Lupta pentru susţinerea reformelor domnitorului Cuza

„Buciumul" —1863-1864

Pentru clara înţelegere, atât a campaniilor jurnalistice ale lui Boliac, în 1862, cât şi a despărţirii sale de „Românul'. de C. A. Ro-setti şi de tot ceea ce reprezenta el şi ziarul său între liberali, trebuie să analizăm aspectele politice, sociale şi economice ale anilor 1862 şi 1863.

Guvernul conservator al lui Barbu Catargi, primul guvern al României unite deplin, instalat în ianuarie 1862, nu a putut dura mult. Prin el, marea boierime încerca să pună frâu procesului de eliberare a claselor oprimate în trecut de foştii privilegiaţi. în 23 martie 1862, Adunarea legislativă din Bucureşti – prin majoritatea ei conservatoare – votează extinderea şi în Ţara Românească a asprei legi a presei, introdusă încă din 1859 în Moldova. E legea împotriva căreia l-am văzut pe Boliac protestând cu sarcastică desperare.

În 25 martie 1862, guvernul Catargi prezintă Adunării un proiect reacţionar de lege rurală. Mihail Kogălniceanu se ridică dârz împotriva ei, arătând că se urmărea în realitate, prin această lege, deposedarea clăcaşilor până şi de puţinul pământ la care avuseseră drepturi necontestate. C. A. Rosetti şovăie însă, şi lipseşte pe cât posibil de la discuţii. Acestea durează cu violenţă, până în 11 iunie, când legea este totuşi votată. în acest an tocmai, fierberea ţărănimii creştea. Ea merge până la răscoală. în Buzău, Mircea Mălăieru – fost deputat al ţăranilor în Divanul ad-hoc, din extrema stângă liberală – se aşază în fruntea unei revolte ţărăneşti. Ea fusese precedată, în 1861, de agitaţii ţărăneşti, în diferite judeţe şi în special în Vlaşca '.

Domnitorul Cuza refuză legea rurală, care se înaintase spre sancţionare.

În 8 iunie, Barbu Catargi este asasinat, după ce rostise în Adunare un discurs prin care se anunţa interzicerea comemorării revo-

1 Cf. Dan B [erindcil: Mişcarea ţărăneasca condusă de Mircea Mălăeru (ianuarie, 1862, st. ii.), Bucureşti, 1951 (extras).

252 CEZAR BOLIAC luţici de la 1848. în 11 iunie, şi ameninţa pe toţi cei care se vor dovedi mai îndrăzneţi în acţiunile politice. Domnitorul Încearcă o acţiune de destindere, aducându-1 la guvern pe Constantin Creţulescu, nepotul lui loan Câmpineanu şi fostul comandant secund de pluton în miliţia pământenească, unde servise cu entuziasm şi Cezar Boliac. C. Creţulescu era şi conjudeţean cu familia lui Petrache Peretz – deoarece familia Creţuleştiilor avusese proprietăţi în Vilaşca, în comunele Corbii Ciungi şi Vadu Stanchii2 —, prieten vechi, ca şi fraţii săi, Nicolae şi Scarlat Creţulescu, cu Boliac. Nicolae Creţulescu – după ce stă câteva luni în cabinetul fratelui său Costache ca ministru din Năun-tru – ajunge el preşedinte al guvernului. Era unul dintre prietenii vechi ai lui Al. I. Cuza, un liberal moderat; de aceea îl şi considerase domnitorul ca pe un element în stare să realizeze destinderea politică, la fel ca şi fratele său. El se despărţise de,roşii" încă din 1857-1859, însă rămăsese acelaşi hotărât adversar al privilegiilor şi al,ciocoilor" 3. Nicolae Creţulescu este cel care începe acţiunea guvernamentală hotărâtă pentru secularizarea averilor mănăstireşti, pe care o va desăvârşi Kogălniceanu. Astfel, în 3 -mai 1863 dă hotărârea că fiecare dintre mănăstirile închinate trebuie să aibă un buget administrat de statul român. îi urmează o serie de alte hotărâri repezi, care merg până la desfiinţarea Epitropiei Sf. Mormânt, în iunie 1863.

Văzând că domnitorul n-o va putea scoate la capăt pe cale parlamentară, din pricina îngustei legi electorale, care îngrădea accesul elementelor progresiste în Adunarea legislativă şi din pricina temerii pe care începuse să o simtă şi burghezia, nu numai moşierii, faţă de eventualitatea unei largi reforme rurale, N. Creţulescu îl îndeamnă pe Alex. Ioan Cuza, încă din 1863, la o lovitură de stat.

Domnitorul Cuza contase că va produce o destindere a tensiunii create între conservatori şi liberali, în urma asasinării lui Barbu Catargi, prin chemarea la guvern a unor oameni politici moderaţi. O încercare, în fond, de aplicare a teoriei necesităţii creării unui „centru", a unei grupări politice care să facă echilibrul între cele două extreme, crâncene adversare. O teorie către care Alex. Ioan Cuza a înclinat adesea în cursul agitatei sale domnii, o teorie căreia până la urmă i-a căzut victimă. E în acelaşi timp o teorie care a câşti-gat pe mulţi dintre prietenii politici ai lui Boliac şi pentru care a

2 Antoncscu-Remuşi. Dicţionar geografic al jud. Vlasca. 1890.

3 A. D. Xenopol, Nicolae Krelulescu. 1S12-1900-1912. Cuvântare academică la centenarul naşterii sale, Bucureşti, 1912.

LUPTA PENTRU SUS1INEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 253 ajuns el însuşi să militeze, în „Buciumul", după închegarea „monstruoasei coaliţii" 4.

Acesta a fost rezultatul neaşteptat al primei încercări a domnitorului de a crea un grup de centru prin aducerea la guvern a lui N. Creţulescu. Acea parte a burgheziei legată de boierime prin interese agricole – arendaşii, a căror majoritate se afla în rândurile partidului liberal – împing spre înţelegere cu conservatorii, de teama reformei rurale. In acest sens lucrau şi marii proprietari din partidul liberal: un I. Ghica, un D. A. Sturdza. Astfel se naşte „monstruoasa coaliţie", care începe lupta hotărâtă împotriva guvernului Creţulescu. îndată după deschiderea sesiunii ordinare a Adunării legislative în 13 decembrie 1862. Printr-un vot de blam, Camera încearcă să dărâme guvernul. Domnitorul însă îl menţine. Atunci coaliţia începe lupta direct împotriva lui Cuza, ridicând din nou – mai ales în străinătate – chestiunea „principelui străin". Domnitorul Cuza îşi dădu seama că nu mai era vreme de pierdut, că adversarii coalizaţi erau în stare de orice ca să-şi apere interesele şi că astfel risca să fie strivit între ura acestora şi nemulţumirea ţărănimii şi a micii burghezii, nemulţumire care creştea. Se hotărî atunci să păşească fără şovăială pe calea reformelor strict necesare. în 12 octombrie 1863 – când vechiul său amic N. Creţulescu nu mai putu ţine frânele guvernării şi demisiona —, domnitorul Cuza încredinţa guvernul omului de mare energie şi prestigiu Mihail Kogălniceanu, reprezentant al burgheziei avansate, legată puternic de începutul de industrializare a ţării5. Kogălniceanu începuse să se îndepărteze şi el de liberali. N. Creţulescu rămâne ministru în guvernul Kogălniceanu, împreună cu Teii. Guvernarea lui Kogălniceanu începu prin ceea ce era mai uşor de îndeplinit, dificultăţile existând mai mult pe planul extern, însă posibil de a fi depăşite datorită disensiunilor din acel moment între cele şapte puteri garante. în 11 decembrie 1863, Kogălniceanu prezintă proiectul legii pentru secularizarea averii mănăstirilor. Proiectul fu votat. Burghezia considera că intrarea acestei uriaşe averi în posesiunea statului va uşura impozitele şi va îmbunătăţi situaţia economică a ţării. Marea boierime spera că această uşurare va face să se uite necesitatea reformei rurale. Dar aceasta nu se mai putea amâna. în 31 martie 1864 Kogălniceanu depune în Adunare proiectul de reformă rurală. încep discuţii furtunoase. Boierimea caută să amâne pe cât

4 Denumirea a fost creată de însuşi Boliac şi popularizată prin ziarele sale: „Buciumul" şi „Trompetta Carpaţiloru".

5 Cf. Virgil Ionescu, Mihail Kogălniceanu. Contribuia la cunoaşterea vieţii, activităţi ţi concepţiilor sale. Bucureşti, 1963, p. 243-255.

254 CEZAR BOLI AC posibil votarea, ca să poată schimba pe nesimţite, prin amendamente, esenţa legii. în acelaşi timp refuză să aprobe orice măsuri pentru întărirea armatei, de teamă ca forţele militare să nu fie întrebuinţate de domnitor pentru constrângerea ei. înainte de a intra chiar în fondul legii rurale, Adunarea legislativă dă vot de blam guvernului. Domnitorul nu acceptă însă demisia. Urmează lovitura de stat de la 2 mai: dizolvarea Adunării şi hotărârea unui plebiscit pentru 21 mai 1864, care să decidă asupra „Statutului", noua constituţie dată ţării de către domnitorul Cuza, în locul Convenţiei.

Plebiscitul aduse aprobarea politicii domnitorului.

El avea acum îndreptăţirea de a păşi la realizarea principală pe care o urmărea: reforma rurală. Ea a fost promulgată pe cale de decret la 14 august 1864. Expresie a celor care o elaboraseră, în frunte cu Kogălniceanu – cercurile burgheziei şi boierimii legate de începutul de industrializare a ţării, care necesita sfărâmarea ultimelor îngrădiri feudale şi libertatea totală a mânii de muncă, pentru ţărănime —, legea rurală a însemnat o victorie a burgheziei româneşti legate de capitalism, împotriva marilor proprietari feudali de pământ şi împotriva acelora care se coalizaseră cu ei. Legea rurală, împreună cu legea electorală dată de domnitorul Cuza, prezintă un pas hotărâtor în dezvoltarea capitalistă a României şi deci pentru trecerea puterii politice din mâna marilor boieri proprietari de pământ în mâna burgheziei şi a acelei părţi din boierime care începuse a se acomoda formelor de viaţă capitaliste.

Expresia acestei schimbări politice este însăşi noua Adunare a deputaţilor, care se întruni pe ziua de 6 decembrie 1864. Niciunul dintre membri opoziţiei nu a răzbit în această nouă Cameră. Majoritatea deputaţilor contrasta violent cu membrii adunărilor anterioare, în locul numelor sonore ale vechilor familii cu tradiţii de dominaţie în treburile ţării, nume noi, necunoscute, de burghezi şi ţărani înstăriţi. Dar victoria nu fusese nici uşoară, nu era nici deplină, cu toate aparenţele optimiste.

Marea boierime feudală mai păstra încă poziţii foarte puternice în stat. O bună parte din burghezie era legată de ea prin interese, orientându-se spre avuţia agrară tradiţională a ţării. O bună parte a forţelor politice liberale fuseseră câştigate pentru această coaliţie, precum am văzut. încep curând fricţiuni între Kogălniceanu şi Cameră, precum şi disensiuni în guvern. După o criză latentă destul de prelungita, N. Creţulescu – amicul intim al domnitorului şi, să nu uităm, şi al lui Boliac – demisionează din guvern şi antrenează căderea primului ministru însuşi în 21 ianuarie 1865. Urmează ca şef al guverLUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 255 nului publicistul şi omul politic liberal moderat C. Bosianu. Acesta însă nu poate rezista mult greutăţilor guvernării. în 14 iunie 1865 e numit din nou prim-ministru vechiul prieten al lui C. Boliac, omul. de credinţă al domnitorului Cuza, N. Creţulescu.

Am înfăţişat cât am putut mai succint peripeţiile atât de complexe ale acestor ani, unii dintre cei mai bogaţi din întreaga istorie românească a secolului al XIX-lea. Am insistat asupra atitudinii acelei părţi din burghezie legate de începutul de industrializare a ţării şi a acelei părţi din marea şi mai ales din mica boierime, care se legase de acest proces economic. Am stăruit asupra amiciţiei vechi dintre domnitorul Cuza şi N. Creţulescu, pe de o parte, îşi între N. Creţulescu şi C. Boliac, pe de alta. Toate acestea ne sunt necesare casă înţelegem jurnalistica lui Boliac din aceşti ani: plecarea de la.,Românul", întemeierea „Buciumului", suprimarea acestui ziar în 5 decembrie 1864 de către însuşi Kogălniceanu şi reapariţia lui în martie 1865 sub numele „Trompetta Carpaţiloru".

Boliac era, în bună parte, mai aproape acum de năzuinţele acelei părţi din mica boierime care se desprinsese încă dinainte de 1840 de sub influenţa politică a marilor boieri, luptase împotriva acestora, însuşindu-şi în focul luptei ideologia revoluţionară a categoriilor sociale în care burghezia îşi căuta aliaţi, mergând uneori până la poziţii ideologice destul de avansate. Spre deosebire însă de gânditorii înaintaţi din Occident, care la jumătatea secolului al XIX-lea aveau sub ochi priveliştea convingătoare a unei muncitorimi în plină creştere numerică şi politică, Boliac şi ai lui se puteau orienta, în tânărul stat modern românesc, numai după începutul de consolidare a burgheziei. în timp ce faza incipientă de industrializare a ţării dusese la formarea unui proletariat încă prea puţin numeros ca să poată influenţa în-mod hotărâtor procesul luptei de clasă.

Pe poziţiile ideologice revoluţionare ale anilor 1847 —1848-Boliac nu a putut rămâne, deşi se referă mereu la ele, deşi vorbeşte mereu de ele şi de prietenii lui ca despre executorii testamentari ai revoluţiei de la 1848.

Deşi fulgera mereu cu dispreţ împotriva caricaturalului burtă-verde, Boliac se îndreaptă spre stilul de viaţă al burgheziei. El nu era un moşier, nici mare, nici mic. Proprietăţi personale nu avusese niciodată. Despre moşia adusă ca zestre de soţia sa – bucată de pământ nu prea mare – ştim prea puţin din 1854, de când Barbu Ştirbei a ridicat sechestrul pus pe ea în urma reclamaţiei guvernului austriac. în orice caz, în 1861 – la un an după moartea soţiei sale, CEZAR BOLIAC.

Aristiţa —, Boliac vânduse moşia Glina, pe care i-o adusese Aristiţa ca zestre". Din 1862, Boliac e proprietar de ziar, iar din 1863 e proprietar de tipografie7; face achiziţii de monede, cumpără, schimbă şi vinde. Mai târziu, când vor începe întâile încercări anonime de societăţi pe acţiuni la noi: Societatea pentru asigurări „Dacia", – Boliac va fi unul dintre cei mai importanţi acţionari şi unul dintre cei mai entuziaşti sprijinitori ai lor prin presă şi în Camera deputaţilor.

