Boliac şi revoluţia din 1848

Împrejurările care au generat şi în care s-au desfăşurat revoluţiile din 1848 în Ţara Românească şi din 1848-1849 în Ungaria şi Transilvania sunt prea cunoscute ca să mai insistăm aici asupra lor. Vom trece direct deci la urmărirea participării lui Boliac la aceste două mişcări revoluţionare şi la lămurirea rolului pe care 1-a jucat ca om politic şi ca jurnalist.

E incontestabil că Cezar Boliac a fost unul dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848. Acesta a fost sentimentul contemporanilor. într-o gravură germană contemporană ', portretul lui Boliac se află printre cele 11 ale celor consideraţi atunci drept conducătorii revoluţiei. Necesitatea de a fi pe această poziţie şi-a caracterizat-o admirabil marele Nicolae Bălcescu, prietenul lui cald şi apărătorul lui cel mai credincios: „Quant ŕ moi, j'étais fatalement en quelque sorte poussé ŕ ętre révolutionnaire. J'avais commencé la vie en me faisant mettre en prison pour la révolution, et prison oblige comme noblesse" 2. C. A. Rosetti subliniază direct entuziasmul desfăşurat de Boliac în pregătirea revoluţiei, punându-1 în contrast cu rezerva lui Eliade, căruia i se adresează astfel mai târziu: „Unde erai pe când toţi se expuneau întmzând propaganda? Unde erai pe când d. Boiliac, ce ieste mai sărac decât d-ta, propunea mica sa argintărie şi noi – vânzând şi amane-tând stările noastre – hotărârăm să facem revoluţia?" în aceeaşi scrisoare, C. A. Rosetti afirmă că Boliac şi fraţii Goleşti l-ar fi convins pe Eliade, în ultimul moment, să ia parte la pregătirea mişcării revoluţionare3. între cei 15 inşi care au asistat, în casa căpitanului Teologu, în martie 1848, la lectura proclamaţiei revoluţionare alcătuite de N. Bălcescu şi au adoptat-o în unanimitate a fost

1 Fruntaşii revoluţiunii din Tira Romanesca la 1848, în: Anul 1848 în Principatele Române, voi. I, p. 523.

2 N. Bălcescu către Alex. Golescu, Paris, 4 Mart. 1850, în: Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, p. 472-490.

3 C. A. Rosetti către Eliade şi Teii; ibidem, p. 827-848.

B0L1AC ŞI REVOLUŢIA DIN 1S4S şi Boliac. Se mai aflau aici şi vechii săi prieteni din armată: maiorul Voinescu, căpitanul N. Teologu şi Costache Creţulescu, pe lingă Goleştii, Brătienii, C. A. Rosetti şi Ion Ghica. în planul revoluţionar făcut la începutul lunii aprilie 1848 intra şi Boliac. împreună cu Nico-lae şi Alecu Golescu, C. A. Rosetti, C. Bălcescu, Ion Brătianu şi I. Ghica, trebuiau „să ridice tabacii, mărginaşii şi tinerimea din Bucureşti, să meargă gloată la palat, să ceară lui Vodă Bibescu sancţionarea Constituţiunii" 4. Pe împuternicirea cu care fruntaşii revoluţiei îl trimiteau pe I. Ghica să transmită Porţii doleanţele lor, în 17 mai 1848, semnează şi C. Boliac5. E unul dintre membrii comitetului revoluţionar, alături de Eliade, N. Bălcescu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Goleştii etc.6.

Boliac îşi îndeplineşte cu hotărâre şi curaj sarcinile ce i se dau în zilele hotărâtoare ale revoluţiei. O dată cu el merge solidară aproape întreaga familie Peretz. Printre cei care au încercat atentatul asupra domnitorului Bibescu este şi Grigorie Peretz. El trage glontele care era cât p-aci să nimerească în domnitor, glonte care a avut un mart efect de intimidare asupra lui7. în privinţa locului acestui atentat în planul de pregătire a revoluţiei, părerile sunt împărţite: C. D. Ari-cescu susţine că, într-adevăr, C. A. Rosetti ar fi propus suprimarea lui Bibescu, dar ceilalţi membri ai comitetului revoluţionar nu ar fi aprobat-o 8. Eliade afirmă de asemenea că acest atentat ar fi surprins pe capii revoluţiei. Oricum însă, dându-i serios de gândit lui G. Bibescu asupra riscurilor pe care începea să le includă stăpânirea unui tron, încercarea de atentat a fost utilă.

De aceea, în ordinul dat oştirii de către G. Bibescu la 11 iunie, pentru arestarea „şefilor mişcării'1, figura şi Gr. Peretz. în schimb, Boliac fusese trecut cu vederea 9.

În 11 iunie, când mulţimea a mers la palat să ceară sancţionarea Constituţiei revoluţionare, din casa lui Petrache Peretz se împărţeau cocarde tricolore lc de către „frumoasa Elisa", sora lui Boliac. Boliac,

4 Ion Ghici, Scrisori către V. Alecsandri, éd. 1SS7, p. 705.

5 Ghica, Scrisori. p. 709. 0 Ibidem, p. 721.

7 C. D. Aricescu. Capii revoluţiei de la 1848, Bucureşti, 1S66, p. 25.

6 Capii revoluţiei., p. 27.

0 I. C. Filitti, Domniile romane sub Regulamentul organic. 1S34-1S4S, Bucureşti, 1915, p. 428. V. şi Anul 1848 în Principatele Române. I. p. 504.

10 Al. Christofi, Revoluţia de la 1848, în. Războiul" nr. din 5 iulie 1898, p. 106.

CEZAR BOLIAG din balconul palatului domnesc, proclamă noua Constituţie şi anunţă poporului numele membrilor guvernului provizoriu u.

