Primii paşi în publicistică: „Curierul românesc „Pământeanul”

Prefaţa către tinerime a Meditaţiilor pare a corespunde unei alte linii din viaţa mondenă a lui Boliac, şi anume a activităţii lui în sânul Societăţii filarmonice întemeiată în 1833 de I. Câmpineanu, I. Eliade şi C. Aristia. în lista „soţilor", adică a membrilor acestei societăţi în 1834, publicată de Eliade, nu figurează numele lui Boliac. E foarte curios însă că nu îl aflăm nici în adaosul din 1835 '. Totuşi, Boliac era în acel timp mai mult decât un participant zelos şi remarcat la activitatea literară animată de această societate 2. De aceea, în prefaţa la Meditaţii vorbeşte cu admiraţie neîngrădită despre I. Câmpineanu şi Eliade, fondatorii ei, şi despre Iancu Văcărescu, unul din stâlpii ei în 1835. în „Gazeta Teatrului Naţional" din noiembrie 1835, p. 12, se vorbeşte cu multă prietenie despre activitatea literară a lui Boliac, orientată acum hotărât spre dramaturgie, aşa cum impunea ţelul principal al Societăţii filarmonice:D. Chesar Boleac, ale căruia Meditaţii şi Nuotăţi3 se află sub tipar şi care nu încetează de a scrie şi altele, acum prin înaintarea teatrului naţional care din zi în zi se perfecţionează şi-a întors ale sale îndeletniciri literale în partea dramatică şi a compus o tragedie intitulată Matilda; sujetul este scos dintr-un romanţ aii madami Cotin. Această tragedie, cetindu-se în comitetul filarmonic, a făcut un efet mai mult decât se nădăjduia şi s-a hotărât a se da şcolarilor spre a se reprezenta în teatru naţional. D. Chesar se mai îndeletniceşte încă la doă tragedii ce sunt mai aproape de sfârşit. Adică Moartea lui Abel şi Tăerea a doisprezece boieri, la

1 Equiiibru între antitesi., p. 140-141.

2 în mss. nr. 300 al Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste România, filiala Cluj, semnalat de Pompiliu Tcodoru, se arată că, în 1S36, T. Cipariu şi G. Bariţ, venind la Bucureşti, asistă la şedinţe ale societăţii literare în care C. Boliac „a citit rcgulele generale pentru o soţietate asemenea".

s „Nuvele" în înţelesul de atunci: Termenul de „nouvelle" din limba franceză nu fusese luat în accepţia lui tehnică literară, ca specie epică, ci i se tradusese înţelesul, şi această traducere se întrebuinţa ca denumire a genului, în mod frecvent, în periodicele până la 1840 şi mai târziu.

— C. 105

CEZAR BOUAC mănăstirea Dealului". în 1867 Boliac va afirma, într-o cronică teatrală, că Matilda a fost reprezentată de două ori, iar 7 ăiărea a 12 boiări, tragedie în 5 acte în versuri, ar fi fost acceptată de Societatea filarmonică, dar n-a putut fi reprezentată, deoarece montarea se dovedise prea costisitoare4. Realitatea însă e alta, cea arătată de Eliade5, şi anume că C. Aristia a fost pentru respingerea ei ca fiind lipsită de valoare literară. Mai târziu, Gr. H. Grandea6 va da o mostră foarte sugestivă a stângăciilor care grevau această piesă. La un moment dat, în ciocnirea dintre două oştiri, despre care se vorbeşte în dramă, solul trimis să ducă tratative în alternativa: pace sau război – o înfăţişează astfel adversarului:Ce vrei? Sabie sau măslină?", ceea ce, fireşte, stârnea hilaritatea auditorilor.

Romanul Matilde al scriitoarei franceze Sophie Ristaud Cottin era pe atunci foarte citit şi la noi. Acest succes de lectură în original a determinat, probabil, şi cele două traduceri în româneşte, care s-au încercat mai târziu. Gr. Negrea anunţă peste doi ani că a tradus romanul7, iar în 1844 se tipăreşte traducerea făcută de Costache Conachi şi I. Fătu. Despre volumul de Nuotăţi nu ştim nimic; nici Boliac n-a mai pomenit niciodată de el. Despre Matilda şi Tăierea celor 12 boieri. vorbeşte Boliac, într-un pasaj savuros ca ironie din Mănăstirile din Ţara Româneascăs, prea cunoscut ca să-1 mai reproducem, relatând cum în 1839 faimosul căpitan Costache şi Rafailă Cocoşatul l-au călcat noaptea la orele două şi i-au încărcat manuscrisele într-o ladă adusă într-adins. Manuscrisele, între care şi cele două drame inedite, ar fi dispărut atunci iară urmă9. Cu altă ocazie însă afirmă că ar fi aruncat în foc manuscrisul Matildei, fiind descurajat de poveţele lui Boileau, rememorate de Eliade 10.

În programul politic secret al Societăţii filarmonice, articolul III îndatora pe „soţi" să facă agitaţie pentru dezrobirea ţiganilor în ţările

4 Teatrulu Naţionalle. Vorniculu Bociocu de V. A. Urechin. în „Trompetta Carpaţiloru", 1867, nr. 505.

"> lssachar sau Laboratorul. Bucureşti, 1859-186!), p. 86-87.

6 Cezar Boliac. în „Noua bibliotecă populară", I (1889-1890), nr. 11, p. 6-7.

7 Înştiinţări. în. România". I (1838), p. 272. s. Românul", V (1861), p. 961-962.