Va continua să fie – ca şi în tinereţe – acelaşi cald şi generos apărător al ţăranului clăcaş. Va lupta cu îndârjire pentru înlăturarea oricărui rest al obligaţiilor iobăgeşti, pentru deplina libertate a muncii individuale a ţăranului, pentru împroprietărirea lui prin despăgubirea proprietarului, cu alte cuvinte pentru integrarea ţărănimii în viaţa capitalistă. Nu va mai pomeni în schimb de proletariat, nu va mai întrebuinţa cuvântul de „muncitor" nici chiar pentru ţăranul pălmaş, cum făcuse înainte de 1848. Mai târziu, când burghezia românească – de care Boliac îşi va lega încet, încet în mod strâns soarta, fără a se identifica complet cu ea, păstrând încă mult din mentalitatea elementelor mai înaintate ale micii boierimi, dintre care n-a uitat niciodată că face parte —, când tânărul capitalism românesc va începe să se consolideze şi va iniţia lupta cu capitalismul străin, cerând legi protecţioniste şi provocând agitaţii xenofobe şi şovine, Boliac va fi pe aceeaşi linie ideologică şi politică cu această burghezie.

Ţinând seama de poziţia de clasă a lui Boliac, nu trebuie să ignorăm poziţia lui personală. Nu trebuie să uităm prietenia lui statornică cu un mic grup de patruzecioptişti care aveau aceleaşi convingeri, care erau împotriva coalizării între burghezie şi moşierime, care l-au ajutat masiv şi continuu pe domnitorul Cuza în reformele sale şi în lupta lui împotriva acestei coaliţii. Nu trebuie să-1 uităm astfel pe D. Bolintineanu, pe Chr. Teii şi mai ales pe N. Creţulescu, lără de a cărui linie politică aproape că nu putem înţelege activitatea ziaristică a lui Boliac în acest timp şi chiar mult mai târziu. într-adevăr, din expunerea activităţii ministeriale a lui N. Creţulescu, ca pregătitor al secularizării averilor mănăstireşti realizate de Kogălniceanu. 3-a putut vedea clar cum campaniile de presă ale lui Boliac din 1862 în legătură cu mănăstirile au creat o bază în opinia publică pentru legiuirile guvernului în această chestiune, le-au pregătit metodic rea-

0 G. Călinescu. Material documentar. în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", II (1953), p. 211. Extrase din foaia dotală şi din testamentul Aristiţei. 7 Cf. Gr, Creţu, Tipografiile din România, Bucureşti, 1910, p. 11.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 257

Uzarea. O înţelegere între el şi N. Creţulescu încă dinainte, de când Boliac scria la „Românul", este cu totul posibilă s.

Să urmărim acum în ce măsură a răspuns „Buciumul' la toate evenimentele pe care le-am înfăţişat şi dacă legătura strânsă între jurnalistica lui Boliac şi acţiunea sa politică va continua.

Primul număr din „Buciumul" apare la 15 decembrie 1862, pe când Boliac era încă în plină activitate la „Românul". Apare însă ca „număr specimen", număr de probă, astfel că ziarul începe să existe cu adevărat de la nr. 2, de la 13 ianuarie 1863, când încetează şi colaborarea lui Boliac la ziarul lui CA. Rosetti. Un Prospect anonim, în pagina I a numărului 1 al ziarului, îi expune pe larg programul. Titlul indică o reluare simbolică a gazetei scoase de Boliac la Paris în 1857: „Buciumul a apărut puţin, dar a apărut bine. El s-a născut la Paris, în timpul renaşterii României, şi naşterea lui a fost de bun augur pentru români, cel puţin pentru românii ce sufereau torturele exilului şi pentru românii cu aspiraţiuni nobile, mari şi generoase, în privinţa patriei lor. Buciumul a fost de bun augur, pentru că la al şaptelea număr al său a trebuit să tacă în Paris. Redacţiunea sa se întorcea liber în Patria". Apoi vorbeşte foarte amical şi recunoscător de ospitalitatea acordată de C. A. Rosetti la „Românul": „în România, Concordia şi Steaoa Dunării îşi împlinise misiunea, şi în apogea lor, trebuia să-şi confunde viaţa în Românul, care se exilase Brune9 şi se întorcea bărbat în Patria. Buciumul anonim dete viaţa lui, şase ani, Românului, şi nu se căieşte de loc. Românul a fost şi este stindardul cel mai nobil, cel mai independinte, cel mai ager şi cel mai susţinut al României. Buciumul îşi trage şi-şi desparte acum individualitatea sea, îşi iea un corp în parte şi numele său, salutând pe Românul şi mulţumindu-i de ospitalitatea ce a dat inimei sale în corpul lui cel mare şi puternic".

Pe sine, „Buciumul" se defineşte aşa: „El este ceea ce is-a născut: liberal şi înainte de toate, naţional". Mai precis, Boliac îşi defineşte gazeta ca expresie a unei fracţiuni liberale: „Două tabere mari sunt în România: patruzeci şi opt şi anti-patruzeci şi opt. România, fatalmente, urmează Franciei. Francia însăşi este divizată astfel: -ideile, principiele din 1789, principiele revoluţiunei; şi ideile, prin-cipiele anti-o mie şepte sute optzeci şi nouă, anti-revoluţiunei. Dai

8 O mărturiseşte Boliac însuşi mai târziu:D. Nicolae Creţulescu, care de la început a arătat simpatiele sale acestei foaie şi care a urmat totdeauna a-şi alege această foaia drept organ al ideelor sale într-ale ţerei." („Trompetta Carpaţiloru". 1867, nr. 572, p. 2 281).

9 Aluzie la gazeta „Pruncul român", scoasă de C. A. Rosetti în timpul revoluţiei din 1848 în Ţara Românească.

— c. 105

258 CEZAR BOLIAC tabăra cu ideile, cu principiele de la "48 se divide, se subîmparte. O fracţiune este mai violentă; o fracţiune este mai ageră, mai uşioară, o fracţiune se mişcă mai încet; este în firea lucrurilor această diviziune. Caracterurile nu se pot turna într-un singur tipar. Pentru ce?

— Pentru că n-a vrut Dumnezeu să fiă aşa; pentru că orice tabără îşi are infanteria ei, cavaleria ei, artileria ei".

Cam ce loc îşi va lua „Buciumul" între aceste fracţiuni? Nu se precizează categoric. Putem deduce însă din unele enunţări ale programului: „Industria naţională şi comerciul naţional vor avea negreşit un mare loc în această foaia. Iar pentru partea literariă, se vor publica mai cu seamă articoli istorici, despre originile românilor, de geografia comparată a basinului Dunării între Emu şi Carpaţi, de numismatică daco-romană şi mai mulţi cronicari inediţi". Iar mai departe: „El nu va provoca niciodată răscoala; el nu va încuragia niciodată revolta. Ideile sociale chiar le va ocoli, pentru ca ideile de naţionalitate şi ideile politice să nu fiă împiedicate de loc de interesele materiali şi de temeri meschine. „Buciumul" nu este pântecele. ci inima şi capul; naţiunea şi libertatea. Dară, „Buciumul" va fi pentru revoluţiunea cea mare a naţionalităţii şi a libertăţii, – şi nici decum pentru insurecţiunile coteriilor, pentru rescoalele nemulţumiţilor, pentru revoltele pasiunilor. Coloanele acestui ziar vor fi deschise românilor din toate părţile României".

Prin urmare, e clar, Boliac credea în acel moment în posibilitatea desăvârşirii revoluţiei burgheze în România şi promitea hotărât că va lupta pentru ea prin „Buciumul". E grăitor că analogia lui 1848 românesc n-o găseşte în 1848 francez, ci în 1789 francez, al cărui centru era lupta burgheziei împotriva nobilimii, în condiţiile specifice ale sud-estului european însă, mersul istoriei spre emanciparea socială era complicat prin probleme nerezolvate încă, ale unităţii naţionale. Ca şi înaintaşii săi din şcoala latinistă, Boliac se lasă de poezie şi începe să editeze cronici şi să facă intens arheologie. Totuşi, vremea latiniştilor trecuse de mult. România se afla în plin proces de integrare în capitalismul european. Boliac se integrează în atitudinea acelei părţi din burghezie care vroia să apere prin măsuri de stat începuturile capitalului naţional. De aceea, promite că va deplasa accentul ideologic, în ziarul său, de pe social pe naţional, adică în sensul dorinţelor acestei burghezii şi ale acelora care mergeau pe acelaşi drum cu ea. în felul acesta însă – deşi se proclama încă necontenit drept un credincios patruzecioptist —, Boliac se îndepărta, în realitate, din nefericire, foarte mult de revendicările eminamente

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 259 sociale ale revoluţiei româneşti de la 1848. Alunecarea se făcea pe nesimţite, dar era plină de grave consecinţe.

„Buciumul" apare la început de două ori pe săptămână, dar în lormat mult mai mare decât al „Românului", cel mai mare format cunoscut până atunci în presa românească. Se pune în mod firesc întrebarea: cu ce fonduri? Boliac nu era prea bogat. Natural, în ceea ce priveşte ziarele moderne, e greu de răspuns la o astfel de întrebare; secretul e în general bine păstrat. în 11 mai10, Boliac se simte obligat să dezmintă afirmaţia făcută de „Aurora română", din Transilvania, în 9 mai, că ziarul lui ar fi subvenţionat de guvernu. Afirmă că primul fond al ziarului a constat din 600 de galbeni, luaţi cu poliţă pe 6 luni de Boliac de la unul P. Iacovencu. Boliac avea curajul să se împrumute, fiindcă – după cum arată el tot aici – urma să primească frumoasa sumă de 7600 de galbeni de la Generala Epitropâe, în urma unei judecăţi, despre care nu ne dă prea multe amănunte. Ulterior, ziarul a primit următoarele contribuţii în galbeni: gen. Teii 20, Ioan Marghiloman 50, Dionisie, episcopul Buzăului 50, Gr. Miculescu 50, un anonim 50, G. Gherman 50, B. Boerescu 10, alt anonim 50: total = 320 de galbeni. Boliac a contribuit cu 600 de galbeni12. Suma nu era prea mare. După cinci luni de apariţie, ziarul avea 800 de abonaţi buni plătitori. Ştim, din experienţa „Românului", că o foaie bisăptămânală, gospodărită chibzuit, se putea întreţine singură, – cu atât mai mult cu cât ziarul îşi avea propria tipografie. Din acelaşi articol aflăm că Boliac cumpărase această tipografie de la B. Boerescu, cu care, precum se vede, se împăcase iarăşi, pentru suma de 3 000 de galbeni. Tipografia mergea bine. Dintr-un Anunţ din 1 noiembrie 13 aflăm că ea se mutase pe uliţa Scaunelor, nr. 40, fiindcă avea nevoie de un local mai spaţios. Ea primea şi comenzi, în afară de tipărirea ziarului propriu.

După şase luni de apariţie, numărul abonaţilor, urcându-se la o mie – conform promisiunii făcute încă de lia începutul existenţei sale – „Buciumul" începe să iasă de trei ori pe săptămână, fără scădere de format şi de materie şi fără a spori preţul abonamentului şi al numerelor14. E foarte interesant că această îndesire a apariţiei fără a spori preţul este anunţată în 8 iunie, când se pregătea guvernul

10 Revista intcriôra, „Buciumulu", I (1863), nr. 37, p. 745.

11 Diurnalele d'in România, în „Auror'a Romana", I (1863), voi. 1, p. 112-113 (Corespondenţă datată: „Bucureşci, în 15 aprilie 1863").

12 „Buciumulu", I (1863), nr. 73, p. 289: Revista interioară.

13 Tipografia Cezar Boliac. Annunţiu, în „Buciumulu", I (1863), nr. 137, p. 558.

14 De Ia redacţiune, în „Buciumulu", I (1S63), nr. 45 din 8 iunie.

CEZAR BOI.1AC

Costache Creţulescu. Şi mai interesant este că, în acelaşi anunţ, se promite că, dacă numărul abonaţilor va creşte la 2 000, „Buciumul" se va tipări zilnic, iarăşi fără sporire de preţ.

Începând de la 1 august 1863, „Buciumul" apare într-adevăr de 6 ori pe săptămână cu acelaşi preţ al abonamentuluil3.

Ce a determinat această creştere atât de rapidă? în nici un caz numărul abonaţilor, care în 22 decembrie 1863 abia se urca la 1 200 cu toţii16. Probabil o hotărâtă promisiune de fonduri, pe care noi o presupunem din partea lui N. Creţulescu, primul ministru, şi a prietenilor săi politici. Căci ne e greu să acceptăm motivul pe care-1 dă Boliac – speranţa că numărul abonaţilor va ajunge ulterior la 2 000 – dată fiind vechea lui experienţă gazetărească.

Aceste fonduri probabil că n-au venit cum s-au promis, căci în 22 decembrie Boliac se vede în faţa unui deficit de 600 galbeni – la un ziar despre care afirmă că ar costa 300 000 de lei pe an – şi trebuie să suspende apariţia „Buciumului" până la 1 ianuarie 1864, „.spre a-şi putea regula registrele şi a-şi face socotelile". Aceste socoteli au ţinut cam mult, căci primul număr a reapărut la 13 ianuarie 1864.

Dacă în ceea ce priveşte stabilirea fondurilor cu care a fost întemeiat şi susţinut ziarul era normal să întâmpinăm dificultăţi, – e neaşteptată în schimb greutatea de a stabili din cine era alcătuită redacţia. Datorită prescripţiilor extrem de aspre ale legii presei din 26 martie – şi poate şi din alte motive personale —, Boliac este foarte discret chiar în ceea ce priveşte scrisul său în propriile-i gazete. El întrebuinţează diferite trucuri şi simboluri spre a-şi marca prezenţa la gazetă, dar de semnat nu semnează nimic politic. Cel mult publică sub semnătură studiile sale arheologice. De-abia în ultimii ani de apariţie ai gazetei „Trompetta Carpaţiloru" va semna regulat, cu numele întreg şi cu iniţialele; şi atunci ne vom speria pur şi simplu cât de mult scria Boliac. Ultimul număr al „Trompettei Carpaţiloru", cel apărut în preziua bolii care 1-a doborât, cuprinde 5 articole scrise de el. Alte numere conţin şi mai multe. O activitate enormă care explică poate şi consumarea nervoasă ce a adus fulgerătorul atac de paralizie care 1-a ţinut mai bine de trei ani mort între vii, până în 1881, când a decedat.

Fată de această imensă muncă desfăşurată între anii 1863 şi 1876, timp de 14 ani cât şi-a avut ziarul propriu, de formatul cotidianelor

15 Revista interiora. în,Buciumulu", I (1863), nr. 68, p. 269.

16 „Buciumulu", I (1863), nr. 174, p. 693, col. I.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 261 de azi, nu se mai poate pune problema înregistrării nici măcar bibliografice a tuturor acestor articole. Cu atât mai mult cu cât covârşitoarea lor majoritate sunt nesemnate.

De aceea vom renunţa de aci înainte la tehnica de până acum a lucrării noastre. într-adevăr, până acum am consemnat şi analizat absolut tot ce a publicat Boliac ca ziarist. De aici înainte vom trata viaţa ziarelor lui în mare, arătând cum se împleteşte ea cu viaţa lui personală, căci nicăieri nu există o legătură mai indestructibilă între om şi operă ca la ziarist.

