În pragul revoluţiei din 1848
Anii 1842-1847
Scurt timp după eliberarea lui Boliac din surghiunul său de la Poiana Mărului intervin în Ţara Românească schimbări politice hotărâtoare.
Alexandru-Vodă Ghica intră din nou în conflict cu Obşteasca Adunare, un conflict de fapt între boieri şi domnitor. Fără să se gân-dească prea mult la călcarea independentei naţionale pe care o aducea gestul acesta, Obşteasca Adunare îl reclamă pe domnitor puterilor străine. In urma unei anchete provocate de această reclamaţie, Ghica e mazilit la 7 octombrie 1842.
În locul lui a fost ales George Bibescu, unul dintre adversarii cei mai virulenţi ai lui Alex. Ghica.
A căutat la început să pună o frână puterii nesăţioase a marii boierimi – anunţând că va pune capăt abuzurilor din administraţie —, ceea ce i-a atras simpatia păturilor mijlocii. Era un om cult, cu studii de drept la Paris, cultivându-i pe intelectuali şi mai ales pe scriitori, ceea ce i-a atras simpatia lor, deci şi a lui Boliac. Manifesta înţelegere pentru artă şi mai mult respect pentru poeţi decât Alecu Ghica. Literatura şi artele dobândesc mai multă posibilitate de a respira, la începutul domniei lui. De acest lucru profită şi Boliac. Reapare în publicistică după tăcerea de doi ani impusă de arestarea sa.
Începe să publice deocamdată în „Foaia pentru minte' a lui G. Bariţ, cu care am văzut că avea legături prin corespondenţă încă dinainte de 1840. Astfel dă la lumină, în 1842, în foaia Iui Bariţ, două poezii. Prima continuă linia obişnuită a versurilor publicate de Boliac până atunci: linia meditaţiei lirice pe teme mai ales în legătură cu iubirea. Astfel sunt versurile intitulate ciudat: Celui qui aime, son cśur est un paradis sur la terre '.
Dar acum începe să se îndrepte hotărât spre publicarea poeziilor sale cu caracter social. Ţinem să accentuăm: spre publicare, nu spre scriere, fiindcă orientarea de fapt a poeziei lui Boliac spre temele
1 „Foaie pentru minte", V (1842), p. 192.
S12
CEZAR BOLIAC sociale, spre critica socială s-a făcut, cum am văzut, în preajma anului revoluţionar 1840. Atunci a scris epistolele către Câmpineanu şi Voinescu II, Lepădatul, Carnavalul şi Sila, poezii cu puternic caracter de satiră şi de critică socială ipână la sentimentul revoltei. Acum însă, în 1842 şi în anii ce i-au urmat, Boliac are posibilitatea de a încredinţa tiparului astfel de poezii. De încercat, el încercase şi mai înainte – am văzut că le trimisese spre publicare lui Negruzzi şi Bariţ —, dar fără succes. Acum izbuteşte. Probabil, situaţia lui mai clară în Ţara Românească, prin schimbarea de domnie, prin căderea aceluia ce-1 urgisise, îi dăduse şi alt curaj în demersurile lui către Bariţ. li dăduse apoi, fireşte, chiar redactorului foii din Ardeal, curajul să-1 publice pe Boliac, care devenise un nume sonor prin închisoarea suferită pentru ideile şi operele sale.
Astfel, în 1842, Boliac mai semnează aici poezia Alaiul unui cerşetor2, pe un motiv din cunoscutele versuri de avertisment sentimental pentru cei mari, pentru bogaţi, pentru suverani, pentru tirani mai ales, ale poetului englez Pope:
Jtăpânilor, loc! Trece-un călător!
Vă trageţi, plecaţi capul, gătiţi-vă-a răspunde;
Creatorul ascultă pe cerşatorul mort.
Din câte-a tras aicea, nimica nu ascunde;
Greu or să răspunză acei ce griji nu port!
Tiranilor loc! Trece-un cerşător! 3 în anul 1843 continuă colaborarea la foaia lui Bariţ, cu un şi mai energic accent social, prin celebra poezie 'Ţiganul vândiil. Prin ea, Boliac reia în versuri lupta pentru abolirea sclaviei – pentru ştergerea acestei pete ruşinoase, rămase încă pe fruntea Ţării Româneşti – luptă începută de el încă din 1835, prin disertaţia lui asupra robiei.
Anul 1843 este în Ţara Românească iarăşi un an de frământări sociale subterane, de agitaţii politice. Domnitorul se schimbase, dar situaţia fundamentală în domeniul social şi politic era aceeaşi. Nici nu putea fi altfel câtă vreme marea boierime rămânea neclintită în puterea ei de clasă şi câtă vreme persistau în ţară puternicele resturi feudale, concretizate prin Regulamentul organic; câtă vreme ţărănimea
2 „Foaie pentru minte" (1S42), p. 359.
3 La republicarea ei în „Trompetta Carpaţiloru", 1872, nr. 1 026, p. 3, poezia e datată: 1836.
ĎN PRAGUL REVOLUflEI DE LA 1318
1 i;i clâcaşă se afla în starea de nemiloasă exploatare, care se accentua o dată cu pătrunderea capitalismului.
Încep a se înfiinţa din nou asociaţii secrete. Astfel se încheagă asociaţia revoluţionară „Frăţia"', al cărei principal propagator era Nicolae Bălcescu împreună cu Chr. Teii şi Ion Ghica. In „Frăţia' intraseră apoi foşti complotişti de la 1840 – ca Deivos, Marin Ser-ghiescu-Naţionalu, Filipescu – şi viitori revoluţionari, ca: C. Boliac, Joan Voinescu II, Bolintineanu, Alecu Golescu-Arăpilă. După tactica obişnuită în trecut, se înfiinţează în paralelă şi o Societate literară, activând la lumina zilei, cu scopul de a sprijini literatura naţională îndeosebi prin tipărire de cărţi. Preşedinte era Iancu Văcărescu, iar secretari Ion Voinescu II şi N. Bălcescu, ambii prieteni ai lui Boliac '.
În „Curierul românesc" din 1843, nr. 19-20, Eliade publică un Prospect de regiile ce sunt a se propune întru primirea şi aprobafia d-lor şopi colaboratori ai soţietăţii pentru tipărirea cărţilor.
Membrii sunt: Teii, Voinescu II, Boliac, Laurian, Eliade, C. Bălcescu, Negulici, Nicolae şi Costache Bălcescu, Bolintineanu şi alţii.
Boliac deci se împăcase cu Eliade. Aceasta are ca urmare colaborarea lui la „Curierul românesc", unde Eliade îi acordă o deosebită atenţie şi preţuire. în foaia lui Eliade5 se anunţă viitoarea apariţie a unui volum de poezii ale lui Boliac. La rubrica Poezie (p. 340), vestirea se face mai pe larg, arătându-se felul cum va fi organizat volumul – cronologic. Eliade, care nu era lipsit nici pe atunci de anume mici socoteli politice, a luat în consideraţie de bună seamă şi succesul obţinut de Boliac la palat prin poezia publicată în „Curierul românesc" din acel an: La cea întâi corabie românească6. Versurile celebrau lansarea corăbiei „Mariţa", numele familiar al soţiei domnitorului Bibescu, care stimulase iniţiativa construirii ei. Poezia nu este însă un act de adulaţie. Ea dă expresie convingerii statornice, a întregii vieţi a Iui Boliac, că autonomia politică a ţării nu va însemna nimic fără prosperitatea ei economică. Poezia mai exprimă şi altceva: e un elocvent prospect în versuri de îndemn pentru capitalul străin, ca să vie în ţară s-o fructifice. Poetul urează corăbiei ca, ajungând în „porturi depărtate", să-şi fâlfâie pavilionul şi să povestească despre ţara ei: „îi este prunc comerciul", nu-s „reguli aşezate", dar poporul este „drept şi pacinic"; ţara e „săracă-n meşteşuguri", dar clima ei e productivă de „mii de bunuri": lânuri bune, „mătăsuri minunate", „holde de feluri de bucate", păduri „cu multă lemnărie", munţi cu
4 Ion Ghica, Scrisori., p. 687-6S9 şi 697.
5 „Curierul românesc", XV (1843), p. 187.
6 Ibidem, p. 18S.
CEZAR B0L1AC
„mare bogăţie", „cirezi şi turme grase', cânepă, tei, vinuri, un adevărat catalog de producţie. Ba, Cezar Boliac mai ţine să-i asigure pe cei <ce-ar voi să vină că nu sunt nici fiare periculoase în ţară, nici şerpi veninoşi şi că epidemiile din trecut au fost anihilate.
Poezia aceasta i-a adus aprecierea lui G. Bibescu, care într-un fel căuta şi el să se sprijine pe categoriile sociale mijlocii, faţă de marea boierime care îl desconsidera, socotindu-1 ca un intrus. Astfel, „Curierul românesc" din acelaşi an 7 anunţă că, la o recepţie pe care a dat-o în cinstea profesorilor şi premianţilor de la Sf. Sava, domnitorul Bibescu i-a spus lui Boliac că i-a citit poeziile şi că „i-a plăcut Corabia şi alte câteva".
Celelalte poezii publicate de Boliac în 1843, în gazeta lui Eliade, sunt meditaţii sumbre, fără obiect precis, ca 'The Spleen (p. 311); versuri de uşoară satiră, ca Muierea trecută la oglinda sa (p. 314-315) şi versuri elegiace de iubire, ca Încă o salutare! (p. 326-327).
Însă în 1843 Boliac scrie poezia Muncitorul, care deocamdată rămâne în manuscris8. Ocna e datată de asemenea: „Telega 1843. septembrie 6", la publicarea ei în volum.
În anul 1844 Boliac se îndreaptă hotărât spre gazetărie, atacând problemele mari ale zilei cu curaj şi cu vioiciune. începe chiar prin dezbaterea problemei presei de tip modern, în articolul intitulat Despre publicitate9, pledoarie caldă pentru necesitatea presei în regimul politic creat de burghezia secolului al XIX-lea. Ne vom opri ceva mai mult asupra acestui articol atât pentru noutatea şi îndrăzneala ideilor lui în epocă, cât şi pentru faptul că e mai puţin cunoscut, nefiind reprodus în ediţiile operei lui. Boliac argumentează necesitatea presei, ca auxiliar indispensabil al unei guvernări liberale, în sistemul parlamentar: „Sufletul unui guvern reprezentativ este publicitatea; fără publicitate nu poate sta: – este un trup mort şi fără fizionomie. Cum poate şti reprezentatul dacă deputatul ce şi-a ales să-1 reprezinte, ca să-i sprijinească drepturile, în mâna căruia şi-a pus toate interesurile şi viitorul fiilor săi, îşi împlineşte bine datoria sau nu? – şi iară, cum poate să ştie deputatul dacă aceia pe care reprezentează el sunt sau nu mulţumiţi de purtarea sa, dacă nu va fi publicitate?" Accentuează – în termeni foarte energici – funcţia critică a ziaristicii, ca expresie a principiului libertăţii şi egalităţii: „Publicitatea poate
7 Nr. 51. p. 3, [greşit: 147].
8 Textul publicat în „Buciumulu", II (1864), p. 154-855. poartă data: Anul 1843.
n. Curierul românesc'. XVI (1844), p. 299-300.
IN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1848 întâmpina trădarea şi nedreptăţile; şi numai acele guvernări se pot teme de dânsa, care deosebesc interesurile lor de ale popoarelor. Cei vechi pedepsia cu moarte pe robii ce se introduceau în adunările cetăţenilor; consiliul celor patruzeci şi celor zece ai Veneţiei ascundea în sânul său secretul deliberaţiilor sale. în veacul al XIX-lea însă, când ilotul şi robul au pierit, când ideea despre inchiziţii pricinueşte scârbă, când popoarele se zic societăţi, o deliberaţie pe taină nu poate fi alt, decât un complot de conspiratori". O presă liberă constituie pentru Boliac o pârghie a progresului, concretizându-şi ideea printr-o surprinzătoare imagine din lumea muzicală a operei, care-1 preocupa pe atunci în cronicile sale teatrale: „Nişte cuvinte ca acestea, şi altele de o mie de ori poate mai mari decât acestea, ne îndeamnă a ne folosi de liniştirea şi obşteasca dorinţă a înaintării, care se simt în toate mişcările societăţii, şi a ne cerca să deşteptăm o coardă care va fi în viitor un glas de soprano peste armonia socială". Boliac vede în presa liberă – pe care o numeşte „publicitate" – principalul factor de creare a „opiniei publice", concepută de el ca forţa care modelează individualismul, făcând din om un factor social pozitiv: „Publicitatea este atât de priincioasă unei societăţi, sub orice formă va fi societatea, pe cât este de priincios unui om în parte aerul şi mişcarea, care îl recoresc şi-i prefac sângele. Ea plană pe deasupra trupului societăţii, se împarte către toate mădularele ei, fără osebire de vârstă, de sex şi de condiţie, şi lasă trăsuri adânci, ce nu se mai şterg. Din aste trăsuri se formează acea putere atotputernică ce se luptă necontenit împotriva individului pentru mulţime, împotriva interesului privat pentru fericirea publică; acea fiinţă nevăzută, abstractă, pe care o înţelegem fără să o vedem, despre a carii existenţă s-au pătruns toate popoarele civilizate şi ale carii efecte ne-au dovedit şi chiar nouă, anii trecuţi, că nu le mai putem tăgădui nepedepsiţi; acea putere este Opinia publică".
