Pregătiri pentru reapariţia „Buciumului”

În 24 ianuarie 1859, într-o şedinţă secretă a Adunării elective din Ţara Românească, se realizează actul istoric al Unirii prin alegerea lui Al. I. Cuza, domnitorul Moldovei, la propunerea lui B. Boe-rescu. Acesta era rezultatul şedinţei secrete din seara de 23 ianuarie a conducerii partidei naţionale, în care propunerea fusese făcută de Dim. Ghica. Populaţia Bucureştilor şi ţăranii clăcaşi au contribuit hotărâtor la toate acestea prin atitudinea pe care au avut-o înconju-rând în zilele de 22 şi 23 ianuarie clădirea Adunării. Cu privire la rolul lui Boliac în aceste zile hotărâtoare, avem un document în scrisoarea datată 11 martie 1869, în care Barbu Vlădoianu – în 1859, comandant al oştirii şi deci având un rol hotărâtor – povesteşte amintiri personale în legătură cu evenimentul istoric petrecut cu 10 ani înainte. Scrisoarea is-a publicat în ziarull „Terra" şi de acolo o reproduce ziarul lui Boliac '. Despre Boliac, Vlădoianu spune următoarele: „Este adevărat că cel dintâi care-mi făcu propunerea unirii fu Ghezar Boliac, când veni într-o dimineaţă la mine şi-mi zise: «Ştiu că poţi sa mă trămiţi d-aci d-a dreptul în închisoare, dar iată propunerea ce am să-ţi fac: să alegem pe domnul Moldovei!» Fui frapat şi îi răspunsei că, având cineva asemenea idei mari, nu se poate teme de închisoare".

Boliac ia parte directă şi la viile frământări politice care au urmat actului Unirii. în aprilie candidă ca deputat în oraşul Târgovişte. Contracandidat îl avu pe Eliade Rădulescu. Din 12 voturi, după un balotaj, Boliac obţine 6 voturi şi Eliade 6. Biroul îl declară ales pe Boliac pe motiv că Eliade nu avea dreptul să candideze, nefiind înscris în listele de alegători ale oraşului2. Boliac era candidatul „partidului naţional', iar Eliade al celui advers, al antiunioniştilor.

În şedinţa din 16/28 mai a Adunării însă, comisia de validare propune anularea alegerii, deoarece jumătate din voturi fuseseră date

1. Trompetta Carpaţiloru". 1S69, nr. 713, din 13/25 martie, p. 1.

8 C. A. Rosetti, Alegerile, în „Românul", III (1859), nr. 52 din 2/14 mai. p. 2.

CEZAR BOLIAC lui Eliade. Cu toată apărarea energică făcută de stingă Adunării, reacţiunea îşi impune voinţa: cu 20 de abţineri, 4 voturi contra şi 27 pentru, raportul de invalidare este aprobat de Cameră prin vot secret3. Boliac înregistrează astfel un nou eşec de pe urma acestei încercări politice, care îi aduce în plus reaprinderea urii şi a vervei pamfletare a lui Eliade, care se exercită şi asupra lui într-una din multele broşuri politice pe care le scoate între 1859 şi 1861 în Biblioteca portativă. Eliade reia textul publicat în 1845, în „Curierul românesc", adăugându-i unele notiţe de felul acesta, străveziu: „El şi când se face zbir de (poliţie şi când ia de tla cizmar o cizmă şi de lia altul alta, şi când adună monetele şi diamantele ori antice ori moderne, şi când face pe Figaro ori pe Dulcamara, el tot poet umanitar este, tot spre împlinirea unei misiuni îşi dă trupul chinului, prin scamatorii şi orgii" 4. Boliac îl atacă tot aşa de pătimaş prin Critica criticei5, aspră întâmpinare a reapariţiei „Curierului românesc": „Ziarul strigoi, revenind în lume peste 11 ani cu coada tăiată, îşi reclamă posturile la curtea domnească, declarând pe toţi chiatipii actuali neînvăţaţi, declarând că toţi românii care nu învaţă de la dânsul ceea ce chiar el nu ştie sunt ignoranţi, trădători de patrie şi nu mai merită a purta numele de român. Scriitorii moldoveni nu scriu ca dânsul şi prin urmare nu ştiu carte; scriitorii transilvani nu scriu ca dânsul şi prin urmare nu ştiu carte; colegiul din Bucureşti nu scrie ca dânsul şi prin urmare nu ştie carte; cu un cuvânt, nu mai este nici un român în toată România care să ştie româneşte. Vechi metod al acestui curier, bătrân slujbaş, de câte ori îşi cată seau intră la un stăpân nou! Tot cu aste cuvinte bătea pe cenzorul Picolo sub domnia lui Ghica când voia să-i ia locul; tot cu aste cuvinte bătea pe d. Marcovici şi Carcalechi sub domnia Bibescului când voia să li ia locul. De câte ori a pus la ochi un stăpân galanton, a început mai întâi să hulească pe adversarii săi".

Tot un epilog al trecutei alegeri este şi apelul făcut din nou de către C. Boliac: Colegiului alegătorilor din capitala Târgovişte6. Declarând că se înfăţişează iarăşi, cu încredere, la repetarea alegerii, Boliac narează felul cum a decurs şedinţa din 16 mai, în care „boierii"

3 Adunarea Naţională din Bucureşti, în. Românul", III (1859), nr. 59, din 19/31 mai, p. 2-3.

4 Eliade, Biblioteca portativă. XV. Diverse, Collecţia de Brebenei şi Viorele. Bucureşti, 1860, în Approposito de d. Sarsailă, p. 27-36. Reprodus şi în Satirele şi fabulele lui., 1884, p. 95-105.

5 „Românul", III (1859), p. 658-660, nr. 144 din 13/31 decembrie, 0 Ibidem, p. 368-369, nr. 92, din 4/16 august.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA „BUCIUMULUI" 219 l-au împiedicat să vorbească în Cameră şi i-au invalidat alegerea, înfi erează şi aici pe Eliade, calificându-1 drept candidat fraudulos al partidului reglementar, adică al celor ce regretau Regulamentul organic şi epoca lui. Boliac n-a reuşit însă nici la repetarea alegerii, care s-a făcut în ziua de 14 august. Eliade n-a mai candidat. „Românul" a sprijinit din nou candidatura lui Boliac pentru Târgovişte, alături de cea a lui Gr. Marghiloman pentru R.-Sărat şi a lui Vernescu pentru Brăila7. La alegere, din 13 voturi, Boliac a obţinut numai unul. A fost ales un obscur Comănescu, cu 6 voturi.

Activitatea de publicist desfăşurată de Boliac în 1859, în coloanele ziarului „Românul" 8, e dintre cele mai bogate şi mai interesante prin diversitatea problemelor pe care le pune, prin entuziasmul faţă de actul Unirii, faţă de domnitorul Cuza şi prin necontenita preocupare de a dezvolta noua constituţionalitate. în 31 ianuarie, el celebrează astfel Unirea: „Suntem cinci milioane de fraţi, astăzi uniţi sub un singur domn, pe care îl iubim precum iubeşte mama pe fiul ei, căci domnul nostru este creat de noi înşine. Avem Mare, avem Dunărea şi Carpaţii, cu cele mai roditoare câmpii din Europa. Nici Ştefan, nici Mircea, nici Mihai nu au avut cât are Alexandru Ioan I".

El îi schiţează domnitorului următorul program democratic şi patriotic, în aproape aceleaşi linii ca şi Kogălniceanu în celebra sa cuvântare la aceeaşi alegere a lui Al. Ioan Cuza: „Meargă totdeauna înaintea dorinţelor naţionale, fără să se ostenească! Libertăţile publice fie gardia sa şi libertăţile individuale agenţii săi! Lucrul său fie simplicitatea, egalitatea mândria sa, şi opinia publică singuru-i regulator. Luminarea poporului fie puterea sa din lăuntru şi armarea lui forţa sa în afară. Plugar şi ostaş este românul, deci domnul său va da pas facultăţilor naţionale" 9.

În articolul Prinçu strein10 – răspuns propriei sale poezii din. Buciumul" anului 1857 —, Boliac ia vehement apărarea alegerii lui Al. I. Cuza împotriva acelora care insinuau că ar fi fost mai bun un prinţ străin: „Fii bine încredinţată, junime cu inima fierbinte, că bănuielile şi temerile ce auzi şoptindu-se pe la auzul tău sunt născociri ieşite din noapte ale cabinetului vreunei elice, este suflarea rece din plămâni cadaveroşi, din inimi de ghiaţă, care ar vrea să tempereze zelul tău de naţionalitate, amorul tău de patrie, prin răceala mormân-tului în care au cugetat ei de când s-au născut". Arată clar că soluţia

7 „Românul", III (1859), nr. 91 şi urm.

8 Ibidem, nr. 98, p. 1.

8 Ibidem, nr. 13, p. 50. 10 Ibidem, p. 62.

CEZAR BOLIAC prinţului străin fusese o soluţie specifică împrejurărilor anului 1857, pe care o considera depăşită prin alegerea fericită a lui Al. Ioan Cuza.