9 In „Gazeta Teatrului Naţional", printre „cele ce sunt a se tipări", e anunţată si. Matilda. compusă de Cesar Boleac".

10 Cezar Boliac, Răspuns la articolul. Poezie" din nr. 7. în „Foaie pentru minte". VIII (1845), nr. 8. In Scrisoarea din 1836 către C. Ncgruzzi din „Convorbiri literare", XV (1881), p. 77, afirmă că a aruncat în foc unele „traducţii" din V. Hugo. Aceasta ne face să credem că mărturisirile din 1S36 şi 1845 sunt mai aproape de adevărul istoric decât cele din 1861.

COLABORAREA LA „CURIERUL ROMANESC" ŞI „PĂMÂNTEANUL" 83 româneşti ". încă din primii ani de activitate ai societăţii, Ion Câmpi-neanu traduce principiul în faptă în 1834, eliberându-şi robii ţigani. Spiritul progresist al lui Boliac e câştigat de acest principiu şi de acest gest şi începe să lupte pe toate căile pentru realizarea lui cu energia şi entuziasmul care îi erau caracteristice. O mărturiseşte el însuşi, mai târziu, la sfârşitul frumosului articol de ideologie literară – un adevărat program de umanitate pentru tinerii săi confraţi —, intitulat Către scriitorii noştri.

Boliac spune adevărul n. Costache Negruzzi era colaborator credincios al „Foii pentru minte, inimă şi literatură", era prieten al lui Bariţ şi putea să-1 dezmintă uşor dacă l-ar fi pus în cauză fără dreptate. Că Boliac era un apostol entuziast al eliberării ţiganilor prin 1836 o recunoaşte însuşi Eliade după 1859, când intrase în conflict politic acut cu Boliac, care îl învinsese în alegerile de deputaţi la Târgovişte. E adevărat că o recunoaşte în felul lui, căutând să-1 demonetizeze pe Boliac şi pe această latură, să-1 diminueze prin ridicol. El povesteşte episodul despre care am mai relatat, afirmând că Boliac, neavând ţigani robi ca să poată imita gestul lui I. Câmpineanu, ar fi bruscat pe maică-sa acasă,.auzind-o cum ceartă o ţigancă:Cum insulţi divinitatea în persoana acestei creaturi a mâinilor lui Dumnezeu? – începu a striga Sarsailă asupra mamei sale. Eşti o ciocoaică, o impie, ce nu-mi faci onoarea a te avea de mamă!"

Mai întâi e de observat că, dacă familia P. Peretz n-ar fi avut robi, „coana Zinca" n-ar li avut pe cine certa, Boliac n-ar fi avut de ce să se supere şi Eliade n-ar fi avut despre ce povesti. în al doilea rând că, în această scenă, intenţia lui Boliac de a corija mentalitatea, curentă pe atunci, chiar a oamenilor cumsecade faţă de robii ţigani este foarte onorabilă pentru el. Ridicol e numai tonul şi limbajul pe care i-1 atribuie perfid Eliade, cu un sfert de veac mai târziu, în această pagină în care nu uită să insinueze şi despre afacerea cu diamantele 13 din revoluţia de la 1848, procedeu condamnabil, care denotă că Eliade urmărea numai scopuri polemice, şi nicidecum definirea adevăratului Boliac din anii 1835-1836 14. Gr. H. Gr andea povesteşte în articolul

11 Eliade, Isachar, în Opere complete, voi. I, p. 152.

12 „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", VII (1844), p. 313-316.

13 „O mamă apostrofată astfel fireşte că nu se crede ferice, poate şi de unde era sus în capul scării, ccrtând pe ţigancă, se întoarce către fiul său despre care din trecutul şi prezentul lui n-avea încă aşa vreo idee. că adică darul apostolatului ar fi pe asemenea cap destinat mai târziu de a purta şi diamante strălucitoare. îi zise şi dumneaei, fireşte, cite se cuveniau unui fiu pe care cu tot dreptul îl numi impertinent'.

14 Equilibra între antitesi, voi. 1, p. 1.52.

Si

CEZAR BOUAC citat din „Noua bibliotecă populară" că, fiind încă elev în Colegiul „Sf. Sava", într-o seară de vacantă, când părinţii săi erau la o „sindrofie", Boliac i-a cinstit pe ţiganii robi ai casei cu vreo două vedre de vin şi le-a dat voie să se plimbe prin oraş. De remarcat că bătrânul Petrache Peretz nu s-a arătat prea indignat de gestul fiului său adoptiv.

Mai aproape de adevăr este Iacob Negruzzi, care în „Convorbiri literare" – revista unde Titu Maiorescu îl tratase pe Boliac cu multă desconsiderare, revista pe care Boliac nu o cruţase de loc, acuzând-o în repetate rânduri de cosmopolitism —, la scurt timp după moartea lui pune în relief tocmai aceasta epocă puţin cunoscută a activităţii publicistice a lui Boliac. Vorbind de articolele scrise la moartea lui, Iacob Negruzzi semnalează: „S-a pus însă mai puţin în vedere activitatea literară ce regretatul scriitor a dezvoltat mai cu seamă în tinereţea sa. încă la începutul anului 1836, Boliac lucrează pentru înfiinţarea unei foi şi a unei societăţi literare în Bucureşti" 15. în adevăr, în 1836, Boliac începea să vadă lucrurile literaturii române în mare, să croiască proiecte îndrăzneţe, animat de exemplul Societăţii filarmonice şi de modelul ce-1 avea în prodigioasa activitate culturală de atunci a lui Eliade.

