P. Grimm: „Meditaţiile denotă o certă influenţă a preromanticului englez Young, din ale cărui Nopţi Simion Marco viei oferise o primă traducere incompletă în 1831 (prin intermediul versiunii franceze a lui Letourneur), iar în 1835 – anul de apariţie al operei lui Boliac – scotea o a doua ediţie". E adevărat că Boliac, aşa cum constată cu justeţe Ion Breazu7, „a fost acela care a ieşit în public la români cu o simpatie hotărâtă pentru Lamennais", dar tot el arată că aceasta se întâmplă de abia în 1842, când una

1 P. Grimm, Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză. în „Dacoromania", III (1922-1923), p. 284-317.

2 Operile lui Cesar Boliac. Meditaţii, Bucureşti, 1835.

3 Culegere din cele mai frumoase nopţi ale lui Young. A doa ediţie îndreptată şi adăugată cu un cuvânt al lui Young asupra a doa veniri, Bucureşti, 1835.

4 D. Popovici, Poezia lui Cezar Boliac, în „Viaţa românească", XXI (1929), p. 128-129.

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pină în prezent. Bucureşti, 1941, p. 233.

Cezar Boliac, Opere, voi. I-II, Bucureşti, 1956. 1. Breazu, Lamennais la românii din Transilvania, în „Studii literare", IV (1948), p. 183.

CEZAR BOLIAC dintre poeziile publicate în „Foaia pentru minte", şi anume Cugetare, se deschide cu un motto din Lamennais. în 1835 însă Boliac era încă departe de acesta.

Mai ispititoare şi mai persistentă se dovedeşte ipoteza că meditaţiile lui Boliac şi-ar avea sursa în celebrele Nopţi ale lui Young. Să vedem dacă lucrurile stau într-adevăr aşa.

Este evident că Nopţile lui Young, cât şi Meditaţiile lui Boliac se integrează în tradiţia foarte veche a meditaţiei în proză. E tot atât de adevărat că noţiunea de meditaţie însăşi e creştină. Specia s-a constituit poetic o dată cu irupţia creştinismului în viaţa socială, o dată cu accentul grav pus pe labilitatea existenţei omeneşti, pe conştiinţa apăsătoare a păcatului, care genera chinuitoarele întrebări asupra existenţei după moarte a fiecăruia. Meditaţia absoarbe acum tot ceea ce părea că o anticipă din literatura anticilor, din gândirea greacă şi latină. Astfel, versuri din Pontica III din cartea IV a Ponticelor lui Ovidiu generează una din temele favorite ale liricii latine a evului mediu.

Alexander ubi rex maximus, Ubi Hector Trojae fortissimus. Ubi Helena Parisque roseus? Cociderunt în profundum ut lapides.

Termenul apare încă de la sfârşitul evului mediu. La mijlocul secolului al XHI-lea, Bonaventura scrie Meditaţii asupra vieţii lui Christos. Meditaţia poetică s-a împletit permanent cu formele ei orale, în predicile de amvon, din care un Bossuet a ştiut totuşi să facă operă de artă literară în Méditations sur l'Evangile. Până şi un filosof ca Descartes a fost ispitit de tonul grav al meditaţiei, ca în cunoscutele sale Meditaţii atingând prima filosofie. Young, cu Nopţile sale, se integrează într-o lungă tradiţie a genului, numai că el rupe linia cartesiană şi întoarce meditaţia spre sursele ei medievale, spre fiorul în faţa necunoscutului, spre neliniştile luptei raţiunii cu tenebrele, spre iluzia chietudinii prin religie. Dând impresia îndreptării poeziei pe un drum nou, el o readucea de fapt la unul foarte vechi, şi amândouă aceste finalităţi contradictori s-au conjugat într-o rezultantă copleşitoare: succesul lui european. Când Lamartine publica, în 1820, celebrele lui Meditaţii poetice şi religioase, nu călca numai pe urmele lui Young, ci se întorcea într-un fel mult mai departe: la tradiţia tonurilor şi temelor solemne ale îndelungii meditaţii franceze a oratoriei clericale.

ÎNCEPUTURILE LITERARE

De asemenea, şi la noi, Boliac – ca să scrie Meditaţiile sale – nu trebuia neapărat să-1 fi citit pe Young în traducerea lui Letour-neur. Exista şi la noi o asemenea tradiţie – e drept, mai săracă – începând cu Didahiile lui Antim Ivireanul, tălmăcirile şi cuvântările date la lumină de Vartolomei Măzăreanul. în secolul al XVIII-lea se înregistrează la noi chiar o înflorire în limba greacă a oratoriei de amvon de acest tip, dând oratori ca ieromonahul Macarie Miridakis, sub domnia lui Constantin Mavrocordat în Ţara Românească; iar în Moldova, sub acelaşi domnitor, diaconul Antim şi călugărul Nicolae Mauroeides; sau sub Ioan Mavrocordat, Silvestru de Antiohia, erudit şi pictor totdată8.

În epoca în care apar Meditaţiile lui Boliac – şi încă mulţi ani după acest moment – tradiţia aceasta e continuată, de astădată în limba română, nu numai din amvon, ci şi în periodicele care apăreau pe atunci. Se traduce astfel din Bossuet9, Massillon 10 şi mai ales din predicatorul grec Ilie Miniat, din care tălmăceşte însuşi Eliade patru cuvântări, pe care le rosteşte în biserica Colegiului „Sf. Sava" şi apoi le publică în „Curierul românesc", anul X (1839) n. Asemenea cuvântări – de astă dată însă originale – rostesc şi publică şi Eufrosin Poteca, pe atunci arhim. Efrosin Motreann şi alţii13. Şi mai mult încă se cultivă genul meditaţiei evlavioase sau profane sub forma poemului în proză. în „Muzeul naţional" – revistă destinată în primul rând propagării cunoştinţelor de agronomie şi de ştiinţe naturale „cele mai potrivite pământului românesc" —, Gavriil Munteanu publică o serie întreagă de traduceri şi prelucrări „din meditaţiile religioase", în anii 1836 şi 1837 14. însuşi Eliade semnează Tânărul (Meditaţii

8 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, ed. a Ii-a revăzută şi larg întregită, Bucureşti. 1928. voi. II, p. 479-480.

" Repeziciunea vietei. în „Vestitorul românesc", IX (1845), p. 25-26. 10 Cuvânt la sărbătoarea întâmpinării Domnului nostru. Asupra celor mari, în „Curierul românesc", IX (1838), supl. nr. 9, p. 1-5.

11 Cuvânt ta a doa Duminică din post, nr. 23, p. 85 bis – 92 bis; Cuvânt pentru dragoste, zis la 6 Dechcm., nr. 27, p. 101-102, 103 bis-104 bis; Cuvânt la sfânta şi marea Vineri. La Patima de mântuire, nr. 37, p. 139-142, supl. nr. 37, p. 143-146.

12 Cuvânt zis. asupra faptelor sfinţilor şi părinţilor în 30 Av. 1S39 la zioa sfântului Alexandru. în „Vestitorul besericesc", I (1839), p. 135-137.

13 Cuvântu! sf. sale părintelui Dionisie rostit în zioa sârbării Pogorârii sf. Duh, în mănăstirea Radului-Vodă. în „Curierul românesc", XV (1843), supl. nr. 46, p. 1-4.

14 Midtumirca cu soarta în care ne aflăm, II (1836-37). p. 13S-140; Primăvara, II (1837-38), p. 17-19; Căsătoria. II (1837-38), p. 80-84; Tatăl familii, II (1837-1938), p. 92 şi 93-97.

t – c. 105

50 CEZAR BOLIAC religioase)1=. Gh. Asachi scrie de asemenea în acest gen 16. Exemplul lor e urmat şi ele tineri. Nicu Deşliu —care semnează „şcolar din Simi-n[ar]" – publică tipice meditaţii religioase17, alături de altele în care priveliştile vieţii naturii şi a omului duc la concluzii de morală creştină 18. Tot Nicu Deşliu traduce din Fénelon meditaţii cu concluzii religioase în faţa priveliştii cerului şi a succesiunii anotimpurilor19. Chiar Boliac continuă această tradiţie, ila aproape un deceniu după Meditaţiile sale, îndemnând de astă dată tineretul să nu se lase luat de vârtejul petrecerilor şi să se îndrepte mai bine spre practica milosteniei 20. Aceste scrieri semnate răsar dintr-o mulţime de proze anonime de acest gen, asupra cărora socotim inutil să insistăm. Să notăm numai că – alături de termenul „meditaţie religioasă" circulă şi acela de „meditaţie evlavioasă", în subtitlurile acestor texte21. Şi să mai observăm că toate periodicele de seamă ale epocii – ale lui Eliade, Asachi şi Bariţ, oameni laici în totul, – cultivă genul cu asiduitate.

De la această foarte veche tradiţie, scriitorii noştri se îndreptau firesc spre meditaţia în proză de tipul preromantic şi romantic, în care accentele elegiace predomină asupra reflexiunilor morale. Medicul Pavel Vasici compară astfel viaţa cu teatrul şi ospăţul n sau contemplă în paralelă vârstele inimii omeneşti şi succesiunea anotimpurilor23. Tot el înfăţişează „virtuţile" ca pe nişte „îngeri" 24. Iosef Mŕny meditează asupra oscilaţiilor destinului îşi ecoul lor în sufletul omenesc 25, iar entuziastul C. Aristia – amicul lui Boliac şi omul de la ale cărui păreri asupra scrierilor teatrale ale lui Boliac a pornit cearta dintre acesta şi Eliade, în cadrul Societăţii filarmonice – semnează o meditaţie în care un bătrân ţăran cugetă asupra soartei omului pri-

15 „Curier de ambe sexele", period II (1836-38), p. 192-202; reproduse în „Muzeul naţional", II (1837-38), p. 64-68, 69.

16 Gh. A., Meditaţie pentru ziua Sf. Paşti, în „Albina românească", X (1839), p. 97-98.

17 Deşertăciunea lumii aceştia, în „Vestitorul besericesc", II (1840). p. 120- 124, 125-128, 129-131.

18 Toamna. în „Vestitorul besericesc", II (1840), p. 136, 139. 18 Cerul, în „Vestitorul besericesc", II (1840), p. 134-135.

20 C. B., începerea postului, în „Vestitorul românesc". VIII (1844), p. 41-44.

21 Primăvara. în „Gazeta de Moldavia". XXII (1850), p. 113, 117, 129-131, reprodusă în „Vestitorul românesc", XIV (1850), p. 135-136, 145. 153-155, 157- 158.

22 Dr. V„ Viacza! (O rapsodie), în „Foaie pentru minte". II (1839), p. 177-180.

23 Dr. V, Timpurile omeneşti, în „Foaie pentru minte", II (1839), p. 34.

24 Dr. Vasici, Credinţa, nădejdea şi iubirea, în „Foaie pentru minte", III (1840), p. 301-302.

85 Fericirea şi nefericirea, V (1842), p. 174-175.

ÎNCEPUTURILE LITERARE 51 vând apele Oltului26. în timp ce toate aceste proze abia marchează tranziţia de la tipul clasic, tradiţional al meditaţiei, spre cel romantic, – paginile semnate de un cvasianonim atestă orientarea meditaţiei în proză spre tonurile romantice, spre contemplaţia elegiacă a vieţii27. El porneşte de la faptul că viaţa omului începe din prima clipă cu plâns, scâncetul copilului când se naşte prevestind că toată va fi un şir neîntrerupt de momente îndurerate, punctate doar arareori de iluzia fericirii; la vârsta de 25 de ani, poetul crede că şi-a consumat toată puterea de a fi fericit. Faptul de a fi fost reprodusă în revista lui G. Bariţ, denotă că meditaţia aceasta în ton nou era în gustul epocii28.

Tot o formă de tranziţie o constituia şi meditaţia în proză la căpătâiul anului care se încheia şi în preziua anului care urma să vină. în sensul acesta, celebra meditaţie în versuri a lui Gr. Alexandrescu, intitulată Anul 1840, se integrează şi ea nu numai în literatura noastră de epocă, ci şi în tradiţia de care vorbeam. Astfel, G. Asachi întâmpină Anul nou 183829 cu îndemnuri de natura acestora: „Acela căruia îi este scumpă casnica sa fericire, să adaoge toate puterile sale spre întemeierea armoniei sale, căci înţelepciunea individuală alcătuieşte înţelepciunea naţiei şi de la fericirea patriei depinde fericirea fiecăruia". în genere, foaia lui Asachi întâmpină aproape fiecare an nou cu o asemenea meditaţie. întâmpinarea anului 1840 x nu poartă nici o semnătură, dar ar putea să fie tot a bătrî-nului poet moldovean. Obişnuinţa nu e specifică numai pentru foaia lui Asachi. în cea a ilui G. Bariţ întâlnim meditaţii asemănătoare. Aici medicul Vasici întâmpină anul 1840 cu imaginea şi gândurile unui poet care-1 aştepta în odaia sa fără foc31. Alţi colaboratori, mai obscuri, semnează şi ei astfel de bilanţuri morale 32.