Natural, identificări de articole scrise de Boliac, între cele anonime, se pot face. Şi noi le-am făcut ori de câte ori a fost nevoie. Socotim însă că nu aici stă interesul lucrării, ci în lămurirea personalităţii de scriitor a lui Boliac. Fiindcă Boliac continuă a fi un scriitor interesant. Cu toată rămânerea lui în urmă faţă de poziţiile ideologice atât de avansate pe care le ocupase în anii 1842-1848, cu toate greşelile lui uneori grave, provocate prin orientarea lui xenofobă şi şovină de mai târziu, publicistica sa mai are încă şi multe aspecte progresiste în raport cu atmosfera generală a ţării, a presei şi a culturii româneşti în ajunul anului 1881.

Să nu uităm că el a încetat să scrie la începutul anului 1877, tocmai când începuse să se înfiripe o conştiinţă socialistă la noi, că moare în anul 1881, tocmai când începe să apară „Contemporanul". în acest timp putea să ştie Boliac la noi mai multe decât a ştiut? în această epocă predominată de irumperea triumfătoare a burgheziei române şi de încercările unei bune părţi dintr-însa de a obţine avantaje prin protejarea de către tânărul stat modern a industriei naţionale, Boliac – cu câtă cultură avea el, specializat acum în ştiinţe istorice şi numismatice – putea fi altfel decât o expresie a epocii lui? Totuşi să nu se uite că, în toată această activitate a rămas şi ceva din sufletul şi din gândirea lui de altădată, – şi în primul rând calda lui dragoste pentru ţărănimea săracă şi muncitoare, dragoste pe care n-a dezminţit-o niciodată, ori de câte ori a fost nevoie să sară lân apărarea acestor mari chinuiţi ai poporului nostru. încă din primele numere ale ziarului, Boliac ia apărarea „victimelor"' guvernului Catargi, „inocenţii ţerani", care „se târăsc prin închisori", fără vină dovedită, arestaţi de procurorii acelui guvern (nr. din 6/16 ianuarie 1863).

Dar să revenim la istoria „Buciumului". Cu toată precauţia lui de a nu semna, Boliac este dat în judecată încă pentru primul număr al ziarului său, – în care apăruse un violent articol de critică a Şovăielilor guvernului în lichidarea chestiunii mănăstirilor brâncoCEZAR BOLIAC veneşti ". în nr. 5, p. 17 se publică citaţia primită de Boliac, ca redactor al ziarului „Buciumul", domiciliat „pe podul Mogoşoaie, vis-a-vis de Pasagiul Român". Boliac desemnează ca advocaţi pe Ion Brătianu şi Gr. Arghiropolu, liberali. Procesul se amână, însă în capul scării Palatului Justiţiei, Boliac este atacat şi lovit de însuşi procurorul şi de fratele său, căpitanul Blaramberg. Boliac intentează acţiune în justiţie. „Românul" ia energic apărarea lui Boliac. I se dă până la urmă satisfacţie şi Boliac îşi retrage plângerea I8.

În 26 februarie procesul se judecă, şi Boliac e condamnat la S luni închisoare şi 1 500 de lei amendă. Face apel, dar sentinţa rămâne definitivă, cu toată opinia separată a doi dintre judecătorii19 Curţii apelative. Faţă de această sentinţă, „Buciumul" ia o atitudine patetică: „Dacă înalta Curte de Casaţiune şi de Justiţia nu va casa această crudă sentenţă, dată în persoana unui om cu părul alb, în persoana unui vechi publicist, care pentru întâia oară în viaţa sa stă în faţa unei acuzări de procuror, d. Boliac suntem încredinţaţi că va sta în puşcăria tocmai 8 luni de zile, dacă forţele corporale se vor supune voinţei seale; dacă adică nu va muri înainte de termen. Justiţia nu este o cochetă care să intre înfoiată pe uşă şi apoi să iasă ciufulită pe fereastră; sentenţă ei trebuie executată ca voinţa lui D-zeu şi d. Boliac negreşit că se va folosi şi d-această ocaziune, spre a demonstra junilor români că cel ce nu ştie să sufere, cel ce nu ştie să moară, nu merită că trăiască. în orice caz, abonaţii acestui ziariu pot fi siguri că ziariul nu va înceta decât în două cazuri: sau sub o dictatură sub care să se sfărâme toate legile existenţei, sau când directorul său nu va mai fi" 20.

Se vede că acest apel patetic şi-a avut efectul, căci despre condamnarea lui Boliac nu se mai scrie nimic în. Buciumul" de aci înainte, – cu atât mai puţin e vorba de executarea ei.

În primele numere ale ziarului său, Boliac recomandă stângii liberale, din care făcea şi el parte, o tactică de o extremă supleţe, având ca singur scop realizarea reformelor politice pe care le urmărea: „Stânga se uneşte cu guvernul ca să treacă în budgetele statului veniturile monastirilor poreclite brâncoveneşti, şi nu ţine nici o socoteală

17 „Buciumulu", I (1863), nr. 2, p. 5. O adresă a procurorului N. Blaramberg şi o relatare asupra cercetării la care fusese supus Boliac.

18 Ibidem, nr. 7 din 23 ianuarie, p. 25. Notă la Revista interiâra. 18 Ibidem, p. 69; nr. 18, p. 73: nr. 21, p. 86.

20 Revista interiâra, în „Buciumulu", I (1863), nr. 18 din 2 martie, p. 73.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 263 de răţoiturile dreptei; şi se uneşte cu dreapta ca să treacă în budgetele statului veniturile monastirilor zise închinate, şi nu (ine nici o socoteală de ameninţările guvernului. Aceasta este una din trăsurile cele mai caracteristice ale stângei, care nu are altă ţintă decât binele comun şi înavuţirea şi consolidarea statului român" 21.

Toate aceste rânduri erau scrise în ianuarie 1863. Gând însă „monstruoasa coaliţie" s-a precizat politic, când – mai ales prin acţiunea ei externă în favoarea principelui străin – începuse să ameninţe însăşi domnia lui Al. Ioan Cuza, simbolul Unirii de curând împlinită cu atâtea greutăţi, Boliac se desparte în mod categoric de foştii săi amici politici: „Când a început să se publice această foaia, situaţiunea era cu totul alta de aceea ce este astăzi: era o stingă pronunţată în Cameră pentru tot ce este libertate naţională, publică sau individuală; din care stângă, – deşi nu era directoriul acestei foaie în Cameră, făcea parte cu toată fiinţa sea. Această stângă era pronunţiată, pe toate feţele şi în toate chipurile, contra dreptei, care era reacţiunea, conspiraţiunea perpetuă contra tronului României şi contra Unirii. Stângă bătea cu toată vigoarea, de care era capabilă. pe dreapta, care prin trecutul ei ajunsese să fie expresiunea răului. Noi ne onoram a ne număra printre agenţii şi campionii acelei stinge, în care ţintau toate speranţele noastre. Văzând însă că stângă se sparge, că amicii noştri politici, care erau corifeii acestei stânge, se prăvălesc, deodată, fără vreun motiv valabile, la picioarele dreptei, şi se silesc, prin toate facultăţile lor, să dezmintă tot ce s-a zis până acum contra dreptei, să spele cu totul trecutul cel negru şi izinit al celor ce au făcut toate relele de care ne plângem astăzi; văzând că se formează o coaliţiune monstruoasă între cei ce credeam noi mai liberali şi mai patrioţi în stângă, cu tot ce este mai reacţionar şi mai antinaţionale în dreapta; văzând că această coaliţiune, în care s-au sacrificat toate principiele stângei şi niciuna din răutăţile dreptei, ţin-tează, nici mai mult nici mai puţin decât la răsturnarea tronului României şi la distrugerea Unirii; văzând acest mare pericol ne-am despărţit de foştii noştri amici politici, pe care-i credem rătăciţi, dacă nu culpabili, şi am rămas cu stângă Camerei, – care vedeam că sprijină tronul României, Unirea, luarea mănăstirilor zise închinate şi încetarea regimului consularian în ţeara noastră. Am rămas unde am fost şi unde am trăit, în câmpul naţionale şi liberale, şi de aci am început gradat a strânge şi a concentra toate forţele şi puterile ce am

21 Unirea dreptei cu stângă, în „Buciumulu", I (1863), p. 13-14.

264 CEZAR BOUAC găsit în noi, spre a lupta singuri cu toată coaliţiunea întreagă, cu toate mijloacele ei pecuniare, cu toate rafinările ei în intrige, cu toţi ziariştii şi cu toţi calomniatorii plătiţi de dânsa. Este cunoscut lectorilor noştri că noi, până când nu credeam primejdioasă această coa-liţiune, apăram cu toate puterile noastre pe bărbaţii de stânga, care după câte ne spuneau ei, nu era să facă nici un act contrariu credinţelor noastre, ci din contră, vor putea să aducă pe reacţionari la aceste principie. Stau de faţă articulii noştri: Unirea sthigei cu dreapta ş. ci." Cu alte cuvinte, Boliac afirmă că – în faţa coalizării cu conservatorii a liberalilor extremişti – el a căutat să închege o formaţiune de centru, care îl sprijinea pe domnitorul Cuza împotriva „monstruoasei coaliţii" care căuta să-1 dărâme.

Rămâne acum să ne întrebăm pe cine se rezema Boliac – şi amicii lui politici, a căror expresie era „Buciumul" – în lupta împotriva unor forţe atât de redutabile ca cele ale coaliţiei? Răspunsul îl dă însuşi „Buciumul": „Negreşit, ar fi foarte ilogic să pretindem că adversarii noştri să vază binele acolo unde-1 vedem noi, căci altfeliu ei n-ar mai fi adversarii noştri. Când zicem noi, înţelegem opinca, albăstrimea de jos, meseriaşii şi comercianţii cei mici. Când zicem adversarii noştri, înţelegem pe oamenii consulatelor, pe foştii privilegiaţi şi pe toţi acei ce mai aspiră la privilčge ţi la înavuţirea lor din sudoarea românilor. Prin urmare, când zicem noi, înţelegem pe toţi românii, afară numai de aceia care compun coaliţiunea monstruoasă şi de aceia care sprijină această coaliţiune care, după noi, este expre-siunea răului, este răul împeliţat" 22. Prin urmare, împotriva coaliţiei dintre marea boierime şi vârfurile burgheziei, Boliac preconiza sprijinirea pe ţărănime (opinca), mica boierime (albăstrimea cea de jos) şi mica burghezie (meseriaşii şi comercianţii cei mici). întemeiat pe aceste categorii sociale, Boliac credea totuşi că, în acea vreme, ziarul său reprezenta o „stângă curată" B.

Odată apucat pe acest drum politic, Boliac trebuia în mod fatal să rupă vechea prietenie cu C. A. Rosetti, pe care nu numai el, ci şi alţi gazetari ai vremii îl considerau ca pe unul dintre iniţiatorii principali ai acestei coaliţii.

Atacurile directe împotriva lui C. A. Rosetti vor începe deci fără întârziere în „Buciumul": „Să ne fie permis să facem aci o singură întrebare d-lui C. A. Rosetti, direptorele ziarului „Românul", deputat în Cameră şi aspirante la Ministeriul Cultelor: pentru ce d-lui, în

22 Revista intcriora, în. Buciumulu", 1 (1863), p. 165.

23 Ibidem, p. 21.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 265.

Cameră şi în ziariul d-lui, când se adresează sau când este vorba de d. Grigorie Sturză, îl numeşte curat d. Grigorie Sturză, şi acum prin telegraf, adică când vorbeşte în particulariu cu d-lui spre înţelegerea despre un cabinet menit a restaura statul român şi a întări tronul României, nu-1 slăbeşte din Măria 'Tea? Aceasta care o spunem aci este întemeiată pe acte" 24.

Începând cu numărul 137 din 1 noiembrie 1863, „Buciumul" va publica, în fruntea fiecărui număr al său, textul poliţei de 1 000 de galbeni trase de A. Panu la ordinul lui C. A. Rosetti, cu iscăliturile lui C. A. Rosetti şi a principelui Bibescu Basaraba de Brâncoveanu, alături de caracterizarea drastică făcută de N. Bălcescu lui C. A. Rosetti şi Ion Brătianu, – «care se publică iarăşi în col. I a fiecărui număr, începând cu nr. 121 din 6 octombrie 1863.

Pentru a putea fi înfrântă monstruoasa coaliţie, Boliac nu concepe altă cale decât apelul la sprijinul poporului, prin lărgirea la maximum a bazei electorale a Camerei deputaţilor. în nr. 83 din 19 august 1863, „Buciumul" începe o campanie răspicată pentru „votul universale", şi fiindcă îşi dădea clar. seama că o schimbare a legii electorale în vigoare şi introducerea votului universal nu vor fi niciodată acceptate de Adunarea legislativă de atunci, de partidele de atunci, căci le-ar fi subminat însăşi existenţa, bazată pe combinaţii infinite de culise cu numărul infim de mic al alegătorilor cu drept de vot, – Boliac îl îndeamnă în mod hotărât, direct şi public pe domnitorul Cuza la o lovitură de stat: „Numească ei actul de emancipare a unui popor de cinci milioane, numească ei actul dătătoriu de viaţă unei naţiuni întregi, act revoluţionariu, Coup d'Etat, călcare de lege!

— Legea omorâtoriă este fără-de-lege şi cine sfarmă astfel de legi se zic mântuitori; popoarele îl divinizează şi îi adoră în secul. Christ însuşi a sfâşiat legea morţii, ca să pună legea vieţii. Aceia ce vor susţine această lege nedreaptă, ce osândeşte la moarte eternă inteligenţa, omenirea; care prescrie unui popor întreg nepăsarea de soarta sea, abrutirea şi inerţia, nu vor fi ascultaţi, prea înălţate doamne, nici de naţiunea lor, nici de către Dumnezeu, nici de popoarele şi suveranii cei luminaţi ai Europei. Proclamă, prea înălţate doamne, printr-un august decret al Măriei Tale, votul universale, şi fii bine încredinţat că, din acea zi, vei fi mare şi putinţe. Inimicii tronului României şi ai naţiunii, care ridică astăzi aste frunţi atât de trufaşe, se vor nimici, confundaţi în popor, în poporul liber; şi vei avea fericirea să vezi prosperând acest popor, căruia însuţi vei da viaţă, şi vei vedea acele

24 „BuciumuhT, I (1863), p. 177 (nr. 45, din S iunie).

CEZAR BOLIAC fizionomii inteliginţi, acele trăsături nobili, acele tipuri din superba Romă, pălite şi sărbezite în sclavagiu, radiind de viaţă şi de fericire în Adunările naţionali şi întrecându-se spre a lărgi şi a curaţi calea gloriei pentru acela care le-a dat viaţă, care le-a dat loc la ospăţul cel mare de familia al popoarelor din Europa!" a

Dacă un an mai târziu, când Cuza se hotărî pentru lovitura de stat, ar fi început cu legea votului universal, pentru care îl îndemna Boliac cu atâta dreptate, în această atât de înaripată şi frumoasa pagină de proză jurnalistică, poate că soarta lui ar fi fost consolidată şi poporul român ar fi evitat multe din dureroasele frământări politice prin care a trecut până în 1918, oând i s-a acordat, în sfârşit, votul universal pentru bărbaţi.