Discutând problema acelei constituţii româneşti, prin care Adunarea aleasă de curând urma să înlocuiască mecanismul strimt al Convenţiei, Boliac încearcă o definire naivă a etapelor vieţii de stat a Principatelor Române în decursul istoriei: stat „militar-democratic" până la Mihai Viteazul; „stat ciocoiesc de la el până-n ajunul fanarioţilor: „stat biurocratic" în timpul domniilor fanariote ". In numele progresului, cere oamenilor trecutului, oamenilor Regulamentului organic, să se dea la o parte, să lase loc deplin oamenilor Constituţiei, oamenilor de la 1848, după cum altă dată şi oamenii Regulamentului ceruseră loc în numele noii legi n.

Interesant e articolul Explicarea câtorva vorbew, – răspuns la afirmaţiile din broşura Proprietatea în Principatele Moldo-Române, semnată B. K. Discutând această broşură, Boliac încearcă să lămurească noţiunile de republican, socialist şi comunist. Ca socialişti îi citează pe Saint-Simon şi Fourier. Ca comunişti, îi numeşte pe Moreli. Babeuf şi Owen. Aminteşte discipolii comunişti ai lui Proudhon, Cabet, Louis Blanc. La noi vorbeşte de Mehtupciu, venit de la Paris în 1836, ca adept al lui Fourier. Necunoscând Manifestul Comunist, necum alte scrieri ale lui Marx şi Engels apărute până atunci în Occident, Boliac cade victimă clişeelor anticomuniste din presa reacţionară din Franţa contemporană lui.

Foarte juste observaţii cu privire la raportul dintre clasele sociale şi partidele politice consemnează în schimb Boliac în articolul Fusiu-nea 14, din care s-a publicat doar partea I. Rememorând împrejurările din 24 ianuarie 1859, Boliac notează că marii boieri şi marii negustori manifestaseră aceeaşi comportare faţă de evenimentul politic care se pregătea, în timp ce micii boieri, micii negustori, meseriaşii au participat cu însufleţire la lupta politică. Plin de tâlc e articolul Moderaţii15, cu atât mai mult cu cât însuşi Boliac, mai târziu, a intrat în categoria celor condamnaţi pe bună dreptate acuma. în articol, Boliac atacă violent încercările conservatorilor de la noi de a se masca după o grupare de centru: „moderaţii", în Cameră.

Alături de preocuparea politică continuă şi preocuparea umanitară. Un frumos, un vibrant articol în acest sens e cel intitulat Inchi-

11 Constituţia română, în „Românul", III (1859), p. 29-30.

12 Altă religie, alţi preoţi, în „Românul", III (1859), p. 81-83.

13 „Românul", III (1859), p. 114-115.

14 Ibidem, p. 141 – 143.

15 Ibidem, p. 146-147.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA. BUCIUMULUI" sorite noastre. 'lelega 16, înfăţişare cu un penel aspru a regimului -din ocne şi închisori, în toată cruzimea lui rece: munca neomenoasă din ocnă; viaţa ocnaşilor noaptea, cu legarea în fiare şi la butuci ca să nu fugă; crâncenia pedepselor – „temnicul sau gherla". îşi explică cruzimea acestui regim judiciar prin faptul că el era conceput de boieri, cărora el nu li se aplica niciodată, de drept, chiar când erau vinovaţi17. Boliac sublinia şi aici una din problemele constante ale ideologiei lui: îmblânzirea pedepselor judiciare, ca semn al civilizaţiei, preocupare vădită în atâtea dintre articolele şi poeziile sale anterioare.

Pentru a încheia cercetarea activităţii publicistice18 a lui Boliac în anul 1859, rămâne să mai spunem câteva cuvinte despre colaborarea lui la gazetele „Naţionalul" şi „Dâmboviţa".

„Naţionalul" era gazeta prietenului său, Basil, alias Vasile Boe-rescu. La ea colaborau C. D. Aricescu şi Paul Vioreanu, iarăşi buni amici ai lui Boliac, care mai târziu vor apărea des în paginile ziarelor lui proprii. Apoi îi întâlnim aici pe Ştefan Sihleanu, cumnatul său, soţul Matildei Peretz; pe folcloristul şi amicul lui B. P. Haşdeu de mai târziu, I. C. Fundescu, ca şi pe romancierul N. Filimon. Colaborează şi Eliade, pe atunci adversarul crâncen al lui Boliac.

Contribuţia lui Boliac se inaugurează prin articolul Ne Irebuesc dascăli ' '. Nu e dedicat învăţământului, cum ar părea să indice titlul. Boliac discută aici problema viitorilor tehnicieni administrativi, atât de necesari pe atunci. Nu-i uită însă să îndrepte o şarjă specifică lui împotriva vechiului regim, imaginându-şi perplexitatea unui om al acestui regim în faţa noii vieţi. Simulând a vorbi în numele acestuia, Boliac creează un adevărat monolog, ca şi Alecsandri în ale sale „anticele comice": „Cu purdalnica asta de Constituţie are să se afunde răspunderea scurt. Pas de te mai chiverniseşte din slujbă! Mai bine un an ministru cu Regulamentu decât zece ani ministru cu Constituţia! Pas de te mai Înţelege cu oamenii ăştia din 48!

16. Românul", p. 369 bis-370 bis, nr. 97 din 15 august.

17 Articolul a avut un ecou apreciabil în public. D. Voiculescu, „îngrijitor' la ocna Telega, se simte obligat să-i răspundă tot prin „Românul", protestând împotriva afirmaţiilor lui Boliac, însă în fond confirmându-le pe toate: „butucul" şi „temnicul" ca pedepse, bolile care secerau condamnaţii, aerul infect din ocnă. La scrisoarea acestuia de protest, C. A. Rosetti adaugă un scurt comentariu, subliniind această recunoaştere fără voie

18 Alte articole: Plan de proiecte generale pentru organizarea administraţiei în România liberă, în „Românul", III (1859), p. 1S9-191. 198-199, Libertatea presei, ibidem, p. 270, 273-274, 278-279.

18 „Naţionalul", II (1859), nr. 26, din 8 martie, p. 2-3.

CEZAR BOLIAC

— Şi apoi mai zic că nu ne-a atacat proprietatea! Apoi Regulamentul, apoi slujbele de pe Regulament nu erau proprietăţile noastre? Arzători de Regulament! Destructori de proprietăţi! Mâncători de boieri şi de privilegiuri, ce pace mai cereţi cu noi? Ce aţi avut cu noi şi cu proprietăţile noastre? Focul Gheenei pentru voi şi sânul lui Avraam pentru cei care ne dase sântul Regulament!".

Prin articolul Armarea înainte de toate20, Boliac începe campania sa pentru crearea unei armate puternice a noului stat român,

— o idee căreia îi va rămâne credincios în întreaga sa activitate jurnalistică de aici înainte, până la sfârşitul ei.

Articolul intitulat Confesiune21 nu e iarăşi ceea ce indică titlul. El ridică problema acută atunci a menţinerii puterii politice tot în mâinile marii boierimi, cu toate că prin Convenţia de la Paris se desfiinţaseră în mod formal vechile privilegii ale aristocraţiei. Atacă problema din punctul de vedere al boierimii mijlocii şi mici. în numele lor vorbeşte aici Boliac, ca de „noi toţi": „Prin ce miracol ministerul22 se compune numai din persoane din fosita clasă întâia? Foştii boieri mari nu sunt mai mult de 30 familii şi foştii boieri de clasa a doa şi a treia sunt 3000; nu s-au găsit capacităţi în aste clase spre a ocupa asemenea posturi? Această glumă ar fi de stilul Ţintarului. Pentru ce singurul minister ce este ocupat de un om de clasa a doa se discută de la înfiinţarea ăstui cabinet şi se scrie în toate părţile lumii să vie un fost boier mare să-1 ocupe? Pentru ce ast om capabil ce-1 ocupă astăzi nu se întăreşte ministru? Pentrucă privilegiul este în toată vigoarea lui; pentrucă egalitatea cerută de noi toţi, boieri mari şi mici, şi decretată de conferinţe, este o glumă; pentrucă drepturile nu se dobândesc decât numai când se simt şi se cer'".

În fine, Boliac îşi republică şi aici articolul Titlul suveranilor români după „Buciumul" din Paris.

În gazeta „Dâmboviţa", a credinciosului său amic, poetul D. Bolin-tineanu, Boliac publică un vehement articol, tot pe linia criticii îndreptată asupra vechiului regim: Regulamentul2i. într-o „scrisoare adresată către redactor"24 reia apărarea actului de la 24 ianuarie, considerând Unirea Principatelor ca o realizare a progamului revoluţiei de la 1848. îi urmează articolul Prinţ strein. Ambele articole sunt

20 „Naţionalul", II (1859), nr. 34, p. 133-134.

21 Ibidem, nr. 36, p. 1.

22 Prin acest termen, se înţelegea pe atunci întregul guvern.

23 „Dâmboviţa", I (1858-1859), nr. 43, din 7 martie 1859, p. 170-171.

24 Ibidem, p. 339: Bucureşti, 5 august.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA „BUCIUMULUI" 223 însoţite de comentariul redacţiei, care confirmă energic justeţea punctului de vedere al lui Boliac.