Toate aceste idei, toate aceste planuri ale lui Boliac sunt elocvent expuse în scrisoarea către C. Negruzzi16, pe care Iacob Negruzzi o publică în „Convorbiri literare", cu introducerea din care am citat mai sus. Boliac îşi începe scrisoarea prin elogiul vieţii literare în societate, al muncii literare în comun: „Foloasele ce dă literatura la înaintarea civilizaţiei au fost simţite de toate naţiile în toate veacurile, şi înaintarea literaturii n-a crescut decât prin societăţi. O adunare de mai mulţi cunoscători dă totdeauna drumul cel mai drept ideilor; o adunare de mai mulţi râvnitori găseşte frumosul literaturii, şi o adunare de mai mulţi lucrători îl fac comun". E convins ca o societate literară ar da un mare impuls creaţiei poetice în ţările româneşti: „Am văzut mai multe romanţuri lăsate pe la jumătate, mai multe poeme începute sau aproape a se isprăvi; mai multe bucăţi dramatice cu scenele neîncheiate, numai pentru că n-a avut autorul un al doilea rezon să-i corecte ceea ce a scris şi să-i dea o idee ce nu i-a venit penţiu înainte". în consecinţă, Boliac se gândeşte la înfiinţarea unei societăţi literare, după modelul celei filarmonice, orientată cu osebire spre teatru. Admiraţia sa pentru Societatea filarmonică e deci neclintită. El nu vrea s-o concureze, ci, dimpotrivă, s-o completeze printr-o » „Convorbiri literare", XV (1881-1882), p. 74. 16 Datată: 1836, Ghenar 26.

COLABORAREA LA „CURIERUL ROMÂNESC" ŞI „PĂMÂNTEANUL" 85 societate şi o revistă pur literare, care să urmărească împreună cu ea acelaşi scop măreţ: progresul poporului prin cultură. Ca şi cum această afirmaţie n-ar fi destul spre a alunga cu totul bănuiala că ar intenţiona să dea o lovitură piezişă Societăţii filarmonice, Boliac ţine să accentueze în mod expres prietenia lui cu Eliade: „Am cetit, domnul meu, totdeauna împreună cu d-nul Eliad corespondenţa dumneavoastră şi am râvnit la norocirea de a mă număra şi eu între prietenii dumi-tale, pentru că admirator ţi-am fost de la cetirea celei dintâi scrisori" 17.

Apoi îi comunică pe scurt programul revistei. E un „jurnal critic", menit a curaţi „limba de mărăcini" printr-o „neiertătoare critică". I se alătură un „adaos", în care se vor publica scrierile tinerilor ce n-au mijloace de editare. Din fondul jurnalului se vor tipări cărţi, cu deosebire şcolare, care se vor vinde în preţul de cost.

Programul acesta nu e o schiţă simplă pentru un viitor ipotetic. Scrisoarea lui Boliac e însoţită de „două numere ce au ieşit până acu", probabil primele din cele patru care au apărut. Mai târziu Boliac afirmă că a fondat „Curiosul" împreună cu amicul său Const. G. Fili-pescu18. Ziaristul I. G. Valentineanu, colegul de ziaristică de mai târziu al lui Boliac, într-o schiţă biografică admirativă, pe care i-o face într-un volum de portrete publicat anonim19, afirmă despre această foaie că „boierii fanarioţi o suspendară după patru numere". în Biblioteca Academiei se păstrează primele trei numere. Revista a avut într-adevăr o viaţă scurtă. Dacă informaţia lui Valentineanu cu privire la motivele dispariţiei este exactă, e foarte greu de spus, cu atât mai mult cu cât câteva rânduri mai departe el vorbeşte de nişte satire ale lui Boliac apărute aici, care l-ar fi adus de mai multe ori la închisoare, făcând în mod evident o confuzie cu evenimentele din 1840. In orice caz, cele trei numere păstrate nu cuprind nimic care să ne facă să intuim motivele unei suspendări. Nu e mai pitţin adevărat că nici cenzurii din deceniul al 4-lea al secolului trecut nu-i trebuia prea mult ca să intre în alarmă. Revista e, în întregul ei, foarte cuminte, aşa cum o arată subtitlul: „Jurnal de literatură, industrie, agricultură şi noutăţi", nedeosebindu-se deci esenţial de predecesoarele ei „Chrestomatecul românesc" (1820) şi „Biblio-

17 Eliade însuşi confirmă toate acestea într-o scrisoare din acelaşi an tot către C. Negruzzi: „Suntem, domnule, într-o epocă şi într-o stare când, dacă putem, nu trebuie să lăsăm nimic să întârzie., iar încât pentru foaia literară, nici aceea nu ai rămas pe jos. D. Boliac e redactorul ei şi peste trei săptămâni va ieşi no. 1" („Convorbiri literare', XII, 1878-1879, p. 375-377).

18 Cezar Boliac, D-lor publicişti şi confraţi ai mei în presă, în „Trompetta Carpatiloru", 1872, nr. 1034, din 14 decembrie, p. 1.