Dar Boliac nu se limitează la discutarea teoretică a problemei. Temperamentul său dinamic îl determină să tragă consecinţa practică a acestei argumentări, să facă o propunere îndrăzneaţă pentru stările noastre publicistice de atunci, când foile apăreau abia de două ori pe săptămână şi cuprindeau de toate – ştiri politice, mai ales externe, literatura, curiozităţi ştiinţifice, sfaturi de gospodărie chiar – şi după experienţa nereuşită, din 1838, făcută cu „România" lui Florian şi Hill: „O gazetă, o gazetă cotidiană şi care să se ocupe numai de cele din năuntru, ar fi singurul corector al abuzurilor.
— O astfel de gazetă subt msaşi cenzura sităpâni torului şi răspunderea unei redacţii cu cinste şi capacitate netăgăduită, armată în dreapta cu lauda şi cu răsplata
116 CEZAR BOI. IAC guvernului pentru cei buni, şi în stânga cu hula şi condica neagră pentru cei răi, – o asemenea gazetă ar forma opinia şi ar ferici ţara".
Însuşi „Curierul românesc" apreciază dinamismul activităţii de ziarist a lui Boliac. Anunţând punerea sub tipar a celui de-al doilea volum al lui Boliac, observă: „Stilul şi ideile progresive ale autorului se văd în diverse articole de jurnalistică" 10.
În progresul ideilor sale, Boliac rămâne totuşi în limitele iluminismului, închipuindu-şi că resturile feudalismului s-ar putea înlătura doar prin mijloace culturale.
În acelaşi an 1844 Boliac începe tot aşa de energic ca ziarist şi în „Foaia pentru minte", unde îşi continuă colaborarea. Să nu uităm că în anul 1844, în Moldova, se legifera emanciparea ţiganilor mănăstireşti şi ai ocârmuirii. Partida progresistă înregistra prin aceasta prima ei victorie. Boliac nu se putea să nu se simtă încurajat. Ca de obicei, el merge mai departe în îndrăzneală decât contemporanii săi cei mai temerari. în timp ce aceştia exaltează dezrobirea ţiganilor – precum C. Negri şi V. Alecsandri, în versurile lor —, Boliac, în liniştea conacului familiei Peretz de la Stoeneşti-Vlaşca, scrie în 1844, în septembrie, amplul poem intitulat Epizod din revoluţia lui Domnul "tudor, evocând cu pietate figura eroică a lui Vladimirescu, – dacă acordăm deplină încredere datei pe care poetul i-o va înscrie mai târziu, la publicarea poemului. Ea ne apare ca veridică, deoarece – în 1846, în dialogul public cu Eliade despre Poezie, comparându-şi operele lui cu cele ale redactorului „Curierului românesc" – Boliac se referă la acest pjem ca la o lucrare terminată: „. Este atâta deosebire între Mihaiada şi 'Tudor, între Mircea şi Matilda"n. Mircea, după afirmaţiile ulterioare ale lui Boliac, ar fi trebuit să însemneze în opera lui Eliade ceea ce a fost Faust în cea a lui Goethe: „. O scenă, o singură scenă dintr-o tragedie, din tragedia Mircea, la care lucrează d-1 Heliade Rădulescu de 40 de ani" I2. Poemul despre Tudor Vladimirescu, deşi nepublicat, se pare că a fost destul de larg cunoscut îndată după terminarea lui, judecind după unele amintiri însemnate mai târziu: „Era un timp când un domn român regulamentar striga unui poet liberal, cu ocaziunea poeziei lui, Domnul Tudor: Nu scrieţi poezie despre Tudor; tractaţi subiecte mai nobili, tractaţi pre Jianul, pre Tunsul" n.
10 Poesii none, „Curierul românesc", XVI (1844), p, 320.
11 „Foaie pentru minte", IX (1846), numărul din 10 iunie.
— Teatrul românesc, în „Trompetta Carpaţiloru", VII (1869), nr. 780. 13 [Editorial] 30 mart.lll april. în „Trompetta Carpaţiloru", V (1867).
!N PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 184S
Tudor Vladimirescu e înfăţişat în acest poem ca un răzbunător al suferinţelor ţărănimii – înjosită şi suptă deopotrivă de stăpânirea turcească şi de a boierilor – şi ca un lucid scrutător al răului social, în convorbirea cu Prodan, unul dintre capii oştirii sale:
Când văz călugăr că se smereşte Şi vine-n lacrimi de iscăleşte C-are, creştinul, robi pe moşii; Când văz ţiganul sub bici cum moare, Crede, Prodane, cumplit mă doare! Aş vrea tiranii să-i sug de vii!
Tudor Vladimirescu formulează astfel împreună termenii luptei publicistice de până atunci a lui Boliac pentru emanciparea ţiganilor şi termenii viitoarei lupte a lui pentru secularizarea averilor mănăstireşti. Dar, în poemul lui Boliac, revoluţionarul Tudor nu e un meditativ, ci un hotărât al faptei:
Voi şti să curăţ eu pălămida, Voi şti să sfâşiu atunci aspida Ce suge sânge nevinovat. Sfărâm eu hidra ce tot renaşte, Curăţ eu pirul ce copleşaşte; Viespă, lăcustă ce-n veci ne paşte. Altfel de Ţepeş, Mavrocordat!
După cum însă disertaţia despre robie era prematură în 1835, poema despre revoluţionarul Tudor era prea îndrăzneaţă pentru 1844. Vremea ei încă nu venise. A trebuit să rămână în manuscris până când însăşi revoluţia de la 1848 a început să fie înţeleasă în justa ei semnificaţie istorică. Poema lui Boliac n-a putut apărea decât la sfârşitul exilului revoluţionarilor, la Paris, în veşmânt francez şi românesc totodată 14.
14 Domnul Tudor, épisode de la révolution roumaine de 1821, Paris, 1857. Poezii naţionale, Paris, 1857 – p. 1 —14. S-a retipărit în „Buciumulu', I (186. J) p. 279, nr. 71 p. 283 [greşit: 278], 286, 295-296, cu următoarea notiţă introductivă: „Această episoadă nu este publicată în colecţiunea din urmă a poeziilor d-lui Bolliac editate de d. Sotcec. A fost rezervată spre a se publica într-o altă colec-tiune, ce are a se tipări sub numirea de,Poeme şi Balade". Această episoadă este-scrisă în Stocncşti-Vlaşca la anul 1844".
X18
CEZAR BOLIAC în „Foaia pentru minte" Boliac publică cunoscutul articol Către scriitorii noştri!a – un adevărat manifest literar, o chemare energică adresată scriitorilor, cerându-le să se îndrepte hotărât către poezia sociallă, un veritabil tratat de morailă literară pentru poetul-cetă-ţean. Boliac începe prin a-şi relua pledoaria pentru solidaritatea intelectualilor, pentru lucrul lor comun în societăţi literare, pentru impunerea lor în societatea vremii nu numai prin produsul izolat al inteligenţei şi talentului lor, dar şi prin forţa ilor numerică coerentă:Toţi meseriaşii, toţi negustorii îşi discută interesurile între dânşii şi fac asociaţii, fie de orice naţie, de orice religie, – prejudecăţile încetează înaintea interesului comun. Nu e ruşine numai ca speculanţii de idei, numai aceşti eliţi ai inteligenţei, care au toţi acelaşi prinţip
— dacă nu.şi aceiaşi ţintă – numai ei să fie într-un război vecinie, să se gonească neîncetat şi să nu se înţeleagă odată între dânşii?" Ideea aceasta a solidarităţii intelectualilor – pe care o lansează Boliac la noi în 1844 – va constitui mult mai târziu una dintre preocupările principale ale unor mari scriitori ca Liviu Rebreanu şi Cămil Petrescu.
Poeziei dulcege de iubire, pastelului împletit cu uşoare sentimente de melancolie ori veselie, caracteristice epocii, Boliac le opune cu hotărâre poezia iubirii de oameni, crezând – ca şi socialiştii utopici
— că prin ea ar îndrepta spre bine pe cei ce deţin puterea. Poetul care scrisese – şi va mai scrie – atâtea versuri de iubire, acum lansa faimoasa apostrofă: „A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeţi!",.
Poeziei zgomotoase care cânta vitejia eroilor de tip feudal, învin-gând prin forţa braţelor şi tăişul săbiei, Boliac îi opune acum poezia luptei sociale, poezia protestului alături de muncitorul ţăran şi robul ţigan. E coins că prestigiul social al poetului nu poate creşte decât din împlinirea misiunii sale de fulgerător al răului şi scutier al binelui. Pe această linie, Boliac aminteşte scriitorilor – cu accente vibrante de reproş – că lira lor n-a vibrat la nki una din marile calamităţi care îndoliaseră Ţara Românească în ultimul timp, – inundaţiile şi cutremurul:S-au întâmplat potoape, domnilor, în care s-au topit stările şi s-au prăpădit vieţile atâtor oameni, – mulţimi de nuanţe tinere şi sfâşietoare s-au ivit în această dramă de trei zile şi care a avut de scenă jumătate ţara; niciuna n-a putut atinge inima d-voastră."
Amintind reprimarea mişcării din 1840, săvârşită cu cruzime de autorităţi, – reproşează scriitorilor molcoma lor atitudine, cu infle-
15 „Foaie pentru minte", VII (1844), p. 313-316.
ÎN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1S48 xiuni de indignare ce îşi au, desigur, sursa în experienţa personală, făcută în încăperile agiei, în faţa comisiei de anchetă: „Atâtea cruzimi în anii trecuţi, atâţia juni, atâţi părinţi de familie închişi şi morţi prin temniţe – mâna de fier a intrat şi chiar în ceata d-voastră, a calomniat, a pus pete de necinste, a confundat cu criminalii de stat tovarăşi d-ai dumneavoastră, care purta pe fruntea lor semnele inteligenţei, aceeaşi deviză ce purtaţi şi d-voastră şi pe care îi ştiaţi în fundul conştiinţei dumneavoastră că sunt nevinovaţi şi că nu merită niciuna din acele calomnii, – cu toate acestea nepăsarea şi egoismul d-voastră se desfată în ospăţuri ca Raton în parmezan".
Subliniază cu ironie biciuitoare că atunci când, în Moldova, un act revoluţionar ca emanciparea ţiganilor se săvârşea în mod oficial – prin urmare celebrarea lui n-ar fi comportat riscuri – poeţii din Ţara Românească păstraseră, cei mai mulţi, o molcomă tăcere.
Bineînţeles, Boliac operează aici cu uneltele pamfletului – deci şi cu exagerările de rigoare —, poezia românească de atunci nefiind totuşi atât de inertă precum o înfăţişează aici.
Părăsind arma ironiei, convins deci că în afundul sufletului lor poeţii aceştia mai păstrează un fond de umanitate, Boliac îşi încheie articolul cu un cald apel către aceşti scriitori, îndemnându-i să-şi facă măcar de acum înainte datoria faţă de umanitate, faţă de progresul ei.
Ca să înţelegem toată îndrăzneala şi noutatea ideilor lansate prin acest articol, trebuie să ne raportăm la mentalitatea păturilor conducătoare în epoca în care a fost publicat, şi anume la un scurt interval după ce Boliac fusese arestat şi surghiunit aproape un an, pentru ce? Pentru că aflaseră între manuscrisele lui epistola către I. Câmpineanu, disertaţia despre robie, versurile din Lepădatul. Noutatea aceasta nu merge totuşi prea departe. în 1844, Boliac credea că „robia cade" numai prin acţiunea societăţilor culturale.
Îndemnurile acestea către scriitori le traduce Boliac şi în versuri, în acelaşi an, tot în revista lui Bariţ. în epistola La D. loan Văcărescu îl mustră respectuos pe marele poet că nu mai scrie versuri: „Etern tot delăsată să stea citera ta?" Se recunoaşte chiar învăţăcelul poetic al Văcărescului:
E muza chiar aceea ce a creat p-a mea, Pe care-am ascultat-o-n a mea copilărie; Ce i-am rostit cântarea în toat-a mea junie, Căci prea mult îmi plăcea.
120 CEZAR BOL1AC întregul său program poetic şi-1 expune însă Boliac în celebra lui poemă La muza mea 16. Muzei sale îi cere să cânte „pe antihriştii", „pe impii", pe „omul ce suspină", societatea care „geme" şi „păsul omenirii". Pe coardele ei trebuie să vibreze libertatea, combaterea egoismului. Ea trebuie să întâmpine „cu trăsnet o mână sacrilege frăţiei omeneşti". Poezia cuprinde însă – pe lângă aceste accente revoluţionare – multe elemente din socialismul utopic, de tip christianizant, pregnat în Franţa la Lamennais, iar la noi la Eliade. Principiului „armoniei" sociale i se sacrifică mult prea mult: Bogatul „ce strânge cu multă lăcomie semănături" e îndemnat frăţeşte să aibă milă de „un sărac ce plânge". Săracii sunt îndemnaţi la pace: „Voi credeţi şi răbdaţi". „nu pizmuiţi bogatul". „iertaţi şi pe bogatul orbit de lăcomie".