Aşteptând reluarea activităţii publicistice a lui Boliac, ajungem în anul 1860.

Unirea se realizase de aproape un an. Convenţia de la Paris se aplica intensiv tot de atunci. însă majoritatea speranţelor legate de Unire de către mica boierime şi de burghezie – ca să nu mai vorbim de ţărănime şi de muncitorime, tot atât de apăsate, tot atât de stoarse ca şi până atunci – rămăseseră nerealizate. Marea boierime avea încă în mâini frânele puterii politice şi făcea tot posibilul ca să nu le piardă. O ajuta la aceasta legea electorală prin prevederile ei reacţionare, care limitau atât de mult dreptul la vot, încât alegerile deveneau o parodie, un câmp deschis tuturor manevrelor de intimidare şi corupţie. Am văzut cum, la Colegiul orăşenilor din Târgovişte, numărul total al votanţilor era de 12 numai. Ne putem închipui cine erau aceştia – dat fiind că înscrierea în listele electorale se făcea pe bază de avere – şi la ce manevre se puteau preta ei. Cele două adunări legislative ale Principatelor Unite, precum şi Comisia centrală de la Focşani aveau majoritatea formată din elemente reacţionare, care începeau să se grupeze în partidul ce în curând se va numai conservator. Aceste adunări stânjeneau voit bunele intenţii de legiferare ale domnitorului Cuza. întărit prin recunoaşterea sa de către cele şapte puteri garante ca domnitor al Principatelor-Unite, Cuza dizolvă, în 6 decembrie 1859, cele două adunări şi Comisia centrală. Cuza însoţeşte convocarea alegătorilor de un întreg program de reforme. Necesitatea rezolvării, fie chiar şi parţială, a problemei ţărăneşti, era iminentă, însă tocmai aceasta îi înspăimânta pe marii proprietari. Deţi-nând majoritatea în listele de alegători, aceştia caută să trimită în noile adunări, pe cât posibil, oameni care să le dea garanţia că nu vor consimţi la o schimbare esenţială a stării de lucruri. Astfel, noile camere au o compoziţie şi mai reacţionară decât cele precedente. Aceasta se explică atât prin îndârjirea cu care luptau marii proprietari ca să nu-şi piardă poziţiile, cât şi prin faptul că partida liberală nu mai avea, ca înainte, sprijinul mobilizator al ideii Unirii. Din partida aceasta au pătruns în noile adunări aceia care apăreau mai înclinaţi spre un compromis, şi au fost eliminaţi cu cea mai crâncenă hotărâre aceia care – prin trecutul lor – erau ştiuţi ca incoruptibili şi indomptabili.

Acestea toate sânt lucruri pe care trebuie să ni le reamintim, spre a putea înţelege toată lunga, dureroasa şi sterila luptă politică, dusă de Boliac în acest an. Ca unul care se dovedise dintre cei greu de

224 CEZAR BOLIAC disciplinat, dintre cei care erau în stare să facă gestul nebunesc de a da cu piciorul oricărei situaţii, de dragul panaşului politic, pentru a-şi respecta vechile convingeri, – Boliac a fost lovit cu hotărâre de către adversarii politici, şi loviturile au avut efect. In alegerile parţiale – pentru un membru şi doi supleanţi la Consiliul municipal din Bucureşti – Boliac nu izbuteşte, obţinând numai 11 voturi, pe când cei trei aleşi dispuneau de 26 până la 21 de voturi25. înregistrează şi o satisfacţie în acest timp, din altă parte însă: e numit membru la Curtea Apelativă din Bucureşti26. După afirmaţiile sale de mai târziu, numirea i-o făcuse însuşi domnitorul Cuza.

În luna aprilie are în schimb durerea de a-şi pierde soţia. Aflăm aceasta din compătimitorul Cuvânt funebru. rostit de C. A. Rosetti la înmormântarea ei27.

Unii amici stăruie pe lângă el să nu se descurajeze de eşecul suferit la Târgovişte şi să candideze în viitoarele alegeri generale chiar în Bucureşti. Boliac însă răspunde printr-o scrisoare publică, cerând amicilor săi să nu risipească voturile, ci să le concentreze asupra aceloraşi reprezentanţi pe care partida liberală îi trimisese în Camera ce se dizolvase: N. Golescu, C. A. Rosetti şi B(asile) Boerescu 28.

Judecând realist, Boliac şi-a mutat câmpul de activitate politică în judeţul părinţilor săi, în Vlaşca, deocamdată în capitala ei, la Giurgiu. La primele alegeri parţiale, care s-au desfăşurat în iunie 1860, la colegiile orăşenilor din Giurgiu, Buzău şi Brăila, Boliac candidează ca deputat la Giurgiu, pe când vechii săi amici, G. Vernescu şi Al. G Golescu luptau în celelalte două oraşe. Reuşeşte cu 9 voturi din 12, deci relativ uşor25. Şansele sigure de a se alege în judeţul unde familia Peretz avea vechi şi întinse legături de rubedenie şi prietenie au produs o emoţie explicabilă în tabăra „albilor", viitorii conservatori: „Când d. C. Boliac se duse să ise aleagă deputat la Vlaşca, şi ştirea se auzi la Focşani, un membru din minoritatea retrogradă a Comisiei centrale plecă la Giurgiu, ca să-1 surpe, pe jos şi cu capul gol" 30. în exagerarea ei, informaţia e cât se poate de elocventă. Boliac urma de astă dată să intre în mod sigur în Adunarea Legiuitoare ca deputat. Nici un clenci electoral nu mai putea fi găsit

85 „Românul", IV (1860), nr. 34 din 3/15 februarie, p. 1.

26 Cronica în „Dâmboviţa", LI (1859-1860), nr. 40, din 5 martie 1S60. p. 155.

27 „Românul", IV (1860), nr. din 15/27 april., p. 314-315.

28 Ibidem, nr. din 19 februarie, 2 martie, p. 158-159.

29 Ibidem, nr. 178 din 26 iunie, p. 1.

30 „Dâmboviţa", II (1859-1860), nr. din 30 aprilie, p. 208.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA. BUCIUMULUI' 225 ca să-1 împiedice. Singurul mijloc care mai rămăsese era dezgroparea afacerii cu briliantele contelui ZichyLucrul acesta fu îndeplinit cu toată dârzenia şi lipsa de scrupule de care erau capabili adversarii săi din marea boierime. în şedinţa Adunării Naţionale din 5 iulie 1860, după ce se validează alegerile de la Buzău şi Brăila, C. Fili-pescu citeşte raportul comisiei de validare cu următoarea concluzie echivocă: „Comisiunea, deşi a găsit această alegere legală, nu a putut însă să întărească actul d-lui Boliac, pentru cuvintele expuse în raport, lăsând ca Adunarea în omnipotenta ei, să decidă asupra acestei dificultăţi". Urmează o furtunoasă dezbatere, care e redată pe larg în gazeta lui C. A. Rosetti31. Chr. Teii cere imediat cuvântul şi îi ia apărarea lui Boliac, arătând nesinceritatea poziţiei pe care se aşezase comisia. Urmează o replică teatrală: Dim. Ghica, părăsind fotoliul prezidenţiei Camerei, ia cuvântul ca simplu deputat, acuzându-1 – în numele comisiei de validare – pe Boliac, că n-a voit să se disculpe în faţa comisiei, că a tăgăduit că ar fi fost arestat în Turcia, pe când în incinta Camerei se află deputaţi care ştiu că s-a dat chezăşie pentru dânsul, ca să-1 scoată din închisoare32. De altfel, aceasta n-a fost singura scenă dramatică în cursul dezbaterilor. La un moment dat, Ion Brătianu trece şi el de pe banca ministerială în rândurile deputaţilor, luând violent apărarea lui Boliac, arătând că e o chestiune de demnitate naţională să nu se condamne un deputat pe baza unor acte de acuzare austriace şi turceşti. Răspunzând acelora care afirmaseră că autorităţile turceşti fuseseră binevoitoare cu Boliac în timpul cercetărilor de la Constantinopol, ministrul Ion Brătianu rosteşte o filipică atât de violentă împotriva Imperiului Otoman. încât unul dintre colegii săi din guvern se simte obligat să precizeze că Brătianu vorbea ca simplu deputat şi că miniştrii nu sunt de acord cu cuvintele sale. După o serie de intervenţii mai mult sau mai puţin patetice din partea ambelor tabere, raportul comisiei se pune la vot şi e admis cu 34 de bile albe contra 25 negre. Adunarea hotărăşte ca alegerea lui Boliac să fie suspendată până când el se va disculpa faţă de gravele acuzaţii aduse. Dezbaterea şi-a prelungit amplu ecoul în presă.

Ziarul prieten „Dâmboviţa" condamnă hotărârea din 5 iulie, din punctul de vedere al dreptului, dar, în cât priveşte aspectul moral al chestiunii, exprimă părerea că Boliac trebuie să facă „orice-i va fi prin putinţă spre a se justifica înaintea tuturor". Sugerează să fie întrebat direct însuşi Kossuth îşi cere ca ministrul de Externe să-i dea

31 „RomânulIV (1860), p. 574-575. 578-579. 5S3, 585-586. 31 Aluzie la tot ceea ce făcuse Ion Ghica şi Marin Serghiescu. Amânrloi însă au tăcut.