18 Biografia oamenilor mari scrisă de un omu micii, Paris, 1859, p. 33-37.

CEZAR BOLIAC tecă românească" a lui Carcalechi (1821, 1829-1830, 1834), fiind într-un fel continuarea „Gazetei teatrului national" (1835- 1836) şi mergând în paralelă cu,Muzeul naţional" – „gazetă literală şi industrială" – care apărea la Bucureşti în acelaşi timp (1836-1838) în prima lui serie. Gazeta lui Boliac – ca şi ultimele două amintite în înşiruirea de mai sus – se înscrie în efervescenţa multiplă produsa prin înfiinţarea celor două societăţi entuziast salutate în prefaţa Meditaţiilor: Societatea agricolă şi Societatea filarmonică. Numărul 1 pare a fi alimentat în întregime aproape de Boliac. în cele următoare apar camarazii din armată: colonelul Ion Câmpineanu traduce o anecdotă din viaţa actriţei Noble, o celebritate a timpului, după revista „L'Entre-acte". Colonelul C. Filipescu traduce din literatura engleză O corabie. Nuvelă adevărată: maiorul Ion Voinescu II traduce din „Le Temps" portretul unui ghid din Siria, Proorocii Petre: Costache Bălcescu, fratele istoricului, traduce din „Le Magazin pittoresque" legenda lui Ahaşver; Gr. Grădişteanu semnează şi el o traducere, Maldonata sau Leoaica recunoscătoare. Epizod din Buenos Aires. Precum se vede, piesele de rezistenţă sunt şi aici – ca şi în celelalte periodice cu caracter de magazin familial al vremii – traducerile de povestiri cu caracter senzaţional-sentimental. Boliac contribuie aici şi el cu o astfel de traducere: Călugării spanioli. Epizod al războiului Spânii. Se tălmăceşte însă şi poezie lirică: Privegherile lui Torquato Lasso, din Lord Byron, de Simeon Marcovici; Salul negru din Puşkin de C. Negruzzi; Cinci mai din Manzoni etc. Vân-turile romantismului bat deci din plin. Dar nici ecourile preromantis-mului nu sunt stinse cu totul. Primul număr se deschide cu Căderea frunzelor – „imitaţie după La Chute des feuilles par Millevoye de d. Căpitan Dimitrie Ciooârdia" – cu o notiţă de Ion Voinescu II, în care comentează elegia lui Millevoye şi „imitaţia" lui Ciocârdia. Nici secolul al XVIII-lea francez nu lipseşte din acest număr. O conversaţie învăţătoare a lui Didero e semnată: Chesar Boleac. Este o povestire în care Diderot – fiind invitat de Voltaire, prin d'Alembert, să-1 viziteze la Paris – îi face bătrânului ironist un portret necruţător şi-1 acuză că ar fi amăgit omenirea prin ateismul său. Povestirea – desigur, o traducere – e făcută de cineva care ar fi asistat ca martor la toată desfăşurarea acţiunii. Autorul e un catolic fervent şi la Diderot se grăbeşte să amintească de la început „predicele" compuse de acesta în „junia sa", cu care – cumpărând manuscrisul – un misionar ar fi făcut prozeliţi creştini în India. Piesa următoare, iscălită tot: Chesar Boleac, e O scrisoare a Madamei Stael asupra gustului lui Ruso pentru Muzică şi Botanică. Este, într-adevăr, traducerea uneia

COLABORAREA LA „CURIERUL ROMANESC ŞI „PĂMÂNTEANUL" 87 dintre scrisorile D-nei de Staël despre Jean Jacques Rousseau20, şi anume a aceleia referitoare lia pasiunea lui pentru muzică şi botanică, mărturisită în Confesiuni.

Mai interesant e articolul intitulat Şakspear, iarăşi o traducere din limba franceză, judecind după felul cum sunt grafiate numele străine (Alemania, Englitera). Articolul e pătruns de admiraţie pentru geniul lui Shakespeare şi arată cam pe unde ucenicea Boliac în încercările lui teatrale: „Geniu lui era tot de aceeaşi adâncime în pasionul cel mai patetic, precum şi râsurile cele mai nebune şi ciudate. Această putere îşi avea izvorul într-o adâncă pătrundere şi într-o adâncă simţiciune (.). Nimeni n-a ştiut mai bine a descoperi carac-terurile şi a pune pe senă un mare număr de personagiuri, să le facă a ajunge, a lucra şi a cădea ca când ar fi în fiinţă. Dacă Şakspear e poetul tuturor noroadelor, prin energia şi adevărata zugrăveală a patimilor, printr-acea înaltă şi întinsa filosofie (.) este chiar poetul naţional al Engliterei, prin adevărul, posomorârea şi sălbatica putere cu care reînviază suvenirurile, vechile uri, vechile obiceiuri". fără să se sinchisească de „despotismul cel apsolut al Elisabetei"'.

„Curiosul" devine astfel o adevărată oglindă a lecturilor lui Boliac în acea epocă, precum şi a acelora care îi stârneau entuziasmul.

