Anul 1840

Profunda stare de nelinişte, de zbucium în adânc a populaţiei din Ţara Românească, atât de bine concretizată de Grigore Alexandrescu în poezia Anul 1840, trebuia să ducă la încercarea unei dezlegări politice prin forţă, care s-a şi efectuat în cursul acestui an.

Boliac a luat parte la frământările politice ale anului 1840 şi a căutat să sublinieze în mod accentuat, mai târziu, această participare a sa cu condeiul: „Cei ce conduc Buciumulu au fost cei dintâi care s-au revoltat contra inichităţilor Regulamentului Organic., pe când cei mai liberali ai epocei se glorificau cântând baionetele imipună-toarie şi admirând Regulamentul ucigătorii! de autonomia, întăritorii! de privilégie şi apăsătorul poporului român. Să ne fie permis a reproduce mai la vale numai două poezie inspirate din sângele român vărsat la impunerea Regulamentului şi din ţipetele ce scotea poporul român sub crâncena tirania a stăpânitorilor de moşie. Tină cine va voi socoteală de epoca în care s-au scris aceste poezie, căci ele s-au ilustrat printr-o internare de 9 lune în monastirea Poiana Mărului" '.

Tot în acest an ar fi fost scrisă – dacă admitem datarea făcută de Boliac la publicarea ei ulterioară – poezia cu puternic fond de revoltă socială Carnavalul.

Sub „liberalii epocei" e vizat în primul rând Eliade, care mai înainte fusese acuzat pe faţă de Boliac că – în poemul său Căderea Dracilor – ar fi făcut apologia represiunii întreprinsă de fratele domnitorului împotriva complotului din 1840:Mihalache Ghica" este arhanghelul Mihail şi mai toţi cei închişi şi exilaţi la 1840 demoni trăsniţi de acesta2. într-adevăr, încă din 1839 Boliac făcea cunoscut, prin accente de viguroasă critică, punctul de vedere al partidei naţionale din Obşteasca Adunare a Tării Româneşti printr-o poezie care nu s-a publicat decât mai târziu, dar e posibil să li circulat în manu-

1 Revista interiore. în. Buciumulu', II (1864), nr. 275. p. 1 097.

2 C. Boliac. Critica criticii, în „Românul", 1859, nr. 144.

CEZAR BOI. IAC scris pe atunci, ca atâtea altele. Aşa cum s-a publicat, se intitulează Sonet la anul 1839:

Din zi în zi mai tristă, sermană Românie! De două veacuri, jalea îţi creşte nencetat! Traian să miră, plânge, priveşte-a ta câmpie, Ce-o ştie câmp odată de acvilă-apărat.

Gât de extinsă a fost însă participarea lui Boliac la luptele politice înseşi din preajma anului 1840, nici astăzi încă nu ştim precis. E neîndoios că o veche admiraţie îl lega, aşa cum am văzut, de Ion Câmpineanu. Acesta era însă nu numai un animator al vieţii noastre literare, nu numai întemeietor – alături de Eliade – al Societăţii filarmonice, nu numai omul în a cărui casă se adunau cei aproape o sută de membri ai societăţii, ci însăşi căpetenia partidei naţionale din Obşteasca Adunare, care ajunsese în conflict cu domnitorul Alexandru Ghica încă din anul 1835. Ion Ghica îi face, în Scrisorile sale, un portret impresionant, explicându-i ţinuta politică şi prin antecedentele familiale, <şi prin educaţia primită. Fiu al ilui Scarlat Câmpineanu, dintr-una din cele mai vechi familii boiereşti ale ţării, mort încă de tânăr, în urma intrigilor specifice epocii fanarioţilor, a crescut sub îngrijirea fratelui mai mare, Constandin, care se născuse în crunta închisoare Edi-Cule din Constantinopol, unde maică-sa, Luxandra Câmpineanu, fusese întemniţată în urma injoncţiunilor domnitorului Nicolae Mavrogheni, care o exilase din ţară şi îi confiscase averea. Copil, îl avusese perceptor pe Laurençon, un emigrant francez din timpul revoluţiei, – Ghica spune că se refugiase din închisorile Terorii. Din toate acestea Ion Câmpineanu a rămas cu o înclinare structurală faţă de tot ceea ce era idee de libertate şi independenţă naţională şi şi-a pus viaţa, influenţa şi averea în slujba acestei idei; bineînţeles, în felul în care le înţelegea el, ca membru al unei vechi şi mari familii boiereşti. în 1831 a intrat, după cum ştim, în armata naţională nou înfiinţată, cu gradul de căpitan, înaintat repede maior, avându-1 ca subaltern, între alţii, pe Ion Voinescu II. în 1833, după moartea fratelui său Constandin, rămâne cu întreaga mare avere a familiei, ceea ce-i îngăduie să joace rolul de sprijinitor al Societăţii filarmonice. în 1834, ales deputat de Brăila în Obşteasca Adunare a Ţării Româneşti, încheagă – împreună cu vornicul Emanoil Băleanu şi cu amicii săi din copilărie lancu Ruşeţ şi Grigorie Cantacuzino, toţi din marea boierime – un grup de opoziţie faţă de politica domnitorului Alexandru Ghica. Treptat, influenţa grupului creşte, polariANUL 1840 zând în jurul lui nemulţumirile pe care un domnitor nu putea să le evite, chiar şi în sânul boierimii, oricât ar fi fost de abil. Astfel, în 1835, provoacă o furtună în sânul Obşteştii Adunări, înlocuind în guvern pe Iordache Filipescu şi pe Barbu Ştirbei prin fraţii săi: Mihalache Ghica la Departamentul Trebilor din Lăuntru şi Costache Ghica la cel al Oştirii. în anii 1835-1838, opoziţia din Obşteasca Adunare s-a manifestat prin aspre critici aduse politicii financiare a lui Alexandru Ghica. Dar punctul culminant al conflictului l-au constituit dezbaterile violente din Adunare în jurul faimosului „articol adiţional" la Regulamentul organic, articol introdus de ambasadorul Rusiei, în cursul negocierilor de la Constantinopol din 1833, pentru întărirea de către sultan a acestui Regullament. Cu toate manevrele domnitorului de a evita dezbaterea în sânul Obşteştii Adunări asupra ratificării acestui Regulament organic, cu toate modificările şi adaosurile ulterioare admise de Turcia prin Convenţia de la Petersburg, opoziţia a obţinut această dezbatere, şi anume în sânul unei adunări nou alese, care era şi mai ostilă domnitorului Alex. Ghica. Punctul forte al opoziţiei îl constituia „articolul adiţional", prin care se limita puterea legislativă atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova3, supunând-o controlului celor două imperii care aveau în mână, la acea epocă, soarta celor două principate. Cel care s-a aşezat – prin cuvân-tările sale pline de foc patriotic şi demnitate naţională, în Obşteasca Adunare – în fruntea acestei acţiuni a opoziţiei, a fost Ion Câmpi-neanu. Totuşi, sub presiunea Porţii otomane, în mai 1838, articolul a fost votat. Atunci opoziţia a trecut la o acţiune insurecţională în afara Obşteştii Adunări. în noiembrie 1838, la o întrunire a acestei opoziţii la care au aderat şi boierii care nu erau deputaţi în Adunare, declară ilegală alegerea ca domnitor a lui Alex. Ghica şi ilegal însuşi Regulamentul organic. S-a redactat un manifest prin care se cerea unirea Principatelor, alegerea unui domnitor ereditar şi elaborarea unei noi constituţii. Primul domnitor al acestei ţări unite urma să fie Câmpineanu. Proiectul acestei noi constituţii a fost redactat de I. Câm-pineanu şi Félix Colson, fost ataşat al consulatului francez din Bucureşti, publicist vioi şi harnic. în acest proiect se prevedea: 1. vot universal pentru bărbaţii de la 25 de ani în sus; 2. „comunele" vor căpăta pământul ce li se cuvine de drept: 3. ţăranii din comune vor fi împroprietăriţi pe acest pământ4. Acţiunea internă se destramă