— c. 105

226 CEZAR BOLIAC tot concursul lui Boliac spre a-1 scăpa de această,moarte civilă33. Boliac răspunde printr-o scrisoare ", în care mulţumeşte redactorului pentru această apărare. Evocă trecutul prieteniei lui cu B. Boerescu, acum ministru al Justiţiei şi unul dintre cei care căutau să-1 lovească, în loc să-1 apere, atât ca ministru, cât şi ca redactor al ziarului „Naţionalul". Roagă să se publice două documente: demisia din Curtea Apelativă – adresată domnitorului Cuza, care îl numise – şi cererea către Tribunalul din Bucureşti, ca să-i citeze pe cei doi foşti caimacami, Ion Manu şi E. Băleanu, ca să-şi justifice ofisul prin care, în 1857, îl şterseseră din lista electorală.

Într-o nouă scrisoare către redacţia amicală a aceluiaşi ziar33, Boliac se plânge din nou cu amărăciune de B. Boerescu:Sunt calomniat şi cer a mă disculpa; formează-se tribunaluri numai de către ine-micii mei politici chiar, şi subscriu dinainte că nu voi apela la sentinţa lor: dar voiu să fiu judecat. Camera mă trimite să mă judec şi Ministerul Public mi se pune în drum, îmi astupă gura şi îmi zice: pentru tine nu este dreptate; oricine va cugeta să te judece sau să-şi dea drum a te judeca, pate ce-a păţit administratorul şi procurorul ce nu s-au supus să te declare afară din lege".

Cursul încâlcit mai departe al afacerii îl aflăm din ziarul lui I. G. Valentineanu, „Reforma". Dintr-un articol semnat „Redacţiu-nea" 36, aflăm astfel că – în conformitate cu hotărârea Camerei deputaţilor, care lăsase ca afacerea să se lămurească pe cale judiciară,

— Boliac intentase acţiune de calomnie celor doi caimacami. Aceştia însă refuză să vină înaintea procurorului pe motivul că sunt mari boieri şi aceasta ar fi sub demnitatea lor. întrebat de către domnitor

— care se interesa de mersul afacerii —, Boerescu opinează -că ei trebuie să dea urmare acţiunii procurorului la cererea lui Boliac. Totuşi, peste noapte, ministrul Justiţiei îşi schimbă părerea şi caută să-1 convingă şi pe procuror să şi-o schimbe. Acesta însă, om al dreptăţii, preferă să-şi dea demisia. Cel care i-a luat locul a fost ales dintre cei cu mai puţine scrupule şi a stins acţiunea juridică împotriva foştilor caimacami. în aceeaşi pagină, sub titlul Petiţia d. Boliac la Cameră, se publică şi textul adresei prin care Boliac – arătând că cei doi foşti caimacami nu s-au prezentat înaintea procurorului, recunoscând astfel

33 D. Bolliac şi votul Adunării. în „Dâmboviţa", II (1859-1860), r.r. 73 din 9 iulie 1S60, p. 286.

34. Dâmboviţa", nr. 74 din 13 iulie. p. 291.

35 Ibidem, nr. 80, din 3 august, 1S60, p. 316.

30. Reforma", II (1860), p. 206-207. Articolul Călcare de convenţia, călcare de justiţia".

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA. BUCIUMULUI" 227 implicit că nu puteau să-şi susţină vechile acuzaţii – cere dreptul de a reveni în Cameră. Ziarul lui I. G. Valentineanu continuă să dea şi mai departe sprijin acţiunii de apărare a lui Boliac37. Drept orice urmare însă, guvernul declară cu cinism locul lui Boliac vacant şi anunţă noi alegeri la Giurgiu.

Rămâne să mai spunem câteva cuvinte despre actele pe care se bazase comisia de validare în acuzările sale. în dosarul nr. 175 din anul 1850, la Ministerul de Externe, la „masa", adică secţia franceză, figura o notă a lui Aali-Paşa, ministrul de Externe al Turciei, cu data de 20 noiembrie 1850, către domnitorul Ştirbei, pentru despăgubirea moştenitorilor contelui Zichy. La rândul ci nota lui Aali-Paşa era provocată de o notă a internunţiului, a reprezentantului diplomatic al Austriei la Constantinopol, care reclama această despăgubire.

Urmarea acestei acţiuni, de astă dată pe plan intern, se află în dosarul nr. 1 235 din anul 1851, al Ministerului din Lăuntru, unde figurează circulările ministrului respectiv către prefecturi, pentru cercetarea averii lui Boliac, spre a se pune sechestru pentru suma pretinsă de moştenitorii lui Eugeniu Zichy. Mai exista şi un dosar nr. 157, în care se află actele relative la acest sechestru. S-a pus sechestru pe moşia dotală a lui Boliac în lipsa oricărei alte averi. Ştirbei a acordat mai multe termene moştenitorilor contelui Zichy ca să trimită un împuternicit în Ţara Românească, spre a se judeca cu reprezentanţii lui Boliac, pe atunci în exil. Contele Edmond Zichy, fratele celui executat de regimul revoluţionar maghiar – după ce declanşase toată afacerea adresându-se la sfârşitul anului ] 849 autorităţilor ţării sale ca să-1 sprijine în încercările lui de a da de urma lui Boliac —. acum se dezinteresează de această invitaţie. Nu se prezintă nimeni din partea moştenitorilor contelui Zichy şi astfel – după 4 ani de aşteptare – în 27 octombrie 1857 se ridică sechestrul. Despre toate aceste acte aflăm din capitolul Câteva esplicări pentru complec-tarea celloră relatate, în broşura lui C. D. Aricescu, pe care am mai citat-o38. De ce s-au desinteresat moştenitorii lui Zichy? E simplu. Fiindcă contele Leiningen, în tratativele duse cu Poarta pentru o serie de chestiuni în legătură cu lichidarea revoluţiei din 1848-1849, căzuse la înţelegere cu aceasta ca guvernul otoman să-şi ia asupră-şi despăgubirea moştenitorilor lui Zichy.

37 I. D. Bălăşescu, D. Bolliac, Camera şi Ministerul^ Justiţiei în „Reforma", II (1860), nr. 55 din 29 septembrie, p. 217-218; Redacţiunea, Răspunsu Naţiona-lului. Ibidem, p. 219.

ss Coresp. secreta. p. 86-89.

CEZAR lâOLIAC

Toată această dureroasă frământare politică, toate aceste mari amărăciuni cauzate de ea, au înrâurit inevitabil activitatea publicistică a lui Boliac în cursul anului 1860.

O bună parte din această activitate e dominată de înseşi întâm-plările relatate. Ea constă din scrisorile publice pe care le-am cercetat şi din republicarea, sub formă de Memoriale – în ziarul amic „Reforma" – a documentelor în legătură cu activitatea sa la Paris, documente publicate în broşura sa litografiată la Goyar, în 1856, sub titlul Choix des Lettres et Mémoires sur la Question Roumaine 39.

Gea mai redusă contribuţie o dă Boliac ziarului „Românul". E curios acest lucru, cu atât mai mult cu cât Boliac simte necesar să facă în acest an o ostentativă şi publică demonstraţie de fidelitate faţă de ziarul lui C. A. Rosetti. Demonstraţia o face prin următoarea scrisoare, pe care o dăm în întregime, fiindcă o credem revelatoare pentru ţinuta publicistică a llui Boliac în acel timp şi pentru spiritul lui de independenţă din totdeauna, rebarbativ faţă de tot ceea ce ar putea însemna obligaţie îndelungată şi stăpân:

Domnule redactor, Ziarul „Reforma" a publicat că eu m-aş fi angajat să fiu colaborator la acel ziar. Vă rog să rectificaţi în „Românul" această eroare a „Reformei". Eu nu m-am oţărât niciodată colaborator al nici unui ziar. Când scriu câte un articol, îl trămit la oricare din ziarele progresiste şi, dacă a seri de mai multe ori într-un ziar, va să zică a fi colaborator al acelui ziar, atunci, pe drept cuvânt, m-aş putea numi colaborator numai al „Românului".

1860, februarie 16

Cesar Bolii iac *°

Scrisoarea lui Boliac porneşte de la următorul anunţ, pe care iarăşi îl reproducem întreg, fiindcă indică măsura în care Boliac era preţuit ca ziarist: „Anunţăm cu cea mai vie plăcere publicului nostru, şi mai cu seamă domnilor abonaţi ai «Reformei», că d. Cezar Boliac,

38 Publicarea acestei broşuri – de astă dată în versiune românească – se face în suplimentele numerelor 2 (p. 4). 3 (p. 3-4), 4 (p. 1-4). 11 (p. 1-2) ale „Reformei1- începând din 7 ianuarie 1860 şi se întrerupe în 8 februarie.