Încă din primul an de apariţie a revistei lui Bariţ îşi face loc aici şi meditaţia în faţa morţii, pe marginea mormântului, o temă străveche a „meditaţiei evlavioase", căreia preromanticii doar i-au reînnoit viabilitatea, încărcând-o cu accente umane mai patetice. Vasici se cutremură la priveliştea mormântului şi caută consolare în

20 Gloriea (Slava) omului, în „Învăţătorul satului", III (1845-46), p. 70-71. 27 Gh. Vâlcu, Un minut, în „Albina românească", XII (1841), p. 191 – 194. 88 „Foaie pentru minte", V (1842), p. 113-116, 121-123.

29 „Alăuta românească", supl. la nr. 102 al „Albinei româneşti", VII (1837), p. 411-414.

30 Meditaţie pentru ziua anului nou, în „Albina românească". X (1839), p. 417-418.

31 1840. Gratulaţia unui poet, în „Foaie pentru minte", III (1840), p. 2-3

32 J. J. Many, La începutul anului nou, în „Foaie pentru minte", VIII (1845), p. 9-10; Veha-Tincu, Meditaţie Ia capetul anului, în „Foaie pentru minte", IX (1846), p. 409-410. '

CEZAR BOLIAC iluzia unei vieţi dincolo de ţarină33. Un maior, Iancu Crupenschi, semnează elogiul funerar al unei femei, Maria Rosett, în stilul unei meditaţii la mormântul ei34. în gazeta lui Asachi, tânărul poet Dim. Guşti meditează asupra morţii, luând poza celebră a preromanticului, în lumea sumbră a cimitirului, şi totuşi vorbind calm despre o sărbătoare tradiţională35. Amestecul de elemente tradiţionale, unele medievale chiar, în aceste meditaţii e frapant. în timp ce N. Istrate – cunoscutul unionist şi apoi antiunionist de mai târziu – însemnează gânduri vechi asupra puterii universale a morţii, asupra labilităţii vieţii, extrăgând îndemnul pios pentru oameni de a folosi cât mai bine clipa prezentă36, acelaşi doctor Vasici tratează tema la modul modern pentru epoca lui, evocând cimitirul în maniera unei lecţii de geografie, ca pe o ţară cu locuitorii ei37. Apare şi meditaţia în proză în preajma ruinelor, în spiritul lui Volney, dar şi în formele tipice, de plângere a trecului eroic, pe care le-a luat această specie lirică la noi38. Nu lipsesc nici „nocturnele" – meditaţiile în întunericul nopţii sau la lumina rece a lunii – poeme în proză cu accente elegiace. Excelează şi aici Pavel Vasici39. Dar şi însuşi G. Bariţ îşi exersează condeiul în această specie a prozei lirice4U.

În acest climat fertil şi divers, să vedem cum se situează cele 12 meditaţii publicate de Boliac în 1835. Prima verificare ce se impune este aceea a raporturilor dintre ele şi faimoasele nopţi ale lui Young. Preot anglican, teolog şi filosof totodată,Young şi-a conceput Plângerea, sau Gânduri nocturne despre Viaţă, Moarte şi Nemurire – căci acesta e titlul iniţial al primului poem, al cărui succes imediat 1-a obligat pe Young nu numai să-1 reimprime sub titlul Noaptea întâia, dar să-1 şi continue cu alte „nopţi" – ca o melancolică pledoarie pentru creştinism, pentru credinţa în „lumea cealaltă", care constituie una dintre pietrele unghiulare ale oricărei religii. Demon-

33 Dr. Vasici, Tânguirea şi mângâierea, în „Foaie pentru minte', I (1838), sem. II, p. 171 —172; La mormântul iubitei meale Corneliei, IV (1841). p. 214- 215; La năpraznică moarte a scumpei mele feti(c, IV (1841), p. 62-63.

34 „Foaie pentru minte", X (1845), p. 216.

35 D. G., Sâmbăta moşilor, în „Albina românească", XIX (1841), p. 149-150. 38 N. Istrate, Moarte, în „Albina românească", XII (1841), p. 313-316.

37 Dr. Vasici, Geografia ţintirimului, în „Foaie pentru minte", III (1840), p. 72.

38 [Anonim] Ruinele Palmirei, în „Mozaicul", 183S-39 p. 239-240; G. Vâlcu, Ruinele Baei, în „Foaie pentru minte", V (1842), p. 131-132; Meditaţie pe ruinele Cetăţei Neamţul, în „Foaie pentru minte", VI (1843), p. 3S5-3S9.

39 Dr. V, Floricica (O fantesie), în „Foaie literară", I (1838), p. 137-138.

40 G. B.-ţ, O noapte la lună în Brashov, în „Foaie pentru minte", II (1839), p. 134; O primblare de rămas bun la Brashov 183., în „Foaie pentru minte", TI (1839), p. 143-144.

ÎNCEPUTURILE LITERARE straţia se face prin înfăţişarea pământului ca o vale a plângerii, a vieţii ca un lung prilej de lacrimi şi melancolie, a nopţii ca o lume de întuneric în care fragilitatea vieţii pământeşti apare şi mai evidentă, a morţii ca un prag înfricoşetor către viaţa „de dincolo de ea", considerată ca singura adevărată, singura nesfârşită, singura luminoasă şi fericită. Poetul se înfăţişează tulburat de insomnii tocmai pentru a-şi reliefa mai bine neliniştile sale de creştin chinuit de întrebări asupra destinului său după moarte: „Dulce somn! Tu, al cărui balsam mântuitor uşurează natura suferitoare, unde fugi! Ah, el mă lasă. Asemenea cu fiinţele cele desfrânate, el se depărtează de nenorociţi! Statornic a fi de faţă unde zâmbeşte norocul, fuge nemilostivul de lăcaşurile suspinurilor îşi îşi alină clipele cu ochii cei fără de lacrimi"41. Ca atâţia dintre autorii de meditaţii religioase dinaintea lui, poetul Young caută soluţii morale pentru viaţă în liniştea nopţii cât mai apropiată de moarte: „Tăcere! întunerec! păreche măreaţă, fii ai veşnicei nopţi! Voi a căror înfăţişare întăreşte sufletul; voi care îndreptaţi gândurile omului spre înţelepciune; voi a cărora nevăzută putere rădică toată fiinţa obosită de sarcina nenorocirilor şi o statornicează pe lumina cuvântului, ajutaţi-mă şi pe mine, vă voi mulţumi în mormânt; acolo voi împărăţiţi, acolo şi trupul meu, prefăcându-se în ţarină, vă va slăvi!" Dar clericul Young trece dincolo de elegia laică a nefericirii umane şi îşi ancorează ferm nava poetică la ţărmul soluţiei creştine prin câteva întrebări şi exclamaţii din recuzita retoricii de amvon: „Dar ce fac, ticălosul, chemând spre ajutor zadarnica voastră putere? Ce sunteţi voi înaintea celui ce a sfărâmat vecinica tăcere a haosului şi a trimis stelele dimineţii să înceapă veselul lor drum preste lumea nou născută şi să-i vestească pe ziditorul său? Fiinţă prea înaltă şi atotputernică; pe tine [te] chem".

În cărticica lui Boliac întâlnim însă o altă lume, o altă sferă de preocupări, cu toată aparenţa înşelătoare pe care o dă tonul tradiţional al meditaţiei în proză, păstrat şi aici. în centrul acestor pagini de meditaţie ale lui Boliac nu mai stă moartea şi nici perspectiva transcendentă deschisă prin ea. Totul se petrece aici în imanent – pe pământ – şi rămâne pe el. Spiritul orientat spre concret, caracteristic personalităţii dintotdeauna a lui Boliac, apare din primele pagini. Tânărul oscilează între persiflarea teologiei creştine – ceea ce

41 Simeon Marcovici, Culegere din cele mai frumoase nopţi "le lui Young, Bucureşti, 1835. Noaptea întâia. Toate citatele următoare din Young. în româneşte, vor fi extrase din cărticica lui S. Marcovici, presupusă de P. Grimm a fi fost modelul imitat de Boliac în prima sa operă.

54 CEZAR BOLIAC se simte că îi face plăcere – şi respectul faţă de străvechile ei clişee. Pare răzvrătit şi conformist totodată, ceea ce – trebuie să mărturisim – Boliac a fost iarăşi aproape întotdeauna. întâia meditaţie se intitulează Inşâlâciunea nădejdii. însă – cu toate că păstrează arsenalul poetic al meditaţiei creştine – Boliac se transformă în acuzator al acestei virtuţi teologale, speranţa: „O, oameni! Fiinţe în veci supuse acestei desfmnate puteri! Voi ce vă gândiţi mai fericiţi decât cele ce voi stăpâniţi! Voi vă îngâmfaţi socotindu-vă peste puterile ce-şi bat joc de voi! Staţi! Veniţi-vă în simţiri! Vedeţi că nu sunteţi nimic mai mult decât o jucărie a acestei cumplite zeităţi!" „Meditaţia a Ii-a", intitulată în maniera lui Young: Ceasul al treilea după miezul nopţii, începe foarte înşelător – ceea ce îl determină pe P. Grimm să o pună în paralelă cu textul tradus de S. Mar-covici, ca o demonstraţie că la Young stă izvorul poeziei dintâi a tânărului Boliac – cu un elogiu al tăcerii nopţii: „Lină tăcere! Balsam vindecător al turburatelor suflete!" şi cu o fugară aluzie la chinurile insomniei. Dar aceasta se transformă curând într-un elogiu foarte puţin creştin al insomniei, ca una care dă prilej îndrăgostitului să zboare cu gândul „la scumpu-i objet", să-şi închipuie „poziţiile în cari s-ar fi aflând" în somn, să-şi reamintească „oftările ei, vorbele ce se repetă în delirul cel dulce". El „aşteaptă un vis care vine şi-1 aruncă în braţele ei". Distanţa faţă de pietatea cumpănită a lui Young e ca de la cer la pământ. Young făcuse elogiul prieteniei, în noaptea a doua; Boliac îşi intitulează „Meditaţia a IlI-a" Neîncrederea în prietenie şi se zugrăveşte aici pe sine ca pe un ins demonic-romantic care nu poate iubi în prietenie, un egoist atât de crâncen, încât e gelos până şi pe sentimentele de prietenie faţă de el ale amicilor săi. „Meditaţia a IV-a" – subintitulată Sinucidul, adică sinucigaşul – e şi mai caracteristică în acest sens, cu atât mai mult cu cât Noaptea a XVI-a a lui Young, în traducerea lui Letourneur – căci S. Marcovici nu ajunsese cu tălmăcirea decât până la a douăsprezecea noapte – se intitula Le Plaisir et le Suicide. Meditaţia aceasta a lui Boliac începe foarte înşelător, în tonul clasic al oratoriei de amvon: „Stăpân prea puternic! creator nemărginit! tu, împărat al totului întreg!". S-ar părea că, cel puţin aici, Boliac merge într-adevăr pe urmele lui Young, în tonul lui de moralist patetic. Young înfăţişa sinuciderea ca o privelişte de groază – în spiritul religei creştine care îl scoate pe sinucigaş din rândul celor ce merită asistenţa bisericii, condamnându-1 astfel pentru eternitate – şi ca un avertisment pentru tinerii care se avântă fără frâu pe calea plăcerilor: „Ciel! qu'en-tends-je! quel gémissement épouvantable! que vois-je? Une cheÂNCEPUTURILE LITERARE velure hérissée, un sein déchiré et sanglant. Le blasphčme est dans şes yeux; la fureur du désespoir est empreinte et viţ encore sur son cadavre. Lorenzo! c'est ton ami! C'est Altamont! Ce jeune voluptueux, şi aimable, şi brave, a fui lâchement de «on poste et a déserté la vie." Tabloul e creionat doar în vederea moralizării: „Tirons un voile sur cet affreux ispectacle. Mais pourquoi le cacher? Regarde autour du toi, Lorenzo (.) vois ces libertins lentement homicides d'eux-męmes, ces spectres ambulants donţ le corps est livré vivant ŕ la corruption (.) Que ces images şont effroyables! qu'elles rendent un hommage terrible ŕ la vertu!" După ce blestemă, cu patos de profet antic dar şi ca bun englez, sinuciderea – „Levez-vous, furies, et exterminez l'affreux suicide. Ce monstre plus exécrable que vous (.) est venu, dans son vol impétueux, s'abattre sur l'Angleterre".