3 Cf. Istoria României, voi. III, Bucureşti, 1964, p. 9SS-990.

4 P. P. Panaitescu, Planurile lui Ion Câmpineanu pentru unitatea naţională a roinunilor, Cluj, 1924, p. 76-77.

CEZAR BOLIAC însă din cauza disensiunilor provocate de faptul că nu se putea cădea de acord asupra persoanei viitorului domnitor, cu tot prestigiul de care se bucura Câmpineanu. Atunci, „partida naţională" – cum mai erau numite forţele opoziţiei faţă de politica lui Alex. Ghica – trece de la tactica insurecţională la cea legală şi de la acţiunea internă la cea pe plan extern, căutând să-şi realizeze planurile cu sprijinul Angliei şi al emigraţiei poloneze, produsă în urma înăbuşirii revoluţiei din 1830, între ale cărei ţeluri fusese şi realizarea independenţei Poloniei. Emigraţia aceasta era foarte numeroasă în occidentul Europei, avându-şi la Londra unul dintre centrele ei importante. Noua orientare a acţiunii partidei lui Câmpineanu nu era total nechibzuită, împrejurările externe păreau foarte prielnice. Imperiul otoman, cuprinzând multe popoare care aspirau la independenţa naţională, intrase prin aceasta într-o gravă criză, care preocupa guvernele marilor puteri. După luptele pentru neatârnare ale Greciei, se revoltase acum Egiptul, sub conducerea lui Mehemed Aii. Trupele sale, după o serie de victorii, ameninţau însuşi Constantinopolul. în influenta gazetă germană „Allgemeine Zeitung" apare un articol în care se pune deschis întrebarea dacă feudalul imperiu al sultanului se mai poate menţine. Acest articol ajunsese cunoscut cercurilor largi de la noi prin intermediul gazetei lui G. Bariţ, unde fusese tradus 5. în acest articol se propunea că, „dacă întreaga Turcie nu se poate păzi nici într-un chip, ea să se împartă în mai multe (cinci) staturi sau craii neatârnate'. Strâmtorată, Turcia aştepta ajutorul marilor puteri europene şi era dispusă la concesii. Presa occidentală era plină de ştiri şi articole cu privire la „chestiunea Orientului". Se anunţa o apropiată conferinţă a Angliei, Austriei, Franţei şi Rusiei cu privire la această chestiune. Partida lui Câmpineanu conta deci pe eventualitatea dezmembrării Imperiului otoman sau cel puţin pe un moment de paralizare a despotismului otoman, care ar împinge Poarta să fie mai concesivă faţă de cererile românilor. Ca să se evite disensiunile anterioare, i se propune domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, unirea celor două ţări sub domnia lui. Acesta, precaut, nu refuză, dar propune ca totuşi să se încerce şi pe plan extern soluţia Câmpineanu, respingând însă ideea acestuia de a include şi Transilvania în planurile de unire a ţărilor româneşti. Acţiunea partidei lui Câmpineanu, pe de o parte, se îndepărta de mase, punând accentul mult mai puţin pe problemele sociale, iar pe de alta îşi măcina forţele în problematica atât de spinoasă a acordului asupra persoanei viitorului domnitor, anihilându-şi

5 Turcia şi Egiptul, în „Gazeta Transilvaniei", II (1839), p. 171-172.

ANUL 1840 potenţialul prin trecerea de la acţiunea insurecţională la cea legală. în februarie 1839, când Ion Câmpineanu, însoţit de Félix Colson, pleacă într-o lungă călătorie de la Constantinopol, prin Paris, la Londra, partida diplomatică era dinainte pierdută, neavând sprijin masiv din partea forţelor interne ale patriei. Astfel că la întoarcerea fără un rezultat concret îl aştepta fermanul otoman cu condamnarea la exil. E arestat la Lugoj de autorităţile austriace, predat celor ale Ţării Româneşti, şi în martie 1840 e închis la mănăstirea Mărgineni. Intre timp, situaţia internaţională se schimbase. în aprilie 1840, Thiers, primul ministru al Franţei, pronunţase un discurs în care se declara pentru menţinerea Imperiului otoman. în acelaşi an se încheie un tratat între Anglia, Austria, Prusia şi Rusia, garantând integritatea acestui imperiu. „Bolnavul Europei" mai avea încă de trăit.