Atitudinea clarvăzătoare a lui Boliac şi-a avut meritatul ecou. Oameni de talia lui Bogdan Petriceicu Haşdeu se alătură cu hotărâre acţiunii sale prin articole publicate în paginile ziarului său26. în vremea aceea Rosetti, pentru a apăra poziţia coaliţiei, care începea să devină precară, lansase prin „Românul" teoria „constituţională", potrivit căreia nici o reformă – deci nici cea electorală – nu trebuia să se facă decât pe cale parlamentară, căci altfel s-ar deschide calea tiraniei. B. P. Haşdeu demonstrează că această teorie, atât de justă în aparenţă, era absurdă în fond, căci o Adunare legislativă care votase legea atât de drastică împotriva ţărănimii nu va fi niciodată în stare să accepte o reformă electorală în adevăr democratică. Pe de altă parte, însuşi administratorul „Românului", poetul prolific şi gazetarul de uşoară dar largă suprafaţă C. D. Aricescu, părăseşte gazeta lui C. A. Rosetti şi vine în tabăra jurnalistică a lui Boliac, unde îşi începe activitatea printr-o clamantă spovedanie publică asupra dezamăgirilor sale în privinţa patronului din strada Caimatei27.

Din diferite părţi ale ţării sosesc adeziuni masive din partea cetăţenilor. încă din 20 februarie, 38 cetăţeni din Brăila îl felicită călduros, încheind: „Trăiască ziarul Buciumul! Trăiască respectabilele bătrân Cezar Boliac, redactoriul său! Trăiască toată presa libe-

23 Revista interiorii, în „Buciumulu", I (1863), p. 329.

20 Votulu universale. în,Buciumulu", I (1863), nr. 124 din 9 octombrie, p. 493- 494; nr. 127, p. 505-506 (neterminat), Sofismele Romanului. Ibidem, nr. 182, p. 525-526 (neterminat).

27 C. D. Aricescu, Emanciparea spiritului meu, în „Buciumulu", I (1863). nr. 123 din 8 octombrie, p. 489-490. înainte de aceasta, colaborase la „Buciumul" în taină, sub semnătura X: Sinceritatea triumviratului de la Caimata şi a amicilor săi intimi, Ibidem, nr. 110, p. 438-439. Vezi şi articolul său, semnat tot cu X: Coalijiunea artificiale, Ibidem, p. 490-491.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 267 râla şi patriotică română!"28 în fruntea semnăturilor din Brăila se află D. Velisan, fruntaş politic bulgar şi luptător în taină pentru eliberarea naţională a Bulgariei de sub opresiunea otomană. Era un admirator şi, poate, chiar prieten al lui Boliac, colaborând cu versuri la „Buciumul" şi mai târziu la „Trompetta Carpaţiloru".

E curios consensul unanim prin care Boliac e considerat în aceşti ani ca un „respectabile bătrân". Dacă luăm de bună data naşterii sale – necontroversată până acum —, adică anul 1813, Boliac avea în ] 863 numai 50 de ani, vârstă foarte depărtată încă de imaginea de patriarh venerabil, sub care apare şi sub care îi plăcea lui însuşi să apară, dovadă citatul dat de noi în legătură cu condamnarea sa la închisoare. La această imagine contribuia, desigur, şi lunga durată a activităţii sale gazetăreşti, începută în 1835. După Eliade, era cel mai vechi gazetar român de atunci care se mai afla în plină activitate.

În iunie 1863 Boliac primeşte o adresă de felicitare semnată de 96 de cetăţeni din Râmnicu-Sărat29, iar în august —, una cu 122 de semnături din Bucureşti M.

În 12 octombrie, precum am arătat, N. Creţulescu se retrage de la guvern, şi domnitorul Cuza încredinţează sarcina guvernării lui Mihail Kogălniceanu. în 11 decembrie 1863 Kogălniceanu prezintă Camerei proiectul legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti, proiect care este votat, spre surprinderea multora. Legea aceasta nu era numai un fapt binefăcător pentru ţară, căreia îi reda o cincime din teritoriul său. Era şi o încununare a dreptăţii lungii campanii ziaristice duse de Boliac.

În cinstea acestui eveniment politic, numărul 172 din „Buciumul'" apare festiv, pe hârtie roz, cu frontispiciul în litere aurite. în numărul următor, „Buciumul"' consacră ziua de 13 decembrie, ziua votării, ca sărbătoare a sa, neuitând să reamintească domnitorului ce mai avea de făcut: „Conform programei şi statutelor Buciumului, ziua de 13 decembrie, zi în care s-a săvârşit luarea monastirilor, se instituie sărbătoare anuale a Buciumului. Zilele în care domnitorul românilor va da legea instrucţiunii obligatoria pentru toţi românii, legea împroprietăririi ţăranilor cu despăgubire, votul universale, – vor fi cele trei sărbători comemorative pe care le va serba Buciumul"31.

—8 „Buciumulu". I (1863), nr. 15, p. 58.

29 Neostenitului redactoriu allu Buciumului.", în „Buciumulu", I (1863), nr. 46, p. 182.

80 Domnule Redactare, Ibidem, nr. 73, p. 289.

31 Revista interiore. Ibidem, nr. 173 din 15 decembrie, p. 6S9.

268 CEZAR B0I.1AC

Deşi dezamăgit întrucâtva prin căderea de la putere a prietenului său N. Creţulescu, Boliac întâmpinase în public, prin ziarul său, cu simpatie guvernul lui M. Kogălniceanu. în el se afla vechiul său amic, poetul D. Bolintineanu, ca ministru al Instrucţiunii şi Cultelorn.

Actele mari de guvernare ale lui Kogălniceanu nu se putea să nu fie aplaudate, şi Boliac le-a dat din plin aplauzele cuvenite, aşa cum am văzut. Dar între Boliac şi guvernul lui M. Kogălniceanu şi el personal mai ales, desigur că nu exista intimitatea dintre Boliac şi N. Creţulescu. S-ar putea prea bine ca – după cum aparaţia somptuoasă din iunie 1863 a ziarului „Buciumul" să fi fost fruct al necesităţii lui N. Creţulescu de a se sprijini ca prim-ministru pe un puternic ziar prieten – sincopa ziarului lui Boliac de la sfârşitul anului 1863 să se fi datorat unui mult mai redus interes din partea lui Kogălniceanu. Cert este că în 13 ianuarie 1864, când reapare „Buciumul", el anunţă că va ieşi din nou, modest, de 3 ori pe săptămână. Boliac îşi „dotează" gazeta pe anul 1864 cu 800 de galbeni din acelaşi fond miraculos şi oportun, primit de la Epitropia Generale, anunţând totodată că munca sa i-o va oferi gratis. Ziarul se leagă din ce în ce mai strâns de tipografie, mutându-şi redacţia şi administraţia în localul ei, în str. Scaunelor, nr. 40, din cartierul Batiste33.

Tot atât de cert este că, atunci când reapare, ia o atitudine violentă faţă de primul ministru: „Politica d. Kogălniceanu, după părerea noastră, este contra acestor principie34, şi ne vedem în necesitatea a-i spune că restabilirea şi drumurile cele large ce a deschis reac-ţiunii şi coaliţiunii monstruoase, formată contra tronului României Unite, a întrerupt dezvoltarea democraţiei şi a depărtat, prin răceală, un mare număr din amicii sinceri ai tronului. Politica adoptată de d. Kogălniceanu noi o credem funestă democraţiei şi vătămătoare tronului şi principielor noastre". Critica se încheie printr-un apel direct către Al. Ion Cuza ca să-1 înlăture pe Kogălniceanu: „Prea înălţate doamne, nu abandona pe cei ice au sperat şi speră în măria tea! Mântuie ţara de această cumplită oligarhia, care niciodată, dară niciodată nu va da concursul ei la marile intenţiuni ale măriei teale, la marile fapte pentru care eşti destinat: la regenerarea patriei măriei teale şi la învierea poporului roman" 35.

83 Lupta Iui Boliac împotriva,.coaliţiunii monstruoase' şi numărul festiv al „Buciumului" stârnesc ecouri mari până şi în Transilvania. „Aurora Romana" (II, 1864, nr. 1 din 1/13 ianuarie) îşi exprimă totala sa adeziune.

38 „Buciumulu", II (1864), nr. 175, p. 697.

84 Expuse în programul schiţat la reapariţia „Buciumului". 35 „Buciumulu". II (1864), nr. 175 din 13 ianuarie, p. 697.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 269 în acest timp, C. D. Aricescu se leasă din ce în ce mai mult de ziar. Preia administraţia „Buciumului". In notiţa în care se anunţă cu bucurie aceasta se subliniază că – după 24 ianuarie 1859 – Aricescu nu mai voise să ia nici o funcţiune la stat, spre a-şi păstra independenţa sa ca scriitor36. O dată cu munca administrativă, Aricescu colaborează asiduu şi la redactarea ziarului, prin articole sub semnătură.

Atins de tonul violent al ziarului la adresa lui, Kogălniceanu publică un comunicat în care dezminte drastic afirmaţiile lui Boliac că politica lui ar fi în contrazicere cu cea a domnitorului37. Boliac îi răspunde în cel mai veritabil stil al său, sarcastic:A! d-le Kogăl-nicene, dai fuga sub tron când te-ncolţesc ziarele? D-tea, care ieri proclamai că toată responsabilitatea faptelor guvernului o vei primi-o numai în pieptul cel larg al d-teale? şi acum, tiutiuca sub tron, la cea dintâi zbârlire din sprinceană a unui ziariu serios? gândeai că n-o să ai niciodată a face decât numai cu ziarul «Românul», pe când profesai, prin programa d-teale ministeriale, ultraconstituţionalismul d-teale?"38.

E interesant aici accentul pus pe scrupulele constituţionale ale lui Kogălniceanu. S-ar putea ca el să fi început să şovăie în îndeplinirea îndrăzneţelor cereri de reforme ale domnitorului Cuza, să fi încercat să pactizeze în culise cu opoziţia sub paravanul teoriei constituţionalismului, debitată, precum am văzut, de C. A. Rosetti, ca om al coaliţiei. S-ar putea ca această campanie violentă a lui Boliac împotriva lui Kogălniceanu să fi fost începută cu ştirea lui Al. I. Cuza spre a-1 intimida, spre a-1 aduce pe calea cea bună: aceea a pregătirii lui 2 mai 1864.

Când guvernul întreprinde ceva care corespunde principiilor „Buciumului", Boliac aplaudă din toată inima. Astfel, chiar în ianuarie 1864, când se realizează paza armată a satelor prin înşişi sătenii, Boliac scrie această pagină de frumos entuziasm şi democratică atitudine: „Ieri, între două şi cinci, defilau pe uliţele capitalei, grupe, grupe, moşnegii, notabilii şi deputaţii satelor din tot districtul Tlfov, cu puştile cu baionetă la umăr, încongiurând carele cu lăzile cu puste şi cartuşe, pe care le duceau să le împartă pe la satele districtului. Defilarea era impunătoariă: fiecare plasă defila distinct, moşnegii români erau verzi ca bradul şi flăcăii săriau ca căprioara. A,

38 „Buciumulu", II (1864). nr. 177 din 18 ianuarie, p. 705.

37 Ibidem, nr. 176, p. 701.

38 Revista interiore, în „Buciumulu", II (1864), nr. 176, p. 701.

CEZAR BOLIAC cinstiţi boieri din Camera oligarhiei! Înţelegem foarte bine pentru ce preferiţi un simulacru de guardă naţionale unei adevărate armări a poporului! Pe japii care au pe umăr o puşcă cu baionetă, se va aplica rău de acum înainte biciul domniilor voastre. Acest spectacul măreţ şi impunătoriu, acest spectacul care scotea lacrima de fericire în ochii oamenilor din popor, a fost un doliu negreşit pentru oligrahiă şi pentru stirpa oligarhiei. Ni se asigură că, la vederea sătenilor armaţi, defilând pe Podul Mogoşoaiei, un boier mare, mare şi fricos, care şi în adunarea oligarhiei striga mai deunăzi: «Ce ne trebuie atâtea arme!», s-ar fi speriat atât de rău, încât ar fi tresărit strigând: «Au înviat ăi din 48!»" 39.

Când Mihail Kogălniceanu înfăţişează Adunării proiectul legii rurale, „Buciumul" ia aceeaşi atitudine sărbătorească: „Ieri s-a depus pe biuroul Camerei de către primul ministru legea rurală, legea cea mai mare din toate legile, legea prin care tot românul plugariu are să devină proprietariu, are să devină liber pe munca şi braţele seale, liber a munci pentru dânsul, liber dintr-o sclavie seculariă. Trece-vă această lege votată de Cameră seau se va aplica printr-un plebiscit, ne este indiferente. Voim ca legea să fie, şi plugariul să devină proprietariu, să aibă patria reale, să rămână numai al său şi al statului!"*.

De aci înainte. Bucimul" – căci astfel şi-a modificat titlul, încă din 2 februarie 1864 – va urmări foarte atent orice manevre împotriva legii propuse Adunării. Nu-1 va cruţa nici pe Eliade, denunţân-du-d că – la adunarea marilor proprietari ţinută la Costacopulo – ar fi propus proprietarilor să le redacteze el textul unei petiţii de protest, cerându-le în schimb câte o liră de fiecare 41. Vechea duşmănie dintre cei doi mari gazetari reizbucneşte iarăşi violentă, de pe două poziţii morale şi politice ireconciliabile.

În 16 aprilie, când domnitorul Cuza, faţă de atitudinea ostilă a Camerei, a prorogat-o, până la 20 mai 1864, Boliac nu ezită în schimb să elogieze franc curajul politic cu care Kogălniceanu a realizat această hotărâre: „Pigmeii a căror inteliginţă nu trece peste talia lor nu înţeleg nimic şi, mărginiţi într-un interes materiale închipuit, se revoltă contra destinului şi civilizaţiunii, deară cad, precum îi văzurăm căzând unul câte unul în adunarea de luni a oligarhilor noştri, precum îi văzurăm căzând în faţa imaginii progresului, pe care are

39 Revista interiore, în „Buciumulu", II (1864), nr. 181, din 26 ianuarie, p. 721.

40 Ibidem, nr. 207, din 17 martie, p. S37.

41 Ibidem, nr. 214, din 6 april, p. 865.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 271 onoarea şi fericirea să-1 reprezinte astăzi ministrul domnitorului, ministrul Kogălniceanu. Gestiunile cele mari scot oamenii cei mari; aceasta se vede c-o înţelege foarte bine d. Kogălniceanu, şi-i aducem omagiile noastre" 42.