E ciudat însă că, atunci când orăşenii din Giurgiu asigură guvernul de fidelitatea lor, nu se vorbeşte nimic nici de familia Peretz, nici de Boliac ': Probabil, fiindcă ei se aflau în Bucureşti, în centrul mişcării revoluţionare. Din casa lui Petrache Peretz din Bucureşti se trag focuri de armă asupra maiorului reacţionar Lăcusteanu, în 19 iunie, când s-a făcut arestarea guvernului provizoriu de către colonelul Odobescu u. Această încercare a reacţiunii îi face pe conducătorii revoluţiei să se gândească mai adânc la necesitatea de a aşeza în posturile-cheie, din administraţie, oameni credincioşi revoluţiei. în consecinţă, în 24 iunie, Boliac e numit vornic al capitalei, în locul lui Oteteleşanu, care îşi părăsise postul. Numirea lui Boliac se motivează astfel:„fiindcă acum acest post trebuie să fie ocupat de un om cu multă activitate, dar şi dat cu totul noilor instituţii" 14.

Ca vornic al oraşului, Boliac avea în mâna sa toate corporaţiile de negustori şi meseriaşi din Bucureşti, elemente care au avut un rol însemnat în reuşita revoluţiei b.

În iulie 1848 se instituie Comisia pentru eliberarea ţiganilor. Fireşte, din ea nu putea lipsi vechiul luptător pentru eliberarea robilor ţigani. Comisia e formată din arhim. I. Snagoveanu, C. Boliac şi P. Poenaru16. Grigore Lăcusteanu, în ura lui nestinsă, nu uită să arunce o insinuare perfidă asupra activităţii lui Boliac în această comisie, vorbind de -sosirea lui Suleiman-paşa la Bucureşti:A treia zi după sosire i-au dat un bal popular la şoseaua Kiselef. între invitaţi, cavaleri şi dame din popor; jucau şi ţiganii şi ţigancele (căci îi emancipase guvernul revoluţionar, luându-le câte două ruble de ţigan; aceşti bani i-au adunat şi mistuit un vagabond, anume Cezar Boliac" 17. Pe lângă faptul că priveşte toată această scenă a balului, tipică pentru atmosfera revoluţiei din 1848 în Ţara Românească, neîn-ţelegând nimic din ea, cu morga tipică a aristocratului, Lăcusteanu însă uită că acest „vagabond" îi fusese subordonat de aproape, ca iuncăr, deci ca cineva venit din mica nobilime în miliţia pământenească din 1830.

11 Biografia Domnului Alex. Christofi, Craiova, 1S97, p. 6. 18 „Monitorul român', I (1848), p. 11 – 12.

13 Amintirile colonelului Lăcusteanu, Bucureşti, 1935, p. 127.

14 „Monitorul român", I (1848), p. 10. Decret al guvernului provizoriu.

15 Heliade, Amintiri., p. 184.

10 „Monitorul român". I (1848), p. 24, col. II. 17 Amintirile. p. 163.

BOLIAG ŞI REVOLUŢIA DIN 1848

Boliaic celebrează cu entuziasm, nu numai prin fapte, dar şi prin versurile sale, gestul revoluţionar al emancipării ţiganilor în cunoscuta poezie O ţigancă cu pruncul său la statua Libertăţii în Bucureşti, datată 15 iulie 1848:

Uite, maică, şi surâde; Uite, fiul meu iubit! Râzi, că ziua ţi-e senină; Râzi, că viaţa îţi e lină! De stăpâni cu bici de gâde, Nu! tu n-ei fi chinuit! 1S

Biletele de emancipare însă – la care se face aluzie aici şi la care se referă şi Lăcusteanu – se pare că le semna arhimandritul Snago-veanu. De aceea, în popor, în legătură cu eliberarea ţiganilor, a rămas amintirea lui Snagoveanu, şi nu a lui Boliac. în Cântecul poporan despre Eliad, reprodus în Biografia domnului Alex. Christofi.19 după „Columna lui Traian", 1873, nr. 5, cântec auzit de la Dinu lăutarul, fost ţigan dezrobit în 1848, nu se vorbeşte într-adevăr de Boliac în legătură cu emanciparea robilor ţigani:

Părintele Snagoveanul, Care-a desrobit ţiganul, în vale-n palat şedea Şi bileturi că făcia.

De altfel, Boliac era împovărat cu prea multe însărcinări importante ca să poată sta ziua întreagă să alcătuiască şi să înmâneze bilete de eliberare. în schimb, o scrisoare către redactorul „Poporului suveran", în chestiunea eliberării robilor, e semnată: P. Petrache Peretz, „secretarul Comisii liberării robilor" 20.

În 3 august 1848, locotenenta domnească, ce înlocuise guvernul provizoriu, în urma intervenţiei [lui Suleiman-paşa, înfiinţează 8 comisii cu diferite misiuni de organizare a statului. în comisia a 6-a, pentru şcoli, sunt numiţi: Eliade, P. Poenaru, A. Tr. Laurian, C. Boliac şi N. Creţulescu21. Comisia a lucrat efectiv, după cum se vede dintr-o i8 Poezii naţionale. A doa ediţie, Paris, 1857. » Ediţia din 1898, Craiova, p. 17-21.

20. Poporul suveran", I (1848). p. 68, col. III.

21. Monitorul român", I (1848). p. 35.

152 CEZAR BOUAC adresă a lui Eliade, ministru al Instrucţiei publice, către locotenenta domnească, în 18 august22.

În acelaşi timp, Boliac e preşedintele organizaţiei revoluţionare „Clubul regeneraţiei". O înştiinţare anunţă reînceperea şedinţelor acestui „club"23, iar C. Viichoreanu face o dare de seamă asupra şedinţelor din 17 şi 20 august24. La impetuoasa ceremonie populară a arderii Regulamentului organic şi a Arhondologiei – considerate ca simboluri ale epocii apuse pentru totdeauna – după însăşi mărturia lui Eliade, care numai de părtinire faţă de Boliac nu putea fi acuzat, – „C. Aristia şi C. Boliac se distinseseră în avântul pricinuit de frumoasa privelişte pe care o înfăţişa poporul" 2S.