Acţiunea lui I. Câmpineanu fusese sprijinită în ţară şi de o societate secretă înfiinţată de doctorul Tavernier, tot un francez stabilit în Tara Românească, şi pusă sub conducerea lui Câmpineanu însuşi. Din această societate a făcut parte şi C. Boliac, şi ea constituia faţa ascunsă a Societăţii filarmonice, al cărei conducător era tot I. Câmpineanu.

După ultimele cercetări6, mai exista atunci în Ţara Românească şi o societate secretă, întemeiată de J. A. Vaillant în mai 1840 şi condusă de Miţita Filipescu, din familia veche şi numeroasă a Filipeştilor, care intrase în conflict acut cu domnitorul Alex. Ghica în urma demiterii lui lordache Filipescu din minister. Căminarul Miţita Filipescu, doctor în drept al Universităţii din Paris, nu acţiona însă sub impulsul unor intrigi şi inimiciţii de familie. Autentic spirit revoluţionar, Miţita Filipescu se orientase spre revendicările sociale ale maselor şi conta pe sprijinul puternic al acestora în viitor. Cu un număr restrâns de iniţiaţi, această societate reprezenta un nucleu puternic de acţiune, capabil într-adevăr să dinamizeze masele. Spre deosebire de societatea secretă în fruntea căreia se afla I. Câmpineanu, societate formată mai mult din boieri şi oameni mai în vârstă 7, mişcarea condusă de Miţita. Filipescu era compusă din oameni tineri, din categoriile sociale mijlocii, intelectuali, mici boieri ş. a. Nu e locul aici să repetăm amănunţita şi competenta analiză pe care i-a făcut-o G. Zâne, în studiul amintit,

6 G. Zanc, Mişcarea revoluţionară de Ia 1S40 din Ţara Româneasca, în Stadii ii materiale de istorie modernă, voi. III, Bucureşti, 1963, p. 185-311.

' Nucleul grupării lui Câmpineanu era alcătuit din boieri din Obşteasca Adunare, între care: Emanoil Balcanii, Iancu Rosct, Grigore Cantacuzino, împreună cu câţiva tineri, între care se aflau, după amintirile lui Ion Ghica, C. Boliac, Grigore Alexandrescu, Ion Voinescu II. Aproape toţi erau, după cum am văzut, colaboratori ai revistei „Curiosul".

CEZAR BOLIAC cu atât mai mult cu cât din ea n-a făcut parte Boliac. E destul să amintim că nici din programul societăţii secrete animate de Miţita Filipescu nu lipseau preocupările de politică externă. Fără a contesta suzeranitatea Porţii, se reclama dreptul poporului de a se guverna el însuşi, în cadrul instituţiilor sale, sub garanţii internaţionale. Accentul se punea pe revendicările sociale, scopul fiind, după cum 1-a definit N. Bălcescu mai târziu, „de a realiza întru totul dorinţele şi trebuinţele poporului, surpând ciocoismul şi fanariotismul şi înălţând românismul la putere". în acest sens, Bălcescu vedea în mişcarea de la 1840 un preludiu al revoluţiei de la 1848, căutând,a pregăti revoluţia viitoare şi a formula sinteza ei". De aceea şi-a propus,a dezlega problemul sărăciei poporului, a da o altă organizare proprietăţii." 8. în primul plan stăteau astfel „desfiinţarea relaţiilor servile şi a marii proprietăţi de tip feudal, emanciparea clăcaşilor de sarcinile feudale şi împroprietărirea ilor de fapt, în schimbul unei despăgubiri cu totul neînsemnate" 9. Din noţiunea de popor erau excluşi boierii. Mişcarea avea deci un caracter radical, revoluţionar; de aceea ea se adresa fără sfială poporului – bineînţeles pe căi conspirative adecvate —, urmărind recrutarea de oameni înarmaţi de la sate şi dintre orăşeni.

Subliniem radicalismul programului mişcării revoluţionare conduse de Miţita Filipescu, spre deosebire de caracterul acţiunii duse de grupul lui I. Câmpineanu, spre a defini precis poziţia ideologică a lui C. Boliac în momentul 1840, ţinând seama că el a mers pe linia lui Câmpineanu, şi nu pe cea a lui Miţita Filipescu. Radicalizarea ideologiei şi atitudinii politice a lui Boliac se va produce abia mai târziu, îndeosebi prin intrarea lui în a treia societate secretă a epocii: „Frăţia", întemeiată de Ion Ghica şi N. Bălcescu, societate care a avut un rol efectiv în pregătirea şi organizarea revoluţiei de la 1848.

Nu e mai puţin adevărat însă că împrejurările prin care a trecut C. Boliac în anii 1840-1841 au contribuit decisiv la radicalizarea ideologiei lui. Arestat sub bănuiala de a fi părtaş la mişcarea revoluţionară a lui Miţita Filipescu, purtat prin închisori, anchetat, surghiunit apoi la schitul Poiana Mărului, în pustietăţi de munte văzute acum cu alţi ochi decât cei ai idilelor de dragoste din valea Prahovei, Boliac îşi va da seama, prin proprie şi concretă experienţă, de esenţa reacţionară a statului boieresc de atunci, ca şi de metodele inumane prin care se menţinea.