Ceea ce am putea numi astăzi „cronica revistei" e semnată tot: Chesar Boleac. Ştiinţa e reprezentată printr-o notiţă tradusă din „Le voleur", despre întâia cursă a vaporului „Novelli", având combustibil antracit în loc de lemne. O anecdotă având ca titlul Censura teatrală este extrasă „Din Biblioteca de dame Jurnal de Petersburg". Subiectul stă într-o conversaţie dintre „un literator franţez" şi un „poliţ-maister" din timpul domniei lui Napoleon Bonaparte şi, fireşte, conţine împunsături la adresa exceselor cenzurii. Singurele actualităţi din Ţara Românească semnalate de Boliac sunt din domeniul teatrului, şi anume traduceri de piese pentru repertoriul „trupei noastre", adică a Societăţii filarmonice: „demoazela Kok" este menţionată pentru că „au binevoit a îmbogăţi repertoriul teatrului nostru cu traducţia Eri-mitul de la Formentara" şi se subliniază că „trebuie simţirile pline de tinereţe ale unei dame ca să esprime amorul" eroilor din piesă; se anunţă că C. Bălcescu, „traducătorul Galateei lui Florian", a început să traducă Surdul de Scribe, precum şi Semiramida lui Crebillon. Numărul 1 se încheie cu rubrica Economie trebuincioasă, conţinând

20 Vezi: Oeuvres complčtes de Madame la Baronne de Staël-Holstein, Paris. Firmin Didot Frčres, Libraires-éditeurs, 1844. Tome premier: Lettres sur le Caractčre et les Écrits de J. ]. Rousseau. Lettre Y Sur le goűt de Rousseau pour la musique et la botanique, p. 17-is.

88 CEZAR BOLIAC sfaturi practice pentru gospodărie, precum chipul de a creşte puii de curcă, de a păstra ouăle şi altele.

La rubrica Varietăţi a numărului 2, Chesar Boleac face onorurile de gazdă, elogiind pe foştii săi superiori din miliţia pământenească, care veneau acum să întărească revista cu colaborarea lor, de altfel mărginită la modeste traduceri de povestiri, aşa cum am văzut. Elogiile se învârtesc mai ales în jurul activităţii lor teatrale şi sunt foarte naive. Colonelul C. Filipescu e complimentat astfel pentru piesa Fala satului: „. Oricare va citi simţimentele cele fugătoare şi schimbările cele uşoare ale unei dame pe care frumuseţile ei a făcut-o stăpână pe inimi şi pe care vanitatea în farmecul ei a făcut-o a-şi uita datoriile; misterurile, caracterul cel coleric al unuia ce în sborul fantazii lui şi-a făcut un idol pământesc, şi şenele cele magice prin care îşi răsbună sufletul celui ce moare vândut, din strigoi, nu va putea tăgădui talentul d. C. Filipescul". Precum se vede din această notiţă menită a saluta venirea lui C. Filipescu în rândurile colaboratorilor „Curiosului", gustul artistic al lui Boliac înclina în acel moment spre melodramă.

În celelalte notiţe din numărul 2, Boliac face mai mult operă de animator al spectacolelor de teatru românesc, încercate prin Societatea filarmonică. Notiţa despre piesa Mademoazel Aise, tradusă de maiorul Ion Voinescu II, ne introduce şi în culisele agitate ale acestui teatru, anunţând că autorul „şi-a tras manuscriptul din repertoriul teatrului" şi îndemnându-1 ca măcar să o tipărească spre a „îndulci ceasurile de odihnă ale amatorilor literaturii". Vestind apropiata apariţie „pă senă" a Sgârcitului risipitor de I. Roset, adaugă că acesta „acum este mai aproape a isprăvi traducţia Galeriei morale din Seghiur". Despre M. Anghelescu dă de ştire că e aproape de a isprăvi traducerea comediei Muerea geloasă de Joly21, a cărei intrigă o consideră că „este d-un mare geniu". Nu uită nici a aminti că E. Win-terhalder „nu încetează a seri pentru teatru, are până acum opt bucăţi lucrate", şi nici de muzica scrisă de Wachmann pentru multe dintre reprezentaţiile teatrului românesc, neezitând a vorbi despre „cap-d'operile" acestui muzicant.

Gustul şi informaţia lui Boliac sunt încă, precum se vede, foarte nesigure, confundând traducerile cu operele originale şi imitaţiile foarte modeste cu capodoperele.

Un moment hotărâtor pentru evoluţia literară a lui Boliac pare a-1 constitui acum întâlnirea cu opera lui Victor Hugo, despre care

21 E vorba de comedia în 3 acte, în versuri, Le femme jalouse, de François Antoine Jolly. reprezentată la Paris, la Théâtre Italien, în 1726.