Jucând un atare rol în mişcarea revoluţionară, nu e de mirare că cercurile reacţionare încearcă suprimarea lui fizică. într-o corespondenţă din 26 august, publicată în „Gazeta Transilvaniei"26, se relatează că, în seara de 24 august, patru „aristocraţi reacţionari", îmbrăcaţi în bluze, pândiră pe G. Boliac pe lângă casa, „pe când se va reîntoarce de la club". Trecând însă pe la el, cu „droşca", o cunoştinţă a lui, un tânăr, Romanescu, – conjuraţii crezură că e Boliac şi traseră. Un glonte îl răni uşor pe tânărul Romanescu în ceafă. Reacţionarii prinseseră curaj, căci se vorbea insistent de intrarea trupelor otomane în ţară pentru a înăbuşi revoluţia. Ceea ce se şi întâmplă în curând. în 13/25 septembrie, după instalarea lui Constantin Cantacu-cuzino în funcţia de caimacam al Ţării Româneşti, fruntaşii revoluţionari au fost arestaţi de Fuad-Effendi. Ei au fost împărţiţi în mai multe categorii. Cei trei foşti locotenenţi domneşti – Ëliade, Tell şi N. Golescu – au fost escortaţi până la frontiera Transilvaniei, la Turnu-Roşu, şi acolo au fost puşi în libertate, cu condiţia de a nu se mai întoarce în ţară.

Alţi fruntaşi – ca fraţii Bălcescu, Golescu, apoi Boliac, C. A. Rosetti şi alţi câţiva – au fost trimişi cu pază la Giurgiu, acolo îmbarcaţi pe o ghimie turcească – un mic vas de război – şi porniţi în susul Dunării. După trei săptămâni de călătorie, adică pe la începutul lunii octombrie, ajungând la Orşova, au fost puşi în libertate 27. Eliade, povestind aceleaşi întâmplări, enumera printre cei purtaţi pe Dunăre şi pe „amândoi fraţii Peretz" – dintre care unul ştim sigur că era

22 „Monitorul român", I, p. 49, col. II.

23 „Poporul suveran", I (1848), p. 76.

24 „România', I (1848), p. 13: Sciri din năuntru.

25 Amintiri., p. 201.

26 An. XI (1848), p. 295-296.

27 Ghica, Amintiri., p. 36-37.

BOLIAC ŞI REVOLUŢIA DIN 1848 153

Grigorie —, apoi pe Iosefat Snagoveanu, Gr. Grădişteanu, C. Aristia, Bolintineanu, Vernescu etc.28.

După cum am mai relatat, în 1875, povestind amintiri despre principesa Cleopatra Trubetzkoi, Boliac narează cum 1-a trecut peste graniţă în Transilvania29 în 1848. Ne încurcă însă mult data pe care o fixează Boliac pentru această întâmplare. El vorbeşte de 20 iulie. Pentru trecerea în Transilvania, după eliberarea de pe ghimia turcească, e mult prea devreme. Presupunând că se înşală Ghica – Boliac nefiind printre cei arestaţi şi trimişi pe ghimie – nici aşa nu putea să fugă Boliac în 20 iulie, în plină putere revoluţionară. Să fie vorba de fuga lui Boliac o data cu refugierea guvernului provizoriu în munţi, în iunie 1848? Mult mai probabil. în cazul acesta, în memoria lui Boliac de la 1875 s-ar fi produs confuzia dintre lunile iunie şi iulie, ceea ce e foarte uşor de închipuit.

În publicaţia semioficială a Ţării Româneşti30 apare ordinul de exilare a fruntaşilor revoluţiei, semnat de Fuad şi Cantacuzino. Boliac e printre primii pe listă, la nr. 5, iar Grigorie Peretz e ultimul, la nr. 35.

Cea mai mare parte dintre aceşti exilaţi se îndreaptă spre Brussa şi Constantinopol, iar de aici unii pleacă mai departe spre Occident. Alţii pleacă direct spre Paris. Lui Boliac i se pierde urma un timp. Ba se iscă şi zvonul că ar fi murit. în realitate, el sosise la Sibiu, împreună cu N. Bălcescu şi Alecu Golescu 31.

Stabilind rolul politic jucat de Boliac în mişcarea revoluţionară de la 1848 în Ţara Românească, rămâne să cercetam activitatea sa publicistică. Ea nu e prea dezvoltată. Era vremea faptelor, şi Boliac a considerat-o, desigur, ca atare.

A fost unul dintre redactorii ziarului,Poporul suveran", care, împreună cu „Pruncul român", au constituit gazetele reprezentative pentru ideologia mişcării de la 1848. „Poporul suveran" a apărut între 19 iunie şi 14 iulie, săptămânal. La început, redactorii săi au fost D. Bolintineanu, N. Bălcescu, C. Boliac şi Î. Zâne32. Au apărut în

—8 Eliade, Amintiri., p. 237-238. Descrierea drumului până la Orşova, în p. 239-241.

29 „Trompetta Carpaţiloru", XIII (1875), nr. 1 210, p. 1, col. II.

30 „Vestitorul românesc", XII (1848), nr. 69 din 24 septembrie; „Journal de Bucarest", I (1849), p. 126, col. III.

31 Al. Golescu şi St. Golescu către I. Ghica, Paris, 17 decembrie 1S48; Ghica, Amintiri., p. 84.,

32 D. Bolintineanu, scrisoare în legătură cu redactarea ziarului, în „Trompetta Carpaţiloru', 1867, nr. 579, p. 2 309 (2 209).

CEZAR BOLIAC total 17 numere. La numărul 15 s-au adăugat redacţiei Grigore Ale-xandrescu şi P. Teulescu33. Redactori responsabili au fost, pe rând, D. Bolintineanu şi N. Bălcescu. Colaborarea sub semnătură a lui Boliac la acest ziar se reduce la două articole, amândouă în cadrul revistei politice, care în ziarele de atunci ţinea locul editorialului, articolul de fond.