8 N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, în N. Bălcescu. Opere. ediţie, critică adnotată, cu o introducere de G. Zâne, Bucureşti, 1940, tomul I, partea a Ii-a, p. 103.

9 G. Zane, oj>. cit., p. 227.

ANUL 1840

E momentul să vedem în ce au constat frământările politice din 1840 şi ce rol a avut în ele C. Boliac. Ne vom orienta după cercetările făcute de I. G. Filitti10 şi G. Zâne " pe baza dosarelor procesului complotiştilor, pe care le publică;în anexe.

La 3 noiembrie 1839, domnitorul Alex. Ghica îl trimite pe Ion Gâmpineanu, şeful partidei naţionale, în surghiun la Filipopoli. De acolo, Câmpineanu pleacă la Constantinopol. O dată cu el pleacă şi publicistul francez Colson, gonit pentru articolele lui din,Le National" la Constantinopol. Câmpineanu ducea plângeri în legătură cu situaţia tării, iscălite de oameni din diferite oraşe. în ţară se face subscripţie de 4 000 piaştri, pentru călătoria celor doi prieteni. De la Constantinopol, Câmpineanu pleacă la Paris. Aici intră în legătură cu tinerii români ce se găseau acolo şi care făceau şi ei planuri pentru regenerarea României. I. C. Filitti afirmă că acolo se aflau în 1839: Goleştii, N. şi C. Bălcescu, C. A. Rosetti, C. Filipescu, C. Negri, Alecsandri, Gr. Alexandrescu şi Boliac. Pe Boliac însă îl întâlnim în mai 1839 tipărind o poezie la „Pământeanul". De asemenea, nici Nicolae Bălcescu, nici Gr. Alexandrescu nu se aflau pe atunci la Paris. Aceştia înfiinţaseră, tot în 1839, o Societate pentru învăţătura poporului român. Colson se aşterne din nou pe scris articole în ziarele franceze şi broşuri tipărite în Franţa, răspândind ideile grupului român.

Toate acestea, fireşte, se ştiau în Ţara Românească şi produceau multă iritare în cercurile dominante din jurul lui Alex. Ghica. Pe de altă parte însă, ele alimentau nemulţumirea din ţară şi încurajau mişcările de opoziţie. I. Câmpineanu îi cere domnitorului permisia de a se întoarce în ţară. Neavând răbdare să aştepte rezultatul, porneşte spre patrie prin Viena. La hotarul Ţării Româneşti e arestat însă, în 21 februarie 1840, şi depus mai întâi în locuinţa sa de pe Podul de Pământ, în Bucureşti. Apoi, după dispoziţiile Porţii, e închis în 13 martie la Mărgineni ca, la 18 august, să fie dus şi de acolo la Plumbuita, unde va fi ţinut până la 29 martie 1841, când fu pus în libertate, revenind în 11 aprilie la Bucureşti12.

C. Boliac se afla în veche legătură cu 1. Câmpineanu chiar după dizolvarea Societăţii filarmonice. Câmpineanu colaborase la revista

10 I. C. Filitti, Turburări revoluţionare în Tara Românească în anii 1800- 1843, în Analele Acad. Rom., Memoriile Secţiunii istorice, seria II, t. 34.

11 G. Zâne, op. cit.

12?nPort.din 12 aPriI 1841 al lui Timoni, agentul Austriei la Bucureşti. Cf. I. C. Filitti, Tulburări., p. 213. Despre toate acestea referă şi Ion Ghica în Scrisori, capitolul închinat lui Ion Câmpineanu. p. 641-643, ed. 1887.

CEZAR BOLIAC acestuia, „Curiosul". în 1838 îi dăduse lui Boliac în sarcină să redacteze, în numele lui, un memoriu de protest politic.

Cunoscuta poezie a lui Boliac Epistola la colonelul I. Câmpineanu se pare că e scrisă în 1839, căci se referă în mod precis la exilul acestuia:

Dar am martor conştiinţa şi mă jur pe ţara mea Că de aş dori o soartă este numai soarta ta; Pe-un exil atât de nobil şi-astfel de nenorociri, Chiar tiranilor li-e pizmă, afundaţi în fericiri.

În biografia lui Boliac din „Familia", pe care noi, precum am spus, punem un deosebit temei, fiind publicată imediat după călătoria lui Boliac prin Ardeal, în 1875, se afirmă că Boliac fusese acela care a dus la Adunarea Obştească protestul lui I. Câmpineanu împotriva operei de legiferare a guvernului. Acest act de curaj politic i-a adus câtva timp de închisoare, unde ar fi scris satire politice.

Când Câmpineanu fu închis la Mărgineni, faptul a stârnit un mare ecou politic. în Scrisori, Ghica relatează că vestitul lăutar ţigan Dumi-trache – care obţinuse eliberarea de la boierul său pentru 1000 de galbeni, dintre care 700 i-i dăruise Câmpineanu – îşi plătea datoria de recunoştinţă, cântând cât a trăit, la orice ocazie, cântecul popular:

Aideţi, fraţi, la Mărgineanu, Să scăpăm pe Câmpineanu.

Vioreanu, amicul lui Boliac, în discursul său funebru publicat în „Pressa", de care am mai pomenit, afirmă că, atunci când Câmpineanu a fost închis, Boliac a scris o poezie ale cărei prime versuri sunau:

Hai, copii, la Mărgineanu, Să scăpăm pe Câmpineanu.