40 „Românul", IV (1860), p. 158.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA. BUCIIIMULUI' 229 bătrânul nostru literator şi publicist41, a binevoit a oferi erudita sa peana redacţiunii acestui ziar. Redacţiunea, dar, a,Reformei", espri-mând via sa mulţumire şi recunoştinţă domnului Boliac, speră totdeodată că publicul nostru va susţine cu mai multă căldură acest ziar, care are de deviză: Patria şi Adevărul" '~.

Faţă de gingăşia sentimentelor exprimate aici, răspunsul lui Boliac a fost cât se poate de dur. Totuşi, I. G. Valentineanu nu s-a supărat şi a luat lucrurile sub latura humorului:Redacţiunea Reformei a cetit epistola d-lui Boleac adresată Românului relativă la Reforma şi a admirat foarte mult modestia d-lui Boleac" 43. în anunţurile lui viitoare însă, Valentineanu va fi mult mai prudent când va fi vorba de Boliac. După ce comunică viitorii colaboratori, între care şi C. D. Aricescu, adaugă:D. Boliac ne-a promis de asemenea a ne onora din când în când cu câte un articol" 44.

Colaborarea lui C. Boliac la „Românul" în 1860 se rezumă la un singur articol: începutul studiului intitulat Libertatea individuală*5 în care – definind în sensul liberalist noţiunea de „libertate individuală" – combate viodent „arestarea preventivă". Ia atitudine categorică împotriva puterilor abuzive acordate agăi, în acel timp, în România, în ceea ce privea instruirea în primă instanţă a delictelor. Denunţă cu indignare procedeele de tortura, delaţiunile prin spioni şi alte mijloace barbare, pe care aga le întrebuinţa ca să afle adevărul.

Articolul acesta, astfel, e în acelaşi timp şi o pagină de ideologie politică înaintată, şi un preţios document social privind moravurile judiciare ale epocii.

Interesantă e activitatea jurnalistică a lui Boliac în coloanele. Dâmboviţei", în 1860. Ea începe printr-o răsunătoare scrisoare deschisă, prin care Boliac cerea prietenului său, poetul Bolintineanu, o discuţie largă asupra afirmaţiei unora că, autorităţile fiind reprezentanţii domnitorului – care conform Constituţiei de tip modern e neresponsabil dar şi inviolabil —, criticând actele acestor autorităţi, atacă pe însuşi domnitorul, iar în fiinţa domnitorului atacă însuşi actul de la 24 Ianuarie 1859, atacă Unirea: „Această chestie fiind de principie iară nu de persoane, viu cu viziera ardicată şi te provoc la luptă pe domeniul d-tale chiar. Nici o personalitate, nici o aluzie la viaţa privată a nimenui, nici o injurie. Amici din copilărie fără între-

41 Boliac avea pe atunci 47 ani!

42 „Reforma', II (1860), nr. 10 din 14/26 februarie, p. 1, col. I.

43 Chronica interiora, —. Reforma", nr. 13 din 2.5 februarie st. v. p. 50.

44 Anunţiu, – „Reforma", II (1860). nr. 16, din 6/18 martie, p. 61. 46 „Românul", IV (1860). p. 46-47.

230 CEZAR BOLIAC rupere, sectari ai aceluiaşi altar, luptători pentru aceleaşi principe, paraţi cu aceiaşi deviză: Patrie şi Libertate! vom lămuri, vom aşeza acest mare principiu constituţional şi vom goli chestia cu aceiaşi ami-cie cu care am golit de multe ori pahare. Răspunsul d-tale în numărul viitor" 46.

Într-o notă la sfârşit, Bolintineanu se declară de acord cu propunerea, dar amână discuţia pentru numerele viitoare. Scrisoarea a avut un larg ecou, fiind reprodusă şi de celelalte două ziare amice47.

Boliac pune astfel chestiunea în stilul său ziaristic vioi, necruţător, referindu-se la ultimele silnicii ale administraţiei, faţă de ţărani şi orăşeni: „Zicând că au făcut rău cei ce au bătut cu urzici pe pielea goală femeile din satul Bezdatul48, este o anarhie, este o revoltă în contra principiului înălţat la 24 Ianuarie; pentrucă ataci însuşi pe zapciul care înfăţişează pe însuşi ispravnicul, ce înfăţişează pe însuşi vornicul, care înfăţişează pe însuşi prezidentul Sfatului, ce înfăţişează pe Vodă. Zicând că rău au făcut dorobanţii ce au bătut cu săbiile pe pacinicii cetăţeni adunaţi cu ştirea poliţiei în sala lui Bossel, zici că a făcut rău chiar aga, chiar vornicu, chiar vodă."

Cu ironia lui acidă de totdeauna, Boliac nu uită să persifleze mentalitatea boierilor: „Ştiţi că nu sunt proşti domnişorii care sprijină aşa de bine principiul din 24 Ianuarie şi neviolabilitatea domnitorului? Sub o asemenea egidă largă şi tare, să tot fii în slujbe! să tot trăieşti în constituţii! Cu o asemenea responsabilitate, să fii dorobanţ şi ministru cât îi trăi! Guvernul este de la dorobanţ şi până la ministru; guvernul este responsabil pentru faptele sale; dar pentrucă guvernul este pus de domnitorul neresponsabil, apucaţi dacă puteţi pe domnitorul de faptele guvernului; să plătească vodă ce a mâncat guvernul său." încercarea de asasinat civil întreprinsă de adversarii politici asupra lui Boliac în 1860 nu a avut rezultatele decisive care probabil se scontau. Dacă ascensiunea lui politică fusese pentru moment oprită, preţuirea lui Boliac pe tărâmul sociâl-cultural e în continuă creştere. Ziarul „Românul" – oficiosul fostei „partide naţionale" în începutul său de organizare ca partid pe atunci – continuă să-i dea tot sprijinul moral. încă de la începutul anului, printre cei 16 membri ai comitetului pentru sărbătorirea zilei Unirii, propuşi de „Românul" 49, este

40,. Dâmboviţa". II (1859-1860), nr. 25, din 13 ian. 1860, p. 97-98.

47. Reforma'. II (1860), supliment nr. 5, p. 1-2;Românul". IV (1860), p. 42-43.

48 Sat în care îşi localizase, în 1837. balada sa Maria din Bczdat.

49 V (1861), nr. din 6 ianuarie, p. 21.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA. BUCIUMULUI" 231 şi C. Boliac alături de D. Bolintineanu, G. Creţianu, Nic. Golescu ş. a. In acelaşi ziar, în pagina 283, la rubrica Felurimi, se publică textul următoarei scrisori, desigur o traducere din limba franceză: „Domnului Boliac.

Domnii meu, Institutul Africei, întemeiat pentru abolirea tratei şi a sclava-giului în Africa, ar fi foarte flatat a te avea în numărul vicepreşedinţilor săi de onoare. Spirit luminat şi generos, vei înţelege această glorioasă însărcinare a Europei creştine şi vei binevoi a te asocia la.această lucrare. Cu acest simţimând, am onoare ş. c. 1.

Paris, 16 fevruari 1861".

Din comentariile redacţiei, aflăm că acest „Institut al Africei" era o societate fondată în 1838, cu scopul de,a concura la civilizarea şi colonizarea universală a Africei, prin agricultură, comerciu, industrie, arte, litere şi ştiinţe, spre a proteja, a lumina ş-a emancipa gintea africană'". La conducerea lui erau ducele de Valentinos, principele de Rohan-Soubise şi alţii.

În acest timp, nestabilitatea politică şi lupta acerbă dintre „albi" şi „roşii" din anul 1860 continuă cu dârzenie crâncenă, cu lovituri şi contralovituri fulgerătoare. Cele două foste principate continuară să aibă guverne deosebite. Guvernul lui Manoil Costachi Epureanu, de tendinţă moderată, primeşte un vot de blam din partea Adunării. – ceea ce aduce dizolvarea ei în 29 ianuarie 1861 şi noi alegeri în aprilie. Printre candidaţii la Cameră în Bucureşti, propuşi de „Românul" în 15 martie50, este şi C. Boliac, după C. A. Rosetti şi Şt. Golescu, al doisprezecelea pe o listă foarte numeroasă. însă, o dată cu organizarea mai fermă a partidului, Boliac începe să fie sacrificat. In 26 martie. Comitetul electoral pentru Bucureşti recomandă numai candidaturile lui Nicolae Golescu, I. Brătianu şi C. A. Rosetti51. Aceştia, într-adevăr, şi reuşesc în alegeri, distanţându-se cu mult de ceilalţi candidaţi, tot liberali. Din 221 de voturi, C. A. Rosetti obţine 153, N. Golescu – 125, iar Boliac – numai 17, fiind întrecut până şi de Eliade, care avusese 50 de voturi '1.

50 „Românul". V (1861), nr. 74, p. 237.

",1 Ibidem, nr. 85, p. 277.

52 Ibidem, nr. 93-94 din 3-4 aprilie, p. 305.

;i

CEZAR BOLIAC

La aniversarea revoluţiei din 1848 participă solemn şi Boliac, rostind o cuvântare din al cărei text se publică în „Românul" 5i unele fragmente în editorial.