— Young se linişteşte însă şi predică o soluţie călduţă: „Si tu épuises la volupté jusqu'ŕ la lie, tu rencontreras la peine au fond du vase. Mais şi tu n'offenses ni le ciel, ni les hommes, ni toi, bois alors le plaisir sans réserve, plus l'ivresse te gagnera, plus tu t'approcheras de Dieu"42.

Sinucidul lui Boliac se deosebeşte fundamental, atât arhitectonic cât şi tematic. Meditaţia aceasta e în fond un monolog al cuiva în ajunul sinuciderii. Departe de a se închina Divinităţii, el îi cere socoteală cu ironie şi revoltă totodată: „Era trebuincios atomul meu la podoaba acestui glob? Lipsa lutoasei mele îmbrăcăminte putea opri armonia universului? Ei fie! Ţărânosul meu trup fie trebuincios a-ţi mobila nemărginitul palat; lipsa slabei mele înţelegeri putea să micşoreze înalta slavă, ce ceri de la zidirea ta; cu un cuvânt, trebuia eu să fiu; apoi neatârnata-ţi voinţă mă făcu, fără a mai îngriji de soarta mea? Neînţeleasa-ţi putere, numită providenţă, să lenevi a mai îngriji de fericirea mea? întâmplarea mă aruncă în voia ursitei fără nici un fel de condiţie? îţi lipseşte dar ţie cugetul ce jucăriile tale porunceşti să-1 aibă, încât vrei a înfiinţa un nenorocit Nimica, spre a-1 lăsa în voia valurilor ticăloşiei? Este de crezut că părin-teasca-ţi îngrijire să facă rău unde nu poate face bine?".

Departe de a fi eroul liric pios al lui Young, candidatul la sinucidere din monologul acesta al lui Boliac e un satanic plin de sarcasm, mai mult un personaj byronian. Neprimind nici un răspuns

42 Dăm aceste citate după traducerea franceză care a circulat la noi în epocă şi de la care a pornit şi Simeon Marcovici în tălmăcirea sa: Les nuits d'Young. Traduction de Letourneur, suivies de l'Elégie de Gray sur un cimetičr de campagne traduite par le męme et en vers par M. J. Chénier. Nouvelle édition ornée de deux vignettes, Paris, 1829, vol. 2, p. 24.

CEZAR BOLIAC la rugămintea de a-i trimite o moarte fulgerătoare, care să-1 scutească de sinucidere, izbucneşte în imprecaţii violente: „Tiran neînduplecat! Urechea-ţi nesimţitoare nu se apleacă decât numai la concertele cântăreţilor şi organelor; tu nu-ţi tulburi a ta trândăvie ca să asculţi ţipete jalnice; nu! văitări, 'lacrimi, gemete, pe tine nu umilesc, crude! inima-ţi tare nu se mişcă, nu se atinge de milă; tu nu reprimeşti întristarea ce o dată ai depărtat de la tine". Finalul e de-a dreptul nihilist. Sinucigându-se, eroul ar vrea ca gestul său să fie un semnal pentru autodistrugerea în bloc a omenirii: „Adio, prieteni! Muritori nenorociţi! Urmaţi-mă; umpleţi-vă ţevile; înflă-căreze-se grindina de plumb; aprinze-se silitra; turbeze Etna, verse-se Vezuviul; ardeţi. Dărâmaţi. Pustiiţi pământul. Vă jur pe odihna morţii: urmaţi-mi. Urmaţi." „Meditaţia a V-a", intitulată Nălucul sau peste un an, începe să ne dea dezlegarea enigmelor pe care ni le-au propus cele de până acum. Meditaţiile lui Boliac – departe de a le imita pe cele ale preromanticului englez – sunt în fond poze mai mult sau mai puţin trucate pentru efectul scontat, teribilismele unui îndrăgostit romantic dezamăgit, care totuşi mai speră ca prin ele să mai poată schimba în bine soarta iubirii sale. în aparenţă, Nălucul sau peste un an ar cuprinde panseurile unui june care a împlinit încă un an de viaţă suferitoare din amor. în realitate, e un fel de ultimatum adresat iubitei nesimţitoare, un ultimatum care se cam apropie stilistic de jelaniile şi implorările ultrapatetice din multe dintre cântecele de lume care mai circulau în epocă: „Şi tu, cuget, ce ai puterea în tot omul muritor! tu, ce spre mustrarea crimelor te înfuriezi! du-te, aleargă, până ai vreme; strigă, spune-i, până trăiesc; vesteşte-i a mea moarte, neputinţa d-a trăi, spune-i că ea poate a mă scăpa; mai adaogă-i că ştie poate bine, dar nu vrea. Iar de vei vede-o tristă l-ale tale imputări, tu atunci opreşte-ţi gura şi mă lasă a muri. Dar tu, mormânt, când, rece, al ei dar vei primi, atunci tu în ea sădeşte un suvenir nestins". „Meditaţia a VH-a" se intitulează Amorul. începe tot aşa, clerical, ca imediat să se dezlănţuie într-un şir de consideraţii amare asupra unei divinităţi care e cu totul altceva decât dulcele Eros al lui Platon: „Tot universul, de când răsuflă natura, i s-a supus; nici un muritor nu s-a găsit atât de îndrăzneţ ca să i se împotrivească; legile lui sunt destul de primejdioase; sfârşiturile poruncilor lui destul de amare; însă acest împărat al sufletelor, acest Dumnezeu al simţirilor, ştiu a-şi acoperi veninul său sub masca celei mai dulci plăceri şi momind credulitatea ticăloasei omeniri până la vârsta cea începuturile literare după urmă, îşi scoate masca, îi ridică vălul şi o face pradă recelui pământ".

„Meditaţia a X-a", Moartea, este, precum o arată şi titlul, o cochetare cu ideea stingerii premature din viaţă, probabil din cauza acelui nefericit amor: „înger grabnic al marelui cabinet! Sol uricios al iesmosului lăcaş! Negru ministru al tribunalului răsplătitor! Repede fulger purtător de întuneric! Noptoasă, spăimântătoare, nevăzută săgeată ce desfiinţezi fiinţele! (.) Fă simţirile mele a preţui acest bun, ăst sfânt instrument, ce aşa lesne precurmă chinurile şi varsă adevărata fericire!".

Meditaţiile celelalte sunt şi mai interesante, deoarece în ele această mică dramă erotică – reală sau fictivă, cine ştie? – se localizează. E un peisaj subalpin, peisaj de dealuri şi văi sub imediata apropiere a muntelui. în „Meditaţia a Vi-a" – intitulată lamartinian înserarea —, localizarea este precisă: „Bradul cel mândru se înceată în Munţii Carpaţi! Norii se joacă cu al său mlădios creştet şi zefirul inundează verdeaţa de la tulpina lui cea nestrămutată. Pleopul cel argintuit fâlfâie ale lui late frunze; zgomotul vâlcelii face să se auză jalnicele sale vărsări în conrăspunzătoarele văi şi spumegând se prăbuşeşte din râpă în râpă, până la trufaşul râu. Undele Prahovi! coboară toată varietatea cerului în adânca prăpastie şi şerpuind abia albesc subt o neagră stâncă ce le înghite neîncetat". Poemul acesta în proză se dizolvă apoi într-un fel de meditaţie religioasă ce nu dezminte titlul – adică tot de esenţă lamartiniană —, uşor efleurată tot de dorinţa de a muri a îndrăgostitului dezamăgit: „Mare Dumnezeu, de ce nu pociu, lăsându-mi pământeasca haină, împreună cu conurile pe astă rece stâncă, ca un fulger meteor să zbor prin ăst hrănitor văzduh în lăcaşul fericirii". „Meditaţia a IX-a" – Despărţirea – desfăşoară accentele elegiace ale unei iubiri contrariate, tot în acelaşi peisaj subcarpatic: „Iat-aici păstorul, pe cârja-i rezemat, doarme-n turma-i dulce dincolo de râu; un car colo-n vale pă verde dejugat, ocolit de focuri şi de ţărani culcaţi, stă strejuit numai de un câine deşteptat ce latră, răspunde celui din ochi deştept." Peisajul rustic se îmbină aici cu elemente citadine ce parcă ar semnala ideea de parc boieresc: „Iată pavilionul ce ea îşi alesese. Iată malul ce ea încunună. Aci ochiul zilii de dânsa lăudat apuse în departe, după acel mal râpos (.) Iată colo piatra pe care ea aşezată, tristă, toată în gânduri, prea dulce suspina. O, dulce răcoare, ce urma-i parfumă! Sfânt, răcoros senin, ce eu nu pot gusta! Unde e aceea ce ieri te învia! Spune, noapte, ce face ea acum?" Despărţirea de această iubită pare a fi fost urmarea unei constrângeri la căsătorie: „Ah! ea poate acuma în braţe de

58 CEZAR BOLIAC soţ strânge pe acela ce nu au fost al ei". în orice caz, această iubită fantomatică pare a fi avut o mare influenţă asupra formării tână-rului erou al acestei drame: „Strig, o spui pe faţă, că tu eşti care în lume, tu eşti ce în vieaţă pe mine astăzi mă ţii! Prieteşug, amor, religie, respect, virtutea întreagă în tine am cunoscut!" Finalul e însă în tonul lamentabil al Spitalului Amorului: „Dulce zeitate ce sufletu-mi încânţi! De ce nu pociu în lume cu tine să fiu! Să văz a ta cătare, să sorb a ta suflare, să uit reaua-mi soartă, pe pieptul tău să mor!" „Meditaţia a XII-a" – ultima, intitulată enigmatic: Declaraţia – are aceeaşi scenerie din natură: „Verde pânză însmăl-ţează răcoroasele dealuri. Trufaş, stejarul, ca un împărat al arborilor, fâlfâie ameninţător. Luna, ca o insulă de flăcări, izbeşte plină în albitele unde ce o împart însgomotate (.) un nor ce se înalţă de-a dreapta-mi, negru ca un munte de plumb, îneacă luna. înfulgerat de trăsnete, tună şi răstună în boitele d-aramă. Tună ca şi acele din iad organe, lung răsbubuie în munţi. Echo le însoţeşte şi, ca urlet de cutremur, răsuria în pieptu-mi obosit!" în pofida îngrămădirii de elemente mitologice – mai apar în text Marte şi Tantal —, sensul enigmaticei poeme în proză e mult mai simplu şi mai prozaic. Tână-rul autor vrea să simbolizeze zbuciumul unui îndrăgostit timid care, cu toate hotărârile lui eroice, amuţeşte când e să-şi facă „declaraţia": „Astăzi sau călcând iadul ce mă îneacă gust cerul cel adevărat, sau ca acel obraznic Gigant găsesc vecinicul Tartar, – mă duc! Ei bine, iată am ajuns, iată ceasul, iată cerul, iată iadul, vai! fiori din unghii până-n creştet mă petrec numaidecât! Mai nesimţitor decât trăsnită stâncă, rămâi încremenit! Ceasul e aproape a trece, şi eu slab fără putere. cer ajutor." între cele 12 meditaţii se află şi două în versuri. „Meditaţia a Xl-a" – cu titlul Schimbarea soartei – pare a se înseria între celelalte, ca efectul unui moment de speranţă, de convingere chiar că cel care monologhează şi aici a ieşit la liman dintre chinuri şi îndoieli care pot fi foarte bine şi ale iubirii. „Meditaţia a VIII-a" însă pare a ieşi cu totul din cadru. Geografic – aşa cum indică şi titlul: O seară de primăvară la Colintina – ne strămută într-un peisaj cu totul deosebit. Tematic, deşi e vorba şi aici de un mormânt şi de cel astrucat acolo, poezia e mai mult o odă decât o elegie. Boliac nu pomeneşte numele celui cântat aici, dar îl sugerează prin peisajul evocat în primele versuri: Iacul, într-o vale, un „verde şir de tei mirositori", un „palat frumos'" şi, între el şi lac, un „pavilion". Autorul vine la aceşti tei ca să-şi înstruneze „lira" spre a „trimite o odă" la cel care îi „sădi", la mormântul unui domnitor „vrăjmaş al nedrepÂNCEPUTURILE LITERARE taţii" care ar fi trăit „c-un veac de aur / în ăst norod tristat". în comuna Colentina se afla încă în 1915 – când P. V. Haneş tipărea ediţia Meditaţii şi poezii din operele lui Boliac – Biserica Teiului, cu mormântul din 1835 al lui Grigore Ghica, stăpânul moşiei Colentina. Grigore Ghica într-adevăr a domnit în Ţara Românească în 1822- 1828, adică după restaurarea domniilor pământene, în urma mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu. „Veacul său de aur" a constat mulţi ani în lichidarea urmelor acestei mişcări prin procese intentate celor care participaseră la ea, prin urmărirea clăcaşilor pentru zilele nemuncite atunci, prin torturarea celor bănuiţi a fi ascuns arme, prin condamnări pentru plata despăgubirilor faţă de boierii care se socoteau dăunaţi în averea lor, prin sporirea impozitelor puse mai ales asupra ţărănimii, pentru plata datoriilor crescute ale ţării; în acest cumul de dureri, unele măsuri ale domnitorului pentru limitarea abuzurilor diferiţilor dregători au aerul unor picături într-un fluviu43. Explicaţia acestei prezentări idilice o avem însă de îndată ce ne amintim că în 1841, după cum vom vedea, va fi graţiat din surghiunul la Poiana Mărului – adică de pedeapsa care i se dăduse în urma arestării lui, ca bănuit a avea legături cu complotul revoluţionar al lui Miţita Filipescu – în urma intervenţiei pe lângă domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica făcută de fratele acestuia, banul Mihalache Ghica.