În Colecţiunc de poezii vechi şi noi, versurile nu figurează. în raportul către domnitor cu privire la complotul din 1840, printre culpele care i se aduc lui Boliac este că „s-au fost făcut comisiei cunoscut de câteva persoane că Boliac ar fi întocmit o Marsilleză în versuri şi cuvinte turburătoare, pe care, voind a o tonisi pe cântec, s-au adresa-risit cu această cerere către un Anri, dascălul de muzică, carele n-au primit". însă tot comisia consemnează că Boliac, recunoscând toate celelalte manuscrise ale sale, ar fi „făgăduind numai de Marsillczaân

ANUL 1840 manuscrisul nr. 21 al Bibliotecii Academiei, lila 31, se află transcrisă Marsilieza românilor 1840 cu refrenul:

Fraţi, aideţi la Mărgineanul. Să scăpăm pe Câmpineanul.

S-ar putea deci ca acest cântec de largă circulaţie populară, după cum o dovedesc mărturiile şi variantele, să fi fost opera lui Boliac, produsul indignării sale de admirator, prieten şi tovarăş politic, la arestarea lui Câmpineanu.

Cit a trăit Boliac, acest cult al său pentru Câmpineanu a fost unul din puţinele sale sentimente faţă de oameni, unde nu avem de înregistrat nici o oscilaţie. Iată cum vorbea de el Boliac în 1862: „Casa lui a fost vatra în giurul căriia s-a format oamenii din 48; literatura română se datoreşte şcoalei şi sacrificiilor Câmpineanului. Teatrul naţionale este fapta Câmpineanului, faptă ce 1-a costat 11 000 de galbeni; o mare parte din bărbaţii pe care admirăm astăzi în baroul nostru, în Camera noastră, în şcoalele noastre, îi suntem datori încura-giărilor, instigaţiunilor şi sacrificielor Câmpineanului. Constituţiunea inedită, dar cunoscută de la 1838, care a fost pepiniera programei din 48 şi a Constituţiunii d'a carii teoria ne bucurăm în ideiă astăzi, este fapta Câmpineanului; memoriul său dat la 1839 cabinetelor Europei, prin loare cerea unirea Principatelor supt un principe strein, arată (la ce se gândea acest bărbat pe atunci, pe când nu se gândia nime în ţară" °.

Bineînţeles, după cum am arătat, astăzi ştim mai exact care a fost programul politic al acţiunii lui Câmpineanu.

În 1863, în februarie, cu câteva luni înainte de a muri Câmpineanu. Boliac pune în contrast vehement autolauda, lipsa de cumpătare cu care se glorificau reciproc politicienii mărunţi ai epocii, faţă de modestia şi discreţia lui Câmpineanu:A, domnilor oratori, d. Brăiloiu patriot mare! d. Catargiu, Buda al ciocoilor, mântuitorul patriei! Ote-teleşanu, egal în virtuţi şi în patriotism cu Câmpineanu! Nu vă temeţi că, într-un moment de impietate, vă va strivi plafonul pe tribuna de pe care blasfemaţi? întrebaţi vă rog, întrebaţi într-o zi, pe acea figură înaltă, expresiunea revoluţiei naţionale şi a Constituţiunii române, care se mişcă în toate serile pe piaţa Teatrului Naţionale, la care teatru se uită cum se uită muma la copilul său iubit; întrebaţi pe acest om mare de talia îşi de inimă, pe cel din urmă boiar al României; întrebaţi-1 când se mişcă, dibuind pe din dosul şi din faţa teatrului, dibuind să

13 „Românul". VI (1862), p. 434.

CEZAR BOLIAC găsească o căscioară pe clin dosul curţilor d-lui Oteteleşanu, întrebaţi-1 unde se duce, ce caută în toate serile, dibuind cu paşii săi cei şubrezi, pe după grajdurile d-lui Oteteleşanu, cui duce mângâierea – această pâine cotidiană a sufletului; şi colonelul Câmpineanu, dresat în toată talia sea cea înaltă, vă va răspunde: Mă duc să rrrângâi o femeie" 1J.

Nu ştim la cine făcea aluzie Boliac. Cu siguranţă însă că trebuie să fie vorba de una din cunoscutele victime ale ingratitudinii politicienilor de atunci.

În necrologul lui Câmpineanu, Boliac manifestă acelaşi respect, subliniind discret sprijinul dat de Câmpineanu tineretului şi claselor apăsate de marea boierime:Cu toţii deară suntem datori a merge astăzi să depunem cel mai de pe urmă semn de respectul şi stima noastră pe mormântul care ne înghite pe cel care a luptat mai mult decât toţi pentru mărirea României; mai cu seamă noi, junimea română, şi voi, fostele clase inferioare din societatea română, aveţi această datorie" 1S.

În numărul următor revine, scriind despre înmormântarea lui Câmpineanu: „Generaţiunea română albită astăzi, generaţiunea care leagă inima sea generaţiunii viitoariă, a fost personificată în colonelul Ioan Câmpineanu!" w.

Am putea fi ispitiţi să credem că acest cult al lui Boliac pentru fon Câmpineanu ar fi doar un act de sentimentalism legat doar de amintiri personale din juneţe. Iată însă că un ziar din Transilvania, care nu avea nici un motiv să nu fie obiectiv, îi închină lui Câmpineanu, ia moartea sa, rânduri cu totul asemănătoare: „Cel mai mare român al epocii de la 1830 (.) care a făcut ca Europa să se intereseze de soarta românilor (.) părintele literaturii române, sprijinul tuturor ideilor mari şi întreprinderilor naţionale (.) Ion Câmpineanu este fondatorul Societăţii de agricultură, Societăţii filarmonice, Teatrului român naţional; el a fost cel dintâi care a înfiinţat o şcoală populară în bunul său familiar Câmpina; văduve, orfani şi studenţi lipsiţi aveau în Câmpineanu un părinte îngrijitor. O lacrimă, dar, fraţilor, în semn de respect şi stimă pe mormântul care ne înghite pe cel care s-a luptat mai mult decât toţi pentru mărirea României" 17.