În aceste zile, Boliac încetează a mai avea ajutorul preţios al lui C. D. Aricescu în administrarea ziarului. în scrisoarea de explicaţie, Aricescu arată că interese de familie şi mai ales starea zdruncinată a sănătăţii sale îi impuneau a se stabili la Câmpulung, oraşul său natal43. Motivarea lui C. D. Aricescu pare a fi reală, neascunzând intenţia de a se despărţi de Boliac, căci îl vedem continuându-şi colaborarea la „Buciumul" şi elogiind gestul hotărâtor al lui Al. I. Cuza. Căci între timp, în 2 mai 1864, domnitorul trimisese la plimbare Camera, care se opunea străduinţelor sale reformatoare, şi ceruse aprobarea poporului printr-un plebiscit. „Buciumul" îşi exprimă exultant aprobarea: „Camera oligarhiei s-a dizolvat ieri, sâmbătă, 2 mai 1864. Bucuria generale!"44 Numărul 225, consacrat actului de stat al domnitorului, a apărut iarăşi sărbătoreşte, pe hârtie colorată, în litere de bronz.

Cu acelaşi entuziasm se comentează în „Buciumul" şi proclamaţia lui Cuza din 2/14 iulie: „Clăcaşul a devenit proprietariu pe pogoanele legiute lui, pe care le-a frământat 32 de ani cu sudoarea şi sân-gele lui45, şi Consiliul de Stat, care va săvârşi jurământul său mâine, duminică, la amiazi, spre a putea intra în exerciţiul funcţiunii sale, va chibzui spre o despăgubire dreaptă şi reale a proprietarilor, spre a se împlini scriptura: foloase generali în paguba nimănui. Astfeliu numai se putea dezlega enigma sfinxului şi ea este dezlegată de Alexandru Ioan I. Acesta a fost Oedip al României; el s-a pus în faţa sfinxului care dezola România şi 1-a făcut să piară, dezlegându-i enigma" 46.

Aprobând cu entuziasm această legiuire, în fond burgheză, Boliac se aşeza pe punctul de vedere al burgheziei, sprijinind cu fermitate acest pas înainte în dezvoltarea capitalistă a României, adică un progres incontestabil pentru statul român de atunci. însă Boliac nu şi-a dat seama, în primul moment, că tocmai acest caracter al legii o

42 Revista interiore, în „Buciumulu", II (1864), nr. 219, din 16 april, p. 873.

43 Domnului Redactoriu allu Buciumului, în „Buciumulu", II (1864), nr. 221, din 7 mai, p. 881.

44 Titlul articolului prin care se anunţa şi se comenta cu entuziasm evenimentul în „Buciumulu", II (1864), nr. 225 din 3 mai, p. 897.

45 De la promulgarea Regulamentului organic – nota noastră, O. P.

46 Revista interiore, în „Buciumulu", II (1864) nr. 252, p. 1 005.

CEZAR BOLIAC împiedica să rezolve problema rurală în sensul dorinţelor de veacuri ale ţărănimii. începe totuşi să-şi dea seama curând47 în faţa lipsei surprinzătoare de entuziasm cu care – după informaţiile primite de el – întâmpină legea rurală însăşi ţărănimea: „Ţăranul nostru este foarte indiferinte de soarta lui. El nu se tulbură de loc de ceea ce se face seau se vorbeşte că are să se facă cu dânsul". Corespondentul anonim al lui Boliac credea greşit ca pricina acestei atitudini ar sta numai într-un deficit de propagandă din partea administraţiei: „Vina nu este numai a lui, ci şi a guvernului, care nu are grije cum să facă, ca aceşti oameni să ia cunoştinţă despre cele ce domnitorul se munceşte a dobândi şi a face pentru fericirea lor."

Boliac îşi însuşeşte explicaţia aceasta şi îşi exprimă vehement deprimarea: „Inima ni se strânge şi mintea ne este obosită. Cores-pondintele nostru nu ne înşeală, pentru că el a supt laptele pe care l-am supt şi noi, pentru că el are aceiaşi religiune pe care o avem şi noi. Corespondinţele nostru nu se preface, pentru că el fiind proprie-tariu mare, a jurat împreună cu noi împroprietărirea ţeranului, cu orice preţiu, ca singura mântuire a patriei. Corespondinţele nostru nu se înşeală, pentru că este inteliginţe şi esperimentat. Ce remâne să zicem noi, după o asemenea revelaţiune, care ne prăvăleşte din culme în abis? Ce este de făcut cu acest poşidic de ciocoiaşi subalterni, deprinşi, crescuţi sugând cu ţeava sângele românului opincariu, spre a-1 vărsa în butia stăpânului său, lingându-şi şi el buzele?". Boliac ia de bună, prin urmare, explicaţia cu totul superficială şi formală a corespondentului, însă o îndoială tot a rămas în inima sa. Mai târziu va căuta să se convingă personal stând de vorbă cu ţăranii. Va constata el însuşi rezerva lor cu tâlcuri, grăitoarea lor tăcere milenară: „Mergeam pe jos, respirând aerul dimineţii. In dreptul unui sat pe care este de prisos a-1 numi, o grupă de două-trei familie de săteni se repauza lângă foc, în capul unei porumbişte. Cu cât ne apropiam în dreptul lor, cu atât ne simţeam obiectul curiozităţii lor. Un bătrân cu barba căruntă se sculă şi înainta spre drum; îşi scoase punga din brâu şi căută iântr4nsa o iască, pe care vroi s-o aprindă la ţigara noastră; pretext negreşit, pentru ca să poată schimba câteva vorbe cu un bătrân care avea aerul a veni din Capitale. Până să aprindă iasca, ţăranul cel matur măsură de sus până jos pe cel ce scrie acestea. Neîncrederea ţăranului în haina albastră este proverbiale. (.)

— Vi s-a măsurat pogoanele p-aci, moşule?

— Nu încă, domnule.

Revista interiore, în „Buciumulu", II (1864), nr. 255 din 11 iulie, p. 1017.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 273

— Da de ce?

— Apoi se cam codesc proprietarii.

În timpul acesta, cei de lingă foc se apropiaseră mai toţi, ca să asculte conversaţiunea" 4s.

Cu toate dezamăgirile pe care le exprimă în această epocă, „Buciumul" se consideră totuşi un organ cvasiguvernamental: al guvernului, înţeles ca un instrument al voinţei domnitorului şi al forţelor care îl sprijineau pe Al. I. Cuza şi guvernul său în acţiunea lor reformatoare. Astfel, la începutul lunii august, „Buciumul" propune în numele lui candidaţi pentru alegerile municipale din Bucureşti49. Aceştia sunt aleşi, cu excepţia ultimilor trei, lucru pe care „Buciumul" îl anunţă cu satisfacţiew. Din „opoziţie" nu reuşiseră decât trei: D. Brătianu, C. A. Rosetti şi N. Golescu. In fruntea listei propuse prin „Buciumul" se află generalul Barbu Vlădoianu, unul dintre părtaşii decisivi ai actului de la 24 ianuarie 1859 şi prieten bun al lui Boliac.

Dintr-o polemică cu „Dâmboviţa"51 aflăm că fosta foaie a lui D. Bolintineanu, după cum arată Boliac, era supărată „că nu este băgată în seamă de către guvern, geloasă pe „Buciumul", care se bucură de mare credit şi mare consideraţiune în statul român.".

De fapt, în cursul lunii august se întâmplă o schimbare în existenţa ziarului. Mai întâi, începând cu nr. 266 din 6 august, dispare de pe frontispiciul ziarului menţiunea: „Proprietariu şi Directoriu Cesar Boliac". Fără nici o explicaţie. De semnat, nu semnase Boliac în „Buciumul" niciodată, precum am arătat. în 27 august52, editorialul obişnuit anunţă o nouă orientare a „Buciumului", de la dârza atitudine polemică, la propagarea spiritului de înfrăţire, de pacificare: „Astăzi, când ţeranul plugariu, când nenorocitul clâcaşiu posede patria reale, când biciul tiraniei s-a ardicat de pe dânsul, când privilegiele toate, prescrise în Regulamentul de aur şi de semnăture de monarhi, s-au ars prin propriele mâne ale noastre; când toate privilegiele, care divideau, subdivideau, învrăjbeau poporul român, s-au stins de către augusta mână a suveranului pe care-1 adorăm noi şi căruia ne-am

48 Revista interiore, în. Buciumul", II (1864), nr. 297 din 20 octombrie, p. 1 185.

49 Candidaţii „Buciumului" pentru membri la municipalitatea Bucureşti sunt aceştia, în „Buciumulu", II (1864), nr. 260 din 4 august, p. 1 037.

50 Éttc numele metnbriloru alleşi la municipalitatea Capitalii, dupe ordinea numerică a voturilor ce a avut fiecare, în. Buciumulu". II (1864), nr. 263 din 11 august, p. 1 049.

51 Revista interiore. în. Buciumulu', II (1S64), nr. 286 din 24 septembrie, 1 141 – 1 142.

— Ibidem, nr. 275, p. 1 097.

— c. 105

CEZAR BOLIAC devotat cu jurământ sacru, mers d-a dreptul din inima noastră la creatoriu, că-1 vom servi pe căile măreţe pe care s-a avântat, cu mintea şi corpul nostru, cu inima şi cu braţul; astăzi când a înviat poporul român şi a murit privilegiul, noi stăm la porţile arenei deşeartă şi cerem noi asociaţi, noi camarazi spre noi lupte". Acest răgaz de pace îl credea,. Buciumul" necesar pentru aplicarea noii legi rurale, şi desigur că aşa îl considera însuşi domnitorul Cuza, care vorbea prin gura,Buciumului"': „Gestiunea importante este aplicarea cu sinceritate a legii rurale în spiritul ei şi în toată litera ei, traducerea în practică viuă a idcei mântuitoriă a alesului şi domnitorului românilor, justiţia, amicia şi interesarea deopotrivă, pentru ambele părţi, inamice până ieri, spre sincera şi leala lor înfrăţire în viitoriu, spre stingerea a oricărei inimicie create şi hrănite, prin inicuitatea legilor, între foştii clăcaşi şi proprietari, între neprivilegiaţi şi privilegiaţi.'.

Probabil aceasta e şi semnificaţia trecerii în umbră a lui Boliac. Ziarul lui devenea impersonal, servea o operă mai presus de persoane: încercarea domnitorului Cuza de a pacifica spiritele, acum după ce îşi impusese reforma agrară, miezul tuturor discordiilor. Că e aşa, o dovedeşte faptul că în însuşi numărul în care se proclamă noua lui atitudine de pacificare se reaminteşte opera de agitaţie pentru clăcaşi întreprinsă odinioară de „cei ce conduc «Buciumul» 53, din a căror operă se reproduc în acelaşi număr Muncitorul şi Sila, cunoscutele poezii ale lui Boliac 54. Puţin mai târziu se face o precizare şi mai categorică, precum că Boliac continua să fie directorul ziarului, publicându-se un schimb de scrisori între Zulnia Stuirza şi C. Boliac. Zulnia Sturză îl considera pe Boliac ca director al „Buciumului" şi-i cerea să facă unele rectificări în darea de seamă despre serbarea împărţirii premiilor la Azilul „Elena Doamna", iar Boliac se recunoaşte oa director şi-i dă satisfacţie.

Dar şi în noua sa ipostază „Buciumul" îşi modifică foarte puţin atitudinea. Se atenuează critica adusă guvernului, dar atitudinea de vigilentă ostilitate faţă de foştii privilegiaţi, faţă de marea boierime, ca şi faţă de aliaţii lor din „monstruoasa coaliţie" nu slăbeşte de loc. Iată cum celebrează Boliac, într-un frumos articol, solemn şi combativ totodată, maturitatea politică cu care se manifestaseră ţăranii în cadrul recentelor alegeri pentru consiliile judeţene, alegeri în care se folosiseră de dreptul ceva mai larg de vot ce li se dăduse prin noua legislaţie a lui Al. 1. Cuza: „O zi numai a încetat biciul de pe

58 Revista interiora, în „Buciumulu", II (1S64), nr. 275, p. 1 097. 54. Buciumulu", II (1864), nr. 270, p. 1 099.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 275 dânsul. o zi numai a încetat împilarea la munca silnică, o zi numai n-a respirat fumul de ardei din cocinele tiranilor săi seculari, – şi iată-i în picioare, ager şi mintos, liniştit şi generos, mergând în pas triumfale în marşul ce i se motivă de la tronul alesului, suveranului şi părintelui său! (.). Unde sunt pigmeii, spăriaţi de mărimea şi tăria lor, din frazile altor pigmei mai ghindoci decât dânşii? Pentru ce aceia care strigau libertate! egalitate! îşi pun cenuşe în cap şi-şi astupă ochii. (.). S-o spunem noi: pentru că aceştia invocau libertatea şi egalitatea numai ca să împizmuiască tirania; pentru că aceştia chiă-mau numele libertăţii şi al egalităţii precum impiii chiamă în deşert numele Domnului; pentru că ei n-au crezut în ceea ce au profanat; pentru că ei n-au putut niciodată să-şi facă idea despre ceea ce invocă; pentru că, egoişti şi scurţi la vedere, ei cereau numai egalitatea lor cu cei care erau puşi de către legi peste dânşii; pentru că ei, când cereau libertatea individuale, o cereau numai pentru ei, geloşi de libertatea de care se bucurau cei puşi peste dânşii de către legi, fără ca veriodată să fi măsurat adâncimea poporului, pe care legile înguste pusese din josul lor; pentru că ei vedeau numai infamia celor ce-i striviau pe dânşii şi nu măsurau niciodată infamia lor asupra acelora ce legile lăsaseră din josul lor; pentru că vorba popor, în gura lor era o ficţiune, la a cărei realizare acum, li s-a luat văzul". Trebuie să mărturisim că aici Boliac ajunge să definească, justiţiar şi necruţător – cu o claritate clasică – atitudinea vârfurilor burgheziei de pretutindeni în secoduil al XIX-lea, egoismul cu care căuta ca să speculeze doar în folosul ei generoasele principii proclamate în focul revoluţiei franceze din 1789.

Pe lista consiliului judeţean al Ilfovului figurează şi Cezar Boliac alături de generalii Savel Manu şi Barbu Vlădoianu şi alături de nume noi, care sună mai mult orăşeneşte, ca Ghiţă Rătescu, Lazăr Şabeca etc. 55. Boliac însă, în articolul din care am citat atât de mult fiindcă merită, a ştiut să se ridice deasupra poziţiei sale personale, deasupra mentalităţii de clasă chiar, făcând o aspră şi justă critică a întregii atitudinii politice manifestate în timpul domniei lui Al. I. Cuza de majoritatea micii boierimi şi a burgheziei. De asemenea trebuie să subliniem iarăşi – ca un semn al poziţiei ideologice pe care continuă să o ocupe Boliac şi în această epocă – atenţia pe care o dă el primelor încercări de organizare a muncitorimii la noi. Publicând în întregime discursul pe care scriitorul de mai târziu Petre Ispirescu, pe atunci numai tipograf şi vicepreşedinte al „Asociaţiei lucrătorilor tipografi", îl

55 „Buciumulu", II (1864), nr. 299 din 24 octombrie, p. 1 193.