COLABORAREA LA „CURIERUL ROMANESC ŞI „PĂMÂNTEANUL" 89 aflăm destule amănunte din epistola deschisă adresată Domnului D. Maior I. Voinescu II, apărută în numărul 3 al revistei. Boliac îl anunţă pe amicul său că i-a ascultat îndemnurile şi că a început să traducă din dramele lui Victor Hugo: „A trecut destulă vreme fără să-ţi mai vorbesc de Burgia ce ţi-am făgăduit, dar de se poate răscumpăra zăbava cu atât, iată ţi-o trimit, împreună cu tiranu Padovi" 22. Pasajul acesta e cu atât mai interesant cu cât din el reiese că în 1836 Boliac păstrase legături strânse cu familia lui, cu familia stolnicului Peretz, şi că îşi primea prietenii acolo, în casele părinteşti din Giurgiu: „Ţii minte gândesc astă-vară la Giurgiu, când vorbind într-o seară despre scrierile de V. Hugo, mi-ai zis că asta e singura bucată ce preferi din teatrurile sale şi eu ţi-am făgăduit-o, în limba noastră, hotărându-mi într-însa întâia traducţie". Tot atât de semnificativ ni se pare faptul că Boliac se gândeşte, în această perioadă, să traducă în întregime proza epică şi teatrul lui Hugo: „Astă nădejde m-a făcut a o începe, şi lucrând-o mi-a venit ideea a traduce întregi dramele şi romanţurile ăstui autor". Pe poarta deschisă de lucrul lui la tălmăcirea Lucreţiei Borgia, tânărul Boliac intră astfel în universul uriaş al operei hugoliene, şi aceasta credem că va avea o influenţă decisivă asupra definirii personalităţii lui ca scriitor. Această deschidere de orizonturi îi produce un mare entuziasm îndeosebi pentru adânca umanitate a lui Hugo: „Niciodată nu voi lipsi a zice că e singurul dintre poeţii veacului care visează raiul pământesc.". Admi-nndu-1 astfel, Boliac se simte obligat să-1 apere de atacurile ce i se aduceau din unele părţi ale publicisticii franceze, mai ales pentru violenţa cu care denunţa tirania. Visând edenul terestru, Hugo zugrăvea infernul de aici: „Neronii (.) adevărat, au puiat mulţime în pana lui Hugo, dar e pricina că s-a lărgit gura iadului. Sbiri, spioni, aghenţi mişuiesc în icoanele lui Hugo, dar s-a împedecat de ei pe toate uliţele; el a vrut să zugrăvească lumea, şi lumea era plină de dânşii". Fervoarea îl face la un moment dat să-i vorbească direct poetului francez: „O! când geniul tău n-ar fi atâta de credincios şi statornic în misia sa". Elogiile pe care i le aduce lui Hugo mimează cunoaşterea operei lui în extensiune: „. Vrei originalitate în Hugo, vezi-1 în poezie; vrei să ştii de ce natură e, vezi-1 în preludiul cântu-

22 Dacă prin elogiul adus piesei lui Jolly Boliac rămânea în cadrul respectului manifestat la noi, la începutul secolului al XIX-lea, pentru literatura dramatică a secolului al XVIII-lea, – în schimb prin interesul faţă de teatrul lui Victor Hugo se dovedeşte surprinzător de pus la curent cu ultimele noutăţi ale teatrului francez: Angeln fusese reprezentată în 1835, la Théâtre Français din Paris, iar Lucrčce Borgia la Théâtre de la Porte Saint Martin în 1838.

CEZAR BOLIAC iilor Crepuscule; vrei zugrăvitate, vezi-1 în sene: vrei să-i vezi caracterul, citeşte cuvântu către tribunalul de comerţ.'.

Scrisoarea deschisă către I. Voinescu II reprezintă astfel punctul cel mai înalt al gândirii şi al preocupărilor lui Boliac în „Curiosul1 şi, desigur, în perioada aceasta a anilor 1836-1837. în sine „Curiosul" e departe de a realiza grandiosul program pe care-1 schiţa Boliac în scrisoarea către C. Negruzzi. E o modestă revistă de familie, pe gustul vremii în ceea ce priveşte literatura din paginile lui, iar cât despre partea informativă, ea era mai ales orientată către sprijinirea eforturilor de creare a teatrului în limba românească, – obiectiv principal pe atunci al Societăţii filarmonice, dar şi al muncii literare a lui Boliac, care în acei ani, atât ca autor original, cât şi ca traducător, era atras de mirajul scenei. Ca şi în Meditaţiile lui, şi în „Curiosul'" te izbesc oscilaţiile uneori zăpăcitoare ale limbii: de la muntenisme care sună distinctiv în limba literară – precum: a luatâră, am avu-tără, a deschide, cinevaş, zilile etc. —, de la arhaisme din cărţile bisericeşti, ca: zăbavă, norocit, gâzii, fhtcidere, icoane, prieteşug ş.a. până la neologisme stridente, cu puţine şanse de a se încetăţeni în limbă, mai ales sub forma pe care le-o dădea aici Boliac: sal, insestă, Łmomiseie, marţirotul, depeţnrile etc.

Oricât de modest însă ne apare astăzi „Curiosul"' – şi chiar atât de contrastant faţă de elanurile imense ale lui Boliac —, privit în epocă, are alte dimensiuni. Ca şi „Gazeta teatrului naţional" şi chiar -mai mult decât ea, strict cronologic vorbind, „Curiosul" a făcut tranziţia de la revistele-magazin cu caracter familial-moral de tip vechi – "în genul şi în limbajul cărţilor populare, precum „Chrestomatecul românesc" (1820) şi „Bibliotecă românească"', editată în Buda – spre o nouă formula, mai modernă, a acestui gen de periodice. Pe urmele lui – chiar dacă nu chiar în felul lui – vor apărea: „Mozaicul" în 1838, la Craiova; „Foaiea Duminecii" în 1837, urmată în 1838 de „Foaea literară" şi apoi de „Foaia pentru minte, inimă şi literatură" la Braşov; „Alăuta românească", suplimentul „Albinei româneşti", în 1837, la Iaşi.

În 1838, dacă ar fi să-1 credem pe Bogdan-Duică, Almanahul statului ar indica un alt aspect al vieţii lui C. Boliac din această epocă: acela de funcţionar, „pomojnic la masa rangurilor din Secretariatul statului" 2\par        23 G. Bogdan-Duică, o/j. cit., p. 294. N-am putut verifica această informaţie, Almanahul statului pe 1S38 lipsind din colecţiile Bibliotecii AcademieiRepublicii Socialiste România.