I. Câmpineanu era, prin urmare, închis la Plumbuita când au fost făcute arestările în legătură cu complotul de la 1840, adică în 24 octom-

14 „Buciumulu", 1863, nr. 15, p. 57.

15 Ibidem, nr. 45. p. 177: rcprocl. în „Aurora romana". I (1863), voi. II. p. 10-11.

16 Ibidem, nr. 46, p. 1S1

17. Aurora romana", I (1863), nr. 1 din 1/13 iulie: Cununa de noutăţi.

ANUL 1840 105 brie. Presa din ţările române nu relatează nimic despre ele. însă în ziarele străine – mai ales în ziarele austriace – ele au un ecou destul de amplu. Ne dăm seama din unele extrase publicate de „Gazeta Transilvaniei" 18. O corespondenţă din Bucureşti, datată 30 octombrie, vorbeşte de participanţii la complot: Miţita Filipescu, un fost ofiţer, trei dregători din Departamentul Finanţelor şi „12 prozeliţi din nobleţă de jos'. Corespondenţa a fost publicată în „Oesterreichischer Beobachter". într-o altă corespondenţă din Bucureşti, datată 8 noiembrie, extrasă, din ziarul săsesc „Siebenbiirger Bote", se afirmă că acest complot ar fi fost urzit de familia Filipescu – Iordache Filipescu fiind pretendent la domnie – şi ar fi fost pregătit de doi ani, fiind denunţat la domnitor de către unul dintre conjuraţi. Numărul conjuraţilor ar fi fost de 2 000, între care unii fiind boieri, câţiva ofiţeri, mai mulţi negustori, „însă cea mai mare parte din ei sunt numai ciocoi (o clasă mai de jos a boierimii)".

Din documentele publicate rezultă că, dintre cei 24 socotiţi de comisia de anchetă drept capi ai complotului, majoritatea făceau parte dintre intelectuali – „mentorul mişcării fiind bănăţeanul Eftimie Murgu —, mica boierime şi funcţionari, ceea ce în epoca aceea era totuna". Printre ei notăm: Marin Serghiescu, supranumit mai târziu şi „Naţionalii", pe atunci „scriitor la vistierie", participant mai târziu la revoluţia din 1848, prieten bun politic al lui Cezar Boliac până în epoca lui Al. I. Cuza; Const. Telegescu, fost praporgic, iarăşi unul dintre participanţii de mai târziu la revoluţia de la 1848; Sotir ŢeranT „scriitor la vistierie"; iuncărul Nicolae Bălcescu; Anton Panovski. pomojnic, om de casă al Bălceştilor; sărdarul Machidonschi; pitarul Măinescu 19.

Ei ar fi urmat să vină în fruntea unui grup mare de 600 de plă-ieşi, să ucidă familia domnească şi „să surpe guvernul". Departamentul de Interne porunceşte ispravnicilor să-i aresteze pe complotiştii care erau răspândiţi prin ţară. Tot atunci sau puţin mai târziu e arestat şi C. Boliac, care se afla la Giurgiu, în casele stolnicului Petrache Pcretz. Despre închisoarea sa, Boliac relatează în versuri patetice, în scrisoarea La maior Ion Voinescu al II-lea:

Şapte luni fui la-nchisoare, cum alţii n-au mai cercat; Un prizonier în Tunis, într-o stâncă de pirat. Crez că-o viaţă mai cumplită nu ar fi putut cerca;

18 An. III (1S40), p. 193-194: Tara Românească.

10 Cf. G. Călinescu, Gr. M. Alexandrescu, în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", IV (1955), p. 369-370.

CEZAR BOLIAC

Mi-e şi jale, mi-e şi scârbă amărunte a-ţi arata;

Cărţi, cerneală şi hârtie nu puteam ca să zăresc.

Îmi era oprit cu totul şi să scriu şi să citesc.

Nu puteam să văz pe nimeni, nici pe chiar paznicul meu, Numai sentinela mută care m-aţinta mereu, într-o umedă cămară, strimtă cât să mă-nvârtesc:

Ăsta e arestul nostru ce corecţie-1 numesc.

Infernalele torture cât colo s-executa;

Ţipete, răcniri grozave, ce nenorociţii da, Fură singurele voce ce-n ăst timp am ascultat.

Din sfârşitul epistolei aflăm că poetul scrie din „eczil"', care ar putea fi cel de la mănăstirea Poiana Mărului20, unde a stat 9 luni, în 1840-1841, de la descoperirea complotului până la iertarea lui de către domnitorul Ghica:

Prea lungii astă scrisoare. Vrând să spun ce am păţit Din cauza ciocoimii; vrând să-ţi spun că-s surghiunit în Camceatka Rumâniei, într-o hordă d-otentoţi, într-o capişte druidă unde cer să vezi nu poţi Şi-unde Teutates s-aude prin copaci bătrâni zbierând. Primind ritul cel de groază de la erimiţi turbând.

Imaginea vieţii mănăstireşti în plină decadenţă este creionată aici de Boliac cu vehemenţă: călugării apar drept nişte primitivi îndobitociţi, o forţă oarbă ce caută zadarnic să întoarcă omenirea înapoi.