Cu datarea acestui poem e o poveste interesantă, care arată cât de relative sunt precizările cronologice ale lui Boliac. Poezia a apărut, precum se vede, în 1844. Totuşi, în volumul din 1847 e datată: „1847, novembre 12". Textul prezintă doar schimbarea câtorva cuvinte faţă de cel publicat în foaia lui Bariţ. La republicarea în „Trompetta" 17 i se adaugă următoarea notă: „După primul jurământ făcut în viele de la Filaret pe bazele revoluţiunii din 1848, de N. Bălcescu, I. Ghica, Chr. Teii şi Cesar Boliac. Acest jurământ a fost începutul revoluţiunii".
Atitudinea hotărâtă de luptător social prin poezie îşi găseşte preţuirea în cercuri din ce în ce mai largi. Boliac începe a fi considerat printre scriitorii însemnaţi ai epocii. Revista cu un program atât de progresist – program care îi aduce şi repedea suprimare de către cenzură – „Propăşirea" de la Iaşi, se mândreşte cu colaborarea lui Boliac, încă de la început, anunţând-o în articolul-program: „Ajutorul celor mai însemnaţi literatori din Valahia şi Moldova nu este făgăduit şi până acum putem închizăşlui că cetitorii foii noastre vor găsi adeseori în coloanele ei numele cunoscute a d-lor Alexandrescu, Boliac, Bălcescu, Voinescu, Donici, Negruzzi ş.a." Boliac publică în adevăr aici cunoscutul poem social Muncitorul18.
În 1844, Boliac mai colaborează asiduu şi la „Vestitorul Românesc" din Bucureşti. Gazeta lui Zaharia Carcalechi, continuarea „Cantorului de Avis", nu era, biata, de loc revoluţionară, nici măcar progresistă. Mai târziu, Boliac îşi va aduce aminte cu ironie de vorba lui Carcalechi: „gaseta mea pupălară" şi o va da ca exemplu de foaie servilă şi anodină. „Vestitorul" lui Carcalechi a fost într-adevăr mult
16 „Foaie pentru minte", VII (1844), p. 240.
" Anul 1872, nr. 1 030, p. 3.
18 „Propăşirea", I (1844), p. 119-120.
IN FRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1848 J2J timp un fel de „Universul", aşa cum era el pe vremea fondatorului său, Luigi Cazzavillan. Adică o gazetă de ştiri, mai mult externe, care interesa îndeosebi pe comercianţi, dându-le informaţii asupra sosirii corăbiilor în porturile Brăila şi Galaţi, asupra preţului cerealelor, asupra bursei de mărfuri de la Triest etc. Literatura foii era anodină, mai mult traduceri de nuvelete şi anecdote. Când îi plăcea ceva în alte foi româneşti, Carcalechi nu se sfia pur şi simplu să reproducă fără a indica sursa, ceea ce îi atrăgea proteste şi ironii din partea „Curierului" şi a „Albinei româneşti"'. Insă, aşa cum era – ca şi „Universul"' de mai târziu —, „Vestitorul românesc" avea cel mai mare tiraj dintre toate foile româneşti şi făcea o concurenţă serioasă gazetei lui Eliade, pe care a biruit-o în longevitate şi apariţie regulată. Foaia lui Carcalechi era aşezată pe baze comerciale, şi nu este exclus ca pe Boliac să-1 fi atras aici anumite avantaje materiale.
Colaborând la această gazetă, Boliac nu-şi părăseşte principiile. Ţinând seamă de nivelul cititorilor de aici, pe un ton mai stins, Boliac îşi continuă lupta publicistică. Unui avar îi adresează următoarea epigramă:
Tu viaţa nu-ţi iubeşti, De ce nu vrei să mori? Trăind tu nu trăieşti. Munceşti să laşi comori La-aceia ce urăşti ".
În poezia Plângea sentinela comandirul său20, Boliac creionează, prin cuvintele de jale ale ostaşului simplu, portretul unui ofiţer „blând şi dulce" cu soldaţii, sever în serviciu, dar care „trăia ca fraţii" cu ţăranii ostaşi când „trecea slujba".
Poezia e datată: „1841, fevruarie 10" – ar fi fost scrisă deci în timpul închisorii sale la agie. La republicarea ei în „Trompetta"21, Boliac însă nu adaugă în notă decât atâta: „La moartea căpitanului Dumitrescu" – un amic personal al poetului, după cum ne spune refrenul:
Plângea sentinela comandirul său;
Eu plângeam cu dânsul pe amicul meu!
,8 La un sgârcit, în. Vestitorul românesc'. VIII (1S44), p. 40.
20. Vestitorul românesc"'. VIII (1844), p. 47-4>S.
21 „Trompetta Carpaţiloru", 1S72, nr. 1 032, p. 3.
Ď22 CEZAR 1S0UAC
Interesant e articolul lui Boliac despre modă, asupra căruia de asemenea s-a trecut repede în ediţiile şi comentariile de până acum. Tema era – ca să zicem aşa – „la modă" pe atunci. Alphonse Karr, jurnalistul francez cu ascuţit condei satiric, care era foarte citit şi la moi pe atunci, (fiind tradus adesea în revisteile vremii, în „Curierul" lui Eliade mai ales, se plângea spiritual de tirania modei22.
Boliac pare că ar înţelege noţiunea de „modă" într-un sens mult mai larg: ca forţa care propagă inovaţiile prin imitaţie, prin sugestia faptului viu, a exemplului. Autorul român face din modă un motor al progresului, al istoriei omenirii chiar: „Isprăvile tale sunt nemuritoare, modă! Tu ai dat svon şi ai desfiinţat limbile. Tu ai învăluit goliciunea mădularelor oamenilor celor vechi. Tu ai înălţat şi degradat rânduri rânduri deosebitele ştiinţe. Tu îi deshămai pe oameni de la leagănele stăpânilor. Tu ai desrobit noroade. Tu ai format şi reformat dogmele credinţelor. Tu ai ardicat şi ai surpat ateismul. Tu ai încurajat pietatea. Tu ai întins şi ai mărginit monomahia şi sinuciderea. Tu ai pierdut Atena. Tu ai pierdut Roma. Tu ai desfiinţat amorul. Tu ai desfiinţat prieteşugul".
În realitate însă, Boliac nu întreprinde aici o apologie – ci o satiră vehementă în formele pe care i le îngăduia cenzura. Obiectul satirei e civilizaţia burgheză: „Ţie-ţi suntem datori invenţiile veacului XV. Ţie-ţi suntem datori călătoriile şi descripţiunile veacului XV. Tu ai vecinicit pomenirea curţii lui Ludovic. Tu ai omorât pe Racine. Ţie-ţi suntem datori deşteptarea fabricilor. Ţie-ţi suntem datori încurajarea manufacturilor. Ţie-ţi suntem datori importurile şi exporturile."
Moda e înfăţişată aici ca una din acele femei luxoase şi capricioase, care animau saloanele, dar ruinau averile celor ce le întreţineau, în aceste saloane, poetul se zugrăveşte cu sarcasm, ca o apariţie stângace şi nepotrivită, – la fel ca Grigore Alexandrescu în Satira duhului meu.
Cu deosebire însemnat este articolul intitulat Poezia populară, semnat C. B. şi publicat tot aiciB, ca un pendant al satirei sale asupra modei.
Prin acest articol, Boliac se afirmă ca unul dintre cei dintâi care s-au ocupat da noi de producţiile populare, înainte de V. Alecsandri şi de Alecu Russo.
Cu patru ani înainte, C. Negiuzzi scrisese cunoscutul său articol Cântece populare a Moldaviei; articolul fusese reprodus îndată şi în
— Rochiile lungi, în „Curierul românesc", XVII (1845), p. 123-124. 23 „Vestitorul românesc", VIII (1844), p. 29-32 [foileton].
IN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1S4S
Bucureşti24. Eliade însuşi scrisese despre Jocul căluşarilor23, descriin-du-1 şi încercând să-1 explice prin tradiţia răpirii sabinelor. în Transilvania, prezentând versurile culte în stil popular ale lui Andras Fodor, Bariţ îi îndemnase, încă din 1839, pe cărturari să culeagă literatura populară26. Să fi luat cunoştinţă Boliac de primele poezii în formă populară ale lui Alecsandri? E adevărat că ele fuseseră publicate în 1842, dar într-un calendar. Nu e mai puţin adevărat însă că acest Calendar pentru poporul românesc pe anul 1843 era alcătuit şi editat de Kogălniceanu, şi pe acea vreme calendarele se bucurau încă de o mare răspândire. în 1843 apar în „Albina românească" câteva dintre Doinele lui şi e cert că ele stârniseră multe discuţii în saloanele din amândouă Principatele27. Pe de altă parte, folclorul nostru nu era de mult o necunoscută pentru Boliac.
Depăşind faza simplelor îndemnuri, nelăsându-se antrenat nici pe panta identificării totale a folclorului nostru cu cel latin, ca Eliade, – Boliac insistă mai mult asupra caracterului naţional al folclorului, ca expresie a patriotismului popular, în opoziţie cu cosmopolitismul păturilor sociale dominante. In „Pământeanul" din 1839 am văzut că publicase Maria clin Bezdat. în volumul din 1843 mai aflăm şi balada Zânele. Poezia Zburătorul, din volumul apărut în 1847, e datată: „1836 aprilie 3". Extrem de interesantă e balada Meşterul Manole, din acelaşi volum, cu un moto dintr-o variantă populară, care seamănă întocmai cu versurile respective din varianta munteană, publicată în 1885 de G. Dem. Teodorescu.
Îi îndeamnă cu entuziasm pe scriitori să părăsească temele de inspiraţie cosmopolită şi să se îndrepte spre poezia muncii, produsă de popor. Articolul e mai mult un gest de entuziasm, fără vreo profunzime deosebită. Meritul lui principal e de ordin istoric: faptul că în acelaşi an 1844 – în care Alecsandri publică în „Propăşirea'" un ciclu masiv din Doinele sale, precum şi faimoasa Primblare la munţi – în Ţara Românească se vădesc aceleaşi preocupări şi aceeaşi admiraţie pentru creaţia populară. Boliac nu e aici un inovator, dar nici un rămas în urmă. El merge în pas cu vremea. Şi, în orice caz, dovedeşte o bună cunoaştere a folclorului nostru.
24,. Dacia literară", I (1840). p. 121-184: „Curierul românesc", XI (1840), p. 213-214, 217-218, 222, 230.
=3 „Curierul românesc", XV (1843), nr. 41, p. 167-16S.
« Poésie populară, în „Foaie pentru minte", II (1889), p. 38-39.
f Cf. G. C. Nicolescu, Viaţa lui V. Alecsandri, Bucureşti, 1962, p. 64-67.
CEZAR BOLIAC
Aproape tot atât de mare interes prezintă şi articolul intitulat începerea postului şi semnat tot C. B.2S, însă mult mai puţin cunoscut, începe în stilul meditaţiei religioase în proză, atât de obişnuit la noi în prima jumătate a secolului al XIX-lea: „Tăcere! Muzicile au încetat, danturile s-au oprit ca la un semnal de jale. Arama religioasă se bate în aer pe turnurile oraşului." Dar chiar în acest gen literar atât de învechit, Boliac se arată un om nou. El introduce în meditaţia religioasă larga bătaie de inimă, accentul patetic de compătimire şi revoltă din poezia lui socială: „La uşile bisericilor stau trâmbă cerşetorii cu capetele goale, cu feţele searbede de frigul iernii, cu picioarele vinete şi goale pe scrobul zăpezii'.) „Păstorilor şi arhierei! puneţi pe voi podoabele bisericeşti, puneţi-vă mitra pontificală, lua-ţi-vă cârja păstoriii în dreapta voastră şi plecaţi pe jos! Intraţi pe unde auziţi sunând fiare la picioare şi mijlociţi uşurarea pătimaşilor". (.) „Opriţi-văţi în porţile temniţelor şi cereţi milostenia prin răs-pântii! Cerşiţi pe la porţile bogaţilor!" Boliac creează astfel un gen propriu: acela al articolului de sărbători ca îndemn patetic la milostenie, la apropierea de marile dureri, de marea mizerie a poporului asuprit, – gen pendant al poemelor sale umanitare, caracteristic lui ca gazetar: „Şi tu, fiică, tu care mai visezi încă balul din care ieşişi aseară cu atâta mâhnire, tu care gândeşti încă privind rochiţa ce te prindea atât de bine; tu a carii fantazie încă tot mai aude armonia muzicilor răpitoare, gândeşte la fiica acelei văduve ce zace în acea înfundătură de mahala, gândeşte-te că pe când tu te desfătai în carnavalul cel vesel, ea plângea la picioarele mume-şi, ce zăcea dusă într-o cocioabă fără foc; gândeşte la ea, săraca, şi roagă pe părinţii tăi să-ţi dea voie a-i trimite o parte din hainele tale". Identitatea de ton şi temă cu poeziile sociale ale lui Boliac, cu Carnavalul, de exemplu, e perfectă. Articolul e aproape un poem în proză, după cum poeziile lui sunt frumoase articole versificate. Ca să ne dăm seama de ceea ce însemnau atunci asemenea accente, să ne amintim că nu de mult încă domnitorul cu toată boierimea obişnuiau a petrece în cortul domnesc şi a dănţui în jurul lui, la Moşi – de sărbătoarea „moşilor", adică a sufletelor străbunilor – pe când imediat în apropierea cortului domnesc gemeau cu urechea bătută în cuie de stâlp, cu mâna ciungită sau se zbăteau pur şi simplu în spânzurătoare oameni consideraţi ca făcători de rele şi păstraţi uneori „la gros" până la această sărbătoare spre a li se împlini barbara osândă chiar în acele zile de petrecere. Trebuie să ne dăm seama ce fel de suflet, ce mentalitate aveau oamenii cărora
28 „Vestitorul românesc", VIII (1844). p. 41-44 (foileton).