COLABORAREA LA „CURIERUL ROMÂNESC" şi „PĂMÂNTEANUL":)1

Tot în acelaşi timp însă, el continuă să participe la mişcările politice secrete din umbra Societăţii filarmonice. îndeosebi ţine strânsă legătura cu Ion Câmpineanu, care îi dă chiar misiuni de încredere în legătură cu planurile sale de opoziţie în Obşteasca Adunare. Astfel, în 1840, când Boliac a fost arestat, între hârtiile lui s-a găsit şi.un izvod dă adresă al d-lui Câmpineanu din leat 1838 către Prezidentul Obşteştii Adunări, scris în slova lui Boleac şi numai adresul dă sus scris în slova ce seamănă cu a d-lui Câmpineanu" 24 Jnsă în acelaşi timp izbucneşte cearta dintre Eliade şi Boliac. N-ar fi exclus ca această ceartă – precum chiar şi încetarea atât de precipitată a apariţiei revistei,Curiosul'", după începuturi atât de promiţătoare – să fi fost rezultatul geloziei lui Eliade. într-adevăr, în timp ce toţi ceilalţi îl secondau pe Eliade în acţiunile începute de el, Boliac dovedeşte iniţiativă personală într-un domeniu care era exclusiv al lui Eliade până atunci: acela al literaturii, al îndrumării ei. Scrisoarea lui Eliade către C. Negruzzi, e drept, arată că la început autorul ei a fost cu totul de acord cu planurile lui Boliac şi le-a recomandat. Dar e foarte probabil ca mai târziu, când ele începeau să capete o amploare pe care Eliade n-o prevăzuse, orgoliosul redactor al „Curierului" şi autor al planului „Colecţiei de autori clasici' să fi avut un sentiment de penibilă concurenţă. Cu atât mai mult cu cât Boliac începea să-şi difuzeze planurile dincolo de hotarele Ţării Româneşti: în Moldova, în Transilvania. Printre acuzările ce i se aduceau în legătură cu complotul de la 1840 era şi aceea că el purtase corespondenţă,către spătarul Negruzzi" şi,către un domn Bariţ", trimiţându-le versuri şi articole spre publicare 2Cert este că Eliade îl atacă violent, sub masca foarte străvezie a lui Sarsailă 26.

Eliade ironizează liberalismul lui Boliac, mărturisind fără de voie succesul lui:Acurn sunt la modă d-alde d. Sarsailă, Sgândă-rilă., autorii regeneraţiei româneşti. Aceştia sunt apărătorii libertăţii româneşti, pentru că şi dacă nu vor fi români, dar sunt liberali dumnealor ca aceia". Succesul acestuia îl atribue Eliade, cu maliţie, şi admiraţiei femeilor, pe a căror preţuire ştim cât temei punea Boliac, cel care le dedică în această vreme atâtea poezii, iar mai târziu le va închina prefaţa primului său volum masiv de versuri. încrederea

24 Raportu la Domn. 10 Dechemvrie 1S40. în I. C. Filitti, Turburďiri revoluţionare., p. 282-2S3.

25 Ibidem, p. 283.

26 I. Eliade, Domnul Sarsailă autorul. în. Curier de ambe sexe", period II (T83S-1840), p. 375-3S5.

CEZAR BOLIAC romantică a lui Boliac în rolul inspirator al femeii, în puterea ei de a înţelege şi a propaga frumosul şi, prin el, a contribui la progresul civilizaţiei e considerată de Eliade cu duşmănie, ca un calcul meschin de reuşită socială. Pe de altă parte, îl denunţă ca pe un total nesuferitor al celei mai binevoitoare critici cu privire la operele sale.

Mai târziu, la reizbucnirea şi mai înverşunată a duşmăniei faţă de Boliac27, Eliade reia cu mai multe precizări episodul cu duelul, făcând din el una din pricinile care ar fi dus la dizolvarea Societăţii filarmonice. Criticul binevoitor ar fi fost C. Aristia, iar opera pentru a cărei critică s-ar fi supărat Boliac până la duel ar fi fost tragedia Matilda, aceeaşi despre care în „Gazeta teatrului naţional" din 1835 se scria că, „cetindu-se în comitetul filarmonic (.), s-a hotărât a se da şcolarilor, spre a se reprezenta în teatru naţional.".

În amintirile mânioase ale lui Eliade după 1859, această dramă devine în totul altceva. Critica lui Aristia n-ar fi pornit din maliţiozitate, ci din obligaţiile profesionale: „Aristia, pe lângă altele, era însărcinat de a face şi analiza literară a dramelor în care se exercitau elevii. îşi permise într-o zi la lecţie d-a zice că drama lui Sarsailă era prea monotonă".

Reacţia lui Boliac faţă de această critică ar fi fost o provocare ]a duel, pe care Aristia o acceptă în termeni categorici. Membrii societăţii, mai cu seamă Câmpineanu, Eliade şi Voinescu II, „ştiind că guvernul de atunci căuta în adins preteste d-a acuza societatea", cău-tară să aplaneze conflictul.

Eliade susţine că acest incident ar fi fost începutul sfârşitului Societăţii filarmonice: „Acestea şi alte asemenea acestora, şi prin teatru, şi prin şcoală, şi în demoralizarea elevilor de ambe sexe, făcură pe soţi a se tot desgusta.". Un cercetător de mai târziu al acestei epoci, lipsit de mânia care îl orbea pe Eliade, vede în altcineva fermentul de dizolvare al asociaţiei: în „doftorul" francez Tavernier, după informaţiile dintr-un raport al lui Timoni, agentul Austriei la Bucureşti28. Foarte bine informat cu privire la culisele vieţii publice din Ţara Românească în acea epocă, rapoartele lui constituie un bogat izvor istoric 29.