Mai înainte cu ceva, în timpul arestului de la agie, Boliac scrisese Carnavalul. Republicând în 1872 această poezie, în cadrul unei ediţii definitive a poemelor sale, pe care începuse să o dea la lumină mai întâi prin ziarul său, Boliac îi adaugă următoarea notiţă: „Autorul era închis într-o odaie mică, la secret, în Agia făcută atunci – cazarma pompierilor de azi – unde a stat şeapte luni de zile. Această poezie este scrisă pe dosul unei cărţi, cu condei făcut din coada unui ibric de tinichea, cu văpsea roşia făcută din praf de dinţi, nepermiţându-i-se nici hârtia, nici cerneală. Cartea i se dase pe furiş de un paznic" 21.

20 Retipărind poezia în „Trompetta Carpaţiloru', 1872, nr. 1011, p. 1-2, la linele articolului său despre înmormântarea lui Bolintineanu şi a Anicuţei Manu, – Boliac precizează că poezia era o scrisoare în versuri trimisă lui Ion Voinescu II de la Poiana Mărului în 1840.

21 Poesii humanitare de d. Cesar Bol!iac. în „Trompetta Carpaţiloru", 1872, nr. 1 026, p. 3.

ANUL 1840

În Poiana Mărului, Boliac ar fi scris Sila, datată ianuarie 1840 22.

Precum se vede, încercarea de cronologizare întreprinsă de Boliac în 1872 e destul de haotică. în ianuarie 1840 nu putea fi nicidecum la Poiana Mărului. Din actele oficiale reiese clar că hotărârea de surghiunire a lui Boliac la Poiana Mărului s-ar fi dat după intervenţia clin 12 martie 1841 a lui Mihail Ghica. La 19 septembrie îi scria Cleo-patrei Ghica, îndemnând-o să întemeieze o societate literară. Nimic sumbru în această scrisoare, nimic din atmosfera celei în versuri către Ion Voinescu II. Prin urmare, la acea dată Boliac era liber, hotănârea domnească de a-1 ierta fiind datată iunie 1841. Boliac ar fi fost surghiunit în Poiana Mărului 5 până la 7 luni cel mult. în toate amintirile sale însă, el precizează constant că a stat 9 luni. Să admitem că a fost ţinut încă ceva după hotărârea domnească de graţiere, până în august; că ar fi fost dus acolo înainte de procesul acuzaţilor principali, prin decembrie 1840, ca să iasă socoteala de 9 luni a lui Boliac. Şi totuşi încă suntem departe de 4 ianuarie 1840, când Boliac afirmă că ar fi scris Sila în Poiana Mărului. Complotul însuşi fusese descoperit abia în octombrie 1840.

E sigur că surghiunul de la Poiana Mărului a durat mult mai puţin. După cum afirmă însuşi Boliac, el a fost mai întâi ţinut arestat la agie. Aceasta o confirmă şi raportul comisiei de anchetă către domnitor din 10 decembrie 1840, în care Boliac e acuzat că ar fi scris versuri pe pereţii agiei cât timp fusese ţinut arestat acolo.

Am văzut însă că, mai târziu, Boliac afirmă consecvent, ori de câte ori vorbeşte de închisorile sale, că a petrecut 7 luni în închisoarea agiei şi 9 luni în surghiun la Poiana Mărului. Nu ne rămâne decât să conchidem că amintirea lui Boliac a mărit ulterior – cu ştiinţă sau fără ştiinţă – duratele. Lunile noiembrie 1840 – martie 1841 efectuate în închisoarea de la agie s-au transformat în amintire în 7 luni, iar intervalul de după 12 martie 1841, când s-a hotărât surghiunirea sa la Poiana Mărului, până la eliberare s-a transformat în amintire în 9 luni. Ar fi foarte greu să admitem ipoteza că Boliac ar fi fost arestat înainte de descoperirea complotului din octombrie 1840 şi ţinut,la secret", la agie, şi că ar fi fost eliberat de la Poiana Mărului mult mai târziu după hotărârea domnească din iunie 1841.

22 Poesii [humanitare], în „Trompetta Carpaţiloru", 1S72, nr. 1 032, p. 3, cu următoarea notă: „Această poezie s-a scris fiind poetul internat în schitul Poiana Mărului, pe munţii Romnicului Sărat.".

CEZAR BOLIAC în anchetarea complotiştilor de la 1840 de către comisia numită de domnitor23, Boliac n-a fost tratat prea riguros, fie pentru că într-adevăr n-a fost amestecat direct, fie că a fost menajat în urma legăturilor pe care Ic avea cu familia Ghica.

El n-a fost inclus în lotul celor 24 de complotişti. Cu privire la Boliac, comisia a făcut un raport aparte 24. In acest raport se enumera scrierile compromiţătoare găsite la Boliac: „Litera A, scrisoare satirică în versuri (.) cu defăimătoare cuprindere împotriva oblăduirei, a dreptului proprietăţii şi a boierilor ţărei şi lăudătoare domnului Câmpineanu".

Trebuie să fie Epistola la colonelul I. Câmpineanu, scrisă în 1839.

„Litera G, o colecţie de compuneri (.) prin care (.) mai pe la sfârşit se vede şi o dizertaţie asupra ţiganilor robi cu destulă defăimare pentru stăpânii lor, însemnând şi pilde uricioase".

Trebuie să fie disertaţia despre robie din 1835, refuzată de cenzor.

„Litera ZX o carte dă tălmăcire după scrierile lui Félix Colson despre starea de acum şi despre viitorime a Principatelor."

Acest punct trebuie să fi atârnat greu ca acuză, deoarece Colson, prin articolele şi pamfletele publicate în străinătate, era considerat ca cel mai periculos duşman al domniei lui Ghica.

„Litera E, un izvod dă adresă al d-lui Câmpineanu din leat 1838, către prezidentul Obşteştei Adunări, scris în slova lui Boleac şi numai adresul dă sus scris în slova ce seamănă cu a d-lui Câmpineanu".