Legăturile lui Boliac cu familia rămuroasă a Ghiculeştilor sunt însă mult mai vechi şi foarte strânse. Fiica banului Mihail Ghica era Cleopatra, măritată după principele rus Trubetzkoi. Despărţindu-se de el, Cleopatra revenise în ţară şi se stabilise la Băicoi, unde avea un frumos domeniu. Păstrându-şi titlul de prinţesă Trubetzkoi, Cleo-

43 Istoria României, voi. III, Bucureşti, 1964, p. 910-918. Pentru a se vedea cum îl judecau chiar contemporanii, dăm aici una dintre însemnările lui Grigore Andro-nescu, din mica boierime, – om care nu avea motive personale nici să-1 iubească, nici să-1 urască: „[1823, iulie 15]. De venirea acestui domn Grigorie Ghica-voievod tot norodul s-au bucurat, întâi pentru că au dobândit ţara domn pământean. al doilea căci nădăjduia uşurare durerilor după apostasie. Domnul s-au arătat întâi bine, căci cum zic să şi arată, iaste temător de Dumnezeu, dar mândria şi iuţimea ne-au făcut să-1 urâm. Birurile nimic nu s-au scăzut, ocările către boieri le-au înmulţit, dojenind pi fieştecare ca să-1 socotească domn tare. Milostenie nu s-au văzut, încât pă cei săraci i-au lăsat fără chiverniseală şi pă cei bogaţi i-au pus la treabă. Cine i-au dat jalbă l-au înjurat. încât cu cuvânt de ajutor al ţării pentru datorii au luat venitul mănăstirilor, au pus pă locuitori până la clucer de arie să plătească oeritul, dijmăritul şi vinăriciul cu tutungeritul întreit (.). Mai da şi bune pilde de plimbare cu lăutari prin cele ot Colintina mării sale ca să dăzmierde pă nevasta lui Pavel, ce zic că o are posadnică, din a căriia pricină i s-au dat în Braşov şi spargere de casă de către domniţa" (vezi Însemnările AndronestUor. publicate cu un studiu introductiv de Ilie Corfus, Bucureşti, 1947, p. 47).

CEZAR BOLIAC patra ducea o viaţă de castelană în stil occidental. Era, după cât se pare, o personalitate bine conturată şi bine cunoscută, iubindu-şi patria şi cultivând artele. în memoriile sale, generalul Văcărescu relatează o întâmplare din care reiese că însuşi domnitorul Alexandru Ioan Cuza îi arăta un deosebit respect. în timpul războiului dintre Austria şi Sardinia, armata Principatelor Unite fusese concentrată – preventiv şi demonstrativ totodată, manifestându-se astfel simpatia românilor pentru cauza unităţii Italiei – la Floreşti, în apropierea graniţei de pe Carpaţi cu Transilvania. Lagărul de la Floreşti era astfel în vecinătatea domeniului de la Băicoi al Cleopatrei Trubetzkoi. „Ea dăduse o largă ospitalitate atât soldaţilor cât şi ofiţerilor" 44. Abia sosit în Bucureşti, domnitorul Cuza s-a simţit obligat să o viziteze, spre a-i mulţumi personal. Cleopatra Ghica s-a simţit în măsură să uzeze de ascendentul pe care-1 avea asupra domnitorului, spre a-1 proteja pe lângă el pe tânărul Văcărescu, care voia să intre ca ofiţer în armată. Pe atunci Cleopatra Ghica era o respectabilă femeie în vârstă. în anii dinaintea lui 1840 însă, ea se afla în plină înflorire şi era în stare să inspire şi alte sentimente decât respectul, dovadă poezia şi amintirile pe care i Ie dedică Boliac în acei ani, ca şi mai târziu. în volumul din 1847 întâlnim o poezie. La princesa C. Trubetzkoi, datată,Băicoi, septemvrie 1844', poezie scrisă de ziua numelui Cleopatrei Ghica, în care, făcând un joc de cuvinte aluziv la celebra poveste de iubire dintre Cezar şi Cleopatra, regina Egiptului, Cezar Boliac se declară adoratorul şi „bardul ce se-nspiră la fată-ţi graţioasă" şi o proclamă animatoare a culturii româneşti din epocă: lubită-n capitală şi-n cercuri adorată, Prin spirit şi ştiinţă în toate ştii domni!

În cele două scrisori deschise, pe care Boliac le publică drept prefaţă la volumul său de poezii din 1843 – La doamna L. Văcărească şi La doamna C. Ghica —, Boliac sugerează că nu numai Cleopatra Ghica, ci şi alte femei din societatea înaltă de pe atunci cultivau literele şi artele: „Poezia este clădirea femeilor şi vai de acel poet care n-a avut prilej să fie între femei! între femei ca dumneata, doamna mea, care să-1 înţeleagă. Destul pentru astăzi. Muza mea a încâmpinat în dumneata, doamna mea, o prietenă şi a recunoscut o Văcărească, veche cunoştinţă către care socoteşte de prisos orice etichetă profană". în epistola către Cleopatra Ghica, autorul

44 General Văcărescu, Memorii, în „Convorbiri literare", XLIX (1915), p. 54S.

ÎNCEPUTURILE LITERARE merge mai departe chiar decât mărturisirea prieteniilor sale şi afirmă existenţa unor adevărate saloane literare în Bucureşti înainte de 1841:Fă-ţi o idee despre sărmanul scriitor ce n-are tipar, adică n-are înlesnirea a se bucura de ăst aer al cerului; cât s-ar socoti norocit să aibă un spaţiu ceva mai întins decât acela ce îl năbuşeşte în cămăruţa sa. El ar câştiga acest spaţiu în salonul dumitale. Numai aci poate să se adune trei oameni dintre cei ce gândesc, fără să fie bănuită adunarea lor; aci poate să întâmpine cineva câteva persoane ce înţeleg armonia şi făgăduesc gustul, – şi pe dumneata, doamna mea, în capul ăstui cerc de tot ce avem mai ales în ţara noastră. Acestea fac spaţiul trebuincios poetului, şi nădăjduiesc că poezia românească, aşa de rău biciuită, o să găsească un azil în salonul dumitale. Sunt vro câţiva ani, doamna mea, de când Bucureştii erau rezidenţa literaturii româneşti'. Aici ne 'ântâlnim cu al treilea ţinut neclar din viaţa lui Boliac, care de altfel e plină de umbre ce alternează dramatic cu luminile, plină de perioade obscure, lipsite de date precise în informaţia noastră de până astăzi, de multe ori orientată pe drumuri care la un moment dat se arată mai mult nişte fundături. Astfel, după cum am stabilit că fiul atât de incertului doctor Bogliako şi-a găsit adevărata familie în casa plină de copii a stolnicului Petrache Peretz, situată la Stoeneşti, aproape de Dunăre, iată că acum se întrezăreşte că perioada decisivă de formaţie intelectuală a lui Boliac nu s-a desfăşurat totuşi aici. Drumurile adolescenţei lui Boliac nu se îndreaptă de la Stoeneşti spre Bucureşti. Par a urma, dimpotrivă, vechea cale a bejeniei boierilor, în vremi de restrişte, către munţi, către păsurile spre cetatea apărată a Braşovului. Acest drum îl cunoştea foarte bine Boliac şi-1 evocă în amănunţimi într-unui dintre primele sale memoriale de călătorie '": „Vineri la 7 ceasuri am plecat din Târgovişte şi de prânz am fost la Mărgineni (.) în partea aceasta se ţin şir cele mai frumoase proprietăţi. Filipeştii46, Călineştii, Măgu-relile, Floreştii, Băicoii, Câmpina, Breaza şi Comarnicul sunt distanţii de câte un sfert sau o jumătate de ceas, în care se aridică câte un castel spre primirea pasagerilor, împodobit cu grădini, alee, parcuri ş.cl.

45 Din Itincrariul D. Bolliak. Mărginenii-Filipestii-Florestii-Băicoi-Câmpina-Breaza-Comarnicul, în „Curierul românesc", XVII (1845), p. 374-376, 380.

46 La Filipeşti putea fi reşedinţa de vară a aceleia pe care o va celebra Boliac în Epitaf la Catcrina Filipescu, născută Balş, publicat în „Vestitorul românesc", VIII (1844), p. 41, iar în volum sub titlul Pe piatra mormântală a d-nei C. Filipescu, n. Balş:

Oricât vei fi de grabnic, opreşte, călător: A insuflat respectul cu duhul, cu ştiinţa.

62 CEZAR BOLIAC şi de mai multe ori are cineva ocazia a săruta mâna albă a unei frumoase castelane". Pe cele mai importante dintre aceste conace ale marilor familii boiereşti – puncte de siguranţă pe drumul de refugiu al Braşovului – Boliac le evocă în descrieri aparte, creionate vădit şi cu intenţia de a scoate efecte uneori de un gust discutabil. Astfel conacul de la Breaza este evocat sub semnul decrepitudinii, cu oarecari aluzii morale la luxul excesiv ce predominase acolo înainte de părăsirea lui: „Un castel tăcut pe care a început să timoreze timpul stă d-asupra drumului, cu porţile închise, cu jaloziile trase, vărgat de şiroaele intemperiilor, cununat cu porumbi şi cioace (.) ca un om căruia deboşul şi desfrânarea i-au grăbit vârsta (.) şi în faţa lui o alee frumoasă care duce la un pavilion pe malul văii Prahovei. Pirul sălbatec a pătruns nisipul aşternut (.) nicăieri Prahova nu e mai frumoasă decât aci: se varsă d-a lungul între două dealuri pe un prunt larg petros asupra căruia scoate un şuet vag şi monoton". Evocarea trecutului acestui conac e tot atât de dramatică pe cât a fost descrierea: construit de „un bogat banchier" – pe care apoi familia 1-a abandonat după ce el „a falit", adică a dat faliment —, deveni apoi „proprietate prinţiară", în care doi domnitori „au visat şi au calculat".

Evocarea conacului de la Câmpina " – desigur acela de pe proprietatea lui Ion Gâmpineanu – e tot o creionare a trecutului, dar cu totul pe alt ton. Şi acesta e cu atât mai interesant cu cât se pare că e în legătură cu împrejurările de ordin biografic care transpar din Meditaţiile anului 1835, şi anume cu povestea discretă a acelei nefericite iubiri adolescentine. Evocarea trecutului său la Câmpina ne duce la două constatări. întâi, se pare că locul acestei mici drame din tinereţe a fost Câmpina, şi anume conacul lui Ion Câmpineanu. Devin explicabile atât strânsele legături din anii 1839-1841 cu Ion Câmpineanu şi acţiunea lui politică, precum şi admiraţia fără margini pe care a profesat-o Boliac în toată viaţa lui pentru acest om. în al doilea rând, această evocare făcută în cursul unor însemnări de călătorie de cercetări arheologice şi etnografice, deci obligând la ţinuta sobră a relatării adevărului, dovedeşte că mica dramă, tipic tinerească, ce constituie substratul psihologic al poeziei – atâta câtă e şi atâta cât a putut fi totdeauna în scrisul unui om ca Boliac, care a fost în toată viaţa un agitat, un frenetic al acţiunii politice, şi nicidecum un inte-

47 în 30 aprilie 1828, către sfârşitul domniei lui, când simţea cŕ se clatină, Grigorie Ghica s-a refugiat la Câmpina, revenind de acolo la moşia sa Colintina de lingă Bucureşti, în 23 mai (cf. Însemnările Androneştilor, publicate cu un studiu introductiv de Ilie Corfus, Bucureşti, 1947, p. 51-52).