CEZAR BOLIAC rostise într-a Vll-a adunare generală a acestei asociaţii d6, îl precedă prin următorul cald comentariu57: „Sunt mai mulţi ani de când norocita ideiâ de asociaţiune între lucrători a intrat în ţeara noastră prin lucrătorii tipografi. Urma să fie astfeliu. în natura meseriei lor, tipografii urmează să fie corpul de lucrători cel mai inteliginţe şi trebuiau să înţeleagă, ei mai întâi, că civilizaţiunea reale, care aduce înnobilirea, buna stare şi progresul, se bazează pe asociaţiune. Tipografii noştri n-au minţit naturii industriei lor şi au început, ei cei dintâi în ţeară, să-şi asigure poziţiunea şi viitoriul prin asociaţiune. Deară oare, pentru ce ceilalţi meseriaşi din diferitele ramuri de industria n-au urmat încă exemplul ce le-au dat tipografii?"

Dar atitudinea aceasta de cuminte sfătuitor şi de generos pane-girist al guvernului – oricât de mari ar fi fost realizările acestuia – nu putea dura mult. Boliac era un om de luptă atât prin tăria convingerilor, cât şi prin energia vulcanică a temperamentului. Pe de altă parte, în însuşi guvernul lui Kogălniceanu începuseră disensiuni adânci către sfârşitul anului 1864. Unul dintre marii nemulţumiţi era însuşi N. Greţulescu, sfătuitorul intim al domnitorului Cuza şi vechiul prieten al lui Boliac. Conflictul dintre el şi Kogălniceanu va culmina în 21 ianuarie 1865 prin însăşi demisia lui Creţulescu, care va antrena căderea întregului cabinet.

Până atunci, în noiembrie 1864 au loc alegeri generale pentru noua Adunare legislativă58. Ele aduc în Cameră o lume nouă, şi Boliac aprobă această metamorfoză, considerând-o ca un pas spre democraţie: „Astfeliu fiind, aleşii ţerei sunt adevăraţii eliţi ai ţerei, sunt adevărata fală a României libere, sunt oameni ca aceia care ştiu a inaugura era cea nouă de libertate şi egalitate, care ştiu să împlânte preceptele justiţiei şi ale onoarii printr-o elocinţă ştiutoariă, hrănită cu idee, iară nu ca acele discursuri desmăţate ce s-auziau până acum pe tribuna celei mai pure oligarhie" 55.

Se pare că în aceste alegeri totuşi au fost sacrificaţi de către guvern amicii politici ai lui N. Creţulescu. Se pare că s-au mai întâm-

58 „Buciumulu", II (1864), nr. 301 din 29 octombrie, p. 1 202-1 20.1

57 Revista interiore, Ibidem, p. l 202.

58 Deputaţii allcşi în 24 Noembre de entre collegielc de judele pentru camera legislativă, în „Buciumulu", II (1864), nr. 134, p. 1 254-1 255.

În nr. 315, din 1 decembrie, p. 1 259, se publică lista noilor senatori numiţi-Pe niciuna din ele nu figurează numele lui C. Boliac.

59 Revista interiore, în „Buciumulu", II (1864). nr. 314 din 28 noiembrie, p. 1 253.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 277 plat şi alte lucruri pe care nu le ştim60. Urmarea a fost că, la începutul lunii decembrie, „Buciumul" revine brusc la atitudinea de violentă adversitate faţă de Kogălniceanu, opunându-i figura ponderată a lui N. Cretulescu.

Silit să aleagă deci între cei doi fruntaşi ai guvernului, Boliac trecuse fără nici o şovăire de partea lui Cretulescu, care însemna şi partea domnitorului Cuza, după cum vom vedea. „Buciumul" îi spune acest lucru lui Kogălniceanu fără menajamente. Boliac îşi dă seama însă că o afirmaţie atât de categorică avea nevoie de lămuriri în raport cu linia de mai înainte a „Buciumului": „Deară de ce atâtea emfaze, atâtea strofe şi anti-strofe, contrarie şi contradictorie, ale «Buciumului», adresate unui ministru a căruia metodă, sistem, doctrină, nu erau identice cu ale «Buciumului»? Pentru ce?

— Pentru că tot astfeliu erau de inegali şi contradictorie şi demarşele ministrului. Contra-zisu-a-veriodată «Buciumul» lân privinţa politicei, doctrinei, metodei, prin care d. Cretulescu mergea la realizarea ideelor şi principielor tronului, căruia a jurat devotament etern «Buciumul», tocmai pentru ideele şi principiele identice între tron şi «Buciumul»?". Boliac face deci o deosebire categorică între Cuza ca voinţă şi Kogălniceanu ca realizare, deosebire ce nu corespunde realei desfăşurări a istoriei. Boliac, adversar al lui Kogălniceanu pe atunci, căuta să-1 diminueze: „Legile cele mari, legile pentru care s-a născut «Buciumul», legile pe care le-a convocat «Buciumul» de la naşterea sa au fost şi sunt adorate de către «Buciumul»; aplicarea lor însă a fost o parodia, şi «Buciumul» s-a revoltat contra parodiei, adorând legile.".

Ultimele alegeri sunt considerate de „Buciumul" drept culminaţia acestei parodieri: „Trebuie să spunem francamente că parodia ce s-a făcut de către spiritul răului votului universale a covârşit toată pacienta noastră; nu desperăm însă pentru că credem în geniul ce protčge pe români ţi ţeara lor. Dintr-o rea procedare, va ieşi un rezultat bun; din împilare va ieşi libertatea, din strivire va ieşi inde-pendinţa. Toate silinţele ilegali spre a scoate o Cameră servile, avem convincţiunea profundă că au dat Camera cea mai independinte ce au avut vreodată România".

Pe ce se baza convingerea „Buciumului"? Pe faptul că această Cameră îşi avea centrul de greutate în afara „monstruoasei coaliţii":

60 Revista interiore. în. Trompctta Carpaţiloru", II (1866), nr. 1 din 1 ianuarie, p. 1. Boliac afirmă că, în decembrie 1S64, Kogălniceanu încercase să-i capteze bunăvoinţa semnând o circulară prin care cerea celor 33 de prefecţi să facă fiecare câte 60 de abonamente la „Buciumul". Circulara a fost interceptată şi publicată în gazetele liberale adversare.

278 CEZAR BOLIAC, „Deară, această Cameră poate să nu egaleze pe celelalte Camere trecute, în parfumerie, în irizări, în aurărie şi în frazi nepricepute şi nesocotite, în frazi străbălate şi incendiarie; însă le va covârşi pe toate acelea prin simplicitatea ei, prin simţul său cel bun şi patriotismul ei cel pur. Toţi membrii ei sunt fii ai patriei; piepturile lor nu sunt pătate de dispreţul străinilor, creşterea lor nu s-a făcut pe pragurile consulilor, au supt toţi de la pieptul cel robust al româncei, s-au frecat de fota sea aspră de lână şi s-au jucat toţi cu degeţelul pe puii de fluturi de pe iia mamei îor; au fost toţi sub împilarea privilegiului, şi libertatea trebuie să le pară foarte dulce, căci o gustă pentru prima oară".

Singura primejdie ce i se părea că ar pândi această Cameră de oameni noi era aceea de a fi prea timorată faţă de creatorul ei, faţă de Kogălniceanu. Boliac caută să prevină aceasta cu orice risc: „Probaţi, fii ai patriei, că, afară de foştii privilegiaţi, toţi românii au inimă, se nasc învăţaţi prin tradiţiune, căci sunt toţi fii ai poporului suveran din Roma.

— Aruncă-te chir Daniilă! Să te văd, Marine!

— Faceţi ca să nu regretăm nimica, probaţi că tot românul este nobile, elocinţe, cu inima bine pusă, şi ştie a sfida trecutul impur şi a trăi în viitorul strălucit ce i se deschide.

— Să te văd, Marine! Să te văd, Naţionailule!61 Aruncă-te chir Daniilă!". Noua Adunare trebuia să vegheze în primul rând la aplicarea corectă a legilor date de Cuza şi Kogălniceanu: „Trebuie să spunem în ce chip s-au parodiat aceste legi? Nu o putem face astăzi. Deacă vom fi somaţi să o facem astăzi, precum am mai fost somaţi şi în altă împregiurare? vom răspunde cu poetul italian:

Io Io so, segnor dottore Ma non, posso ve le dâre Per ch'é pena cinque lire." 62

Boliac prevăzuse, din nefericire, exact urmarea. Riscul acestei atitudini energice era într-adevăr mare. După acest număr, „Buciumul"' n-a mai apărut. A fost suspendat de Kogălniceanu însuşi.

Mai târziu – la puţin timp după lovitura de stat din 11 februarie 1866 şi îndepărtarea lui Al. Ion Cuza din ţară —, răspunzând unui atac mascat din gazeta conservatoare nou apărută, „Desbaterile",

61 Aluzie la Marin Serghiescu-Naţionalul, vechiul tovarăş de lupte politice al lui Boliac din 1840 şi 1848?

62 Revista interiore, în „Buciumulu", II (1864), nr. 317 din 5 decembrie, p. 1 265.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 279 unde se vorbea de,lăudătorii pe toate tonurile a regimului trecut", care-şi ridicau acum vocea „stridente", făcând paradă de liberalism 63, Boliac va lămuri ceva din întunecatele împrejurări ale suprimării gazetei sale 54. Articolul acesta lung e foarte interesant, pentru că în el Boliac creionează toată istoria raporturilor sale cu domnitorul Cuza în timpul domniei acestuia. E adevărat, acest articol nu e o mărturie istorică obiectivă, fiind publicat într-un moment greu pentru Boliac, în care el căuta să se degajeze măcar în parte de solidarizarea lui totală cu fostul domnitor, ceea ce i se reproşa cu violentă după 11 februarie. Din el vom spicui numai ceea ce ne interesează în legătură cu suprimarea „Buciumului"', în urma articolului său incendiar din 5 decembrie. Supărarea „Buciumului" pornise de la alegeri. Boliac îşi anunţase candidatura în mai multe judeţe. In guvernul lui Kogălniceanu însă „numai ministrul Cretzulescu o sprijinea". Boliac îşi puse atunci „candidatura pe ascuns şi se sprijinea pe sub mână de către unii din aginţii guvernului" în diferite oraşe. Kogălniceanu însă – „aflând prin nişte scrisori prinse la poştă negreşit, că am avea oarecari şanse" – bătu la telegraf la Ploieşti, la Giurgiu, la Turnu-Severin o depeşă în felul următor: „Dacă cumva nu se va putea alege candidatul guvernului, să se aleagă oricine altul afară de d.", adică Boliac. Ceva mai târziu Boliac va publica însuşi textul documentelor: Circulariă către toate prefecturele şi o depeşă Prefectului de Prahova, ambele semnate de Kogălniceanu65. Din depeşa către prefectul de Prahova aflăm că Boliac era în acel timp director al Arhivelor statului 66. în legătură cu aceasta, Kogălniceanu afirmă în depeşă că domnitorul Cuza s-ar fi supărat aflând că Boliac, deşi funcţionar al statului, „a cutezat a-şi pune candidatura la deputăţie".

Consecinţa? Boliac n-a fost ales nicăieri deputat. A mocnit aşa vreo câteva zile, până când a crescut în el convingerea că activitatea politică a lui Kogălniceanu era vătămătoare şi ţării, nu numai lui personal.

Atunci a scris faimosul articol, şi „Buciumul" n-a mai existat.

63 A. N. Lahovari, Declarafiime de principii, în „Desbatcrile", 1866, nr. 1 din 24 februarie, p. 1; N. Blaramberg, Reformele din 2 Maiu. Ibidem, p. 3-4.

64 Diariulu Desbaterile, în „Trompetta Carpaţiloru", II (1866), nr. 407, p. 50.

65 „Trompetta Carpaţiloru", II (1866). nr. 412 din 1 aprilie, p. 69.

66 într-adevăr, printr-un decret din 3 decembrie 1864, Al. I. Cuza îl numeşte pe C. Boliac, care funcţiona de mai înainte ca director general al Arhivelor statului, în Comitetul arheologic „pe lângă ceilalţi membri numiţi prin decretul nr. 1 653 de la 26 noiembrie, espirat". Decretul e contrasemnat de N. Creţulescu. ministrul Cultelor şi Instrucţiunii publice. în „Monitorul", 1864. p. 1 302.

CEZAR BOLIAC

Prestigiul „Buciumului" – nu numai în lumea cititorilor, dar şi în cea a confraţilor de presă – a fost covârşitor. Iată cu ce respect vorbea un nou confrate, gazeta „Mercuriu": „Ne vom crede prea ferice deaca modestul nostru ziariu va avea norocirea a păşi pe urmele confratelui său „Buciumul"' şi deaca cândva vom putea merita stima şi onoarea de care se bucură venerabilul şi amicul nostru savant, Cesar Boliac" 67. Prestigiul „Buciumului" a fost augmentat şi de colaborările literare şi ştiinţifice care se întâlnesc în paginile lui. în primul rând, Boliac a căutat să-i grupeze pe poeţii unionişti. întâlnim aici o reproducere a fabulei politice a lui Alecsandri, Moara de vânt, publicată sub pseudonimul Vlad Morarul (nr. 24, p. 99); Gr. Alexan-drescu publică Vânătorul, versuri între fabulă şi satiră (nr. 7, p. 27); D. Bolintineanu constituie, după cum era de aşteptat, o prezenţă asiduă cu poezii: Crinul şi roza (nr. 2, p. 8), Zimbrul (nr. 5, p. 19), Muma lui Mihai (nr. 8, p. 31-32), Maria Putoiana (nr. 12, p. 47), Radu de la Afumaţi (nr. 79, p. 310). La Diana şi Apolon (nr. 79, p. 310), precum şi cu o baladă populară, culeasă de D. Georgescu, profesor în Ploieşti: Gruia, fiul lui Baba Novac generalul lui Mihai Viteazul, trimisă de Bolintineanu redacţiei cu o scrisoare de explicaţii; G. Tăutu semnează poezia Astfel azi Polonii chit (nr. 24, p. 99) şi Sonnet la onomastica zi a M. S. Domnitorului Alessandru Ioanu I (nr. 284, p. 1135); G. Baronzi e iarăşi unul dintre colaboratorii asidui: La 24 Ianuariu 1864 (nr. 185, p. 738), Ţerişoara, Mărăcinele, Cea, boi! Cântecid juneţei (nr. 190, p. 757-758) şi multe altele. Nici generaţia următoare a poeţilor preeminescieni nu lipseşte. Mihail Zamfirescu publică Mireasa strigoiului, poem epic în maniera lui Bolintineanu, căruia, de altfel, i-1 şi dedică (nr. 58, p. 235; nr. 64, p. 255-256); Gr. H. Grandea semnează două balade: Nebuna (nr. 67, p. 267) şi Umbra lui Dunca (nr. 5, p. 19), evocând moartea eroica a românului Nicolae Dunca – fratele scriitoarei noastre Constanţa Dunca, pe atunci pregătind editarea revistei sale „Amicul familiei", pe care „Buciumul" o anunţă cu simpatie —, căzut în războiul de secesiune american; Al. Depărăţianu contribuie cu un grup de poezii traduse din spaniolă: Clopotul de la Huesca şi Contesa de Castillia (nr. 273, p. 1 091), Infantina (nr. 274, p. 1 095), Contele Don Martin.şi Donna Beatriz (nr. 277, p. 1 107); prima dintre aceste traduceri – Maurul Calainos (nr. 97, p. 386-87) – e însoţită de Boliac cu o notiţă, în care afirmă că Depărăţianu „este cel dintâi român care dotează literatura patriei sale cu poezii traduse d-a dreptul din limba

67 „Mercuriu", I (1864), nr. 3, p. 1, col. III.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 281 spaniolă" şi că el făgăduieşte pe curând,o carte intitulată poezii i spaniole".