IN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1848
]i se adresau atunci asemenea îndemnuri, oameni care cu mai puţin poate de un deceniu înainte nu se nelinişteau de loc la gândul de a petrece la Moşi alături de un asemenea tradiţional spectacol macabru29. Boliac, la fel ca umanitariştii utopici francezi ai începutului de veac, credea naiv că asemenea oameni trebuiau reeducaţi sufleteşte cu grijă, că putea fi trezit în sufletul lor sentimentul umanităţii. Şi pentru aceasta, Boliac – ca şi atâţi alţii de pe vremea lui, ca Aimé Martin, ca I. D. Negulici, traducătorul lui Aimé Martin, ca Eliade, editorul entuziast al acestei traduceri – avea convingerea că sufletul feminin, prin însăşi natura lui, era mai deschis sentimentului de miâă, de omenie, de respect al omului, care trebuie să stea la baza oricărei adevărate civilizaţii. Pe această calc accesibilă mentalităţii epocii înţelegea C. B. să lanseze ideea „emancipării femeii":Cei mai mari filosofi au atins această coardă, propagând acel proiect evanghelic, şi cel mai nou filosof, Aimé Martin, dovedeşte că prin femei numai se poate civiliza neamul omenesc".
Toate acestea le spune Boliac în articolul său de elogiu despre vechiul institut de binefacere al Elisabetei Ştirbei pentru fetele sărace şi orfane, pe care-1 sprijinise şi Eliade din toată inima în publicaţiile sale 30.
Boliac însă e preocupat aici nu numai de exerciţiul milosteniei, ca metodă de dezvoltare a sentimentului umanităţii, a preţuirii omului, a respectării lui, de orice condiţie socială ar fi. E preocupat şi de problema formării burgheziei în ţările române, aşa cum am văzut că era şi în poezia La cea dinţii corabie romanescă. Boliac credea – în mod eronat, evident – că burghezia se poate crea prin şcoală. Evident, C. B. se gândea aici la mica burghezie: „Ne plângem în toată zioa că nu avem fabrici, nu avem manufacturi, nu se poate ţinea un teatru în capitala noastră şi că scriitorii noştri nu găsesc cititori nici pentru chiar cap-d-operile lor. Pentru ce aceasta? Pentrucă nu avem o burjoazie". (.) „Şi cum s-ar putea forma o burjoazie? Dând o creştere mai îngrijită fetelor de meseriaşi".
Acelaşi elogiu al dezvoltării umanităţii prin femeie 1-a creionat şi în poezia Epitaf la Caterina Filipescu născută Balş 31, având la prima
29 Aceste moravuri ale unui trecut foarte apropiat le evocă însuşi Boliac. Elogiind măsurile civilizatorii luate aici în ultimul timp, Boliac descrie trecutul şi prezentul târgului Moşilor într-un articol din. Vestitorul românesc', VIII (1841), p. 146; Bucureşti.
30 Afezământul pentru fete în Bucureşti, în „Vestitorul românesc'. VIII (1844), p. 134 [scrisoare către redactor].
31 „Vestitorul românesc", VIII (1844). p. 41.
CEZAR B0L1AC publicare o strofă în plus faţă de ediţia din 1847.
Tot în gazeta lui Carcalechi, în fine, îşi începe Boliac – con-tinuând preocuparea pentru viaţa teatrală arătată în „Curierul" – seria de cronici dramatice şi muzicale32, pe care o va urma asiduu apoi în „Curierul românesc" în anul următor, 1845. Boliac e astfel primul cronicar teatral român în sensul modern al cuvântului, care semnează şi care urmăreşte regulat mişcarea spectacolelor din Bucureşti. El urmăreşte viaţa teatrului românesc cu optimism şi generozitate. E un educator plin de răbdare şi de îngăduinţă atât al actorilor, cât şi al publicului, abia în formaţie. Constată cu bucurie progresele realizate, dar nu se mulţumeşte cu ele, ci împinge mereu, entuziast, spre mai bine: „Niciodată n-am avut un teatru atât de bun, niciodată n-am avut un parter atât de preţuitor. Abia coriştii nu mai îndrăznesc a lua rola de frunte pe scena noastră, şi publicul nu mai aplaudează când vede şicuri şi crăcănături pe scenă. Amestecul de bun şi de rău a început oarecum să formeze gustul parterului, – şi gustul parterului este singurul cenzor al scenii; sta-vom însă aici? Nădăjduiesc că nu".
În 1845, Societatea literară se transformă în Asociaţia literară a României. Statutele ei sunt publicate în broşură în 1847 şi reproduse mai târziu în marea colecţie de documente în legătură cu revoluţia din 1848 la noi33.
Viaţa culturală se amplifică în Ţara Românească. Creaţia literară şi publicistică a lui Boliac merg în pas cu acest avânt, devin reprezentative pentru el. Acest fapt îl consemnează însuşi Eliade, cu toată imensa autoritate de care se bucura el în acel timp34: „în d. Boliac vede cineva instinctul poetic lucrând în toată puterea sa primitivă şi dezvoltându-se din zi în zi (.) Acel pigmeu de acum zece ani, astăzi începe a-şi arăta o talie de gigant şi în marele său neastâmpăr şi dorinţă de perfecţie, ca un titan modern".
Stând acum în faţa unui fenomen cu totul deosebit, Eliade încearcă să şi-1 explice, în felul său preştiinţific, amestecând fenomene de fizică
32 C. B., Teatru. Norma, in. Vestitorul românesc', VIII (1844). p. 50-51 [foileton].
83 Anul 1S48 în Principatele române, voi. I, p. 44-49: „Statutele Asociaţiei literare a României". Sunt semnate de I. Văcărescu. C. G. Filipcscu, Şt. Golescu, Cezar Boliac, I. Ghica, A. Treb. Laurian, I. A. Filipescu, C. Bălcescu, P. Poenaru, FI. Aaron. C. N. Brăiloiu. I. Voincscu II. C. A. Rosetti, Gr. Alexandrescu, I. D. Negulici ş.a.
34 Poésie, în „Curierul românesc", XVII (1845), p. 6-8.
IN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1848 cu noţiuni medievale de fiziognomie şi cu imagini pur şi simplu poetice. Cu toată imprecizia în detaliu, caracterizarea omului Boliac făcută de Eliade e remarcabilă. Ca toţi rebelii autentici, Boliac fascina şi spăimânta totodată pe atunci. Ca să-şi materializeze impresiile, Eliade recurge la studiul „fiziognomiei", al descifrării temperamentului unui om din trăsăturile feţei sale. Metoda aceasta – amestec de empirism şi fantezie, de mentalitate preştiinţifică şi de intenţii naive de a face ştiinţă – ajunsese o modă europeană în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ea semăna în totul cu inventatorul ei, Jean Gaspard Lavater, filosof, teolog şi poet totodată3S. Revistele occidentale de mare circulaţie în epocă abundau în astfel de „fiziognomonii", şi ele şi-au avut ecoul şi în revistele româneşti36. Preocuparea aceasta a trecut la noi dincolo de jumătatea secolului, fiind ilustrată de B. P. Haşdeu prin o celebră Filosofie a portretului lui Ţepeş 37. Eliade transformă studiul fizionomie într-un portret literar: „Am zis ca adesea expresiile cugetărilor sombre aie poetului seamănă cu însuşi el când se află vreodată în fierberea unor idei de răzbunare. Şi cu adevărat fizionomia omului e adesea icoana sufletului. D. Boliac are una din fizionomiile cele mai semnificative şi picante. Nu-1 poate vedea nimeni fără a-i aţinta băgarea de seamă; la chipul lui, deodată, omul se simte mişcat sau de dragoste sau de ură; indiferent nu poate rămânea'.
În „studiul" său, Eliade se foloseşte şi de observaţia ştiinţifică asupra deformării liniilor în oglinzile convexe şi concave, transfor-mând-o în imagine poetică: „Mi-aduc aminte, acum vreo 10 ani, glumiam amândoi în camera sa. Avea pe masă o oglindă cu două feţe: într-una chipul se arăta în miniatură şi într-alta nu numai că se mărea, ci se făcea şi oval. întorceam oglinda şi ne uitam amândoi d-alăturea într-însa. (.) Când îi văzui chipul în miniatură, nimic nu era mai picant şi mai plăcut: semăna, după cum zic românii, «copilul dracului» şi francezii «enfant terrible», plin de foc şi de vivacitate. Mi-era drag să-1 văz. întoarse deodată de cealaltă parte oglinda râzând, şi când îi văzui chipul cu gura deschisă, prelungit şi mare, mi-a venit să ţip!"
35 J. G. Lavater, Physiognomonic ou art de juger le caractere par les traits du visage, 1775-1778.
30 R. Ralett, Provincialii şi ieşenii, în „Propăşirea", I (1844). p. 70-72, 7S- 79. Dr. Vasici, Clasificaţia bărbaţilor, în „Foaie pentru minte", III (1840)r P. 239-240.
B. P. Haşdeu, Filosofia portretului Iui Ţepeş. Schijă iconografică, Bucu-resci, 1864, Imprimeria „Cesar Bolliac".
CEZAR BOLIAC
De aici Eliade trece la portretul literar al lui Boliac: „Astfel e imaginea scrierilor celor de până acum ale poetului nostru şi ale expresiilor sale în vorbire: când te întinereşte şi ţi-e drag să-1 asculţi: când te face să ţipi; când de la trecerea unui pasagiu la altul, de la o faţă la alta a oglindei, nu simţi nimic, nu vezi nimic decât un lemn, o sticlă, nişte reflčte de lumină. Nu ştiu de mă exprim bine, ca să fiu înţeles".
Sentimentul acesta în faţa personalităţii mereu creseânde a lui Boliac îl au şi scriitorii mai tineri, fon Cătina îşi alege un moto din versurile lui Boliac pentru poeziile sale Citară şi Iluzia la 19 ani38.
Caracterizarea făcută de Eliade stârni în mod firesc un larg interes. „Foaia pentru minte"39 o reproduce în întregime. Cu puţin mai înainte,40 Bariţ nota cu satisfacţie că – în pofida primitivităţii moravurilor literare de atunci, când critica era privită de scriitori ca un act de agresiune personală – Boliac nu s-a supărat de această recenzie a lui Eliade, înţelegând rostul modern al criticii. însuşi Boliac îşi publică răspunsul tot în foaia lui Bariţ41, şi acest răspuns e reprodus îndată în gazeta lui Eliade42. E datat: „Bucureşti 10 ian." şi e extrem de semnificativ pentru ideologia poetului în acea epocă.
Încă de la începutul articolului, Boliac face o profesiune de credinţă, încereând să împace materialismul cu admiterea spiritului ca o entitate paralelă cu natura fizică: „Identitatea ce găseşti între scrieri, vorbire şi fizionomiea mea poate să fie adevărată, căci natura în concepţia individului concepe şi spiritul lui, materia şi spiritul se des voi -tează împreună şi prin urmare sunt silite să se rudească, să se ase-mine într-un punct oarecare. Mă flatez, domnul meu, de astă asemănare a mea cu mine. Răposatul Talleyrand însă ar zice că sunt un om greşit de natură, căci d-lui credea că vorbirea este dată la om ca să-şi ascunză sufletul, cugetarea, iar nu ca să le arate. Să lăsăm pe răposatul diplomat şi, ca filosofi, să mărturisim că este o identitate între materie şi spirit, între vorbire şi cugetare, între scriere şi autor; am văzut şi eu analoghie între multe imagini create de spiritul autorului, care să semine cu autorul însuşi, – precum şi în fizic seamină un fiu cu părintele său".