Începuturile literare riorizat, un liric meditativ, într-un cuvânt: un poet – din Meditaţii, nu e o simplă poză romantică, ci o situaţie reală de viaţă. în al treilea rând – ceea ce am mai subliniat până acum —, arată că mediul în care Boliac s-a format ca intelectual şi scriitor n-a fost nici Parisul, în care nu a călcat în aceşti ani, nici conacul de la Stoeneşti al stolnicului Petrache Peretz, om foarte modest nu numai ca situaţie socială, dar mai ales ca pregătire în cultură, şi nici casele lui de la Bucureşti. Dar să revenim la evocarea Câmpinei. După o noapte petrecută acolo, Boliac se plimbă prin parc, reamintindu-şi detalii ale idilei sale de odinioară, şi meditează asupra ei cu melancolia uşor filosofică a cuiva care, apropiindu-se de maturitate, contemplă liniştit, de departe, peripeţiile tinereţii:„şi dimineaţa, ne-a văzut soarele pe malul lacului vizitat de atâtea ori în timpul iluziilor noastre. Locurile ce călcăm în timpii noştri de aur au un farmec pentru noi ori de câte ori le mai vizităm (.) Un copaciu, o movilită, locul cel mai neînsem-nător devine adesea un monumen [sic] pe care s-au depus suvenirele plăcerilor, o peatră sepulcrală subt care s-a stins o iluzie a noastră. O! cât sunt de tari patimile în omul neros încă de experienţă şi cât este de nenorocit omul când nu mai are patimi! Noi dăm aci una din visările copilăriei noastre pe malul acestui lac". Urmează, în întregime, poezia O dimineaţă pe malul lacului, datată aici 1836. Tonul poeziei e cel al meditaţiilor lui Lamartine, impregnat de o solemnă melancolie:

Frumoasă dimineaţă! Suflarea toată tace! Abia privighetoarea, c-un glas răsunător, Să turbure cutează o solenelă pace, Când somnu e-aşa dulce la omul muncitor.

Peisajul e precis localizat geografic. După ce aminteşte „înverzită dumbravă de anin" din apropiere şi oglinda lacului dinaintea ochilor lui – lacul mai există şi azi în Câmpina, ca şi clădirea fostului conac —, creionează precis depărtările. Bucegii sunt conturaţi fabulos, ca un locaş etern al gheţurilor:

De-a dreapta-mi stau Carpaţii ascunşi afund în ceaţă, Din aburi cu încetul încep a se ivi;

Zăpada lor cea veche, ce vara n-o dezghiaţă, îşi suie-n cer troienii sau stă a-i prăvăli.

CEZAR BOLIAC

Curgerea versurilor e aici fluentă, armonia for e gravă, apropiin-du-se foarte mult de cea a contemporanului său muntean Grigore Alexandrescu. Tendinţa de a face din Bucegi un fel de Olimp românesc va fi constantă la Boliac, aşa cum scriitorii moldoveni – înce-pând cu G. Asachi, pe urmele lui Dimitrie Cantemir – vor considera mereu Ceahlăul ca un munte ţinând deopotrivă de mitologie ca şi de lealitate. Cam în vremea când întreprindea călătoriile sale arheologice dintâi – în poezia O dimineaţă pe Caraiman – Boliac va creiona un Irumos peisaj al Bucegilor, de astă dată văzuţi chiar de pe înălţimile lor, peisaj în care va reveni ideea zăpezilor eterne şi a maiestăţii mitice a acestui masiv muntos:

Şi iacă-mă pe vârfuri ararea străbătute, Şi unde achilonii locaşul lor îşi pun! Dar nici o vegetare! A iernilor trecute Ninsorile, prin râpe, grămezi, grămezi s-adun. Nici muşchiul nu se ţine pe cremenea lucioasă Ce-o svântă vijelia în drumul său trecând. O! Nici un semn de vieaţă! Nimica nu trăieşte, Decât pe-un colţ un vultur lumina aţintind.

Ca şi arheologul Boliac – care mai târziu va căuta şi va anunţa entuziasmat că a găsit pe muntele Nucşoara lespezile unui altar de jertfe al dacilor şi chiupuri uriaşe de lut în care se păstrau cenuşa şi osemintele acestor jertfe —, poetul descifrează de pe Caraiman inima unui măreţ trecut dacic:

Palaturi milioane din vârstele titane, Pârlite, ruinate, stau negre încruntând, Rămasuri tari, semeţe, antediluviane, Ce-mi râd de timpi, de secoli, vecia străbătând. Pe-aicea uriaşii ai Daciei cei crude Săgeata otrăvită zvârlia din mal în mal, Pe-aicea umblă umbra lui Zamolx ce s-aude, Pe-aici încura calul viteazul Decebal.

Un dac călare nu ar fi o imposibilitate, un produs doar al fanteziei poetice a lui Boliac, deoarece pe drumul pe care el va urca mai târziu, în expediţie arheologică de la Pietroşiţa, pe plai de munte, se poate urca şi astăzi călare. Bineînţeles că nici o expediţie arheologică începuturile literare modernă la noi nu a putut porni de la ipoteza cu totul neverosimilă că Bucegii ar fi fost un centru de civilizaţie al dacilor.

Dar să revenim la O dimineaţă pe malul lacului. Peisajul mai apropiat e cel al văii Prahovei. întâlnim şi aici „malul râpos" şi „prundul ars de piatră", evocate în „Meditaţia a IX-a' – Despărţirea:

Iar Prahova de vale în mii de gârli se-mparte, Şi-ntinsă argintează ăst prunt al ei pietros, în văile-i afunde se-aude îndeparte. O eco îngânată pe malul cel râpos.

Întreg acest peisaj însă acum îi apare cu totul altfel. Vântul „suspină", dumbrava de anini „jeleşte" şi un „doliu mare natura a-nvă-lit". Sub această umbră imensă, Boliac exclamă ca orice poet liric care se respectă: „O! unde este timpul". Dacă am sta să descifrăm matematic strofa care urmează, timpul acelei prime iubiri, a cărei absenţă acum îndolia natura, îşi pierdea începuturile până la vârsta unei fragede adolescente:

E-al şaptelea an ăsta de când, în aste locuri, Gustam o fericire ce nu voi mai cerca: Dar vârsta şi simţirea şi-acele tineri focuri Ce pier, se sting cu timpul, – încep a mă lăsa. Un lucru de nimica, o mică nălucire Priveam de lucru mare, de toate mă-neântam; Acum sunt trist şi rece, şi nu am mulţumire Nici chiar la fericirea ce-atunci nu cunoşteam.

Încă o dată suntem obligaţi să constatăm apropierea până la identitate a modului poetic al acestor versuri de tonul liric propriu meditaţiilor lui Gr. Alexandrescu. Nu putem vorbi de o influenţă de la unul la altul, ci de un fapt de contemporaneitate. Nu putem nici atribui totul înscrierii în atmosfera romantică a vremii, în tematica şi tonalităţile specifice ale elegiei romantice meditative. Se pare că, mai mult decât atâta, în preajma anului 1840 lirica munteană îşi căuta un mod poetic propriu, a cărui cea mai personală expresie a dat-o Grigore Alexandrescu, spre deosebire de poeţii moldoveni, care – cu tot efortul făcut de Asachi mai mult ca om de cultură decât ca poet – rătăceau pe căi minore până la apariţia lui Alecsandri.

S – c. 105

6G

CEZAR BOLIAC însăşi atitudinea filosofică a lui Grigore Alexandrescu – de amorţită resemnare, de îndurerat scepticism în faţa vieţii, acea senzaţie de prematură îmbătrânire, de împietrire în suferinţă – se întâl-neşte şi aici în tonul sentenţios, propriu poetului Anului 1S40; evident, cu mai puţine profunzimi artistice: în vieaţa lui odată oricine şi iubeşte Şi simte de iubire, şi poate de-a iubi, – Simţirea înainte se trece, – îmbătrâneşte, Şi corpul după dânsa începe-a se-ofili.

Aşa e fericirea: ea vine să gonească Odihna num-a noastră, şi îndată-a şi pierit.

Evocarea frumuseţii fizice a iubitei de odinioară e convenţională: sânul ei e de alabastru, ochii de albastrul cerului, părul ca mătasea, buzele foi de trandafir, dinţii de mărgăritar. Dar portretul ei moral e neaşteptat: fecioară nubilă, arăta o sensibilitate puţin comună faţă de durerile altora: „prin geana ei cea lungă o îngerească milă" cobora către oameni spre,a-i jeli", iar în faţa durerii altora şi-o ascundea pe a sa spre „a nu mâhni"; pe fruntea ei,sta durerea a oricărui strein". Finalul poeziei sugerează că tocmai această fragilitate sufletească însemna o predestinare spre moarte, şi îndrăgostitul regretă că,în tânăra junie" nu a putut şi el să-şi lase pe pământ,amara vieaţă" şi să zboare în sfere cu ea, adică să moară o dată cu iubita. Deznodământul dramei de iubire e aici cu totul altul decât cel al frământărilor de dragoste din Meditaţii, care păreau a se fi sfârşit printr-o „căsătorie silită" a celei adorate. Aceasta ar face ispititoare ipoteza – dacă luăm de bună cronologia din strofa amintită, care duce spre vârsta de 16 ani, într-adevăr de „tânără junie" – unei iubiri anterioare celei asupra căreia se lamentează poetul în Meditaţii. Dar nu aceasta este esenţialul. Nu voim aici să reconstituim romane de iubire care – dată fiind totuşi modestia proporţiilor personalităţii lui Boliac în istoria noastră literară – ar fi o întreprindere inutilă. Tot ce intenţionăm este să descifrăm atmosfera în care s-a format scriitorul, atmosferă care e într-un fel a epocii, în Muntenia, date fiind similitudinile pe care le-am remarcat, cu opera de tinereţe a lui Gr. Alexandrescu.

ÎNCEPUTURILE LITERARE 67 în această atmosferă artistică a vremii, între 1830 şi 1845, se pare că femeile din societate au jucat primul rol. Nu e numai opinia entuziastă a lui Boliac, nu e numai constatarea noastră ca istorici, e şi afirmaţia autorizată a unui martor de visu et de audiţii din epocă, a unui observator social prestigios, de astă dată din Moldova, care nu poate ii nicidecum suspectat că ar cânta în struna lui Boliac, şi anume Vasile Alecsandri în cunoscuta Introducere la scrierile lui Constantin Ncgruzzi: „în adevăr, începutul civilizaţiei îl datorim sexului frumos (termen foarte potrivit pentru damele societăţii de la 1828, care au tost înzestrate cu o frumuseţă proverbială). Ele mai întâi au primit o educaţie îngrijită în pensioanele din Iaşi şi chiar în institutele din străinătate, învăţând limbile franceză şi germană, studiind muzica, deprinzând manierele europene, adoptând costumele şi ideile nouă şi simţindu-se în fine create pentru a fi regine, pentru a exercita o influenţă salutară în societate, pentru a păşi triumfal pe calea unei existenţe demne de calităţile lor fizice şi morale. Din contra, tinerii, meniţi a deveni consorţii lor, erau crescuţi la şcoalele greceşti a lui Govdala, Cuculi, Kirica, scoale în care vearga şi chiar falanga serviau de mijloc de emulaţie pentru învăţarea verbului tipto, tiptis. Simţul de demnitate personală rămânea astfel ucis sub falangă; dar elevul devenia elin desăvârşit" 48.

Una dintre acele femei a fost, desigur, şi Cleopatra Ghica, principesă Trubetzkoi, al cărui domeniu Boliac îl evocă astfel în notele lui de călătorie din anii 1845-1846: „Băicoii îmbracă un deal de toate părţile. în faţă-i orizonul îi formează un întins semicerc la marginile unei câmpii limpezi, pe care se întâlnesc şi se despart drumurile şi gârlele în toate părţile prin holde ce fac dreptunghiuri şi patraturi [de] deosebite nuanţe, prin crânguri, păşuni şi sate; şi Bucegii negri şi plumbatici la spate-i, îi formează celait semicerc" M.