În iunie 1861 au loc în Bucureşti alegeri pentru Consiliul municipal. „Românul" îi propune pe Dim. Brătianu, Anton Arion, Ioan Melik, C. Boliac, dr. Grădianu, Dim. Berindei şi George Hagi Anghel, candidaţi ai aceluiaşi partid. Ziarul lui Valentineanu îi sprijină54. Aceştia reuşesc toţi35, afară de Grădianu, în locul căruia fusese introdus pe listă Nită Boambă. Din 133 de votanţi s-au declarat pentru Boliac 66. Consiliul acesta municipal nu dură mult însă. Peste câteva luni, în octombrie, ajunge în conflict cu guvernul de atunci, al lui Dimitrie Ghica, guvern bazat pe majoritatea reacţionară a Camerei. Consiliul îşi dă demisia printr-o scrisoare, în care acuza guvernul că,îi paralizează imediat şi sistematic toate lucrările". Semnează: I. Boambă, C. Boliac, I. Melik56 ş. a. Pentru alegerile care au urmat în noiembrie, foştii unionişti au propus aceeaşi listă de candidaţi, cu neînsemnate schimbări57. în alegeri însă au reuşit candidaţii guvernului, în luptă strânsă, întrunind între 97 şi 83 ide voturi din 161, în timp ce candidaţii opoziţiei obţineau între 69 şi 61 de voturi, căzând astfel cu toţii, inclusiv C. Boliac ~8. Şi în 1861 deci C. Boliac continuă să lupte în rândurile fostei „partide naţionale" – în care se găseau încă mulţi dintre patruzecioptişti şi luptătorii pentru Unire – ca soldat credincios al ei, sprijinind presa ei împotriva atacurilor grele prin care inamicii conservatori căutau să-1 discrediteze nu numai pe autorul poeziilor Sila, Clăcaşul, Muncitorul, dar şi întreaga grupare politică din care făcea pante. De asemenea, participă nu numai la lupta politică a întregului, dar şi la durerile personale ale comilitonilor. Astfel, rosteşte cuvinte de mângâiere la mormântul Măriei Ioranu, care nu poate fi alta decât fiica lui Grigore Ioranu, fruntaş politic şi cola-boratoi asiduu la ziarele liberale ale vremii, în frunte cu „Românul" w.

Nu poate fi vorba însă de partide politice la noi, în sensul modern al cuvântului, cu o organizare administrativă precisă. Atât progresiştii, cât şi reacţionarii constituiau grupări instinctive de oameni care îşi

53 11 Cireşar 1861, în „Românul". V (1861), p. 517-518. 64. Reforma", III (1861), p. 61-62.

53 „Românul", V (1861). nr. 170-171 din 19-20 iunie. p. 538. 66 Ibidem, nr. 285, din 12 octombrie, p. 901-902; „Independinţa". IV (1861), nr. 10 din 12 octombrie, p. 34.

57 Ibidem, nr. 308 din 4 noiembrie, p. 977.

58 Ibidem, nr. 310-311 din 11 noiembrie, p. 985.

60 Oraţiunc funebrii improvizată de d. Ccsar Bolliac la înmorminlarea Domnişoarei Marin Ioranu născută Ia anul 1839, în „Reforma", III (1861), p. 80.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA,BUCIUMULUI' 233' simţeau cotul, mergând şi luptând alături spre aceeaşi ţintă. Cei din fosta „partidă naţională" aveau ca loc de raliere „cluburile". în 1861 am văzut că se constituise şi un „comitet electoral". Ca un fel de oficios al lor era considerat „Românul", flancat de alte câteva ziare vioaie, ca: „Dâmboviţa" lui D. Bolintineanu, „Reforma" lui I. G. Valentineanu, „Naţionalul" lui B. Boerescu, care ajungeau uneori la polemici destul de grave între ele, ca aceea dintre „Reforma" şi „Naţionalul" tocmai în chestiunea invalidării alegerii lui C. Boliac la Giurgiu. Era încă deci o viaţă politică în curs de constituire. Procesul de adaptare la formele vieţii constituţionale de tip burghez era încă la începutul lui. Organismele politice – partidele – erau şi ele fluide. Personalităţi dinamice, în perpetuă agitaţie, foarte sensibile la chestiuni de orgoliu, rebarbative în mod violent faţă de tot ce li se putea părea ca un început de strunire tiranică – aşa cum era Cezar Boliac – îşi puteau găsi încă un loc în aceste organisme.

Pe ide altă parte, antagonismul dintre progresişti şi reacţionari, dintre marea boierime şi adversarii ei era încă violent. Nu începuseră încă încercările pe pactizare, compromisurile.

În momentul când aceste organisme încă protoplasmatice se vor constitui în piramide, cu ierarhii, cu şefi, cu disciplină dură şi oarbă: în momentul când. tocmai datorită acestei organizări rigide, vor deveni posibile tratativele şi pactele secrete între şefii politici adversari, combinaţiile şi coaliţiile de culise, – soarta unor personalităţi ca C. Boliac şi C. A. Rosetti va fi pecetluită. C. Boliac va fi eliminat de la început – fără vorbe, dar cu hotărâre neînduplecată —, iar C. A. Rosetti va fi din ce în ce mai mult trecut pe linie moartă, rezervându-i-se doar demnităţile decorative şi cariera de ziarist.

Dar aceasta se va întâmpla doar îmceipând de la sfârşitul anului 1862. Până atunci Boliac rămâne un luptător activ al fostului partid progresist al Unirii. în lumina acestui fapt trebuie considerată şi activitatea lui publicistică din anul 1861. Ea se desfăşură în întregime în paginile ziarului „Românul". S-ar părea că – în urma loviturilor atât de tari pe care le primea de la adversari – chiar o fire independentă ca a lui Boliac simţea nevoia alipirii de un organism puternic. „Românul" era un astfel de organism. începând să apară la 9/21 august, de trei ori pe săptămână, în abonament cu trei galbeni pe an, ca proprietate personală a lui C. A. Rosetti, „Românul" cunoaşte curând un apreciabil succes de public, ajungând la 900 de abonaţi, cifră impresionantă pentru epoca aceasta. După un timp de prosperitate, C. A. Rosetti ambiţionează să-1 transforme în cotidian, tot cu acelaşi abonament, sperând că-şi va acoperi cheltuielile prin sporirea

CEZAR BOLIAC numărului abonaţilor. încercarea însă nu reuşeşte. Condiţiile vieţii noastre culturale de atunci nu îngăduiau încă o creştere atât de mare a numărului abonaţilor, încât să poată susţine o foaie cu apariţia zilnică. Totuşi, „Românul" îşi câştigase prieteni mulţi şi statornici. Se iau hotărâri precise şi repezi pentru a-1 salva. în septembrie 18G0 se constituie „Asociaţiunea Diarului Românulu" – întâia societate anonima românească pe acţiuni pentru editarea unui ziar. în prima dare de seamă făcută acţionarilor, ca preşedinte al societăţii, „graful" Scarlat Rosetti – recapitulând toată povestea ziarului – anunţă că durata lui era deplin asigurată 60.

Activitatea din acest an a lui Boliac în coloanele ziarului,. Românul" e cu totul remarcabilă prin energia, combativitatea, cât şi prin diversitatea ei de preocupări.

Încă din primele numere continuă studiul cu privire la Libertatea individuală, început în anul trecut6'. Studiul acesta e interesant, fiindcă ni-1 prezintă pe Boliac sub aspectul inedit de teoretician ai dreptului, cu implicaţiile lui sociale, bineînţeles. Tema esenţială a studiului său era în fond problema apărării individului faţă de arbitrarul justiţiei de pe atunci, mai cu seamă în ceea ce priveşte instrucţia judiciară, închisoarea preventivă, prin urmare tot ce se întâmpla înainte de a se da verdictul, înainte de condamnare sau achitare. Pentru a dovedi de la început, în mod izbitor, cât erau de înapoiate legiuirile vremii, le compară cu cele ale unui imperiu, cunoscut pe atunci pentru încremenirea feudală în care se afla. După Leclerc – traducătorul lui Confucius —, înfăţişează problema libertăţii individuale faţă de justiţie în vechea legislaţie chineză. Citând din manualul Te tsing bet)lee, tradus în englezeşte de G. Th. Staun şi în franţuzeşte de Félix Renouard de Sainte-Croix, demonstrează că vechile legiuiri erau mai civilizate decât cele ale guvernului român de atunci: cereau garanţii severe împotriva acuzatorilor mincinoşi; pentru magistraţii şi temnicierii abuzivi, prescriau pedepse aspre; închisoarea preventivă era cu totul deosebită de cea penală. Trece apoi la analiza legislaţiei ţărilor europene în această privinţă, stabilind trei categorii de legislaţii, de la cele mai reacţionare, ca în Austria şi Spania, până la cele mai liberale, ca în Marea Britanic Cu privire la Rusia, citează amplu din lucrarea publicată în limba franceză, la Petersburg, în 1769, sub titlul (tradus de Boliac): Instrucţiunea M. S. I. pentru comi-siunea însărcinată a face proiectul de o nouă condică de legi, sub-

60 „Românul", V (1SG1), supliment la nr. 16-17 din 16-17 ianuarie.