Dar cel mai bun argument împotriva enormităţii acestei acuze este Eliade însuşi, care mai târziu colaborează intim cu Boliac, ono-rându-se cu semnătura lui asiduă la „Curierul românesc", în anii

27 Eliade. Equâlibru între antitesi., în Opere complete, voi. 1, p. 153-155.

28 I. C. Filitti, op. cit., p. 209.

29 împotriva lui Tavernier par afi adresate cele două satire ale lui Boliac din această epocă: Trădătorul şi Lepădatul.

COLABORAREA LA „CURIERUL ROMÂNESC" ŞI „PAMtNTEANUL" 93

—1846, stând alături de el înaintea poporului în revoluţia de la 1848.

Ceea ce rămâne adevărat din toate acestea este că în 1839 relaţiile dintre Boliac şi Eliade erau rupte. Boliac colaborează în acest an la revista „Pământeanul", revistă unde cineva care se acoperea cu pseudonimul Petre înlesnitoru duce o campanie destul de accentuată împotriva vederilor filologice ale lui Eliade. Se iscă o polemică între acest înlesnitoru şi Eliade, în care dreptatea e cu totul de partea celui dintâi. El critică aspru alunecarea spre etimologism a lui Eliade şi arată inconsecvenţa poziţiei sale faţă de tot ceea ce susţinuse, just, în 1828, în prefaţa gramaticii sale 30.

„Pământeanur' era o foaie modestă, editată de tipograful A. Ruof care până la urmă a pierdut şi banii şi tipografia, după cum se vede din cuvântul de rămas bun către cititori. Revista a avut de altfel o durată efemeră: 3 iulie-25 septembrie 1839 (21 numere). Nume cunoscute nu prea întâlnim în ea. Debutează acolo Enrih Winter-halder, prietenul intim şi asociatul de mai târziu al lui C. A. Rosetti, care traduce o lungă nuvelă, Balul viţele gatului, de M-me Charles Reibaud. Un S. C. Boerescu semnează o satiră în proză: Cele d-intâi ceasuri de petreceri ale unui domnişor, ironizând viaţa unui tânăr la modă din marile capitale europene, tânăr care nu face nimic serios toată ziua. Un A. Poenaru traduce Exempluri asupra iubirii de patrie, o serie de istorisiri şcolare. Un M. R. traduce din Byron: Bonivard la Silon. N. Donat traduce Reflecţii asupra duelului, condamnând acest obicei de origine barbară, precum şi o serie de fabule naive în proză. Un A. D. se ocupă de problema inundaţiilor periodice la care era supus Bucureştiul, preconizând împuţinarea morilor de apă din cursul superior al Dâmboviţei. Pentru vremea ei, revista era deci înaintată ca ţinută ideologică, însă cu un nivel literar scăzut. Singura literatură originală şi mai de valoare e cea a lui Boliac. El publică aici numai poezii. Cea dintâi este O patimă, în nr. 5, p. 3-1. Urmează apoi balada Maria din Bezdat, cu subiect din viaţa românească de la ţară. Poezia a plăcut, a intrat în mase. Cântată pe o melodie veche sau poate alcătuită de la început de Boliac pe această melodie, balada a fost remarcată de Anton Pann, care a transcris-o în Spitalul amoso Petre Înlesnitoru cutrc d. lăncii Statornicii, în „Pământeanul", nr. 9, p. 1-3; Eliad, Domnului Petre Înlesnitoru în,Curierul românesc', X (1839), p. 465-468, 469-472; înlesnitoru, Domnului I. Eliad ce mi-a cerut un răspuns, în „Pământeanu", nr. 21, p. 1-4; Eliad, Părere despre metodul a seri ruinăncstc, în „Curierul românesc", p. 473-474. 31 Nr. 21, p. l_2

M

CEZAR BOLIAC rului şi astfel i-a dat o largă răspândire. Evocând o întâmplare nefericită de dragoste – moartea unei tinere fete pe care părinţii voiau s-g îndepărteze de Niculai, văcarul satului, fiindcă era sărac —, balada aceasta e în acelaşi timp şi o critică a practicilor superstiţioase de la ţară. în rest, Boliac publică sub numele său nişte Stanţă (nr. 8, p. 3-4). Apoi nu mai semnează decât cu iniţiala G. trei poezii, care au intrat toate în culegerile sale de mai târziu: Suvenire, versuri elegiace, în care poetul aminteşte iubitei clipele de fericire petrecute împreună când s-au întâlnit vara la băi: Joc de vorbă, variaţii lirice în jurul cuvintelor,a cunoaşte" şi,a iubi": La numele D-li xxx, versuri datate: Giurgiu, mai.

Boliac se manifestă deci la „Pământeanul" numai ca poet liric, preocupat îndeosebi de tema iubirii.

Acesta e însă doar aspectul public al activităţii sale. în mişcările subterane de atunci, Boliac îşi continuă lupta progresistă. Sân-tem doar în preajma anului 1840 – anul unor decisive frământări politice, care la noi au constituit o prefigurare a revoluţiei de la J848 —, şi Boliac ia parte la toate acestea.