În 1873, povestind amintiri despre copilăria Dorei DMstria, care nu era altcineva decât fiica banului Mihalache Ghica şi a Catincăi Ghica, Boliac desfăşură toată galeria personajelor feminine care alcătuiau cercul artistic al familiei Ghica. Evocarea e accentuat idilică, trecută prin filtrul colorant al amintirii, influenţată, desigur, şi de evoluţia politică a lui Boliac din acel timp, adică de consecinţele conflictului său cu C. A. Rosetti, care 1-a dus la frecvente cochetări cu conservatorii: „Catinca lui Mihalache Ghica, pianista distinsă, cu vocea de înger deşteptător; blondina serafim Mariţica Spătarului;

48 Vasile Alecsandri, Opere complčte. Partea a 111-ea. Prost). Bucureşti. 1876 p. 583-584.

4" „Curierul românesc", XVIII (1846), p. 380.

os

CEZAR BOLIAC divina Cleopatra între dânsele; răpitoarea Odobeasca lângă ele etc.; erau doamnele curţii patriotice a lui Alecu Vodă Ghica. Vodă Ghica juca în hora care închiăia toate balurile, şi doamnele curţii se îmbră-cau ţărăneşte. în giurul acestei elite răpitoare, acestor doamne opulente, se întreceau artele şi literele încuragiate de dânsele: Societatea filarmonică, Societatea literară, Societatea de arte şi meserii etc. Văcă-rescu, Eliade erau în splendoarea lor; Alexandrescu îşi crea fabulele cele mai frumoase, Bolintineanu îşi îngâna primele versuri. Banul Mihalache Ghica, „Nenea mare" a lui vodă, vornic din în[ăun]tru şi preşedinte al Sfatului administrativ, în perpetuu, prezida toată mişcarea intelectuală oficialmente, în opoziţiune şi rivalitate cu Câmpi-neanu, care era sufletul acestei mişcări. (.) Palatul părintesc al lui Mihalache Ghica era un adevărat muzeu de antichităţi adunate din ţeară; galeria lui de pictură şi sculptură erau citate de Europei [sic] şi biblioteca, avută în manuscrise, erau imense. Aceştia erau părinţii Dorei d'Istria, aceasta era casa în care s-a născut şi a crescut, numă-rând între profesorii ei pe Pappadopulo, una din ilustraţiunile Greciei moderne, profesor şi astăzi îmi pare, în Atena, de înaltă literatură greacă" 50.

Tot din amintirile lui despre Elena Ghica – cea care mai târziu va încerca să cucerească o notorietate europeană sub pseudonimul Dora d'Istria – ne dăm seama că nici contemplarea Bucegilor ca operă de artă a naturii şi ca sursă de inspiraţie în artă nu constituia numai o pasiune a lui Boliac, ci era mai degrabă tot un reflex al acestei atmosfere: „Posed în mica mea galeria o pânză cu ulei, peisagiu selbatic, luat în 'treacăt din verio parte a Bucegilor negreşit, subscris Elena Ghica 1844. Geniul copil îşi ia alura; fetiţa cu rochie scurtă îşi arată natura geniului şi-şi pune numele ce are să poarte: Dora d'Istria, nume fantasc, sonor, ca şi peisagiul sălbatic şi romantic. Alături cu această pânză este alta din aceeaşi epocă, peisagiu delicios, blând ca o femeie, subscris Mari Mavros".

Unele dintre aceste femei se pare că aveau înţelegere nu numai pentru poezie, ci şi pentru răzvrătirile poeţilor. Astfel, în 1875, Boliac îşi aminteşte cu recunoştinţă de ajutorul pe care i 1-a dat Gleopatra Ghica, alias Principesa Trubetzkoi, în vara anului 1848, când – după încercarea de înăbuşire a revoluţiei, ca fruntaş al ei – poetul luase şi el drumul Braşovului pentru a se salva de urmărirea înverşunată a oamenilor reacţiunii: „La poalele acestui colnic locuit de Gleopatra

50 C. B., Dora d'Istria. în „Trompetta Carpaţiloru", XI (1873). nr. 1 081. p. 2. col. I-II.

Începuturile literare m-am oprit la 20 iuliu 1848, proscris în ziua guvernului de atunci, într-o trăsură închisă, cu soţia mea, năpădit de ţigani, cărora li se spunea că otrăvesc puţurile, şi de ţărani, cărora se spusese că fug cu banii vistieriei, şi am trimis să spue castelanei că cer ospitalitate pentru mine şi soţia mea. Caii nu mai putea trage trăsura, năpădită de oameni până şi pe icos"., Cleopatra Ghica nu numai că nu i-a refuzat aceasta ospitalitate – deşi era fruntaş al unei revoluţii care se îndreptase împotriva clasei ei —, dar îl ajută şi să treacă în Transilvania: „De aci, cu un pasport cu nume deschis, cerut în grabă de Cleopatra prefectului reacţiunii, fiul lui Filipescu-Buzatu —, care i-1 trimite cu liniile:Bănuesc pentru cine este acest pasport" – am trecut munţii în costum de dorobanţ de pe atunci, însoţit de d. Moscu, unul din oamenii credincioşi ai principesei, care cunoştea bine munţii, încre-dinţându-imi soţia principesei Cleopatra".

La fel s-a comportat în 1848 şi „castelana" de la Filipeşti, „juna văduvă" a lui Miţita Filipescu, conducătorul complotului revoluţionar de la 1840, „care a murit după chinurile suferite în asprele închisori ale Snagovului, făcute de cel mai aspru domn ce a avut România: Ţepeş Vodă". După amintirile lui Boliac din 1875, ea l-ar fi adăpostit pe Bălcescu în aceleaşi împrejurări: „Juna văduvă Fili-peasca (.) fasonată în simţimintele revoluţionari ale soţului ei care conducea revoluţiunea căzută de la 1840; juna Filipească a ţinut ascuns în grădinile tatălui său, zece zile, pe istoricul Nicolae Bălcescu, unul din trei membri ai Comisiei executive, aleasă din sânul comitetului revoluţionar al revoluţiunii celei mai naţionale din 1848. Ea singură poseda secretul. Din propria mâna ei cea albă îşi primia Nicolae Bălcescu hrana cea dulce, pe care o mânca sub surâsul ei, sub armonia timbrului vocei ei asigurătoare" M.

Adeseori, aceste femei se aflau astfel în contratimp cu soţii lor nu numai în ceea ce priveşte gusturile artistice sau concepţiile despre civilizaţie şi cultură, dar chiar în opiniile şi chiar în atitudinile lor politice. Căci ştiau şi ele să facă politică în felul lor, şi de multe ori urzelile lor feminine şi vicleniile lor de culise erau mai tari, mai eficiente decât loviturile pe faţă sau pe ascuns pe care le dădeau bărbaţii. Dacă la văduva lui Miţita Filipescu compasiunea pentru mişcă-

51 Cesar Boliac, Sinaia. în „Trompetta Carpaţiloru", XII (1875), nr. 1 210, p. 1, col. I-V. La 1875, memoria lui Boliac nu mai era prea exactă, astfel că în nr. ' ^'":e ncvojt să publice o rectificare, arătând că această Filipească nu era „fiica Filipescului-Buzatu", ci era din familia domnitorului Ghica, iar conducătorul complotului din 1840 nu fusese Ion Filipescu, ci Miţita. în orice caz, amintirile despre Bălcescu nu au fost dezminţite cu această ocazie.

CEZAR BOLIAC rile revoluţionare şi mai ales pentru eroii lor era un legat moral firesc al soţului ei mort pentru cauza libertăţilor politice, la altele vorbeau ereditatea, amintirile de familie. Astfel, „răpitoarea Odobeasca" – de care vorbeşte Boliac – nu e alta decât Catinca, soţia colonelului Ion Odobescu, unul dintre cei mai crânceni inamici ai revoluţiei de la 1848. Era într-adevăr una dintre stelele curţii lui Alexandru Ghica Vodă şi una dintre doamnele din cea mai înaltă elită intelectuală a Bucureştilor din cele două decenii care au premers revoluţiei. Dar ea era fiica doctorului Constandin Caracas, român macedonean cu o profundă cultură greacă şi franceză, unul dintre cei mai învăţaţi ai vremii sale în Ţara Românească, om cu vederi largi, înaintate, animat de o profundă iubire de oameni, medic fără arginţi, dând consultaţii gratuite la săraci şi ridicând, mii mult din banii lui şi în orice caz cu zbuciumul lui neostenit, cel mai modern spital de atunci în Bucureşti, pe care 1-a numit semnificativ „Filantropia", adică „iubirea de oameni". Copiii lui au crescut în acest climat de înaltă cultură şi profund umanitarism. De aceea, nu e de mirare că fiica lui, Catinca, deşi măritată cu teribilul polcovnic reacţionar Ion Odobescu, tatăl scriitorului Alexandru Odobescu, nu numai că i-a insuflat fiului toate sentimentele nobile din inima ei, dar a mers adesea la gesturi făţişe de opoziţie faţă de vederile soţului ei. în casa Odobeascăi, fratele ei, Grigore Caracas, se va întâlni cu oameni animaţi de idei revoluţionare, ca C. A. Rosetti, şi va participa la revoluţia din 1848. Se pare că şi poetul Grigore Alexandrescu îi frecventa salonul. Catinca Odobescu va figura în 1845 pe listele de sprijinitori băneşti ai unei societăţi literare din Ţara Românească. Mai târziu, după revoluţia din 1848. fruntaşii ei – N. Bălcescu, C. A. Rosetti, Nicolae Golescu şi Al. Go-lescu-Arăpilă – vor vorbi întotdeauna cu respect de Catinca Odobescu, ca despre una dintre femeile „protectoare ale spiritelor progresiste" s'. Faptul nu e de mirare. în timpul revoluţiei, Catinca Odobescu s-a purtat eroic. în amintirile sale, reacţionarul Lăcusteanu povesteşte cu ciuda cum ea – în ziua de 2 iulie 1848, după întoarcerea guvernului provizoriu, când polcovnicii Odobescu şi Solomon se pregăteau să înăbuşe în sânge revoluţia – „au venit Odobeasca pe jos la cazarmă, acompaniată de popor". Intrând singură la teribilul polcovnic,s-au pus în genunchi la Odobescu, rugându-1 şi conjurându-1 ca pentru dragostea dumneaei şi a copiilor săi să nu facă sânge". La insistenţele ei, Odobescu şi-ar fi scos şapca din cap şi, lovind-o cu ea, i-ar fi strigat:Muiere ingrată! Tu ai voit să mă vezi în ocnă, dar nu! Şi numai

52 Geo Şerban. Odobescu. Pagini regăsite, Bucureşti, 1965. p. 65-66, nota I.

Începuturile literare atunci mă voi linişti când voi călca în sângele tău şi al copiilor tăi!",. După care „Odobeasca, cu capul plecat şi în extremă dezesperare şi ruşine au plecat îndată, însoţită de popor". Cu toate acestea, Catinca Odobescu nu a renunţat la acţiunea ei şi a revenit în după-amiaza aceleiaşi zile, cu toate ameninţările polcovnicului, insistând să nu fie scoasă armata împotriva poporului53. Nu putem afirma că toate cele relatate de Lăcusteanu ar fi absolut exacte, dar faptul rămâne fapt şi e cunoscut. De altfel, Lăcusteanu pare sincer în ura lui neputincioasă de mai târziu, când îşi scrie amintirile. Astfel, în aceleaşi pagini, el relatează că, ţinând polcovnicul Solomon un discurs de îmbărbătare soldaţilor şi îndemnându-i între altele „să nu asculte propagandele crailors4, căci scopul acestora este să ia moşiile proprietarilor să le dea rumânilor", unul dintre soldaţi i-ar fi zis:Să trăieşti, domnule polcovnic! Dac-ar fi aşa n-ar fi treabă urâtă asta" 55.