În concluzie, comisia de anchetă nu-1 include pe Boliac în proces, totuşi îl consideră vinovat de comportare sediţioasă: „Fiindcă (.) nici s-au putut găsi vreo corespondenţă (.) comisia zice că – şi de nu se poate socoti el conlucrător (.) nici în pricina conspiraţiei – dar (.) netăgăduind că le-au scris însuşi şi le-au trimis în Moldova către spătarul Negruzză, ca câte să vor putea să se dea acolo în tipar (.), altele în Transilvania, către un domn Bariţ, între care este o poezie intitulată Lepădatul2S, iar altele precum ode, balade, soneturi le-au dat domnului Valian [= Vaillant], între care au zis că mai sunt şi două noutăţi intitulate: Selima şi Catinca, din care una însăşi au mărturisit că au făcut-o într-adins spre răzbunare împotriva sfin-ţiei-sale mitropolitul Moldovei pentru că îl afurisise mai înainte pentru un uvraj al său; făgăduind numai de Marsilieză (.) şi comisia

23 Compusă clin marele spătar Costache Ghica; Mane.il

Florescu, şeful poliţiei; Ioan Manu, director la Departamentul de Externe; N. Golescu, fostul şef al poliţiei. m Raportu la Domn. 10 Dechemvrie 1S40 – apud: I. C. Filitti: Anexe. 25 Versuri publicate în volum, mai târziu.

ANUL 1C10 neavând mai multe temeiuri (.) pe Ungă aceasta, pomenitul, şi în cursul vremei cât s-au aflat arestuit în agie, au îndrăznit a seri pe pereţi, chiar în odaia d-lui Aga, cu cărbuni, nişte versuri satirice (.) Pentru toate aceste motive, comisia denunţă şi pe Chesar Boleac, lăsând soarta lui în mâinile domnului".

În urma acestui raport, Boliac n-a intrat în procesul complotiştilor, în faţa Înaltului Divan întrunit la un loc cu Divanul criminal, proces început în 21 februarie 1841 şi încheiat prin sentinţa din 9 aprilie 1841.

De aceea nici sentinţa nu pomeneşte nimic despre el. încă în timpul procesului, la 12 martie 1841, Mihail Ghica intervenise către Departamentul din Lăuntru, arătând că Boliac nu e chiar „conlucrător cu cei descoperiţi"', nici n-a fost denunţat de vreunul din ei; pentru scrierile lui cu „defăimătoare expresii" la adresa cârmuirii, să fie surghiunit la mănăstirea Poiana Mărului2".

Din locul de surghiun, Boliac îi scrie, la 10 mai 1841, domnitorului Alex. Ghica, recunoscând că „a greşit (.) împins de demonul scrisului". în rezoluţia pe care domnitorul o pune pe cerere abia în iunie 1841, nu aprobă motivarea lui Boliac, dovedind o părere nu tocmai amabilă faţă de intelectuali şi scriitori, când caracterizează cererea poetului drept,o proastă judecată a celor ce se socotesc de învăţaţi şi deşertăciunea părerii lor să fie mai presus de obşteasca morală şi cuviinţele societăţii" (.) Totuşi hotărăşte să-1 ierte, ţinând seama,de mijlocirea domniei voastre, prea iubite frate, marele bane Mihaile Ghica.".

Bogdan-Duică vede just în această intervenţie a marelui ban un rezultat al amabilelor stăruinţe ale femeilor intelectuale din familia Ghica, al căror cerc literar îl frecventase poetul, păstrându-i până la sfârşitul lui o amintire plină de admiraţie. în primul rând era Cleo-patra Ghica, fiica lui Costache Ghica. Ei îi adresează Boliac una dintre cele două scrisori despre poezie, care vor servi ca prefeţe la culegerea lui de versuri din anul 1843. Cealaltă e scrisoarea La doamna L. Văcărească. Scrisoarea către Cleopatra Ghica e datată 19 septembrie 1841, la foarte scurt timp deci după graţierea poetului. Tonul ei este plin de demnitate. După ce evocă fiinţa sufletească subtilă şi complexă a poetului şi rolul femeii în înţelegerea şi sprijinirea artei, Boliac insistă mai ales asupra sprijinului pe care femeile înaintate ale timpului l-au dat poeţilor proscrişi pentru atitudinea lor cetăţenească

20 Arhivele statului, dosar nr. 2 612, fila 124, Cf. Filitti, op. cit.

110 CEZAR BOLIAC curagioasă: Ovidiu, exilat la Tomis; Dante, proscris din patrie; Tasso, gemând în temniţă. O sfătuieşte să le urmeze exemplul:Voiesc să te îndemn a hotărî pe fiecare lună două seri literare în salonul dumitale, seri în care salonul dumitale să fie o bursă literară, unde puţinii scriitori ai noştri să-şi poată schimba ideile şi unde să poată lua o faţă slaba literatură a românilor – proscrisă şi sugrumată în toate părţile de la căderea Teatrului Naţional şi până acum. Numai dumneata, doamna mea, poţi să ardici de pe capul scriitorilor noştri acest sloi de ghiaţă ce le amorţeşte creierii: să ardici lespedele de plumb ce le strivesc inimile, şi să sfărâmi acest pumn de fier ce le astupă gurile; să dai puţină răsuflare astei literaturi, năbuşite tocmai când începe să zâmbească în fâsele ei".

Boliac nu se arată deci de loc intimidat de surghiunul din care abia scăpase, surghiun adus tocmai de critica socială pe care o cuprindeau manuscrisele sale intrate în mâinile poliţiei lui Alex. Ghica-Vodă. Dimpotrivă, el continuă şi înăspreşte această critică – chiar dacă aparent o limitează la creionarea atmosferei literare înăbuşitoare, creată de oamenii lui Alex. Ghica după înăbuşirea mişcării revoluţionare din 1840.