3S „Curierul românesc", XVII (1845), p. 306; XVIII (1846), p. 230-231
39 Poezie, în „Foaie pentru minte", VIII (1845), p. 51-53.
40 Literar, în „Foaie pentru minte", VIII (1845), p. 32.
41 Răspuns la articolul „Poezie" din nr. 1, în „Foaie pentru minte". VII! (1845), p. 63-65.
42 „Curierul românesc", (1845), p. 83-84.
IN PRAGUL REVOLUŢIEI L)E LA 1848
Pe aceeaşi linie trece, la discutarea observaţiei juste a ilui Eliade asupra marilor inegalităţi de valoare în creaţia lui: „Găseşti multe stepe, multe sticluţe fără putere de reflexie, multe reflexii slabe – produse din lumini depărtate – multe lemne uscate în poeziile mele. Domnul meu, – este adevărat: omul este imperfect şi nu poate săvârşi nimic perfect". îşi justifică aceste inegalităţi prin însăşi complexitatea şi diversitatea de aspecte a naturii, pe care poetul trebuie s-o reflecte. Boliac însemnează aici teoria artei ca reflectare a naturii, făcând o dinamică schiţă poetică asupra necesităţii realismului în artă. Greşeala lui este însă că atribuie scriitorului aici un rol cu totul pasiv – asemenea oglinzii —, care nu selectează. Boliac se apropie prin aceasta de teoria romantică a „urâtului" ca element dinamic în artă.
Învăţând mult din stilul polemic al lui Victor Hugo, bazându-se mai mult pe imagini îndrăzneţe decât pe înşiruirea rece a logicii, Boliac face în fond aici o profesiune de credinţă literară romantică, cere dreptul urâtului de a exista şi el în artă, pledează pentru estetica neprevăzutului, a sublimului, în opoziţie cu frumosul canonic, clasic. De aceea îl atacă cu vehemenţă – ca şi romanticii francezi – pe Boileau, esteticianul rigid al clasicismului francez, teoreticianul artei ca „meşteşug", nu ca izbucnire spontană.
Mai mult, pune în sarcina îngustelor poveţe ale lui Boileau aruncarea pe foc a manuscrisului dramei sale de tinereţe Matilda, despre care mai târziu va afirma că s-a pierdut, fiind luată la agie de zbirii lui căpitan Costache, o dată cu celelalte hârtii, la arestarea lui din 1840.
Rămâne să urmărim acum însăşi creaţia lui Boliac din gazetele şi revistele anului 1845.
E semnificativ – în legătură cu cele ce spuneam mai sus – că ea începe tocmai prin traducerea marilor romantici ai vremii: Poetul murind de Lamartine43, Melodii ebraice44 de Byron, Dolorida de Alfred de Vigny45.
Dintre poeziile sale proprii, publică poemul de meditaţie filosofică Şi ce-ar fi oare omul, în acelaşi număr cu romanţa Spania mă cheamă46, şi pastelul cu accente de meditaţie O dimineaţă pe Carai-man47. Poezia din urmă e considerată de obicei în legătură cu călăto-
♦» „Curierul românesc", XVII (1845), p. 34-36.
44 Ibidem, p. 38, 41, 99-100.
45 Ibidem, p. 323-324.
46 Ibidem, p. 88 (greşit: 87).
47 „Curier de ambe sexe", period V (1S44-46), p. 25-31.
— c. 105
CEZAR BOLIAG riile sale arheologice, despre care Boliac începe să publice chiar în acest an. „Dacismul" său – preocuparea pentru vechii locuitori ai acestei ţări, care e o constantă a întregii sale activităţi arheologice, în contrast cu a majorităţii celorlalţi cercetători ai epocii sale, care erau preocupaţi exclusiv de înregistrarea urmelor arheologice romane48 – se afirmă şi în această poezie. Poetul visează în Bucegi:
Pe Leaota noroasă, ce ochiul n-o pătrunde, Lungit, ca un alt munte, ar da pe Prometeu Pe crivăţ ne-ar aduce, şi gemete afunde. Şi sgomotul ce face vulturul din Orteu în largi domeni de brumă ce soarele-aureşte, Un osian ne-ar spune c-eroi aci conjur. In tronuri de porfiruri, o fiică ce iubeşte Un june erou mândru cu ochii de azur.
Să nu uităm însă că Boliac era un familiar al Bucegilor, încă din anii tinereţii petrecuţi în prietenia şi ospitalitatea arătată de familia lui Mihail Ghica.
De subliniat pentru anul 1845 e continuarea regulată a activităţii de cronicar teatral începută în 1844. Boliac este aproape exclusiv deţinătorul rubricii Teatru din Bucureşti în gazeta lui Eliade49. Mai semnează E. Winterhalder şi însuşi Eliade, însă cu totul sporadic.
Boliac e preocupat în primul rând să urmărească creşterea nivelului artistic al spectacolelor şi a celui de înţelegere din partea publicului, dându-şi seama ce puternică forţă de educaţie înseamnă spectacolul: „Mulţumită şi recunoştinţă îndemânării de astăzi, care a găsit mijloacele să stăvileze polemica de culise şi cabalele în teatru, sau mai bine teatrele ce ajunseră să strămute comedia de pe scenă în parter şi galerii. Artiştii îşi iau lauri fără părtinire şi publicul nu este mai mult decât judele competent: puţine merite neaplaudite şi puţine aplaude nemeritate. Scena formează din zi în zi gustul publicului şi gustul publicului formează din zi în zi scena" 3°. Aceste observaţii se referă la activitatea trupei italiene de operă, singura trupă ce activa
48 Nu trebuie să uităm însă că – în chiar foaia lui Bariţ, la care colabora Boliac – V. Popp, scriind Ceva despre Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, în 1840. p. 293-296, 297-301, 305-310, combate exagerările lui Petru Maior în teoria asupra exterminării populaţiei dacice de către romani.
49 „Curierul românesc", XVII (1845), p. 40, 44, 48, 52, 56, 59-60. 64, 67-68, 79-80. nr. 25, p. 4 (greşit: 84), 96, 72 (greşit: 92), 353-354, 368.
50 Ibidem, p. 40.
IN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1848 131 regulat, în acel an, în Bucureşti. Aceasta nu înseamnă însă că Boliac nu era preocupat de problema redeşteptării Teatrului Naţional. Elogiind într-o cronică preocuparea autorităţilor de a înfăptui clădirea Teatrului Naţional, Boliac se întreabă: „Guvernul clădeşte un teatru, dar oare o clădire pentru teatru va să zică teatru? Este oare cineva de ideea că se poate improviza la un semnal oarecare o trupă de actori într-un popul în care nu s-a îngrijit nici un element propriu la aceasta? Mai înainte de a aduna cărămidă pe piaţa destinată pentru teatru, nu trebuie să ne gândim cum vom putea da viaţă acestui teatru?"
Când trupa lui Costache Caragiale se înfiripează, Boliac afirmă răspicat: „D. D. Carageali, C. Mihăileanul şi Cronibace au început să nu mai aibă trebuinţă de încuragiare, ci de critică".
Dar teatrul românesc – la care, la început, doar „câţiva şcolari subalterni îşi aduceau sfanţihul, ca să poată bieţii actori să lumineze teatrul pe jumătate" – a prins tocmai prin sprijinul patriotic al acestui public modest. La reprezentaţia în beneficiul lui C. Carageali, cu piesa lui Alecsandri Coconul Iorgu de la Sadagura, asistă domnitorul Bibescu şi soţia lui. Un avut, Toroc, îşi plăteşte locul cu 5 galbeni. Sala e arhiplină51. Boliac constată fericit biruinţa ideii de teatru în limba naţională.
De cel mai mare interes sunt notaţiile sale de călătorie arheologică, pe care Boliac începe să le publice în acest an, la început fără titlu, apoi sub titlul Din itinerarul D. Boliac52. S-a subliniat interesul arheologic pe care îl prezintă. Nu s-a spus însă că notaţiile acestea de călătorie depăşesc cu mult acest aspect. Boliac consideră ţinuturile pe unde trece sub o triplă perspectivă, pe care o mărturiseşte o dată în mod indirect: „Piteştii, oraş populat şi bine împărţit, şi din cele mai vechi în ţară, dar fără nici un interes istoric, economic sau poetic" 53.
Într-adevăr, pe lângă notaţiile arheologice, jurnalul acesta de călătorie cuprinde remarcabile observaţii de ordin economic-social pentru istoricul ce-ar vrea să adâncească epoca, precum şi, uneori, admirabile descrieri de natură şi de oameni.
51 Boliac, Coconul lorgu de la Sadagura. Comedie în trei acte de V. Alecsandri, în „Curierul românesc", XVII (1845), p. 368. Reprodusă în „Gazeta Transilvaniei", IX (1846), p. 14-15.
52 „Curierul românesc", XVII (1845), p. 224, 227-228. 232. 234-235, 239-240, 241-242, 339-340, 342-344. 355-356. 359-360, 362-364, 366-368, 370-372, 374-376 380; XVIII (1846), p. 2-4; „Foaie pentru minte", IX (1846), p. 68-72.
;'3 „Curierul românesc", XVII (1845), p. 389.
132 CEZAR BOLIAG încă din 1844, în articolul-reportaj despre târgul Moşilor din Bucureşti54, apărea preocuparea de a înregistra şi comenta moravurile şi tradiţiile populaţiei. Spirit modern însă, nu se lasă niciodată pradă aurei uneori înşelătoare a trecutului. Memorialist înnăscut, Boliac ştie să evoce trecutul apropiat în linii sigure, fără a-1 idealiza. Dimpotrivă, judecă cu toată severitatea ceea ce nu ne era propriu în aceste moravuri, ceea ce era influenţă superficială a unor fenomene de degenerescentă din alte societăţi: „Moşii estimp au fost cu deosebire frumoşi. Timpul frumos; populaţie multă şi veselă; puţine beţii şi puţine bătăi. (.) Alte daţi se păstra pentru această sărbătoare naţională nenorociţii osândiţi la moarte în cursul anului şi, lângă chiotile beţiilor se înălţa şi o ţeapă, în care îşi da suflarea un om în agonie'". Ca şi în evocările făcute de Alecsandri – în Balta Albă şi Iaşii în 1844 – şi aici predomină contrastele violente: „Mai departe, câteva grămezi de cucoane, în trăsuri, asculta o ceată de lăutari şi privea un om ţintuit de urechi, şi râsetele desfrânate se confundau în toate părţile cu vaetele nenorociţilor ce striga: cine o face ca mine, ca mine să pată! legaţi cot la cot, minaţi cu o funie de un gâde şi bătându-să fără nici o socoteală de doi armăşei cu braţul plin de nuele".
Tehnica aceasta a sublinierii violenţei contrastelor nu e folosită aici numai de dragul pitorescului. Pe deasupra incriminării etice a acestor moravuri sălbatice proprii tocmai claselor dominante, Boliac se află aici în polemică directă cu cei care se plângeau de prezentul în care se proiecta un viitor ce ameninţa inerţia privilegiilor marii boierimi urgisite: „Frumoase vremuri acelea, domnilor, rămăşiţe din veacul de aur! Locul spânzurătorilor era Câmpul Moşilor şi cerşetorii schilozi şi cu mâinile tăiete forma o alee până la cortul domnesc. Frumoasă îngălare de o icoană a Romei în degradaţia ei! Când oare se săvârşea mai multe crime şi când era lumea mai tulburată? In veacul dumneavoastră de aur, sau în vremile stricate de astăzi?" în notele sale de călătorie prin ţară, Din itinerarul. lui din 1845, tonul se schimbă. Acum ia contact cu o altă viaţă, pe care o priveşte amical, fără să-şi piardă luciditatea. Informaţiile pe care ni le dau uneori aceste note sunt extrem de preţioase. Bunăoară, în vremea când Alecsandri începuse să-şi adune faimoasa lui culegere de poezii populare, Boliac ne face să ne dăm seama că exista şi în oraşe o puternică viaţă folclorică, pe care el o cunoştea firesc, fără să aibă nici o veleitate de folclorist, nici măcar de culegător. în Caracal, de exemplu, consemnează existenţa cântecului bătrânesc ca o realitate firească:
54 „Vestitorul românesc". VIII (1844), p. 146: Bucureşti.