Primul articol e consacrat apropiatelor alegeri pentru Adunarea Constituantă a revoluţiei34. Boliac evocă nedreptatea şi corupţia ce caracterizau alegerile pentru Obşteasca Adunare sub Regulamentul organic. Adunarea Obştească era, în mod covârşitor, o adunare de clasă: „Sunt secoli de când România n-a mai avut Obştească Adunare. Aceea pe care ne-o dedese infamul Regulament organic nu era adu-nanţă obştească, era adunanţă boierească: se compunea din 39 boieri şi 4 călugări. Boierii de clasul întâi, ce nu erau mai mult de 60 – cu dreptul de alegători şi aleşi – aveau 20 de deputaţi într-însa; boierii de clasul al doilea, ce erau 3 000, aveau numai 19. De la cei dintâi nu se ceria altă cualitate decât să fie boier mare; de la cei d-al doilea, se ceria să fie boier, fecior de boier şi proprietar de moşie, – mare stavilă pentru un om ce ar fi fost în stare a dobândi şi rangul şi moşia, dar care nu mai putea învia pe tatăl său, spre a-1 face boier. Comer-ciul care învie societatea, industria care o înfrumuseţează, inteligenţa care c cârmuieşte, agricultura care o hrăneşte şi o ţine, nu erau nicidecum reprezentate în această de trântori adunanţă ce se numia obştească". Felul cum se alegeau aceşti deputaţi nu era întru nimic mai drept decât compoziţia ei. Boliac subliniază aceasta fără cruţare: „Alegerile se făceau în silă şi prin corupţie, şi aleşii nu aveau altă misie decât să legiuiască hoţiile principelui şi la închiderea Adunanţei îi aşteptau rangul, postul şi gratilicaţia. Mijloacele de corupţie era prerogative ale principelui: de tipar nu se temea, căci nu era; de opinia publică nu-i era frică, căci vorba era oprită. Un deputat era un advocat ce venia pe sigur sa vânză nepedepsit cauza clientului ce nu cunoştea şi de care nu era cunoscut. El ştia că nu a pus nimic în Tezaurul public al ţerei şi îl da de pradă fără milă. Drepturile ţerei se pierdeau din zi în zi înaintea ochilor lui, – >şi el se uita cu apatie după dânsele, căci sclavul nu are patrie. Adunanţă Obştească era o arendă unde se disputau boieriile şi chiverniselile, iar deputatul un sclav al principelui, condus de un ministru fără nici o răspundere". După acest sumbru tablou al trecutului apropiat – tablou gravat de ss Înştiinţare, în „Poporul suveran", nr. 15.

34 Bucureşti. 6 august, în „Poporul suveran", I (1848), p. 61-62.

BOLIAC ŞI REVOLUŢIA DIN 1848

Boliac cu stiletul ascuţit al indignării, cu sentimentul de demnitate ofensată al omului liber, cu o artă sobră dar puternică a mijloacelor de expresie – urmează imaginea viitoarei adunări, aşa cum o visa poetul revoluţionar: „Glorioasa revoluţie delŕ 9-11 iunie a schimbat această tristă stare a lucrurilor. în Adunanţa Obştească se vor reprezenta toate interesele ţerei, şi deputatul va fi învestit cu facultatea de a apăra cu demnitate cauza patriei. Un public inteligent îl va asculta şi tiparul va repeta în toată România pledoaria lui, din fraz în fraz, din vorbă în vorbă. Revoluţia dă în România un spectacol frumos: toţi românii se adun grupe-grupe, în oraşe şi plasele lor, ca să aleagă 250 de deputaţi, pe carii îi însărcinează să alcătuiască o Constituţie completă, pe principiurile decretate, adică să aşeze legi care vor întemeia cu siguranţă fericirea publică".

Al doilea articol e scris către sfârşitul lunii. Umbre se întindeau peste ţară. Zvonuri ameninţătoare o cutreierau de la un capăt la altul. Revoluţionarii începeau să se simtă singuri. Reacţiunea ridica din nou capul. Ţăranii, dezamăgiţi de cursul pe care-1 lua chestiunea proprietăţii pământului, se retrăseseră iarăşi muţi în suferinţa lor milenară. Se vorbea făţiş, prin colţuri, de reintroducerea Regulamentului organic, adică a privilegiilor boiereşti. Aceasta neliniştea în cel mai înalt grad mica boierime. Negustorimea, meseriaşii începeau să se teamă.

Boliac se alătură aici hotărât de grupul conducătorilor revoluţiei, în frunte cu N. Bălcescu, care îndemnau la curaj, care cereau ca revoluţia să fie consecventă cu ea însăşi până la capăt. Articolul al doilea e scris în aceste împrejurări. Boliac nu mai face în el apologia revoluţiei din Bucureşti, ci critica acelora dintre conducătorii ei, care, ca Eliade, începuseră să şovăiască, pactizând cu reacţiunea: „Revoluţia noastră e ameninţată şi braţele ce ar trebui să o sprijine o părăsesc. Suntem ameninţaţi de invazii streine chiar în Capitală; şi cei ce jur în toate zilele în Câmpul Libertăţii, că vor apăra Constituţia cu sân-gele lor, s-au obosit cu libertatea în mijlocul muzicilor. Nu! fraţilor! O libertate aşa de ieftină luată nu poate avea rădăcină, nu poate trăi multă vreme. Libertatea este ca o femeie frumoasă şi mândră, ce nu se dă curtizanilor ei decât numai atunci când îi vede făcând sacrificiuri mari pentru dânsa. Libertăţii nu-i e destul numai muzicile, tobele, invocaţiile şi proclamaţiile pompoase; îi trebue hotărâre, statornicie şi sânge'.