61 Ibidem, p. 6-7 (nr. 13). 41-42, 54-55, 65-66. 85-86, 110-111.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA „BUCIUMULUI* 235 liniind ca exemplu garanţiile care i se acordau acuzatului pentru a se putea apăra în toată libertatea.

După lungul şi complexul escurs. Boliac trece la examinarea legislaţiei româneşti sub acest aspect. De la început afirmă că nu o putea încadra în niciuna din cele trei categorii stabilite de el, fiindcă a fost,la mila domnului". Pravila lui Matei Basarab, sau îndreptarea legii, o caracterizează, nemeritat de aspru, drept.un mare corp de legi bizare şi necomplete, un amestec de drept canonic ortodox, de drept 'Criminale cu toate atrocităţile Bizanţiei în decadinţă". E atent la caracterul de clasă al prevederilor ei, în care se făcea deosebire netă între „omul de rudă bună" şi „omul mai de jos;", la hotărârea pedepsei. Tot sub acest aspect al caracterului de clasă înfăţişează Boliac felul cum se făcea judecata în Divanul domnesc în vechime, subliniind că apelul împotriva hotărârii unui mare boier se pedepsea cu bătaie şi despăgubiri mari dacă se dovedea neîntemeiat. Cercetarea lui Boliac se încheie prin critica vehementă a Condicei criminale din 1851, demonstrând caracterul ei monstruos reacţionar, ca una ce menţinea pedeapsa cu moartea, bătaia pe pielea goală şi munca silnica pe toată viaţa în ocnă, când aceste pedepse fuseseră desfiinţate prin Regulamentul organic.

Acesta e studiul juridic-social al lui Boliac. cea mai importantă încercare a lui în acest domeniu. Bl îi arată şi posibilităţile, dar şi limitele. La fel oa şi în studiile sale arheologice şi numismatice de mai târziu, Boliac întrebuinţează din plin, şi în această lucrare, bogatele sale resurse de prozator: asociaţii de idei îndrăzneţe, rod al unei fantezii fecunde; lecturi variate, din diverse literaturi şi domenii de cultură: stil viu, trepidant, direct, vorbind de la om la om, – cu totul opus morgei reci a stilului savant al vremii; caracterizări sclipitoare, chiar dacă nu totdeauna perfect juste; condamnări violente, mergând până la duritatea pamfletului; apologii calde, mergând până la sentimentalism. Dar în acelaşi timp se vădesc clar insuficienţele sale în privinţa disciplinei ştiinţifice, pecetea hotărâtoare a pregătirii sale auto-didactice. Când face clasificaţii, procedează arbitrar, categorisind, bunăoară, legislaţiile după un haotic criteriu de rasă, pe care-1 contrazice de îndată el însuşi prin excepţii nemotivate. Când compară, alătură în mod arbitrar prevederi din secolul al XIV-lea la un popor şi prevederi moderne la altul, neţinând seama de loc de epocă şi orân-duirea socială din care veneau diferitele legislaţii comparate, ca să se vadă care era mai umană, mai apropiată de legea progresului.

Tot în 1861 îşi desfăşură Boliac memorabila sa campanie pentru secularizarea averii imense a mănăstirilor închinate la cele din Bet-

23C> CEZAR BOLIAC leem, muntele Athos62 etc. Chestiunea era de o importantă vitală pentru tânărul stat român de atunci, şi Boliac subliniază aceasta de la începutul campaniei sale cu energia şi talentul ce îi erau caracteristice: „Intrăm într-o cestiune care interesează toată societatea română; pe tot economistul, pe tot omul politic; care interesează atât pe muncitor 6i care lucrează cu mâinile pentru dânsul şi pentru altul, cât şi pe proprietarul cu zecimi de mii de pogoane de loc, cu mii de braţe de clăcaşi; într-un cuvânt, pe tot locuitorul acestei ţere, fia pământian, pământiănit sau străin, care plăteşte un bir dirept sau indirept fiscului român şi care este interesat la prosperitatea morale şi materiale a României". Pentru a demonstra însemnătatea problemei, Boliac consideră că cel mai convingător limbaj e cel al cifrelor:Este vorba aci d-un venit anuale de 30 000 000, din arende şi tăiări de păduri, şi aceasta vorbind numai de ţeara de dincoace de Milcov, care să intre regulat pe tot anul în vistiăria noastră, spre a întâmpina trebuinţele statului şi ale societăţii, uşiorând cu aceasta toată societatea română de biruri şi contribuţiuni grele şi de taxe supărătoarie. Este vorba d-un fond de două miliarde, care să devină avere naţională cum a fost şi care ni s-a scamotat prin dibăcia politicei străine şi prin nepăsarea, ca să nu zicem mai mult, a celor ce au lucrat Regulamentul, în complicitate cu străinul".

Cu acest prilej, Boliac mai aruncă o săgeată împotriva bisericii ca mare exploatatoare feudală:A treia parte din pământul Ţerei Româneşti este proprietate a sfinţilor; prin urmare şi a treia parte din locuitorii ţerei muncesc pentru aceşti divini proprietari. Aproape jumătate din aceşti simţi proprietari de moşie sunt pământiani şi-şi cheltuesc venitul – de şi-1 cheltuesc rău —, dar îl cheltuesc în ţeară; dar mai bine de jumătate sunt străini şi-şi trag toate veniturile în străinătate, fără să dea un gologan măcar, havaet, vamă sau plocon la vistiăria ţerei; aceasta este cea mai mare binefacere a Regulamentului".

Fiindcă în această campanie a venit vorba de călugării greci – cei dintâi beneficiari ai închinării la locaşurile sfinte – Boliac ţine să precizeze, aproape de sfârşitul ei, că ea nu porneşte din nici un fel de resentiment faţă de poporul elen, a cărui luptă pentru independenţă o celebrase el însuşi:Am plâns de amoare pentru acei zvelţi

— Mănăstirile din Ţeara Româneasca. în. Românul", V (1861), p. 129-130, 158-159, 162-1G3. 182-183, 217-218, 234-235, 250-251, 793-795. 797-798, 805-806. 814, 826-827, 845-847. 878-879, 961-962. 1093-1095.

68 Prin.muncitor", Boliac înţelege aici. ca de obicei atunci, pe ţăranul fără pământ, clăcaşul.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA „BUCIUMULUI" 237 palicari nebuni şi am zis: Naţiunea ce produce asemenea nebuni nu va muri niciodată! Dar ce amestec poate fi între elinii care şi-au creat Grecia, care şi-au făcut Constituţiunea, care se cred capabili a se bate cu Englitera, şi între câteva individe care se târăsc pe uliţele noastre, bat pragurile ciocoilor şi care se fac avocaţii mârşiavilor călugări greci, scandalul societăţii în care se introduc?"

Tratarea acestei vaste probleme se întinde aproape pe întreg cursul anului 1861. Ziarul „Românul1' îi sesizează întreaga importanţă şi îi dă tot concursul. Campania lui Boliac cuprinde câte două pagini într-un număr – aproape jumătatea lui! – în mod obişnuit, iar uneori chiar trei. Devine piesa de rezistenţă şi de senzaţie a ziarului. Cât de mult succes a cunoscut această campanie, se poate deduce din faptul că articolele au apărut în volum imediat după terminarea publicării lor în ziar64. Cât interes a trezit, câte îndârjite duşmănii a recoltat, se poate vedea din încercarea de a-i fura documentele pe care le adunase în sprijinul acestei campanii. Instrumentul fusese feciorul său din casă, Dumitru. însă din felul cum s-a încercat să fie făcut scăpat acesta, în momentul când, urmărindu-1 cu prietenii săi, pusese mâna pe Dumitru şi ceruse concursul poliţiei, – Boliac deduce că aici operase din umbră o mână mult mai puternică. Asupra servitorului, Boliac găsise un pachet alcătuit din manuscrise de-ale sale. Din felul cum totuşi au dispărut, până la urmă, şi hoţul prins şi manuscrisele găsite – sub pretextul cercetării poliţieneşti —, Boliac ajunge să aibă impresia, şi să o spună în public că sustragerea o organizase însuşi aga sau se făcuse cel puţin cu ştirea luifS. Atmosfera tenebroasă se menţine şi în timpul procesului intentat de Boliac. Procesul se tot amână, ca să se pună brusc pe rol, cu calculul de a se judeca în lipsa lui Boliac. El totuşi află, trecând din întâmplare ca să mai întrebe dacă i s-a fixat data. Apărător al hoţului era „fratele cel bun de tată şi de mamă al d-lui Ion Ghica" 66, pe atunci preşedinte al Camerei deputaţilor. Se face aici o aluzie evidentă la Pantazi Ghica, – sugerân-du-se ideea că totul ar fi o machinaţie a Ghiculeştilor, pe care acum Boliac îi considera inimici ireductibili. Interesul stârnit este foarte explicabil. în afară de însemnătatea chestiunii discutate – de stratu-

64 Mănăstirile din România (zise închinate). Bucureşti, 1862. In acelaşi an apare şi o versiune în limba franceza.

95 Cesar Boliac. Unu jurtisagu politicii, în „Reforma", III (1861), p. 183-181, 187-188; idem, Scrisoare fie protest, în „Independinţa". IV (1861), nr. 10 din 12 octombrie, p. 34.