IN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1S48 „Lăutarii cânt prin cârciumi baladele lui Mihai Vodă şi cântecul Caracalului, în care se aud Mihai Vodă, Calomfirescu, Popa Stoica din Fărcaş, Buzeştii şi Căpleştii. Nu e locuitor să nu-ţi spuie o tradiţie". Numele acestea se întâlnesc într-adevăr în balada populară cunoscută sub titlul de Radu Calomfirescu, cu numeroase variante, culese mai toate din preajma Dunării55. In Câmpulungul Muscelului descoperă practicându-se încă cu vigoare obiceiul hăulitului, fără să ştie că aceasta este o veche practică folclorică, cu funcţiuni satiric-educative
— odinioară foarte răspândită – care în secolul nostru a persistat doar la sate, şi acolo sporadic: „Câmpulungul a mai păstrat încă unul din obiceiurile sale cele vechi. Au fost zile hotărâte ale anului în care băieţii de orăşani se urca pe coasta dealului noaptea şi de acolo striga pe cât le lua gura toate imoralităţile orăşanilor, toate intrigele scandaloase, care cu cine are a face şi tot ce nu se poate zice de faţă sau care ar putea ruşina pe cel ce le face. O astfel de cenzură şi-au închipuit vechii moralişti ai Câmpulungului, şi aceasta tot se mai ţine încă, cu toate goanele poliţiei moderne"56. Pasajul acesta e cu deosebire preţios, deoarece ne procură una din puţinele dovezi concrete pe care le avem, că odinioară folclorul oraşelor noastre atesta o complexitate de manifestări aproape similară cu viaţa lui în aşezările rurale. Boliac nu-şi dă seama, desigur, de aspectul general folcloric al obiceiului pe care-l descrie aici, considerându-1 ca o singularitate a orăşenilor din Câmpulung, privindu-1 mai mult ca moralist şi admirându-1 ca atare.
În general, atitudinea lui Boliac nu e aceea a unui teoretician al folclorului, ci aceea a unui estetician şi moralist. Nu se arată contaminat nici de entuziasmul romanticilor, ci priveşte tradiţiile cu un ochi critic, căutând să descifreze din ele realitatea istorică. Şi aceasta îl interesează privind folclorul nu ca un document istoric de arhivă
— cum îl priveau, pe linia concepţiilor romantice, N. Bălcescu şi M. Kogălniceanu —, ci ca un document al mentalităţii, al psihologiei producătorilor de folclor din trecut şi din prezent. Uneori chiar se amuză, subliniindu-i unele trăsături, cum se întâmplă atunci când vorbeşte despre „cetăţuia lui Negru-Vodă" din preajma Câmpulungului: „năpraznice lespezi de piatră, lucrate oarecum, de care se ţin osebite tradiţii, stau aruncate ici colo, fără să poată spune la ce au servit. Aflăm numai că acestea au fost baia lui Negrul-Vodă, în care intra cu doamna; şi celălalt masa pe care mânca. Facem complimentele noastre doamnei lui Negru-Vodă pentru picioruşul său de patru
55 Vezi: Balade populare româneşti, voi. I, antologie de Al. I. Amzulescu, Bucureşti, 1964, p. 186, nr. 214, şi voi. III, p. 77-82. 58 „Curierul românesc", XVII (1845), p. 340.
CEZAR BOLIAC palme imprimat în peatră de uşor ce a fost". în acelaşi timp vibrează de compasiune faţă de cei care au trebuit să dureze această cetăţuie pe buza prăpăstiilor: „întrebarea este cum s-a urcat acest material aici, de ce s-au putut spânzura nenorociţii meşteri când au clădit şi câta lume s-a prăpădit la facerea ei?" La fel ca autorul anonim al legendei Meşterului Manole – căreia de altfel i-a dat în acest timp chiar " o interesantă versiune proprie, foarte fidelă celei populare, având ca moto un fragment din cântecul bătrânesc, care coincide în totul cu pasajul respectiv din varianta înregistrată peste patru decenii de G. Dem. Teodorescu de la Petre Creţul Şolcanu, lăutarul Brăilei58 – Boliac îşi exprimă convingerea că nimic măreţ nu se poate realiza fără jertfe: „Marele se leagă totdeauna cu anevoele, precum şi plăcerea cu primejdia". Mai mult decât atâta, Boliac consideră, ca una dintre premisele realizării unei opere monumentale, o voinţă unică, în stare numai ea să dirijeze creaţia colectivă: „Ca să facă, mulţimea trebuie să aibă o singură voinţă, căci numai voinţele cu câte o sută de braţe s-au putut lupta cu cerul şi cu natura".
Puţini ştiu astăzi că faimosul său articol despre poezia populară, apărut în 1845, face parte din aceste note de călătorie, publicate în cursul anului următor. Vorbind despre satele din valea Prahovei, prin care trecea „itinerarul" sau, Boliac descrie şi comentează viaţa erotică a ţăranului, concepţiile lui despre dragoste şi căsătorie, ilustrân-du-le prin citate din poezia populară şi demonstrând încă o dată că o cunoştea foarte bine, chiar dacă nu o înregistrase cu fidelitatea cuvenită. Prilej pentru aceste consideraţii îi dă priveliştea unei „hore naţionale", în care, la un moment dat, „fete şi neveste tinere pe această horă graţioasă, la ritmul ei" cântă o variantă a cunoscutei teme satirice a celui care s-a căsătorit cu „toanta" numai pentru averea ei, – temă cu apreciabilă vechime în cântecul nostru de lume, în care e consemnată încă la mijlocul secolului al XVIII-lea59. Versurile citate aici de Boliac sună astfel:
Boii-n grea podvadă pleacă, Vaca ugerul îşi seacă, Şi rămâi cu toanta-n vatră.
Toanto, fugi, nu mai jeli, Prăpădi-te-ai, n-ai mai fi, Căci eu am de cin'dori.
57 In volumul Poesii noue, apărut în 1847.
58 G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române. Bucureşti, 1885, p. 466.
59 Cf. Ovidiu Papadima, Anton Pann, „Cântecele de lume" şi folclorul Bucureştilor, Bucureşti, 1963, p. 84-85.
ÎN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1848 135
Versurile pe care le comentează Boliac în cunoscutul fragment despre Poezia populară constituie, după părerea sa, textul poetic al unei alte „hore naţionale", auzită tot cu acelaşi prilej. E interesant că Boliac numeşte cântecele de joc (de dans), hore, aşa cum le va numi şi Alecsandri în ordonarea de mai târziu a culegerii sale de poezii populare M.
Partea arheologică nu constituie propriu-zis un studiu. Boliac e preocupat în primul rând doar să noteze locurile unde există materiale arheologice, care ar putea să indice necesitatea unor săpături ce s-ar vesti fructuoase. Unde întâlneşte inscripţii, le notează, dacă se desluşesc uşor; dacă prezintă dificultăţi, nu-şi bate capul.
Călătoria a făcut-o cu A. Treb. Laurian, D. Bolintineanu şi „fraţii Pereţ"61. Mai târziu s-a despărţit de Laurian, din motive pe care le vom lămuri.
Înainte de această călătorie, prin 1842, Boliac întreprinsese o excursie pe la „mai toate mănăstirile noastre', împreună cu N. Cre-ţulescu şi fraţii Ştefan, Alecu şi Radu Golescu. Despre această călătorie nu ştim mai mult decât atâta, din însăşi amintirea fugară pe care o face Boliac la începutul notelor sale de drum din 1845 62.
60 Tot atât de interesant e şi faptul că o variantă foarte apropiată de acest text apare peste un secol, în culegerea Izvoare fermecate (p. 45-46), dată la lumină de Cicerone Theodorescu în 1958:
— Ce faci tu, Ioana mea?
— Cos la cămăşiţa ta: Miercurea şi vinerea Cu mătase viorea, Sâmbăta, dumineca
De doru-ţi mă uit la ea.
Dar tu-i face cum îi vrea, Cum ţi-o zice inima; De mi-i lua de nu mi-i lua. Cămăşita-i tot a ta.
Datele anexe arată că acest text a fost cules din Transilvania de nord din comuna Sângeorz, raionul Năsăud, de la Iustin Sohorca. S-ar putea să fie însă şi un fenomen de falsă memorie folclorică, adică de un decalc după texte tipărite, în aceeaşi culegere a lui C. Theodorescu. şi tot din preajma Năsăudului, întâlnim un decalc al baladei Blastăm de mamă de G. Coşbuc (p. 252-264).
61 „Curierul românesc", XVII (1845). p. 339.
62 Ibidem, p. 224.
CEZAR BOLIAC
Călătoria e consacrată în primul rând Dunării, ca regiunea cea mai bogată în urme arheologice romane. Dar fluviul e considerat de Boliac nu numai sub aspectul vestigiilor de pe malurile sale. Vede în el simbolul noii vieţi economice, pe care o aducea pacea stabilită după 1829 în această regiune, precum şi dezvoltarea modernă a relaţiilor de schimb: „Danubiuil, acest bătrân veteran, sătuli de lupte şi sângiuri, pare că s-ar fi liniştit în domeniurile sale ca să producă numai şi să restabileze popolii ce cer de la dânsul mântuirea lor. El nu mai este astăzi acel elefant de război pe ale cărui coaste se rezema turnuri şi citadele armate, – este ducilla cămilă ce duce pe ispatele ei îndestularea popolilor; un mintos mesager de pace, ce cară neîncetat schimburile, spre domolirea energiei trebuinţelor şi spre liniştirea vio-lenţiilnr avidităţii'63.
Din acest punct de vedere, Boliac este interesat de starea porturilor dunărene, prin care urmau să se efectueze paşnicile schimburi economice, şi critică aspru tot ceea ce nu corespundea: „Geografi-ceşte, Zimnicea este portul nostru cel mai favorit; cu totul în marginea Dunării, într-un punct limpede şi luminat, la mijlocul ţerei, încât să poată toţi locuitorii a-şi face cu înlesnire transportul productelor de exportaţie împotriva Şiştovului, unde locuiesc cei mai mulţi neguţitori ai Bulgariei; dar Zimnicea este proprietate particulară, proprietate a unor străini, se vinde la arendaşi vremelnici şi se pustiază din zi în zi; nici un capitalist astăzi în Zimnicea, nici o magazie, nici un comerciu din lăuntru. O carantină proastă, un perigavor din trei nuiele, aduc jale călătorului ce se opreşte aici, spre a vedea punctul cel mai însemnat după al Brăilei, pentru exporta-ţia sa" M.
Notează cu reţinută revoltă mizeria şi abrutizarea populaţiei din ţinuturile de dincolo de Dunăre, aflate încă sub directa stăpânire turcească: „Când am văzut Şiştovul, cu uliţele-i strimte şi necurate, cu zidurile caselor nalte, netencuite, inegale şi oarbe de toate părţile sau cu găuri mai mult sau mai puţin pătrate în loc de ferestre, cu şandramale găurite de toate părţile, şi marfă de cea mai proastă manufactură, cu locuitorii zdrenţuiţi şi adormiţi pe uliţe, am zis că aceasta este cea de pe urmă mizerie în care poate cădea un popul sub urgie cerească. Cu toate acestea, Şiştovul pe lângă Nicopoli este o capitală strălucită" °5. în schimb, văzând la Islaz, înainte de a fi predate sta-
63 „Curierul românesc", XVII (1845), p. 224.
64 Ibidem, p. 227.
65 Ibidem, p. 234.
IN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1848 137 tului român, primele vase din flotila de război românească a Dunării, pieptul îi tresaltă de mândrie patriotică: „Furăm cei dintâi care văzurăm viind din Austria dubele ce vor alcătui flotila românească. Acestea sunt trei: una cu patru tunuri şi două cu câte unul, sub îngrijirea unui locotenent şi soldaţi austriani, între care şase români bănăţeni. Lucrul este mic, însă începutul de a vedea bandiera românească flu-turând pe un vas armat este mare.66. Pentru aceasta, îi aduce elogii domnitorului Bibescu, aşa cum mai târziu va exalta domnia lui Al. I. Cuza pentru sentimentul de demnitate naţională dat României şi pentru organizarea armatei sale moderne.
De la un timp însă, Boliac părăseşte Dunărea şi o ia spre munte, sau mai bine zis: pe sub munte. Schimbarea asta de itinerar coincide cu despărţirea de Aug. Treb. Laurian, în urma certei publice dintre cei doi tineri arheologi. Cearta aceasta s-a iscat în paginile ziarului „Bukarester Deutsche Zeitung". Aici se publicase, în traducere, prima parte a notelor de călătorie ale lui Boliac67. în p. 353 apare însă o declaraţie a lui A. Tr. Laurian prin care afirma că materialul ştiinţific ar fi al său în întregime, adică transcrierile de inscripţii latine, descifrarea şi traducerea lor, precum şi observaţiile arheologice, istorice şi geografice.
În paginile 379-380 se publică scrisoarea de răspuns a lui Boliac, arătând că el a întreprins această călătorie după recomandaţia guvernului, pentru a aduce la sfârşit „itinerarul arheologic" la care lucrează de doi ani. Afirmă, ca răspuns la pretenţia lui Laurian, că fiecare şi-a însemnat în notesul său atât inscripţiile, cât şi celelalte observaţii. Ca să demonstreze că notaţiile lui Laurian erau cu totul altfel decât ale sale, publică un fragment în traducere. într-o notiţă introductivă la această scrisoare, Karl Schweder, redactorul ziarului, dând dreptate lui Boliac, declară polemica închisă.
În 1846 Boliac îşi continuă traducerile din romanticii francezi, poposind de astă dată la A. de Musset: Elena (Imitaţie)68. Dintre versurile sale, publică – în cadrul notelor sale de călătorie din 1846 – O dimineaţă pe malul lacului, datată însă 1836, descriind peisajul lacustru, de care am vorbit, aproape de Bucegi, cu Prahova zărin-du-se „de vale", unde peregrinează imaginea unei defuncte iubite, care-1 făcuse aici să simtă fericirea cu şapte ani înainte, adică prin
66 „Curierul românesc", XVII (1845), p. 240.