În faţa noii situaţii, Boliac nu se rezumă însă la reproşuri şi sfaturi. Exprimându-şi speranţa că cele două puteri care interveneau în Principatele Române nu vor împinge lucrurile spre extreme, propune o uriaşă demonstraţie populară paşnică, împotriva presiunilor

CEZAR BOLIAC externe pentru repunerea în vigoare a Regulamentului organic, ceea ce însemna abolirea Constituţiei revoluţionare. Iar în cazul când glasul poporului nu va fi ascultat, propune apărarea cuceririlor revoluţionare prin rezistenţa armată, chiar fără speranţe imediate: „Amară ne va fi soarta în sclavia Regulamentului, după ce am gustat din deliciile libertăţii, – şi eterna va fi mustrarea de cuget a acelora ce ne-au condus până aci, dacă ne vor părăsi mai înainte de a cerca şi cele de pe urmă mijloace pentru susţinerea suveranităţii ce ne-au dat; dacă mulţumiţi de gloria că numele lor au fost câteva zile în gurile unui popor întreg, vor prefera a trăi spre a dormi pe nişte lauri atât de ieftin dobândiţi, decât a închide ochii ca adevăraţi eroi, spre a-i deschide ca să contemple eternitatea cu o frunte demnă de cauza cea mare a libertăţii, căreia s-au proclamat de campioni".

Dar cuvintele lui Boliac – ca şi atitudinea eroică a grupului consecvent revoluţionar în frunte cu Nico'lae Bălcescu —, reprezen-tând punctul cel mai înaintat al spiritului de luptă, n-au însemnat şi linia majorităţii. „Falşii liberali' – cum i-a numit Bălcescu —, tin-zând de la început spre compromisuri cu clasa dominantă, au ajuns acum la postulatul resemnării în faţa conjuncturii interne şi externe. Masele orăşeneşti, dezamăgite de târguielile în privinţa sferei votului universal prin noua Constituţie şi mai ales masele ţărăneşti, scârbite de nesfârşitele discuţii sterile din comisia proprietăţii, vădind incapacitatea de a ajunge la o soluţie dreaptă şi eficientă în ceea ce privea făgăduita emancipare şi împroprietărire a clăcaşilor, au dezarmat moraliceşte. Pe plan extern se manifesta acum din plin ofensiva contrarevoluţionară, după înfrângerea revoluţiei din iunie 1848 a proletariatului din Paris. în răsăritul Europei, imperiul ţarist şi cel otoman – cu toate divergenţele lor în ceea ce priveşte prăzile de teritorii la care mai râvneau – îşi dau mâna ca să înăbuşe duhul revoluţionar din vecinătăţile lor. în septembrie 1848, armatele celor două puteri reacţionare pătrundeau pe teritoriul românesc, cu misiunea de a înăbuşi cu armele revoluţia. Sfătuit de Eliade şi Teii – care se refu-giaseră la Sibiu —, îndemnat cu vagi promisiuni de sprijin în viitor din partea consulatului englez din Bucureşti, generalul Magheru, comandantul trupelor revoluţionare, care până atunci era hotărât să apere revoluţia cu armele, dizolvă tabăra pandurilor din Câmpul lui Traian. Puţin mai târziu, Magheru, cu un grup de ofiţeri şi soldaţi, trece şi el peste munţi în Transilvania 3Cuvintele lui Bălcescu şi ale

33 Cu privire la acţiunea lui Gh. Magheru şi sfârşitul ei, vezi documentele publicate în „Foaia pentru minte", XI (1848), p. 315-321, 325-330, 369-371.

BOLIAC ŞI REVOLUŢIA DIN 1848 157 lui Boliac nu au răsunat totuşi în pustiu şi nici nu au fost străine de realitatea sufletească a maselor. în 2 septembrie, soldaţii din Bucureşti se revoltaseră. Masele orăşeneşti şi ţăranii veniţi în număr mare în capitală rezistau cu armele câte le aveau36. Din judeţul Vlaşca, 25 000 de locuitori se pregătiseră să vană la Giurgiu să manifesteze în faţa lui Fuad Effendi, trimisul special al sultanului, venit „să facă ordine", dar locotenenta domnească nu încuviinţează această manifestaţie, în 6 septembrie, masele se adunaseră în Câmpul Libertăţii din Bucureşti, unde au ars solemn Regulamentul organic şi Arhondologia – „acele doă cărţi infame şi aducătoare de nefericire poporului român" —, devenite simboluri ale privilegiilor apăsătoare ale boierimii37. într-o gazetă apărând la Blaj se subliniază net caracterul revoluţionar al acestor manifestări:în Ţara Românească se vede că eroii libertăţei constituţionali stau gata şi până la cea din urmă picătură de sânge, numai ca să se înfienţeze odată celea ce s-au făcut în revoluţiunea măreaţă dein 11/23 iuniu în Bucureşti"38. La intrarea trupelor otomane în Bucureşti, în ziua de 13/25 septembrie, masele orăşeneşti şi soldaţii se opun cu armele. Pe Dealul Spirei, umilii ostaşi pompieri se angajează într-o luptă eroică – tocmai pentru că era fără nădejde de victorie – cu numeroasa oştire otomană ce intra în capitală39. Cauza revoluţiei a fost înfrântă de forţele externe copleşitoare. O foaie românească revoluţionară din Pesta exclama solidar: „Săracii români! de-abia aţi gustat din dulceaţa libertăţii". m.

Boliac nu dezarmează însă. El va trece dincolo de Garpaţi, ca să-şi continue acţiunea revoluţionară, în primul rând prin condeiul de ziarist. în Transilvania fierberea revoluţionară era în toi. Revoluţia maghiară îşi extinsese şi aici lupta împotriva monarhiei habsburgice. Nobilimea îmburghezită, care predomina în conducerea revoluţiei maghiare, stăpânită de naţionalism, ignora aspiraţiile naţionale ale celorlalte populaţii. Dieta de la Pojon stabilise graniţele statului naţional maghiar, hotărând alipirea principatului Transilvaniei la Ungaria. în acest fel românii de aici, ca şi cei din Crişana, Banat şi

36 „Gazeta Transilvaniei", XI (1848), p. 311-312: Ţara Românească fi Moldova; „Pruncul român", I (1848), p. 145.