În 1872 Boliac scria:Anicuţa Manului a murit. Acest nume a fost drag tuturor poeţilor şi literaţilor români, pentru că salonul ei era românesc şi într-însul se aprecia operile lor; tot ce era românesc se protegia de Anicuţa Manului" S6. Anicuţa – aşa o numea şi Ion Odobescu în scrisori57 – nu e altcineva decât soţia lui Ion Manu, mare vornic în Ţara Românească, ajuns până la urmă şi membru al locotenenţei domneşti în perioada premergătoare Unirii. Născută tot din numeroasa familie a Ghiculeştilor – fiică a lui Alexandru Ghica —, ea moştenise interesul pentru cultură al familiei, ca şi fineţea în gustul pentru artă. în familia ei se simţea bine şi Alexandru Odobescu, adolescent, vorbind de ea adeseori în scrisorile sale. Dintr-o discuţie în salonul Anicuţei Manu a venit inspiraţia Sburâtorului lui Eliade, care i-a şi dedicat-o 5\par        în această societate s-ar părea că s-a format adolescenţa lui Boliac. Ce legături au fost între această lume înaltă şi rafinată şi cea a modestului stolnic Petrache Peretz nu putem şti. Din documentele cunoscute nu reiese niciuna. E cert însă că primele poezii, într-atât cât pot fi localizate, înfăţişează natura subalpină şi chiar alpină, şi mult mai rar cea a câmpiei Dunării, a împrejurimilor Giurgiului. Versurile apărute în 1S39 în „Pământeanul" cuprind amintiri de viaţă din aceste locuri.

53 Amintirile colonelului Lăcusteanu. publicate de Radu Crutzescu, Bucureşti, 1935. p. 151-152.

r'* Craii, în limbajul lui Lăcusteanu, erau sărăcimea răsculată din Bucureşti.

55 Lăcusteanu, op. cit. p. 153.

56 „Trompetta Carpaţiloru", X (1872). nr. 1 010, p. 3. col. VI.

57 Gco Şerban, op. cit., p. 224.

08 G. Bogdan-Duică, Anicuţa Manu. O amintire tocmai la timp, în „Sămină-torul", V (1906), p. 241-244.

CEZAR BOLIAG

Balada pe motive populare Maria din Bezdead, publicată în 1839 în „Pământeanul", indică prin titlu un sat din apropiere de Câmpina. O poezie cu amintiri de iubire, apărută în „Pământeanul" cu titlul Suvenire, iar în volum, mai evocator, ca 'Ţii tu minte oară? evocă un peisaj de munte, cu „râpi tăcute" şi o căprioară care „cobora pe coastă", un izvor de munte, o „târlă" de oi, o „dumbrăvioară" şi „de vale" o gârlă. în Rechemarea, din ciclul anilor 1835-1843, revine imaginea iubitei moarte, asociată cu aceea a lacului:

Să viu pe aste maluri, să văd astă dumbravă, Să calc aste colnice, fără a-mi repeta Plăcerile de atuncea.

Să nu mai ţin eu minte acele nopţi de vară Pe când, cu ea-mpreună, ăst lac îl ocoliam.

Întrucât această idilă cu sfârşit funerar a fost o realitate în viaţa lui Boliac sau numai cultivarea unui motiv poetic la modă, frecvent Ia romanticii de pretutindeni, nu putem şti. în orice caz, la această epocă, poezia lui Boliac e plină de nume feminine ascunse bine sub vălul discreţiei. Unele dintre muzele lui n-au de loc această aură funerară. Dimpotrivă, sunt foarte concrete, ca aceea cu care convorbeşte familiar în poezia intitulată semnificativ Suvenire – dând deci impresia de ceva trăit —, aflându-se pentru întâia oară tot în grupul de versuri publicate în 1839 în „Pământeanul":

Ţii tu minte oară La zapciu pe scară, Când toţi cărţi în casă Jucau lângă masă, —

Cum ne-mbrăţişam?

În altă poezie – intitulată tot pe aproape: Un suvenir – tonul e mai grav, plin de reproşuri adresate unei fiinţe în viaţă, deşi caracterizată tot ca o iubire adolescentină:

Nu, nu se uită lesne, când din copilărie Cineva iubeşte precum te-am iubit eu; Şi blestem pe aceia care, prin viclenie, Mi-au amărât vieaţa şi tot amorul meu.

ÎNCEPUTURILE LITERARE 73

Alteia, căreia îi declară de asemenea că a fost „întâia mea iubire", îi cere iertare pentru că ar fi lovit-o dur în suflet, distrugând „o viaţă de amor":

De-ai şti tu ce durere de-atuncea mă munceşte; Ce iad îmi este viaţa; ce gând mă tot goneşte, De mult m-ai fi iertat.

Altă dată face declaraţii patetice de dragoste unei „madone" cu „pruncul" ei în braţe:

Amorul mă îndeamnă durerea mea a-ţi spune, Respectul mă opreşte şi-mi zice ca să tac.

şi-v cere ei „să curme această luptă" ce-atâta 1-a „slăbit", alegând ea între „amor" şi „respect".

O poezie, intitulată La C* evocă o femeie ce cultivă muzica şi poezia, iubită de departe, cu puţine speranţe:

Cu dulcea-ţi poezie, ca tine de frumoasă, Sărut acum hârtia pe care-a odihnit O mână pânditoare de rim-armonioasă Şi care dă speranţa în sufletu-mi mâhnit.

Versurile publicate în „Pământeanul", în 1839, sub titlul O patimă, datate „1837 martie", se apropie mult ca atmosferă de Meditaţii? închizând un şantaj sentimental frecvent în poezia „micului dor" – a cântecelor de lume patetice din epocă —, şi anume ameninţarea iubitei că cel neînţeles şi respins va muri din amor:

Pe piatră-mi lasă-ţi ochii, citeşte al meu nume, Gândeşte-n care vârstă mă despărţesc de lume, Şi scrie cu-a ta mână pe-ăst iesped de granit: Aci am pus pe-acela ce-atâta m-a iubit!

Foarte rar decorul acestei poezii e cel al Dunării, al meleagurilor casei părinţilor adoptivi, ca în versurile de iubire intitulate Eram răpit atiincia:

Şi-am aşteptat pe gânduri, doar mi s-a da cuvântul, Urla în vas vaporul! Sufla în pânze vântul Şi Dunărea curgea.

74 CEZAR BOLIAC

Dar chiar în poezii localizate precis aici, precum cea dedicată La numele DU*, datată „Giurgiu, mai", aflăm exprimate tocmai nostalgii de a evada spre alte locuri:

S-alerg îmi vine îndată, să nu gândesc la lume, Să zbor din aste maluri, s-ajung la cercul tău.

Nu numai poeziile de iubire, dar şi cele de meditaţie, ale anilor 1835-1843 sunt localizate frecvent în peisaje alpine bine cunoscute. Schitul evocă o slujbă de noapte într-o aşezare monahală din munţi, în tonul poeziei elegiac-meditative a lui Grigore Alexandrescu:

Acum e miezul nopţii şi tuciul deşteptat, Loveşte şi răsună din nalţă-i locuinţă, Ca glasul ce porneşte o oaste în biruinţă, Şi-n munţi, din stâncă în stâncă, eco 1-a repetat.

Din aceeaşi epocă, poezia Ermitul dovedeşte o amănunţită cunoaştere a lumii munţilor: „vârfuri albe, mai nalte decât norii", „râul mugind într-un abis"; sau „obârşia gârliţii'. „mai rece decât ghiată", în care suie „lostriţa căruntă"; sau „torente înfuriate" care prăvălesc copacii, tisa, moliftul, bradul; „capra sărind din piatră-n piatră", „ursul de groază spăimântat" de trăsnetele care „surpă în prăpăstii o stâncă scor-buroasă", iar sus şoimii şi vulturii. Peisajul e autentic, nelivresc: lostriţa, bunăoară, a dispărut de atunci din apele Bucegilor, astăzi aflându-se doar în Bistriţa Moldovei. Boliac n-avea deci să afle despre ea decât de la oamenii locului. Poezia Un vis în Carpaţi, apărută de-abia în volumul din 1857, e aşezată însă aici, între poeziile epocii 1835-1843.

Toate drumurile liricii lui Boliac din această epocă, începând cu Meditaţiile şi până dincolo de primul său volum de poezii, din 1843. duc spre lumea aceasta a „castelanelor" din conacele înşirate pe drumul de la Bucureşti către Sinaia. Epoca a fost hotărâtoare pentru formaţia spirituală şi literară a lui Boliac. Poezia lui de dragoste din acest timp – absolut nulă din punct de vedere estetic – constituie un document multiplu în acest sens. Ea facilitează nu numai localizarea epocii de tinereţe şi de formaţie a lui Boliac, dar şi ghicirea lumii în care s-a format. Limbajul acestor poezii e înţesat de fran-ţuzisme, uneori de prisos, fiindcă aveam echivalentul lor românesc în limba literară a epocii, iar cele mai multe adoptate cu o barbară lipsă de gust. cu totul departe de acel sănătos simţ al limbii manifestat

ÎNCEPUTURILE LITERARE atât de creator de Eliade până la 1842, cu totul departe de fineţea localizărilor de neologisme franceze întreprinse de Costache Negruzzi. Aceasta e şi limba Meditaţiilor lui Boliac din 1835. E adevărat că tonul tradiţional al speciei – cu o vechime apreciabilă şi la noi, aşa cum am văzut – le impune acestor meditaţii un limbaj oarecum arhaic, apropiat de cel bisericesc:Sfântă nădejde! fiica cerului, tu eşti venită a astâmpăra turbatele furii ale nenorocirii! tu ce ne aperi de toate năpastiile desnădăjduirii, arătându-ne în veci viitorul plin de fericire! Tu! a cărei privighere dacă un minut ar lipsi din lume, negreşit cerul ar rămânea fără slăvitori, pământul fără moştenitori, şi toată fiinţa cuvântătoare ar umplea numaidecât încăperile Tartarului". Dar în această plasmă veche neologismele irup; multe dintre acestea, în forme care au rămas până astăzi şi aproape toate împrumuturi din limba franceză: absorbire, rival, instinct, meteor, fantome, sentiment, abis, raport, generoase, favorit, gelozia, melancolie, electrică, poziţii, indiferenţi, delir, atom, pavilion, necesara, condiţie, fatali, monotonie, revoltat. Iarăşi însă multe nu numai de prisos ca forme noi – având corespondente exacte în limba română a epocii —, dar în acelaşi timp forme barbare ca sonoritate estetică: vice pentru vicii, credăliteţe pentru credulitate, sujet pentru supus, varietăţi pentru schimbări (ale soartei), brilează pentru strălucesc, ecoua alături de echo, Marţ pentru Marte, apoi objet, repetează, desbarca-tul ş.a. în aceeaşi frază, uneori chiar unul lângă altul, cuvântul arhaic sau neaoş se ciocneşte strident cu neologismul: capitală lângă oblăduire, brilează lângă veacuri, valoroase lângă vremelnicească, instrument lângă precurmă, cabinet lângă grabnic, 1 arţar lângă iad, atom alături de trebuincios, indiferenţi lângă molicioasă slăbiciune ş.a. E adevărat că fenomenul e caracteristic epocii – limba româna modernă fiind chiar atunci în curs de formare —, dar ceea ce izbeşte la Boliac, mult mai mult decât la Eliade sau Grigore Alexandrescu în acel timp, e lipsa de gust artistic cu care sunt întreprinse de către autorul Meditaţiilor aceste încercări de a îmbogăţi limba literară. Această lipsă de gust se vădeşte şi în tentativele de a forma cuvinte noi în însuşi spaţiul limbii româneşti: viat pentru însufleţit, sângiuri pentru sânge, răsuria, veninată, miezei-zilei, iesmos lăcaş, înfulgerat, însgomotat. Multe dintre acestea ne aduc aminte de inovaţiile nereuşite ale lui C. Aristia, în traducerea tragediei Said de Alfieri şi mai ales a Iliadei lui Homer. – inovaţii ce au stârnit pe drept critica unor contemporani de bun-simţ, între care şi G. Bariţ59. Dar C. Aristia avea scuza că nu

16 în,. Foaie pentru minte", II (1839), p. 347.

76 CEZAR BOLIAC ştia bine româneşte. De un efect artistic dezagreabil sunt şi muntenis-mele – ăst, ăsta, pociu, dânşii, dar însă ş.a. – de care Boliac face un abuz ostentativ.