67 în rubrica Walachei, nr. 58, p. 269; nr. 70, p. 276-277; nr. 73, p. 289-299.
68 „Curierul românesc", XVIII (1846), p. 47-48.
CEZAR BOLIAC
— când poetul avea 16 ani —, dacă voim cu orice preţ să acordăm poeziei exactitatea cronicilor istorice 69.
În fine, publică cunoscuta sa poezie pe temă biblică, Suzana70.
În domeniul jurnalisticii, Boliac continuă acţiunea de sprijinire a aşezământullui Elisabetei Ştirbei71: „Aşezământul pentru fete prosperă din zi în zi sub auspiciile id-nei Ştirbei şi ameninţă spargerea întunericului ce bloacă mahalalele noastre (.) aceste fetiţe candide – zic – pe care destinul şi spiritul civilizaţiei au condus sub umbrirea unei asemine protectriţe (.) vor organiza câteva sute de menagiuri şi vor creşte alte mai multe sute de prunci spre a-i face proprii să asculte, să înţeleagă acea chemare solemnelă a civilizaţiei". Continuă deci să propage ideea care îi e scumpă şi pe care o accentuase în pre-feţele-scrisori ale volumului său de poezii din 1843: civilizarea omenirii prin contribuţia spirituală a femeilor.
De ziua onomastică a marii vornicese, Boliac îi scrie versuri, oma-giindu-i sentimentul familial şi caritatea. Poezia i-a plăcut şi lui Asachi, care a reprodus-o în foaia lui72.
De asemenea, Boliac îşi continuă cronica teatrală73, constatând bucuros progresele înregistrate de literatura naţională: „Influenţa teatrului naţional a început a se simţi în literatura noastră. Cuconul Iorgu de la Santagura [sic], Buna educaţie şi Sluga isteaţă sunt trei piese cu totul originale care văzurăm pe scena românească din capitala noastră. Dacă va fi să socotim progresul artei dramatice la noi pe deosebirile ce văzurăm între aste trei piese, ne vine să credem că arta dramatică o să ajungă într-o zi a face partea cea mai însemnată a literaturii noastre".
Boliac încearcă şi cronica muzicală la venirea lui Liszt în Bucureşti. Cronica sa e interesantă prin încercarea de a defini arta celebrului muzicant74.
Tot în 1846 publică Boliac şi articolul Maiu întâiu75, frumoasă evocare a felului cum se făcea această tradiţională petrecere românească de primăvară pe timpul generalului Kiselef. Articolul acesta e prea cunoscut ca să mai insistăm asupra lui.
69 „Curierul românesc", XVIII (1846), p. 2-4.
70 Ibidem, p. 34-36.
71 Ibidem, p. 9-10, în rubrica Bucureşti.
72 C. Bolliacu, La D-na Elisabet Ştirbei, în „Curierul românesc", XVIII (1846), p. 131; „Albina românească", XVIII (1846), p. 140.
73 Teatrul National, în „Curierul românesc", XVIII (1846), p. 107-10S.
74 Bucureşti. în „Curierul românesc", XVIII (1846), p. 373.
75 Ibidem, p. 139-142.
IN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1848 în revista lui Bariţ, Boliac publică numai două articole, amândouă însă de o apreciabilă însemnătate pentru definirea ideologiei scriitorului.
Primul se intitulează Popolul76 şi însemnează o interesantă încercare – mai mult prin mijlocul poetic al personificării decât prin logica ştiinţei – pentru definirea noţiunii de „popor".
Boliac se ridică de la început cu hotărâre împotriva abuzului ce începuse să se facă cu acest cuvânt de către demagogii epocii, fireşte mai mult în Franţa decât la noi:Zicând popul, personificăm o naţie, o idealizăm şi facem dintr-însa singura fiinţă multiplă, înţelegătoare, cu toate patimile proprii ale unui individ; o fiinţă pe carea condem-năm când greşeşte ca pe un individ; – pe carea calomniăm, înfricoşăm adesea, mângâiem câteodată, după un interes oarecare egoist sau personal; – o înşelăm, abuzăm de credulitatea ei cu vorbe, adulaţii amăgitoare, în loc să ne silim a o lumina pe dânsa; suntem totdeauna cu numele ei în gură, dar nu ne silim a o studia, sau nu căutăm mijloacele cele adevărate spre a o putea studia. Ca să poţi studia astă fiinţă, ca s-o poţi înţelege, ar trebui să ai atâtea auzuri câte guri are ea; atâtea guri câte auzuri are ea. Organizeaz-o dar, lumineaz-o şi comunică cu dânsa de-a dreptul prin publicitate, prin tiparul periodic" 77.
Făcând abstracţie de faptul că identificarea poporului cu un copil – a cărui soartă putea fi schimbată doar prin educarea lui pe calea presei – nu e de loc justă, rămăşiţa unei învăţături politice ţinând mai mult de resortul utopiilor iluministe decât de spiritul categoriilor sociale ce pregăteau revoluţiile din 1848 şi pentru care poporul era singura realitate —, articolul lui Boliac conţine totuşi o sumă de observaţii înţelepte cu privire la necesitatea întemeierii oricărei guvernări pe adevăr şi pe luminarea maselor:Popului este inima şi viaţa unei teri. Cei mai mulţi zic că este anevoie să conduci un popul. Este anevoie să conduci un popul când voieşti să-1 conduci pe întuneric sau pe un crepuscul îndoios, când îl nesocoteşti sau voieşti a-1 amăgi; spiritul său este mult, raţia sa direaptă, şi tactul său infinit; el seamănă cu un copil mare din natura sa, ale cărui facultăţi intelectuale cer îngrijire şi dezvoltare. Fă să lumineze raţia înaintea lui, armează-te cu dreptatea, propune-i idei sănătoase şi înaintează cu paşi statornici. Adevărul şi firmitatea magnetizează populii şi îi conduc fără murmur".
76 „Foaie pentru minte", IX (1846), p. 204-207.
77 Ibidem.
CEZAR BOLIAC
Al doilea articol, intitulat Poezia n, va constitui prefaţa volumului de Poezii din 1847.
Nu vom analiza în amănunt acest articol – cu toată importanţa lui —, fiind prea cunoscut. Vom aminti numai acel memorabil program pe care îl fixează Boliac poeziei moderne, program care constituie cea mai avansată poziţie ideologică pentru vremea lui: emanciparea femeii şi libertatea amorului, renunţarea la amăgirile religiei şi la metafizică, şcoala pentru popor, guvernarea poporului prin el însuşi, munca la baza vieţii oricărui stat, desfiinţarea claselor exploatatoare etc.
De fapt, camuflat sub preocuparea pentru poezie, aici stă un adevărat şi întreg program politic. Se poate spune că e programul stângii celei mai avansate, a celor care acum pregăteau, iar peste un an vor căuta să înfăptuiască, revoluţia de la 1848 în Ţara Românească.
Acestui articol i s-ar potrivi mai bine notiţa de mai târziu a lui Boliac, prin care el căuta să inculce convingerea că poezia La muza mea ar fi fost scrisă în 15 noiembrie 1847, după „jurământul în viile Filaretului" făcut de prietenii lui Nicolae Bălcescu, jurământ din care Boliac face hotărârea decisivă spre revoluţia din 1848. Acest articol în proză despre misiunea poeziei, scris şi publicat în 1846, e mult mai avansat ideologic decât articolul în versuri La muza mea, publicat în realitate în 1844, precum am văzut. Reziduurile de socialism creştin, puternice acolo, aici se atenuează. Antagonismul de clasă e recunoscut aici făţiş, fără însă a se merge până la propagarea necesităţii luptei de clasă. Articolul constituie în acelaşi timp cel mai avansat punct ideologic spre stânga, care se poate înregistra în lunga şi bogata carieră de publicist a lui Boliac. Nu e mai puţin adevărat însă că gândirea filosofică puţin coerentă a lui Boliac, setea lui caracteristică de a înmagazina şi de a comunica toate ideile care i se păreau avansate în epocă creează şi aici un ansamblu confuz şi contradictoriu de idei.
Mai departe credem că Boliac nici nu putea să meargă. Era legat pe atunci de condiţiile economice-sociale din ţara noastră, care încă erau departe de stadiul în care ar fi putut genera socialismul ştiinţific, în schimb, în 1847, tocmai în pragul anului revoluţionar, activitatea publicistică a lui Boliac este extrem de redusă. Colaborarea lui – cel puţin semnată – la „Curierul românesc" încetează cu totul, iar
78 „Foaie pentru minte", IX (1846), p. 209-211, 217-219, 225-227, 233- 236.
ÎN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1848 tea la „Foaia pentru minte" se rezumă la patru poezii. E drept, două dintre ele sunt din cele mai puternice poezii sociale scrise de el: Ocna19 şi Silam. Cea de-a doua e datată în foaia lui Bariţ: „1837", iar la publicarea în volumul din 1847: „1840, ianuarie 4". încă una dintre inconsecvenţele de cronologizare ale lui Boliac.
Celelalte două poezii sunt mult mai puţin însemnate: La Prinţipe şi La D. Poenaru81. Ultima celebrează, un versuri imnice, generoasa activitate de ctitor al şcolii româneşti, prin organizarea ei amplă, mai ales la sate, desfăşurată de Petrache Poenaru în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Activitatea din aceşti ani a lui Boliac a avut un profund ecou în conştiinţa celor din generaţia sa. în „Foaia pentru minte", D. Bolin-tineanu apare cu o poezie dedicată „La D. Chesar Boliac" şi intitulată O noapte pe malul Dunăriii2. Eliade o reproduce de îndată în „Curierul românesc" (XVIII, p. 368). D. Bolintineanu evocă malurile Dunării, atât de familiare pentru Boliac, şi descrie întreprinderea temerară a unui „rob" ţigan care trece Dunărea noaptea ca să-şi caute dincolo libertatea. în miezul poeziei stă cântecul robului, în care răsună accente cunoscute din poezia lui Boliac:
Ţiganul însă singur, Oh! numai el nu poate
De faţă-a suspina! Când primăvara varsă căldură şi verdeaţă
Pe tristele câmpii, Şi fiarele selbatici se-mbată de dulceaţă
Şi simte bucurii. Iar robul, numai robul, nu simte mângâiere în întristarea sa! A fi schimbat pe aur, a geme în tăcere
Şi fruntea a pleca Aceasta-i e viaţa: povară dureroasă, Necontenit suspin!
79 „Foaie pentru minte", X (1847), p. 115-116.
80 Ibidem, p. 120-122.
81 Ibidem, p. 239.
82 Ibidem, IX (1846), p. 376.
CEZAR BOLIAC'.
La rândul ei, poezia aceasta a lui Bolintineanu – datată: august 1845 – îi impresionează atât de mult pe cunoscuţi, încât unul dintre ei o trimite lui G. Bariţ spre publicare în lipsa poetului din ţară83.
Răsunetul poeziei sociale a lui Boliac este explicabil. Să ne amintim că în aceşti ani Boliac publicase o parte din faimoasele lui pledoarii pentru îmbunătăţirea soartei lamentabile a celor mulţi şi apăsaţi: clăcaşii şi robii. în 1843 apăruse – în „Foaia pentru minte" – Ţiganul vândut. în 1844 publicase – în „Propăşirea" – Muncitorul. Prin ele, Boliac crease o formă nouă la noi în acel timp şi proprie personalităţii lui poetice, pentru aceste pledoarii în versuri: poezia epică amplă, aproape un poem, cu scene tari, pline de oroarea cruzimii, pe care poetul le înfăţişa, înfiorat şi indignat totodată, într-un limbaj patetic, adesea cu tonalităţi de melodramă. Arhitectura lor era construită lucid, ca o pledoarie în faţa tribunalului, gradând faptele până la culminaţii de groază în final, menite să treazească maximum de compătimire pentru nenorociţii pentru care pleda. Relatarea faptelor era însoţită de argumente sociale, umanitare, juridice, alese cu grijă ca să producă efect, să determine opinia publică. Argumentarea alterna cu pamfletul, Boliac înfăţişând în cele mai negre culori, în portrete diformate cu violenţă, de la grotesc până la sinistru, pe chinuitorii acestor nevinovaţi: organele judecătoreşti şi executive ale statului. Fondul acestor poezii era astfel profund liric, în contrast cu arhitectura epică. Boliac întrebuinţează adesea monologul, lăsând personajul principal să-şi povestească întâmplările, el neintervenind direct decât arareori, mai ales în final.