37 „Pruncul român", I (1848), p. 149-150; „Vestitorul românesc", XII (1848), p. 269: Bucureşti; „Poporul suveran", I (1848), p. 100: Bucureşti, 6 septemvrie; „Mercuriu", I (1848), p. 7: Bucureşti, 6 septemvrie.

38 „Invetiatoriulu poporului", I (1848), p. 79-80: Noutăţi.

39 „Vestitorul românesc", XII (1848), p. 274-275; „Gazeta Transilvaniei", XI (1848), p. 323-324, 326-327: Tara Românească şi Moldova; „Organulu naţionale", I (1848), p. 89: Principatele romaneşti.

40 „Amicul poporului", I (1848), col. 254: Ţara Românească şi Moldova.

158 CEZAR BOLIAC teritoriile numite „Partium", constituind populaţia majoritară, fuseseră lipsiţi de dreptul de autodeterminare naţională. Dieta Transilvaniei – compusa numai din reprezentanţi ai naţiunilor privilegiate, între care nu intrau şi românii – urma să se pronunţe asupra „uniunii", prin rare de fapt Transilvania era anexată de Ungaria. Legile votate de dieta de la Pojon nu recunoşteau decât o singură naţiune: cea maghiară, şi o singură limbă în stat: cea maghiară. Toate acestea nu puteau fi tolerate de mişcarea revoluţionară a românilor din Transilvania, şi nici celelalte populaţii din Ungaria nu le tolerau. Adunarea naţională a românilor la Blaj, în ziua de 3/15 mai, se declarase împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria şi formulase revendicările naţionale şi sociale ale românilor. Guvernul lui Kossuth nu a ţinut seamă de toate aceste revendicări, limitându-se la declaraţii formale cu caracter general, asupra libertăţii şi egalităţii41.

Boliac nu dezarmează însă. El va urma linia indicată de N. Băl-cescu, care încă din primele zile ale revoluţiei din Ţara Românească – în urma atitudinii duşmănoase, net reacţionară, a şefilor oştirii Odobescu şi Solomon – îşi dădea seama ce puternic sprijin ar fi constituit o acţiune comună cu mişcarea revoluţionară a românilor din Transilvania: „Nădejdea noastră de apărare e numai în oştirea din Transilvania". – îi scria el din Bucureşti, la 16 iulie 1848, lui Ion Ghica42.

Dar pentru a înţelege atitudinea grupului revoluţionar din Ţara Românească, în frunte cu N. Bălcescu, şi acţiunea dusă în Transilvania de C. Boliac, căutând să răspundă prin faptă comandamentelor formulate atât de clar de N. Bălcescu, trebuie să recapitulăm sumar mersul revoluţiei româneşti dincolo de Carpaţi.

În primăvara anului 1848, o dată cu vestea izbucnirii revoluţiei în Franţa, o frământare generală cuprinde întreg imperiul austriac, în care dinastia habsburgică ţinea întemniţate atâtea naţionalităţi, mase imense gemând sub apăsarea feudală, în cadrul căreia iobăgia rămăsese încă o ruşinoasă realitate. Cărturarii, ieşiţi din popor şi ţinând legătura cu el, se frământau ca să afle calea cea mai sigură pentru dobândirea libertăţii naţionale, din care să decurgă apoi firesc rezolvarea problemelor sociaile acute. Un puternic semnal d-a constituit izbucnirea revoluţiei în Viena, în 21 martie 1848. După extinderea revoluţiei şi în Ungaria şi constituirea unui guvern revoluţionar la Pesta, fierberea se accentuează şi în Transilvania. Tineretul maghiar

41 Istoria României, Bucureşti, 1964. voi. IV, p. 123-124.

42 N. Bălcescu, Opere, ediţie critică de G. Zane, vol. IV: Corespondenţii, Bucureşti, 1964, p. 98.

BOLIAC ŞI REVOLUŢIA DIN 1S4S de aici trece la acţiune politica. Dar, de la început, conducătorii mişcării revoluţionare maghiare din Transilvania o orientează împotriva voinţei legitime de libertate naţională a românilor de aici, care constituiau majoritatea absolută a populaţiei. Conducătorii politici maghiari cereau înainte de toate „uniunea cu patria soră", adică alipirea Transilvaniei la Ungaria, fără să întrebe dacă şi românii vor aceasta. Când cereau libertăţi politice, ei aveau în vedere naţiunea maghiară. Numai în al doilea rând se gândeau „să se uşureze poverile poporului"43, ale atâtor milioane de iobagi. Dieta Transilvaniei – compusă numai din reprezentanţi ai celor trei naţiuni privilegiate, între care nu intrau şi românii – urma să se pronunţe asupra acestor revendicări. în felul acesta mişcarea revoluţionară maghiară elabora de la început un program politic în care nu se ţinea seama de faptul că în Transilvania existau români şi ca ei constituiau naţiunea majoritară. Conducătorii politici ai românilor nu respingeau ideea unei lupte comune pentru izbândirea revoluţiei, dar cereau întâi de toate ca, în această luptă, să se recunoască naţiunii române toate drepturile politice şi sociale care i se cuveneau. Simion Bărnuţiu formulează concret: înainte de a se lua orice hotărâre cu privire la viitorul Transilvaniei, românii să fie reprezentaţi în dieta acesteia proporţional cu numărul lor; de asemenea, şi în funcţiunile publice. Glasul românilor trebuia să fie ascultat prin organul lor cel mai autorizat: o adunare naţională. Dar fracţiunea liberală a nobilimii maghiare, ca şi cei care aveau situaţii politice puternice ca vârfuri ale aparatului de stat maghiar refuză să stea de vorbă cu reprezentanţii politici ai românilor pe baza acestor propuneri. în dorinţa de a-şi menţine cu orice preţ şi în exclusivitate poziţiile de conducere în Transilvania, conducătorii mişcării revoluţionare maghiare merg înainte pe calea realizării fără nici o condiţie a uniunii cu Ungaria. Guvernatorul Transilvaniei, contele Teleki, interzice adunarea naţională a românilor, convocată la Blaj pentru ziua de 30 aprilie 1848, îngăduind numai o întrunire restrânsă, pentru redactarea unui memoriu către dietă.