Dintre prozatori, semnalăm cronicile teatrale ale lui N. M. Phili-mon – cunoscute din bibliografia operelor autorului Ciocoilor vechi şi noi —, precum şi importantul său articol Lăutarii şi compoziţiunile lor (p. 1 241 – 1 242).

G. Boliac însuşi continuă seria de Sentinţe, începută în „Românul" 68. Din această epocă pare a fi şi încercarea lui Boliac de a traduce din Orlando Furioso de Ariosto, rămasă ca fragment între manuscrisele păstrate în Biblioteca Academiei69. Manuscrisul nu-i poartă semnătura, dar e scris de mâna lui şi se află între manuscrisele rămase de la el. După ortografie, comparând-o cu cea a „Buciumului", Dan Simonescu îl datează din 1863. Judecând după limbaj, pare a fi o traducere după originalul italian, făcută însă cu ajutorul unei versiuni franceze.

„Buciumul" mai e interesant de răsfoit şi pentru mulţimea de notiţe literare, cele mai multe marcate prin stilul uşor de recunoscut al lui Boliac, chiar dacă nu sunt semnate, notiţe în care editorul şi redactorul gazetei abundă în gesturi de caldă solidaritate nu numai faţă de amici, dar adesea trecând peste vechi şi uneori grave inimiciţii.

Când află că D. Bolintineanu renunţase la tipărirea operelor lui poetice fiindcă nu întrunise numărul necesar de abonaţi, Boliac izbucneşte în imprecaţii când patetice, când sarcastice: „Ce leliu? Voi toţi părinţi şi mume, care vă mândriţi, surâdeţi şi sunteţi fericiţi când ascultaţi pe pruncii voştri recitind o baladă eroică, o elegia încântătoare a poetului Bolintineanu, nu v-aţi crezut datori, nu v-aţi simţit culpabili când aţi aflat că poetul Bolintineanu, această pasere măiastră ce încântă căminurile voastre, îşi trage de sub tipar poeziile seale pentru că nu se găsesc destui subscriitori pentru a acoperi cheltuielile tiparului? (.) Ce feliu! în toată România liberă de cinci milioane de oameni, între toţi românii 14 milioane, nu s-a găsit un singur om, un singur părinte de familia, o singură mumă care să zică: pentru anul nou 1863 un frac mai puţin, o fustă mai puţin; să facem cadou copilului nostru inima, sufletul poetului român Bolintineanu şi să-i zicem: Ţine minte, să spui copiilor tăi că părinţii ţi-au făcut cadou, m „Buciumulu". I (1863), nr. 6, p. 24; nr. 8, p. 32; nr. 10, p. 40; nr. 11, p. 44; nr. 12, p. 48; nr. 34, p. 136.

89 Cf. Dan Simonescu, Cezar Botine traducător din Ariosto. în. Studii italiene", VII (1940), p. 25-34.

282 CEZAR BOLIAG, de anul nou 1863, cartea cea mare a geniului Bolintineanu"70. înduioşat, D. Bolintineanu îi mulţumeşte pentru acest gest – printr-o scrisoare care se publică tot în „Buciumul'" în numărul următor —, explicând că nu era vorba de o ediţie obişnuită, ci de una de lux, destinată celor avuţi. îl îndeamnă să facă deosebire între,clasa avută" – care se dezinteresează de literatura naţională – şi poporul român, care i-a sprijinit până acum toate ediţiile. Urmează şi o scrisoare a librarului-editor Chr. Ionnin, care afirmă şi el că ediţiile de lux până atunci nu au avut succes —căci,numai poporul citeşte româneşte' – şi se declară gata să editeze opera completă a poetului într-o ediţie obişnuită 71.

Într-o Revistă interioară – care pe atunci avea rolul de articol editorial —, Boliac felicită Camera deputaţilor pentru că votase o recompensă naţională de 2 000 de lei pe lună lui Eliade şi se întristează de faptul că propunerea unei astfel de recompense de 1 500 lei pentru I. A. Vaillant căzuse, lipsindu-i un vot: „Noi credem că majoritatea votanţilor au comis o mare injustiţie în privinţa acestui vechi şi bătrân filo-român, care şi-a dat toată viaţa sea românilor şi care a venit acum din lungul său exiliu ca să moară în România" 72. Tot atât de călduros sprijină şi aplaudă hotărârile Camerei cu privire la alt filoromân – italianul Vegezzi-Ruscalla —, căruia i se acordase naţionalitatea română şi i se crease o catedră de literatură română la Universitatea din Torino 7\par        Când Costache Negri – pe atunci reprezentant al României la Constantinopol, făcând acolo tot ce-i sta în putinţă ca să consolideze domnia lui Alex. I. Cuza – soseşte în Bucureşti, Boliac îi adresează un prietenesc articol, relevând mândria cu care, tânăr sărac, renunţase la perspectiva de moştenire a imensei averi a poetului C. Conachi, neacceptând propunerea acestuia de a-1 înfia74. Când B. P. Haşdeu anunţă apariţia pe curând a foii sale umoristice „Aghiuţă", Boliac o salută cu o sfătoasă prietenie: „Un nou ziar umoristic mai înavuţeşte ziaristica română şi persoana care se pune a dirige această foaia ne face să sperăm că Aghiuţă va fi drăcos ea un drac mititel ce este, deară prin toate drăciele lui va proba că a fost de bună şcoală şi că

70 Revista literariă, în „Buciumulu", I (1863), nr. 2, p. 8.

71 Mai târziu apare în „Buciumulu', nr. 50 din 20 iunie, p. 199, un Discuri la înmormântarea d-nei C. Bolintinénu, rostit de arhimandritul Iosif Naniescu, referitor la Catinca Bolintineanu, căsătorită cu Atanasie Bolintineanu. Se pare că e vorba aici de Caterina, sora poetului.

72 „Buciumulu", I (1863), p. 73.

73 Revista interioară, în „Buciumulu", I (1863), p. 69.

74 Ibidem, p. 461.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 283 merită a fi un drac de salon. Aghiuţă credem că nu va cădea în trivialităţi, că sarea şi glumele lui nu vor face să roşească nici cei ce le citesc, nici cei ce le ascultă în cercurile civilizate ale societăţii noastre. Recomandăm pe Aghiuţă lectorilor noştri şi sperăm că ne vor mulţămi pentru această recomandaţiune" 75. La ştirea că poetul moldovean G. Tăutu va scoate un nou volum de poezii, Boliac însemnează rânduri de elogiu, subliniind influenţa versurilor lui Béranger – celebru pe atunci în întreaga Europă – asupra acestuia: „Nu ne îndoim că publicul nostru luminat şi junimea inteliginţe se vor grăbi a încuragea pe acest Béranger al românilor, cu care se poate mândri România de peste Milcov şi literatura noastră născândă"76. La apariţia romanului Ciocoii vechi şi noi, Boliac găseşte foarte juste cuvinte de apreciere: „A treia carte importante77 produsă în aceeaşi epocă glorioasă a românilor este Ciocoii vechi şi noui de d. Nicolae M. Phi-limon. Această carte împărţită în 33 capitole cuprinde SS de tablouri vii ale stării societăţii noastre, de la Caragea până la Grigore Vodă Ghica. Fiecare portret din acest romanţ este un tip; nu-1 mai găseşti nicăieri, pentru că o societate ca a noastră, mai vârtos din această epocă, nu se mai găseşte nicăieri. Dinu Păturică, eroul care duce toată intriga acestui romanţ, este adevăratul tip al ciocoiului."'75.

Istoria e tratată în „Buciumul" cu tot atâta atenţie ca şi literatura, – am putea zice chiar cu mai multă. „Buciumul" e în această privinţă o arhivă de documente şi studii istorice, continuând tradiţia publicaţiilor în acest domeniu ale lui M. Kogălniceanu, N. Bălcescu şi Al. Papiu-Ilarian. Am amintit altă dată de pasiunea cu care Boliac aduna manuscrise vechi româneşti. în articolul despre N. Filimon, el face o mărturisire directă despre această activitate a lui, recoman-dând amicului său D. Bolintineanu – pe atunci ministru al Instrucţiunii publice – să se îngrijească de valorificarea documentelor istorice: „Deaca o zicem aceasta, ne socotim în oarecare drept, pentru că mult am alergat şi noi, mult ne-am ostenit şi mult ne-am expus, spre a aduna de prin monastiri şi spre a smulge de prin ghearele călugărilor greci, Iade întrege, închise cu genunchiul, pline de pergamente şi de documente de tot feliul"79. Consecvent, Boliac publică

75 „Buciumulu", I (1863), p. 559. Aluziile din notiţă vizează foile satirice ale lui N. T. Orăşanu, care nu-şi prea menajau stilistic adversarii. ™ Poetul Tăutu, în „Buciumulu', II (1864), p. 707.

77 Alături de Grigore Ghica-Vodă, de Al. Depărăteanu şi Sommariu alin istoriei generale a culturel de C. Cretulescu, despre care vorbeşte în acelaşi articol.

78 Revista literariă, în „Buciumulu", II (1864), p. 963.

79 Ibidem, p. 963.

CEZAR BOLIAC în „Buciumul" documente istorice80. De asemenea, dă la lumină, în traducere, cronici străine referitoare la istoria românilor, precum aceea a vistierului Stavrinos despre Mihai Viteazul81, fragmentul din istoria polonilor, în latineşte, de Alexandru Guagnino 82, şi fragmentul din cronica lui Goreci despre lonaşcu Vodă83. Aceste publicări le justifică într-o frumoasă pagină: „Cată să utilizăm timpul, şi cu ce alt am putea mai bine utiliza decât arătând românilor contimporani ce scriau despre părinţii, bunii şi străbunii lor autorii străini contimporani ai acelora? Nu doară că această însărcinare ne-o impunem noi pentru că 1 es aur ui de Monumente istorice pentru Dacia şi Archiva istorică a României nu ar da îndestul hrana necesară doritorilor a afla pildele străbunilor lor. Nu; noi recunoaştem cu deplinătate meritele, cunoştinţele şi talentul ce abundă sub peana d. d. Papiu Ilarianu şi Bogdan P. Hâjdeu; şi am fi putut prea bine să nu mai adaugem, pe lângă multul ce dau aceşti doi bărbaţi naţiunii lor, şi puţinătatea noastră; suntem însă nevoiţi a o face, pentru că nu putem face altceva deocamdată. De aceea, să ne fie permis a da lectorilor noştri ceea ce vom putea găsi mai merituos şi inedit prin buchinurile şi manuscrisele din biblioteca noastră propria" 84.

Bineînţeles că Boliac nu putea trece cu vederea nici cronicile româneşti. în această direcţie el are marele merit de a fi atras primul atenţia asupra unor manuscrise care cuprind ceva între istorie şi literatură: asupra cronicilor în versuri, caracteristice mai ales pentru secolul al XVIII-lea. Dintre acestea, Boliac a publicat unele care au rămas ca piese însemnate pentru istoria literaturii noastre în acest secol. Boliac îşi dădea seama de valoarea acestor manuscrise. Aceasta se poate vedea din notiţa cu care precede publicarea cronicii despre uciderea lui Grigorie Ghica-Vodă: „Românii nu prea făceau versuri pe când scriau istoria; de aceea, puţine chronice vechie ne-au renias

80 Chrisovulu lui Leon-Voevod din annul 1631 Iuliu 23; Chrisovulu lui Ma-teiu Bassarab din 1640 Decembre 8; Chrisovulu lui Radu-Voevod din annulu 1669 Decembre 9, în „Buciumulu", I (1863), p. 107-108. în p. 243, publică Cinci hrisoave de la arhiva lui D. G. Cantacitzcn.

81 Vestitele vitejie aile lui Michaiu-Vodă, în „Buciumulu", Il (1S64). p. 1 193- 1 194, 1 197-1 198, 1 201 – 1 202, 1 209-1 210.

82 Istoria lui lonnu Lasiciu despre incursiunea Poloniloru în România, cu Bogdan-Voivodu (dupe care urmă lonaşcu) sub căpitanii Miclezki şi Sinewski, şi despre perderea Turciloru. Annulu MDLXII (1572), în „Buciumulu", II (1864), p. 1 245-1 246, 1 249-1 250, 1 257-1 259.

83 Scrierea lui Léonard Goreci. călare Polouu, despre rcsbellcle lui lonascu principele Valachiei în contra lui Selim. împăratuluiurcuoru., în,. Buciumulu", II (1864), p. 1 261 – 1 262.

84 Foliota Bucimului. în „Buciumul". II (1864), p. 1 245.

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 285 în versuri, şi suntem fericiţi când ne cade câte una în mână, care să merite a o da publicităţii. Noi am tipărit în coloanele «Buciumului» anul trecut, două chronice în versuri: Plângerea Silvanului şi Mavro-gheniada. Acum comunicăm lectorilor noştri o chronică inedită, care merită atenţiunea literaţilor şi istoricilor noştri, sub mai multe punc-turi de vedere: ca limbă, ca versificaţiune, ca colorit de epocă şi ca amănunte interesanţi despre sfârşitul unui domn care îşi pierde capul pentru un simţimânt patriotic" s\par        Tot Boliac publică aici celebra cronică despre mănăstirea Silva-şului cu următoarea notiţă în care subliniază importanţa ei istorică: „Această cronică inedită şi atât de interesantă, care arată politica maghiaro-austriacă la divizarea românilor de peste Carpaţi, în Uniţi şi Neuniţi, seamănă a fi scrisă la începutul secolului trecut" 86. Publicarea acestei cronici a stârnit un mare interes între românii din Transilvania – interes explicabil prin faptul că ei erau cei divizaţi în cele două confesiuni – a provocat discuţii, al căror ecou se prelungeşte până în coloanele „Buciumului" 87.

În notiţele care preced publicarea acestor cronici, în versuri sau în proză, descifrăm câte ceva din felul în care îşi aduna Boliac manuscrisele: „Intre documentele ce ne-au mai venit, de la apelul ce am făcut către familiele ce posed documente istorice, am primit unul foarte importante sub mai multe privinţe; acesta este testamentul de starea lui Constantin Cantacuzino, pe care ni 1-a comunicat d. Şt. D. Greceanu. Noi facem şi acum apelul nostru către familiele române, rugându-le în numele istoriei patriei noastre, să ne comunice tot ce cred că ar putea fi spre luminarea şi desluşirea istoriei românilor" 8S. în urma acestor îndemnuri patriotice ale lui Boliac, paginile „Buciumului" s-au îmbogăţit cu publicări de valoroase cronici privind mai ales secolul al XVIII-lea89.