Boliac realiza astfel o formă complexă de poezie, de cel mai mare efect asupra marelui public, care trecea uşor peste imperfecţiunile artistice, peste nesiguranţa limbii literare, ca şi peste cea a limbajului poetic şi mai ales peste ceea ce era prea mult apăsat ca să-1 impresioneze: melodramatismul scenelor de viaţă, patetismul exagerat, până la grotesc adesea, al atitudinilor eroilor. Poeziile acestea erau totodată lirice şi epice; pledoarii întemeiate pe raţiune şi invocări de cel mai furtunos sentimentalism; antiteze violente între bine şi rău, avându-şi corespondentul în culorile morale contrastante, în care erau
83 „Domnule redactor! Sunt câteva luni de când junele Bolintineanu. abandonat la amorul studiului, s-a dus ca să-şi orneze geniul său cu roze din facultăţile de instrucţie ale Parisului. în momentele sale de răpaos, mişcat de acel simţi-ment nobil care leagă pe om de pământul ce i-a văzut copilăria, a făcut alăturatele poezii pe care iau libertatea a vi le trimite ca să binevoieşti a le publica prin jurnalul Dumitale. Profit de această ocazie ca să vă mărturisesc deosebita consideraţie ce vă păstrez. P. Theullescu".
ÎN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1848 " 143 zugrăvite personajele antitezei; scene de grand-guignol alături de amintiri idilice. Aceeaşi structură şi aceeaşi finalitate o au şi poeziile publicate în 1847, în foaia lui G. Bariţ: Ocna şi Sila de astă dată realizate prin tehnica povestirii de către autor.
În Muncitorul, un clăcaş anonim îşi povesteşte singur viaţa: Tatăl său – stors încă „din frageda-i junie" de „iazma încruntată ce-i zice sărăcia" – moare strigând către cer: „Oh! fie-ţi milă, sfinte / De bietul muncitor!" Soţia lui – purtându-1 în pântece pe însuşi povestitorul —, fără un ban, trebuie să-i sape singură groapa. Scenele de groază se aglomerează mereu. Copilul se naşte în frig, pe paie, maică-sa neavând „nici cârpuliţă" cu care să-1 înfaşe şi nici lapte în sânul secătuit, ca să-1 hrănească. Din sărăcia ei, îl dă totuşi „la carte" şi – „lucrând zi şi noapte" – îl îmbracă curat. Când să-1 vadă flăcău, moare şi ea, binecuvântându-1. îi sapă şi el groapa cu propriile braţe. Rămas singur, „[providenţa" îi trimite „o fiică orfelină". Cei doi orfani îşi unesc soarta prin iubire. Totul devine idilic, dulceag şi plat:
Stingheară turturică prin crânguri rătăcită! îţi voi clădi eu cuibul în care-i fi ferită
De frig şi vijelii. Voi alerga eu, dragă, ca să-ţi aduc de hrană, îţi voi aduce toate; îţi voi aduce mană, —
Vom fi în veselii. Şi-mi răspundea copila: Şi eu, cu sârguinţă, în lipsa ta, voi face ce-o sta-n a mea putinţă, Ce trebuinţa cere. Şi când te vei întoarce, ţi-oi da îmbrăţişare, Voi fi cu îngrijire, ţi-oi face demâncare, Voi fi 1-a ta plăcere.
Tabloul iarăşi se întunecă. Suferinţele clăcaşilor cresc. Urmează celebrele versuri:
S-adaogă iobaciul! is-adaogă la clacă, S-adaogă cât omuil nu poate să mai facă, Nu poate dăini.
În strigătul de desperare şi revoltă al clăcaşilor „din satele vecine" vorbeşte însuşi autorul, enunţând principiul socialist al dreptului proletarului de a dispune liber de munca lui, şi nu de a şi-o pierde ca
CEZAR BOLIAC să crească averea exploatatorilor din societate, fie ei feudali întâr-ziaţi, fie ei capitalişti:
Noi n-avem decât braţul; dar braţu este-al nostru! Noi nu putem să-1 spargem în veci în lucrul vostru, Să mai scădeţi ceva!
Pentru reprimarea protestului clăcaşilor, stăpânirea trimite oştire. Tânărul clăcaş e legat şi – fără să-i fi „dat cuvinte", adică dreptul de apărare – justiţia îl condamnă la ocnă. Soţia lui – însărcinată cu un copil pe care-1 aşteptau să se nască – vine să-1 vadă. Este bătută de zbiri şi nu mai revine, ceea ce lasă a i se bănui moartea. Ocnaşul intră şi el în agonie, având viziunea paradisului, în care se reîntâlneşte cu părinţii, cu soţia şi cu copilul ce încă nu venise pe lume. Moare strigând ca şi tatăl său: „O, Doamne, fie-ţi milă de bietul muncitor!"
Monologul din Ţiganul vândut începe iarăşi printr-o evocare a trecutului. Flămând, legat strâns de lanţuri, robul vândut evocă viaţa de odinioară, în mijlocul familiei, la un loc cu părinţii, soţia şi copilul:
Când trişti veneam pe noapte din munca cea în silă în care ne-osândeam, Şi dam o roată vetrii, – oh! ne priveam cu milă, Dar tot ne mângâiam; Măcar că de la muncă veneam obosiţi foarte
De foame şi bătăi; Măcar c-adesea oară rugam a noastră moarte
Ca să scăpăm de răi.
Intervine îr.să brutala despărţire prin vinderea ţiganului singur, ca rob, altui stăpân. în blestemele şi tânguirile lui vorbeşte autorul, punând în contrast ipocrizia creştină şi lipsa de orice omenie a proprietarilor de robi ţigani:
O! când ne daţi botezul ziceţi că suntem rude;
Ziceţi că suntem fraţi! De Domnul nu vă temeţi? Nu ştiţi că el v-aude?
Gândiţi că-1 înşelaţi? Când vă jucaţi cu oameni întocmai ca cu vite, —
Şi ce zic! – mult mai reu! Căci voi cătaţi de vite; sunt mult mai îngrijite;
Iar noi, muncim mereu!
IN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA IS48 închipuindu-şi că maică-sa şi soţia lui ar fi murit de dor şi durere, robul moare şi el în încăperea unde fusese închis. Finalul e sarcastic, sub aparenta răceală a povestirii obiective:
A doua zi stăpânul mai că se întristase
Aflând c-a păgubit Patrusprezece galbeni; – atâta cumpărase
Ţiganul ce-a murit.
Sila – datată „1840, ianuarie 4" – e construită pe tehnica povestirii directe. începe cu un tablou, de astă dată nu din trecut, ci din prezent, dar compus din acelaşi aliaj de trăsături idilice şi sumbre: în bordei, sub troienele de zăpadă, pe „un pat de paie", „un biet bătrân boleşte"; bătrâna lui nevasta şi copila lor – „jună bălaie şi iubită" – torc îngrijindu-1, şi sunt totuşi vesele fiindcă „în oală" fierbe o găină, căpătată pentru munca lor. Monologul e de astă dată intercalat în acţiune: bătrâna povesteşte că odinioară erau oameni înstăriţi, – aveau „coprinsuri bune", „frumoase holde şi turme la păşune", precum şi „argaţi plătiţi": dar au fost sărăciţi de „vecini", adică tot de-ai lor, prin „cărţi de judecăţi", adică prin procese. Avem de-a face deci cu victime nu atât ale stăpânirii, ci ale setei de pământ şi ale certurilor dintre ţăranii liberi, dintre moşneni. Nenorocirea vine pe neaşteptate. Doi „dorobanţi" – pe atunci organe de execuţie administrativă la sate – intră să se adăpostească de ger. Ei se poartă abuzivi până la neomenie, fără nici un temei legal, numai fiindcă sunt „oameni stărjî-neşti". 11 dau pe bătrân jos din pat, îi mănâncă mmcarea, îi beau vinul şi ard lemnele. Se aglomerează şi a doua nenorocire: la curtea boierească se fac pregătiri de nuntă; fata e prinsă de „un argat de curte", dusă acolo cu sila şi ţinută trei zile, la clacă, cu alte fete şi neveste, să facă miresei ţesăturile de zestre. Când se întoarce, tatăl său murise de frig, maică-sa agoniza, pe fratele ei „îl dase aleşii la oştire"; n-avea un cojoc, n-avea un ceaun, căci arendaşul le luase ultimele lucruri „în silă", adică tot în mod abuziv. în faţa acestei grămezi de abuzuri şi nenorociri, Boliac nu găseşte altă încheiere decât tot palida lamentaţie din Muncitorul:0, Doamne! fie-ţi milă de rob şi de clăcaş!"
Ieşind din atacul formelor juridice ale exploatării de clasă, Boliac a trecut aici la stigmatizarea moravurilor legate de sistemul statal apăsător: abuzurile făcute – după chipul şi asemănarea abuzurilor legiferate de însuşi statul – de către slujitorii şi sprijinitorii lui. Tehnica poetică a rămas însă aceeaşi.
— c. 105
CEZAR BOLIAC
Toate aceste poezii nu numai că au crescut firesc din însăşi realitatea socială generală de epocă – în Ţara Românească, ca şi în Moldova —, dar se pare că au pornit de la cazuri individuale, concrete, cărora Boliac le-a fost martor. Avem şi un document în această privinţă: poezia Ocna. Datată „Telega 1843, septemvrie 6" – părând deci a fi fost inspirată de o vizită a lui Boliac în această ocnă, care se afla foarte aproape de Câmpina tinereţii poetului —, are în centrul ei relatarea unui caz juridic care a stârnit senzaţie în acea vreme: un tânăr îşi ucisese soţia fără să vrea, în urma unui vis îngrozitor, în care se făcea că era atacat de un lup. E aceeaşi întâmplare de la care pornise şi atât de cunoscuta poezie a lui Gr. Alexandrescu, Ucigaşul fără voie – poezie scrisă după cât se pare în 1846 şi apărută în 1847, în volumul Suvenire chi impresii. Epistole chi fabule. în volum, primul vers e însoţit de următoarea notă: „Sujetul aceştii poezii este o întâmplare adevărată. Qsânditul socotesc că trăieşte încă, şi nu e mai mult de patru ani de când s-a judecat pricina la tribunal, unde el, mărturisind fapta, caută a se desvinovăţi prin povestirea nenorocitului vis. Dar judecătorii, temându-se ca nu cumva îndurarea către acesta să insufle şi altora dorinţa de a visa, au aplicat pravila care nu coprinde nimic despre vise. Căci pravila criminală, după cum ştim, e încă nede-săvârşită" 84. întâmplarea trebuie să fi avut deci loc prin 184283. E cunoscută şi de Eliade, care vorbeşte despre ea într-o lungă notă la Moartea sau fraţii*6 din poema Anatolida sau Omul şi forţele: „înainte de 1848, vizitând ocnele, şi pe cei arestaţi acolo pentru crime şi delicte, şi cercetând cauzele pentru care era deţinuţi şi studiind physionomiele şi caracterele lor, îmi atrase mult atenţiunea un june ce mai mult suferia de durerea sufletului deoât de încantenarea şi privaţiunile corpului". La fel ca eroii lui Boliac şi Gr. Alexandrescu, acesta îşi ucisese nevasta visând că era atacat de un lup. Personajul e, deci, concret, acelaşi. Cu prilejul publicării poeziei Ocna în „Trompetta Carpaţiloru", Boliac nu se referă însă la întâmplare, în notele cu care îşi însoţea aici poeziile republicate, ci notează numai laconic: „Protestare contra ţinerii osândi-ţilor în ocnă". Finalitatea de gândire a poeziei e aceeaşi ca şi la Gr. Alexandrescu. Eliade se depărtează în schimb mult. Urmărind să dea o altă interpretare decât cea biblică uciderii lui Abel de către fratele său Cain şi să-i dea o motivare psihologică mai concretă, Eliade înfăţişează
84 Gr. Alexandrescu, Opere. voi. I, ediţie critică, note, variante şi bibliografie de I. Fischer, Bucureşti, 1957, p. 89.
85 Ibidem, p. 436-437.
86 I. Heliade Rădulescu, Curs întreg de poésie generale. Bucureşti, 1870, voi. II, p. 164 urm.: Notă la pagina 154.
IN PRAGUL REVOLUŢIEI DE LA 1S48 acest fratricid ca urmarea nefastă a unui coşmar, în care Cain era ameninţat cu sclavia împreună cu urmaşii lui. E adevărat că şi Gr. Alexan-drescu se depărtează, sub influenţa episodului contelui Ugolin din cântul XXXIII al Infernului lui Dante, de această finalitate, punând accentul pe fantasticul macabru al visului, conturat în trăsături tenebros romantice. Boliac rămâne fidel scopului propus, pledând pentru un tratament uman al osândiţilor la ocnă, prin exemplul elocvent al unui condamnat despre care nimeni nu putea spune precis dacă era vinovat sau nu. E interesant că şi aici, ca şi în Sila, eroii nu sunt clăcaşi, ci ţărani liberi şi înstăriţi: tânărul condamnat fusese în sat „fruntaş cu stare mare, cu cal de călărie şi alţii de-nhămare"', ca şi părinţii lui, fiind „moştean", adică moşnean. în pledoariile lui pentru îmbunătăţirea soartei ţăranilor, Boliac nu făcea deosebire de clasă, privind cu aceeaşi simpatie şi pe clăcaş, şi pe săteanul înstărit.