Pentru românii din Transilvania acum nu mai exista alegere: nu mai aveau altă cale decât aceea a luptei pentru afirmarea drepturilor lor politice şi sociale. Cu toate măsurile guvernului, masele de ţărani se adună în număr impresionant la Blaj, la data stabilită. Simion Bărnuţiu, cu verbul său simplu şi dârz, expune cu cea mai mare claritate poziţia politică a românilor: nici o uniune înainte de

Dragomir, Avram lancu. Bucureşti, 1965, p. 33-35.

CEZAR BOLIAC recunoaşterea drepturilor lor naţionaleM. Avram Iancu formulează răspicat scopul ei: „Românii nu vor cerşi libertatea" şi adaugă: „ei sunt destul de tari să şi-o stoarcă prin luptă" 45. într-un entuziasm unanim, sub lozinca „acum ori niciodată", pe care o va cristaliza poetic Andrei Mureşanu, moţii se organizează militariceşte sub conducerea lui Avram Iancu. în adunarea naţională din 3/15 mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii din Blaj, iau parte 60 000 de oameni, într-o perfectă disciplină. Oamenii politici români veniţi de peste Garpaţi – ca A. Russo şi V. Alecsandri – sunt profund impresionaţi de această privelişte măreaţa. Avram Iancu se adresează poporului gemând sub iobăgie, cu credinţa că forţa lui revoluţionară era singura în stare să schimbe ordinea feudală a societăţii. Tribunul Boteanu demonstrează că „prin punerea pe primul plan a problemei uniunii, clasa conducătoare a feudalilor îşi menţine dominaţia socială şi naţională asupra populaţiei române" 46. Se hotărăşte crearea unui comitet naţional menit să îndrumeze realizarea programului politic al românilor şi să fie organul lor reprezentativ faţă de guvernul ţării şi faţă de reprezentanţii celorlalte naţionalităţi.

Dieta feudalilor maghiari şi a patriciatului săsesc – întrunin-du-se la Cluj, în ziua de 29 mai – proclamă uniunea Transilvaniei cu Ungaria, fără isă ţină seama de loc de revendicările românilor. Mai mult: guvernul hotărăşte dizolvarea comitetului naţional român, care-şi alesese sediul la Sibiu, iar la Miholţ, trupele de grăniceri şi gărzile cetăţeneşti maghiare din Aiud, chemate de baronul Banffi, înăbuşe în sânge voinţa iobagilor de a stăpâni petecul de pământ pe care îl munceau. Avram Iancu ia atunci decizia supremă: în 5 iunie 1848 pleacă în munţi la moţi, să-i organizeze pentru lupta cu armele. Ultima speranţă de înţelegere cu conducătorii politici ai ungurilor fusese sfărâmată. Conducătorii liberali maghiari din Pesta nu vor să ia nici ei în seamă revendicările naţionale ale românilor. Ei se dovedesc tot atât de puţin înţelegători ai situaţiei ca şi aristocraţii care căutau să se salveze din prăbuşire. Se încearcă arestarea întregului comitet naţional român – şi Aug. Treboniu Laurian şi Nicolae Băl-cescu sunt întemniţaţi. Masele de români îi eliberează însă cu forţa. Cea de-a treia adunare naţională de la Blaj, la.sfârşitul lunii septembrie 1848, se întruneşte sub steagurile revoluţiei47. Oamenii vin înar-

44 Karl Marx, în însemnările sale din septembrie 1856, subliniază justeţea acestei poziţii.

43 Silviu Dragomir, op. cit., p. 46. 40 Ibidem, p. "47. 47 Ibidem, p. 70.

BOLIAC ŞI REVOLUŢIA DIN 1848 161 maţi, într-o disciplină militară impresionantă. Alarmat, comisarul imperial Vay soseşte personal la adunare, ia cuvântul şi o asigură de dorinţa împăratului de a înţelege revendicările poporului român. Ca semn concret, anunţă că arestaţii politici români vor fi eliberaţi şi execuţiile fiscale prin forţă armată la sate vor înceta. Dar cere să se dizolve adunarea. Conducătorii politici îl ascultă în tăcere, fără a-1 aproba, dându-şi seama că acestea erau simple promisiuni menite a demobiliza masele. La 25 septembrie sosesc la Blaj Bărnuţiu, Laurian şi Papiu Illarian. Dezbaterile ţin trei zile îşi încă o dată sunt formulate clar toate revendicările naţionale şi sociale ale românilor, respin-gându-se încă o dată uniunea cu Ungaria. în consecinţă, adunarea nu recunoaşte guvernul provizoriu din Pesta >şi declară că Transilvania trebuie să-şi organizeze viaţa politică şi socială în cadrul constituţiei liberale, proclamată pentru întreaga monarhie austriacă în 25 aprilie 1848, în urma presiunii exercitate de masele revoluţionare la Viena, în primăvara acelui an. în constituţia aceasta se prevedeau votul universal şi libertatea tiparului, în timp ce constituţia proclamată la Pesta cuprindea o serie de restrângeri, menite să menţină măcar în parte privilegiile aristocraţiei, iar guvernul din Pesta continua să nu recunoască decât o singură naţiune: cea maghiară, o singură patrie: cea maghiară, şi o singură limbă: cea maghiara, ignorând total existenţa poporului român din Transilvania, pe care o voia unită cu Ungaria. Românii nu mai aveau o altă cale decât aceea a luptei cu armele. Marele patriot N. Bălcescu – care cunoştea situaţia chiar la faţa locului fiind în acel moment în Transilvania – cu spiritul său revoluţionar ardent, dar şi cu marea luciditate politică ce-1 caracteriza, şi-a dat seama cât de imens a fost răul adus cauzei revoluţionare prin această atitudine a conducătorilor politici maghiari. Anunţându-1 pe A. G. Golescu – printr-o scrisoare din Sibiu datată 10/22 noiembrie – că „românii din Banat şi Transilvania au luat armele", apoi comentează: „A fost o mare nenorocire că nebunia ungurilor adusese deghinarea între românii, slavii şi ungurii şi imperiul austriac se mântui de criza în care se afla şi care ameninţase desfiinţarea lui (.). Ungaria nu a vrut să primească proiectul de confederaţie întemeiat pe egalitatea naţionalităţilor, ce îi propusesem şi noi, apoi era firesc ca aceste naţiuni să caute a sprijini imperiul Austriei, ce făgăduise această egalitate". Ca o consecinţă concretă, anunţă că i-a povăţuit pe conducătorii românilor de aici „să caute a se organiza, cerând de