Aceleaşi caracteristici ale limbii poetice le întâlnim şi în versurile de iubire ale lui Boliac în perioada 1835-1843, poate chiar mai accentuate, cu singura deosebire – dacă se poate spune astfel – a creşterii frecvenţei neologismelor şi îndeosebi a acelor inutile: renă pentru regină, dezerta pentru pustie, concheran pentru cuceritor, fei pentru zâne, şevelură pentru păr, araat pentru iubit, desperanţie pentru desperare, spirituoasele pentru spiritualele, ridenta pentru râzătoare, angeli pentru îngeri, protectează pentru protejează, gestele pentru gesturile, căpriţe pentru capricii, bucle flotânde etc. O sumă întreagă de expresii – de astă dată cu iz autohton – ridică şi mai serios întrebarea dacă, la acea epocă, Boliac cunoştea într-adevăr bine limba românească: licurează pentru licăreşte, aţipează pentru aţipesc, înde-sează pentru îndeasă, glumindă, „a Vinerii puteri" (e vorba de Afro-dita), „un astfel de iertat' pentru iertare,bucle de fir" în ioc de,bucle de păr", „urând la al tău nume", „în faţa ta rugind", „gândind că-i decuseară", „cerul se clăteşte" în loc de „se clatină": pământul este, la Boliac, „globul cel spinos"; zefirul, vânt uşor, aproape o adiere, are la el proporţii de furtună: stejarul „stă cu braţele întinse zefirii înfruntând", iar „dansul se repede pe păsuri de zefir"; călătorul îşi face „un plan de veselie". Muntenismele abundă şi aici: câţi, văz, ast, aci. Rezultatul tuturor acestor nesiguranţe de limbă şi de gust artistic îl constituie o sumă de versuri de-a dreptul hilariante, cu tot fondul lor grav îşi frecvent patetic: „Precurmă-ăst întâlnit". „Eşti tu astă fantasmă! te simţ! te salutează / Ast suflet, al tău frate!". „Tu ştii însă prea bine de plânge, se boceşte, / O frunte-atât de lată?". „Căci tu eşti tip, o, angel! eşti tipul de femeie". „Rostite de-al tău timbru, ce morţii înviază". „Eu simţ de datorie şi de creştinătate". „Onoarea cea adâncă ce inspiră-a ta persoană". „Ce floare e aceea ce-amorul protectează". „De nu e cea scânteie ce ochiul tău depune". „Să aflu care geniu ghiceşte-a gâdela / Acea ascunsă coardă". „Când geana ta cea lungă o laşi să se unească / Cu cea de corb sprinceană". „Şi toată frumuseţea ce-n inimi se împlântă / Când ştiu că eşti expusă la un întreg parter". „Sloboade la plăcere un amoros suspin." „Dar între fei, Perie, / Ce câţi din Orient? / Vesteşti tu pe Hurie / Aci în Occident?". „Ţii tu minte oară, / Noaptea de la moară, / Grămadă în droşchiţă, / Când eu pe chichiţă, / Ţineam mâna ta?". Din această nestăpânire a limbii, unele versuri frizează – cu totul involuntar – scabrosul: „Ah! Las'.vă curgă ăst aer, ce

ÎNCEPUTURILE LITERARE dă a ta suflare, / Ah, lasă-mă ca umbra să umblu după tine". sau: „Ferice de acela ce poate să respire I Etern acelaşi aer pe care tu îl scoţi I Şi etern tot la picioare-ţi".

Din nefericire, aceste carenţe ale simţului estetic, ca şi penibilele şovăieli în crearea unei limbi literare proprii, vor constitui o constantă a poeziei lui Boliac de mai târziu şi dintotdeauna. Nu vom mai insista asupra lor la locul cuvenit, fiindcă ar fi inutil. Mulţimea de idei sociale generoase, ca şi aceea de idei poetice subtile, vor fi mereu handicapate de aceste deficienţe funciare ale personalităţii artistice a lui Boliac, personalitate care credem că s-a format în mediul şi în împrejurările tinereţii sale, pe care le-am anailizat în aceste pagini. Contrastele personalităţii şi lumii poetice a lui Boliac sunt totodată şi ale societăţii în care şi-a prefirat tinereţea şi în care a primit primele impresii şi imbolduri hotărâtoare: o lume de franţuziţi şi mai ales de franţuzite, voind să fie ŕ la page cu Occidentul, dar neputând sări cu totul etapele, stânjenită de fondul turco-bizantin moştenit prin mimetismul specific al boierimii noastre în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, căzând în exagerări neaoşiste când voia să se integreze în atmosfera acelei culturi naţionale ce apărea tuturor ca o necesitate a epocii.

Cele câteva versuri frumoase pe care le-a putut salva G. Căli-nescu w din noianul de nereuşite artistice ale poeziei lui Boliac, aproape singurele memorabile, nu pot justifica o preţuire excesivă a lui ca poet. în schimb, publicistul – gazetarul îndeosebi – e remarcabil. Poeziile lui sociale de mare răsunet în epocă sunt salvate tot de gazetarul care se zbate în ele, cu mişcarea patetică a ideilor umanitare, cu vivacitatea meridională a sentimentelor, cu accentele puse de expresia frustă, dură – a cărei stângăcie dă şi mai bine impresia sincerităţii – cu arhitectura lor dibaci construită, ca pledoaria unui advocat în faţa curţii cu juri.

În orice caz, Meditaţiile din 1835 nu-1 anunţă încă pe gazetarul Boliac. Ele sunt opera de căutare de sine, profund lirică, a unui tânăr zvăpăiat care vrea totuşi să pară cuminte. Ele se deschid printr-o dedicaţie Către colonelul I. Câmpineanu, omul faţă de care am văzut că Boliac a păstrat în toată viaţa nemărginit respect şi admiraţie. Tonul dedicaţiei oscilează, tipic adolescentin, între îndrăzneală şi sfială, începând cu „Domnul meu" şi încheind cu „A d-tale plecată slugă", iar în text alternând familiarul „dumitale" cu ceremoniosul plural al politeţii: „în slabele-mi începuturi ce vă consfinţesc am

80 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pinu la prezent, Bucureşti, 1941, p. 234-2S. V

CEZAR BOLIAC îndrăznit a scrie o tragedie şi, având de model virtuţile d-tale am format pe Guliam, Adel şi Motmorensi; v-am împărţit calităţile într-înşii". în afară de mărturisirea aceasta de a fi scris o tragedie ce pare a ii acea Matildă a cărei pierdere fără urme o va regreta mai târziu şi o va justifica în diferite feluri, şi în afară de faptul de a vedea în colonelul Câmpineanu cea mai reprezentativă personalitate a epocii în Ţara Românească în urma strădaniilor acestuia „spre înaintarea literaturii româneşti" şi a „jertfilor" lui „spre formarea Teatrului Naţional", – altceva nu se poate reţine de aici. Prefaţa propriu-zisă o constituie paginile intitulate Către tinerime. Sunt cuvintele unui tânăr care se adresează cititorilor de o vârstă cu el. De la început, autorul ia o discretă poză ce pare romantică, ironizându-şi blând, cu o naivă stângăcie, propria sa operă: „Am intitulat Meditaţii scrierile mele pentru că mi-a plăcut să gândească oamenii că eu am fost absorbit în cugetările mele, când am scris. Le-am făcut aşa de scurte, căci nu-mi prea venia bine s-o ţin întins, când luam condeiul, şi m-am socotit că şi cititorul o să-mi mulţumească că isprăveşte mai curând capul ce a început odată". De fapt, prefaţa seamănă aici – deşi poate părea cu totul paradoxală această afirmaţie – cu cele ale cărţilor de poezii „lumeşti"' ale epocii la noi, de la cea a anonimului 1. C, identificat de G. Ivănescu în persoana lui Ion Cantacuzino, şi cea a lui Alecu Văcărescu la manuscrisul cuprinzând poezii de ale sale – ambele din ultimul deceniu al secolului al XVIlI-lea – până la precuvântarea lui Anton Pann la Poezii deosebite din 1831 61. Şi anume o formă a sfielii de a apărea în public cu poeme de dragoste:Mi-a plăcut să-mi fac nişte visuri dulci şi să mă rătăcesc într-o lume ideală. Am scris fără ţintă şi fără şir, şi n-am făcut decât sa presar nişte idei vage şi să le încălzesc cu un sentiment căruia singur nu ştiu ce nume să-i dau". Am văzut însă că acest sentiment apare totuşi clar sub emfaza stilului tradiţional al meditaţiilor: acela al unei iubiri dezamăgite, pe care însă tânărul Boliac se sfia să-1 supună – în toată nuditatea lui – judecăţii grave a oamenilor care animau atunci destinele culturii româneşti. Discreţia din prefaţă mai era impusă şi de faptul – pe care l-am subliniat mai înainte – că, sub masca meditaţiei „evlavioase", Boliac strecura atitudini de revoltă byroniană împotriva imaginii oficiale a dumnezeirii. Ca orice tânăr sfios şi bine crescut – deşi plin de impulsuri contradictorii în interiorul lui —, Boliac îşi întăreşte în această prefaţa măsurile de precauţie şi mai

81 A se vedea: Ovidiu Papadima, Anton Pann, cântecele de lume şi folclorul Bucureştilor. Bucureşti, 1963, p. 41-44.

ÎNCEPUTURILE LITERARE

7fl> ales de sprijin, prin omagierea puternicilor zilei. După ce în „Meditaţia a Vlll-a" – O seară de primăvară la Colintina, scrisă la moartea fostului domnitor Grigore Ghica – înfăţişase imaginea excesiv idealizată, până aproape de utopie, a primului vodă pământean după. îndelunga epocă a fanarioţilor, în prefaţă apologizează pe domnitorul de atunci, tot din familia Ghiculeştilor, Alexandru Dimitrie Ghica: „Avem un prinţ patriot, carele pătruns de adevărul şi foloasele acestor mântuitoare întocmiri, se sileşte ca să ne aducă un viitor vrednic de cugetările făcătorilor noştri de bine şi de cunoştinţele veacului nostru'. Indiferent de exagerarea rolului pe care i-1 atribuie domnitorului – şi mai târziu62 Boliac va vorbi cu mânie tocmai de despotismul ce caracteriza această domnie şi de duritatea cu care îl tratase fratele domnitorului şi instrumentul lui de reprimare internă: Mihalache Ghica, mare vornic —, instituţiile care luau pe atunci dezvoltare şi care corespundeau „veacului" meritau toate elogiile din această prefaţă. Acestea erau şcolile, mai cu seamă cele săteşti, în frumoasă dezvoltare – mai ales prin entuziasta şi jertfitoarea strădanie a lui Petrache Poenaru – Societatea agricolă şi Societatea filarmonică. Fireşte că aceasta din urmă – dedicată propăşirii literaturii româneşti îndeosebi întemeierii unei vieţi teatrale statornice în limba românească – îl interesa în primul rând pe Boliac, plin de planuri literare pe atunci, dintre care nu lipseau şi cele de teatru. Era firesc ca Boliac să omagieze patetic, în prefaţă, pe „fondatorii" acestei societăţi. După o scurtă genuflexiune în faţa marelui vornic Ion Manu, tânărul autor înscrie un amplu şi vibrant portret al lui Eliade Rădu-lescu: „Acest duh trimis într-adins spre a deschide drumul literaturii noastre, şi credincios împlinitor al datoriei sale, păşeşte cu statornicie şi fără abatere către preursirea sa (.) Care nu l-aţi văzut, mergeţi şi veţi cunoaşte pacea şi liniştea sufletului său pe în veci zâmbitoare faţă. Şi voi care n-aveţi încă îndrăzneală de a publica scrierile voastre, care doriţi a afla un prietin povăţuitor ale penei noastre, mergeţi la dânsul şi-1 veţi afla gata a jertfi ceasuri întregi." Apoi se înclină şi înaintea prestigiului, într-adevăr copleşitor în epocă, al lui Iancu Văcărescu, „acel geniu, ca să zic aşa, creator al limbii româneşti, acea mădiţă acelei familii, stăpâna aceştii limbi care (.) în veci a avut fala de a se numi şi a se arăta români, şi a seri şi a vorbi limba, naţională şi a-i deschide drum prin gramatica cea dintâi."

02 Monastirile din România (mănăstirile închinate). Bucureşti. 1862. p. 155- 157

Ł0 CEZAR BOLIAC

Scriind astfel prefaţa, tânărul Boliac îşi depăşea meditaţiile, ca orizont şi ca actualitate a ideilor în epocă. Depăşind faza exclusivă a lamentaţiilor asupra propriului său destin, Boliac îşi îndreaptă de pe acum privirile – fie şi numai încă sub zodia entuziasmului fără spirit critic – către problemele fundamentale ale culturii în ţara lui ţi uneori chiar dincolo de ele. Operă naivă şi juvenilă, această prefaţă depăşeşte preocupările iniţiale de factură literară ale tânărului dornic de a pătrunde cu succes în republica literelor şi devine astfel primul document al gândirii sociale a lui Boliac.