Nu mai puţin importante sunt şi studiile de istorie care au fost publicate în paginile „Buciumului". Boliac însuşi promite o scurtă

85 Facerea de stihuri pentru marţea lui Grigorie Ghica-vodă. ciud l'a tăiat Capigiul ccllu trămissu de la Czarigrada cu urgiei împerătescă în Iassy la annulu 1777, Octobre 10. în „Buciumulu", II (1864), p. 1 189-1 190: Folliola Bucimului.

86 Plângerea Sântei Mănăstiri a Silvasului din Eparhia Haţegului din Prislopu, în „Buciumulu", I (1863), p. 11 – 12. 16, 19-20.

87 Revista interioara. în. Buciumulu", I (1863), p. 65.

88 Revista literară. în „Buciumulu", I (1863), p. 127.

60 Cronica Transilvaniei, în. Buciumulu", I (1863, p. 27, 32, 35, 39,43-44,47- 48; Istoria fapteloru lui Mavroghene-Vodâ şi a răzmiriţei din timpulu lui pe la 1790. Scrisă la 1817, de pitarulu Hristachc. Ibidem, p. 95, 99-100, 104, 104 bis. 108, 116, 120. 124, 135-136, 139-140. 155-156. 159-160. 164. 168, 243, 247, 299-300. 303, 307, 311. 327. 335. 339, 343, 351. 363.

CEZAR BOLIAC sinteză a istoriei românilor: „Peste puţin vom începe a trata în coloanele acestei foi un curs pe scurt de istoria românilor în genere, de la colonizarea lor în Dacia şi până astăzi. Redacţiunea îşi va pune toate silinţele ca în acest curs, pe care-1 crede necesarii! a se da publicităţii, să umple toate lacunele, care din nenorocire sunt încă în istoria noastră naţionale, cu acte şi documente vechie şi altele chiar inedite' 90. Boliac însă nu s-a putut ţine de cuvânt. Cerinţele cotidiane ale ziaristicii – la care probabil face aluzie mai târziu, în nota introductivă la publicarea hrisoavelor de la voevozii Leon, Matei Bassarab şi Radu – nu i-au dat răgazul necesar. Se mărgineşte să publice o versiune românească a lucrării sale mai vechi, Topographie de la Roumanie, nici aceasta însă nefiind dusă până la capăt.

Marele merit al lui Boliac aici constă în faptul că a înţeles geniul lui B. P. Haşdeu într-o vreme când acesta se zbătea încă – printr-o muncă uriaşă dar încă nerecunoscută precum se cuvenea – să se impună92. Dimpotrivă, în 1862 fusese destituit din postul său de profesor de istorie la Şcoala centrală din Iaşi, cu puţin înainte de procesul său pentru nuvela Duduca Mămuca. în august 1864, Ministerul Instrucţiunii Publice – la sugestia desigur şi a domnitorului Cuza, care-1 preţuia pe impetuosul om de ştiinţă – Haşdeu e însărcinat să editeze „Archiva istorică", după ce fusese numit membru în Comisia moşiilor mănăstireşti şi în Comisia istorică. Boliac sărbătoreşte ultima numire prin rânduri entuziaste: „Felicităm pe d. ministru al Instrucţiunii Publice pentru punerea în lucrare a exploatării minelor istorice, care au stat până acum îngropate nefolositorie, şi-1 felicităm şi mai mult pentru alegerea ce a făcut spre această exploatare, în persoana d-lui Hâjdău. D. Hâjdău a dat atâtea probe de cunoştinţele seale, de aplicările seale la tot ceea ce s-atinge de istoria patriei, de talentul şi gustul cu care ardică şi fixează în memoria faptele interesanţi şi punc-turile principali ale epocelor istorice; încât noi credem că altul mai nimerit decât d. Hâjdău nu putea fi ales pentru esecutarea unei idee atât de naţionale" n.

90 De la Redacţiune, în „Buciumulu", I (1863), p. 196, col. I.

91 C. Boliac, Topografia României, în „Buciumulu", II (1864). p. 1 109-1 110, 1113-1114, 1117-1118, 1125-1126, 1133-1134, 1141 – 1142, 1161 – 1162, 1 173-1 174, 1 181 – 1 182.

92 Haşdeu îşi risipise până atunci activitatea de istoric şi filolog în revistele editate şi redactate de el la Iaşi: „România", „Foaea de storiă romană", „Foiti'a de istoria şi literatura" şi „Din Moldova".

93 „Buciumulu", II (1864), p. 1 057. în acelaşi număr, în continuare, Haşdeu publică planul de organizare a „Arhivei istorice a României".

LUPTA PENTRU SUSŢINEREA REFORMELOR DOMNITORULUI CUZA 287 încă din 1863, înainte ca Haşdeu să primească aceste consacrări oficiale, Boliac i-a dat ospitalitate în paginile gazetei sale94. Colaborarea lui Haşdeu s-a intensificat în cursul anului, publicând aici câteva dintre cele mai însemnate studii istorice ale sale %. Tot în „Buciumul", Haşdeu dă la lumină şi ceva din literatura lui, şi anume prima versiune a romanului său istoric Ursita, neterminată însăQ6.

94 B. P. Hâjdău, Comcntariulu asupra titlului Domniloru români: lev Gospodarii şi Vocvodă, I (1S63), p 441 —443, 474-475.

95 Ciclul de Studii critice asupra istorici romane: Luca Stroici, 'părintele filologici Latino-Române, II (1864), p. 775-776, 791-792; Filosoţia portretului lui Tepesu. Schiţă iconografică, p. 800, 807, 711; Duoi sccoli din vieafa ostăşească a Moldovei (1450-1650), p. 855-856; Cilcva schiţe bibliografice: Ştefanu Raicevic'i, p. 822-823; Spiridone Palauzov, p. 827-828; Andrea Wolf, p. 830-S31; Martinu Crusius, p. S34-835, 84; Eutropius, p. 851; Petru Dorczyn, p. 856; tncheiare, p. S55-856.

90 Copillăriele lui lancu Motoc (Partea I din romanţulu istoricii: Dieta unui boicriu). Episodulu I: Ursita, în „Buciumul", II (1864), p. 979-980, 983-984, 1009-1010, 1017-1018, 1021 – 1023, 1029-1030, 1037. 1053-1054. 1061- 1 062, 1 069-1 070, 1 081 – 1 082, 1 093-1 094; Folliola Bucimului.

Trecerea pe poliţiile protecţionismului economic,/Trompetta Carpaţiloru' în 21 ianuarie 1865, în urma demisiei din guvern a lui N. Creţu-lescu, ministerul Kogălniceanu cade. La guvern e chemat C. Bosianu.

La 1 martie 1865, „Buciumulu" reapare în acelaşi format, sub numele de „Trompetta Carpaţiloru". Pe frontispiciu nu figurează nici un nume de director sau redactor. Nici locul redacţiei nu se indică. Pentru „abonare şi anunciuri", se publică adresa administraţiei: tipografia Cesar Boliac, str. Scaunelor, nr. 40 (Casa Prijbeanu). Pe pagina a IV-a întreagă a numărului 1, un anunţ-reclamă al tipografiei. In iosul paginii a IlI-a numele „gerantelui responsabil": G. Constanti-nescu. Un nume care nu spune nimic. Bietul „gerante", în capul căruia trebuiau să se spargă toate oalele clătinate de la locul lor prin campaniile ziarului, după legea de atunci a presei, era de obicei tocmai acela care habar n-avea de ceea ce se scria în ziar. Era un biet om simplu şi nevinovat care, pentru o anumită sumă de bani pe lună, îşi vindea în mod ipotetic libertatea, urmând a intra la închisoare în locul directorului real, dacă ziarul ar fi fost condamnat pentru vreun delict de presă. Spre a-şi marca şi mai bine continuitatea cu „Buciumul", noul ziar păstrează mult timp paginaţia în continuare, alături de cea nouă.

De altfel, secretul acesta era mai puţin chiar decât secretul lui Polichinelle, fiindcă nu-1 păstra nici chiar cel interesat. în fruntea primului număr se afla un anunţ al administraţiei care vestea că abonaţii „Buciumului" vor primi în continuare „Trompetta Carpaţiloru", iar cei cărora „suprimarea subită" a ziarului „Buciumul" nu le dăduse răgaz să-şi încheie conturile sau să-şi achite abonamentele erau rugaţi să se adreseze de urgenţă administraţiei noului ziar '.

Aceasta, din punct de vedere administrativ. Pe aceeaşi pagină o lungă Introducţiune lămureşte lucrurile şi din punct de vedere redacţional.

1 De la administrafiune, în „Trompetta Carpaţiloru", 1865. nr. 1, p. 1 (1279).

TRECEREA PŁ POZIŢIILE PROTECŢIONISMULUI ECONOMIC 289

Articolul-program începe cu un gest de recunoştinţă: „Ne simţim datori să arătăm recunoştinţa noastră către ziarele italiene, şi mai cu seamă La Stampa, către ziarele române de peste Carpaţi, şi mai cu seamă Concordia, şi către ziarele din România liberă, mai cu seamă ziarului Dunărea din Craiova, care au arătat simpatiele lor către fostul ziar Buciumul şi au protestat contra subitei şi arbitrarei sale suprimări". Apoi se restabilesc filiaţiile, aşa cum se procedase şi în articolul-program al antecesorului suprimat. Boliac evocă „Buciumul"' din Paris drept întâia ipostază, reproducând întreaga poezie cu care îl salutase G. Sion, în 1857: „Buciume, cu voce tare, / La bună vreme resuni." Evocă încorporarea în „Românul" şi separaţia dureroasă de el mai târziu. Evocă, în sfârşit, viaţa „Buciumului" din Bucureşti, misiunea lui de coluptător spre realizarea marilor reforme ale domniei lu; Al. I. Cuza, spre a încheia cu un tablou creionat în culori sumbre, de vrăjitorie şi caricatură tristă totodată: „Ca un rău augur, ca un presagiu de un sinistru îngrozitor, Buciumul văzu venind la serbarea oficiului divin, şi spre a administra împărtăşirea corpului şi spiritului domnului, un ministru al cărui trecut, a cărui înfăţişare chiar, nu inspira de loc confienţa. Buciumul se smăncină. în lupta şi-n crispaţiunile sele, în presimţirile şi îndoielile sele, scoase diferite sunete: intona când Iambul, când Oda; aci amerinţând, aci imputând, aci încuragiind, aci lăudând, ca orice fiinţă simţitoare, nervoasă prin simţiciunea ei, care nu se poate lăsa apatiei, care se află în ajunul realizării sau pierderii speranţelor sele, care se află în lupta realizării sau nerealizării ideilor pentru care a trăit. Avertismentele planau asupra Buciumului, alăturea cu laudele şi cu admiraţiunea prefăcută a celui ce da avertismentele. Temerea şi nesiguranţa Buciumului, dacă contrazicerile ministrului sunt trădări sau numai neconsecinţe, frica şi spaima ministrului că Buciumul îl cenzurează, ţinea pe unul în faţa altuia cu răsuflarea oprită, până când drama ajunse la desnodământ".

Am reprodus această pagină, a lui Boliac desigur, pentru valoarea ei literară. Desigur, Boliac e nemăsurat de aspru, nedrept în acuzele pe care i le aduce lui Kogălniceanu. E profund nedrept tot portretul moral şi fizic pe care i-1 face. Boliac însuşi va recunoaşte mai târziu, când Cuza nu va mai fi domnitor, ce a însemnat Kogălniceanu pentru domnia lui, şi va tremura de indignare când alţii îi vor arunca lui Kogălniceanu în faţă ceea ce îi spunea el acum. Mijloacele literare întrebuinţate aici sunt emfatice, compararea operei reformatoare a lui Cuza cu un mistic ceremonial creştin e exagerată, simbolizarea lui Kogălniceanu în Lucifer detunat e banală. Totul însă e închegat cu o rară forţă de figurare, care îmbină imaginile într-un tablou ce se

— o 105

CEZAR BOLIAC imprimă în mintea lectorului. Boliac lucrează cu o mână de meşter în dozarea efectelor, în filtrarea aluziei, în distribuirea umbrelor şi a luminilor, când învăluind cu taine, când fulgerând cu cruzime. O altă particularitate a artei lui Boliac, vizibilă aici, e aceea de a-şi fi creat un anumit stil impersonal în forme şi profund personal în substanţa mărturisirii; de a vorbi de el însuşi la persoana a treia cu o răceală simulată, de străin, şi totuşi spunând lucruri intime, dureroase despre el, făcând parte din fibra lui cea mai adâncă, din iubirile şi urile sale cele mai patetice faţă de oameni. Este evident că Boliac este unul dintre puţinii gazetari români din secolul al XIX-lea care şi-au creat un stil propriu, pe care-1 recunoşti cu uşurinţă sub orice travestire şi anonimat. De lucrul acesta îşi dădeau seama şi contemporanii săi, iar personalul redacţiei ziarelor sale îl mărturisea deschis. însăşi tehnica ziarelor lui Boliac, însuşi anonimatul sub care sta de obicei dânsul se ibazau tocmai pe această artă a Iui de a se înfăţişa sub cele mai diverse ipostaze impersonale şi totuşi să-1 recunoşti de la prima aruncătură de ochi.

Numai Boliac era, de pildă, în stare să scrie despre furtişagul hârtiiior sale şi procesele ce î-au urmat în 1862, în cel mai perfect stil impersonal, vorbind foarte respectuos despre,d. Boliac", despre „directorul nostru", despre „venerabilul bătrân" etc., să te facă să-ţi dai seama că e scrisul său şi totuşi să nu pară nimic ridicol, nimic nesincer în toată această artă de a-şi schimba în câteva minute barba şi peruca după culise şi de a apărea mereu altul şi veşnic acelaşi, în definitiv, aceasta e o parte din arta ziaristului, artă care în fond are o strânsă înrudire cu cea a actorului. Un actor care nu crede adânc în ceea ce spune pe scenă într-un anume moment nu poate fi un mare actor. Iar pe scena politică a epocii, cu mijloacele materiale reduse pe care le avea gazetăria noastră pe atunci, cine nu avea darul acesta de sinceră identificare cu sine însuşi în cele mai diferite ipostaze nu putea fi un mare gazetar.

Şi Boliac a fost unul dintre marii gazetari ai secolului al XIX-lea românesc.

Să revenim însă la începuturile „Trompettei Carpaţiloru" şi la existenţa ei în anul 1865. Nu avem nici un indiciu despre fondurile cu care a apărut şi s-a menţinut. în orice caz, în acest an, Boliac pare a se îndrepta hotărât spre acele grupări care încercau formarea unor întreprinderi capitaliste româneşti, societăţi anonime pe acţiuni. Deoarece însă începuturile acestea erau prea slabe spre a putea ţine singure piept concurenţei capitalului străin, se apelează la sprijinul statului, deocamdată sub formă de monopoluri.