II – c. 105

CEZAR BOLIAC la împăratul ca naţionalitatea română să fie unită sub o administraţie română" 48.

Precizarea aceasta a poziţiei lui Bălcescu – făcută de el însuşi în toamna anului 1848 – este pentru noi cu atât mai preţioasă, cu cât el venise în Transilvania cu dorinţa de a-i convinge pe conducătorii politici maghiari de necesitatea unirii eforturilor tuturor naţionalităţilor din imperiul austriac, cu respectarea fără şovăire a drepturilor fiecăreia dintre ele, pentru izbânda revoluţiei. De altfel, opinia aceasta era împărtăşită şi de ceilalţi fruntaşi ai mişcării revoluţionare din Ţara Românească, răspândiţi aoum în emigraţie la Paris şi la Bruxelles.

Cu o lună mai târziu însă, intervine un element nou în situaţia politică şi militară din Transilvania. Intră hotărât în acţiune trupele revoluţionare comandate de generalul Iosif Bem, care avea un trecut de luptă pentru cauza libertăţii Poloniei. Oştirea lui, redusă la început, era plină de voluntari veniţi din mai toate ţările Europei şi în primul rând austrieci, polonezi şi numeroşi români. Bem era urmărit de un ideal revoluţionar viu şi lipsit de şovinismul specific nobilimii şi liberalilor maghiari din Transilvania. înlocuind cauza libertăţii poporului polon cu cea a revoluţiei europene, Bem a luat măsuri categorice şi efective pentru evitarea oricărei asupriri naţionale. Prin aceasta, el şi-a câştigat simpatii largi între conştiinţele revoluţionare ale diferitelor popoare din imperiul austriac. Pentru prima oară apărea în Transilvania un comandant de oşti revoluţionare care nu lupta în numele unei anumite naţiuni şi nu servea cauza aristocraţiei ameninţată cu prăbuşirea totală. Rezultatele nu au întârziat să se vadă. Oştirea lui Bem a crescut fulgerător, de la 8000 la 30 000 de oameni, cu 110 tunuri. în 27 febr./ll martie 1849, trupele lui Bem ocupă Sibiul, după ce alungaseră din mai toată Transilvania trupele habs-burgice şi pe cele ţariste, chemate în ajutorul lor.

Conducătorii politici ai românilor din Transilvania rămân în expectativă armată. Iosif Bem era un om care nu putea fi privit fără simpatie, dar el nu era decât un general, un comandant de oşti – iar românii ştiau dintr-o experienţă recentă dar amară cât de mare era orbirea conducătorilor politici maghiari şi cât de şubrede erau făgăduielile împăratului de la Viena. Sprijiniţi pe cetatea de nebiruit a Munţilor Apuseni, ei continuă acţiunea armată împotriva nobilimii, sub conducerea lui Avram Iancu, înconjurat de tribuni ca Axente Sever, Simeon Balint, Ioan Boteanu şi alţii.

48 N. Bălcescu, Opere, voi. IV, p. 116-117.

BOLIAC ŞI REVOLUŢIA DIN 1S4S împrejurările acestea trezesc din nou în N. Bălcescu speranţa de a putea fi folosită noua situaţie din Transilvania pentru cauza revoluţionară în Europa răsăriteană. El îi scrie plin de entuziasm, lui A. G. Golescu, din Constantinopol, în 28 martie 1849: „Ştirea ce a sosit aci duminică seara lia 21, a umplut pe toţi de bucurie. Ai aflat că Bem a bătut amarnic pe ruşi şi i-a gonit din Transillvaniea". Reînvie planurile lui Bălcescu de a întruni într-un singur mănunchi puternic forţele revoluţionare din această parte a Europei: „Aştept curierul de duminică şi dupe dânsul mă voi hotăra de trebuie să mai şez aci sau să mă apropii de hotarele terii şi să ima duc în Transilvaniea. Eu <sunt de părere că trebuie a însurecţiona ţerile"49. Iar în 1/13 aprilie îi scria: „Nu-ţi mai poci seri mai mult, căci mâine plec pentru Transilvaniea" so. Drumul lui, descris în scrisori către Ion Gbica, s-a desfăşurat cu multe peripeţii şi adesea cu primejduirea vieţii. Era convins că realizarea planurilor lui merită acest risc. în scrisoarea din Belgrad, 26 aprilie/8 mai, elogiază lipsa de şovinism a planurilor politice ale lui Bem, care visa o confederaţie compusă din „Ungaria, Polonia şi România" 51. Ajuns în Transilvania, N. Bălcescu caută să se întâlnească în primul rând cu Bem, înainte de a merge la Pesta, să stea de vorbă cu Kossuth 52.

48 N. Bălcescu, Opere, voi. IV, p. 148.

50 Ibid., p. 153.

51 Ibid., p. 161.

52 Ibid., p. 165.