' ProcesulŮ furtişagului hârtiilor d-lui Cesar Boliac. în „Reforma", IV (1862). p. 75-76.

CEZAR BOI IAC iile sociale atât de diverse pe care le interesa – a mai contribuit şi durata luptei polemice.

Într-adevăr, se poate vorbi aici de întâia campanie de presă în sensul modern al cuvântului: adică de prima bătălie susţinută de un singur ziarist, îndelungată vreme, cu aceeaşi temă şi necontenit alimentată de documente noi, în jurnalistica româneasca. E adevărat, pe de altă parte, că Boliac a conceput-o ca un studiu istoric, publicat, în continuare, în ziar. începe tratarea de departe de tot, de la Zamol-xis, în al cărui cult Boliac caută originile creştinismului în Dacia. Demonstrează apoi, în cursul istoriei Principatelor Române, legătura intimă dintre familiile ctitorilor şi mănăstirile zidite de ei, constatând ruperea totală a acestei legături în secolul all XIX-lea. Pentru a arăta felul cum s-au acumulat imensele averi ale mănăstirilor româneşti, Boliac se întoarce iarăşi în trecut, spre a ajunge din nou aproape de prezent. Trecând apoi la originea obiceiului de,a închina" mănăstirile, coboară iarăşi în timp, legând obiceiul de venirea lui Nicodim, pe timpul lui Radu IV cel Mare. Pentru a dovedi că în trecut numai prisosul de venit al mănăstirilor închinate putea trece peste hotare, Boliac utilizează un întreg arsenal de hrisoave şi citate din cronicari. Apoi reproduce documente ca să dovedească tocmai cum călugării de la mănăstirile greceşti, veniţi să adune veniturile celor din Principatele Române, au distrus şi sustras vechile hrisoave ale mănăstirilor, ca să dispară orice urmă a prevederilor ctitoriceşti, care îi stânjeneau.

După acest complicat escurs istoric abia, Boliac se apropie de prezentul problemei. După ce menţionează favorabil încercarea de rezolvare făcută de Kiseleff, care îi numise pe generalul Mavros şi Barbu Ştirbei ca să trateze cu călugării greci, Boliac acuză violent domniile lui Alex. Ghica şi G. Bibescu pentru favorurile acordate acestor egumeni, după cum apreciază nefavorabil îndepărtarea ulterioară a diplomaţiei ţariste de politica dreaptă inaugurată de Kiseleff în această delicată chestiune. Boliac îşi încheie critica printr-o filipică împotriva boierimii: „Boiării au vândut ţeara, boiării au trădat interesele cele mari ale terii, boiării – pentru în iparte-'le folos – au speculat autonomia terii".

Extrem de interesant şi admirabil scris e articolul intitulat Mozaicul social, pagini de antologie în ziaristica lui Boliac. Fiind binecunoscut 67, nu vom insista însă asupra lui. Vom nota numai că Boliac tratează şi aici o temă favorită lui: aceea a violentei inegalităţi sociale "7 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pinii în prezent. Bucureşti, 1941, p. 236.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA „BUCIUMULUI' 23i> în Principatele Române, a contrastului excesiv între boierii din protipendadă şi birnicii ţărani. Tema îi era de altfel impusă de însăşi natura peisajului social românesc al vremii lui. De astă dată, Boliac nu se mărgineşte numai la imprecaţia lirică sau la fabulaţia unui nucleu epic exemplar, ci încearcă o operă de arheologie a societăţii, descriind cele,şaptesprezece clase sociale", care, după el, compuneau „mozaicul social". Evident, a vorbi de 17 clase sociale este neştiinţific şi excesiv, după cum la fel este a deduce aceste contraste sociale din „caracterul naţional", iar acest caracter a-1 prezenta ca rod al climei continentale cu violente tranziţii, aşa cum încearcă aici Boliac. Şarja împotriva marii boierimi, întreprinsă în aceste pagini de către Boliac, rămâne însă magistrală atât ca ton cât şi ca valoare documentară.

În 1861, Boliac îşi reia firul publicaţiilor despre călătoriile sale arheologice, fir întrerupt în 1846. Ca şi în 1845-1846, cercetările sale de acum sunt prilejuite de angajări oficiale. Articolul de acum al lui Boliac e însoţit astfel de publicarea a două rapoarte către ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii publice68. în mai 1861 venise la acest minister – precum am văzut – poetul Dimitrie Bolintineanu, unul dintre puţinii prieteni care i-au rămas credincioşi lui Boliac pe atunci. Reîntoarcerea lui Boliac la lucrul său arheologic este deci explicabilă.

În articol, Boliac îşi formulează concepţia despre rostul arheologiei, care ar fi în primul rând unul propagandistic:Când m-am întors în patria din esilul meu, am venit cu ideia d-a lucra şi eur după putinţă, pentru ca patria mea să se facă cunoscută lumii ştiinţifice, spre a se putea număra de această lume între ţerele cele clasice ale antichităţii şi să-şi ia locul ce merită între aceste ţere. Lumea ştiinţifică dă viaţă morale ţerelor ce au jucat un rol şi atrage simpatia celor putinţi la realţarea lor. Grecia şi Italia arăt în destul elocinţa ce au ruinele în favoarea tărâmului pe care se află". Apoi Boliac enumera încercările făcute de la 1858 încoace de a-şi asigura o activitate arheologică susţinută. Datorită însă inconstanţei vieţii politice, încercările acestea au însemnat aproape tot atâtea eşecuri. Prin amintirea lor, Boliac încheagă o pagină de dureroasă ironie asupra tribulaţiilor unui entuziast al ştiinţei în acel timp: „în anul 1858 am întreprins o călătorie arheologică prin ţeară, dar peste o lună de zile am fost silit să mă întorc în capitală, pentru că guvernul

08 Cezar Boliac, Cercetări prin monastiri, în „Românul", V (1861), p. 766- 767. 779.

240 CEZAR BOLIAC caimacamului Alecu-Vodă Ghica îşi nălucise că această călătorie ar fi fost politică şi cu scop de revokiţiune.". Dar peripeţiile arheologice nu s-au oprit aici:Când d. Alesandru G. Golescu era la Minis-teriul Cultelor şi al Instrucţiunii publice, am fost însărcinat să cercetez obiectele arheologice şi documentele istorice de prin monastirile noastre în câteva districte. După câteva zile căzu acel ministeriu şi veni Ia culte d. C. A. Rosetti, care-mi dete mijloace şi mai întinse spre îndeplinirea acestei misiuni. Abia începui să înaintez în lucrare, şi veni la acest ministeriu d. Boiărescu 69, cu care negreşit că nu mă mai puteam înţelege". (.) „Supt ministeriul d-lui Ştefan Golescu. crezui că voi putea să urmez atât călătoria arheologică daco-romană, ce o urmasem în 1858, cât şi cercetările prin monastiri. Pornii cu mare grabă. Această călătorie fu şi mai norocită ca cea dintâi" (.). „dar ministeriul d-lui Ştefan Golescu căzu şi veni al d-lui D. Ghica şi eu trebui să mă întorc, ca să nu fiu silit a mă întoarce precum am tost silit s-o fac sub guvernul lui Alecu-Vodă Ghica. Luptele politice curmă orice altă lucrare naţională". în continuare, Boliac descrie halul de decădere şi sărăcie al schitului Comanca din districtul Roma-naţi, deşi episcopia de Râmnic, în subordinea căreia se afla lăcaşul, primea anual 9 000 de lei din bugetul statului pentru acest schit. La această lapidară şi incisivă condamnare a lipsei de înţelegere a politicienilor epocii faţă de tot ceea ce însemna cultură şi ştiinţă la noi ar mai fi adăugat câteva amănunte de istorie. B. Boerescu, pe când era încă numai directorul ziarului „Naţionalul" şi încă prieten cu Boliac, sprijinise entuziast reluarea călătoriilor arheologice ale acestuia. într-un articol fără titlu, dar sub semnătură70 – după ce aminteşte de lucrarea pariziană a lui Boliac, 'Topographie de la Roumanie, şi de elogiile pe care i le aduseseră publicişti străini ca Malte Brun şi Ubicini —, Boerescu anunţă că, abia întors din exil, Boliac îşi reia lucrările arheologice. Totodată vesteşte cu bucurie că Boliac va întreprinde „o călătorie ştiinţifică" prin ţară, având ca scop „completarea mai multor părţi din opera sa şi a numismaticei Daciei, precum şi facerea unei hărţi în care se vor însemna toate ruinele în starea lor de astăzi, cum şi deosebitele drumuri romane care treceau prin ţara noastră.". B. Boerescu subliniază „cunoştinţele speciale ce posedă asupra acestor materii" amicul său şi înregistrează „cu multă plăcere" că guvernul de atunci „încoragiază patriotica îndeletnicire

69 B. Boerescu. cu care Boliac intrase în conllict în timpul procesului său cu cei doi foşti caimacami.

70 „Naţionalulu", I (1858), nr. 31 din 24 martie, p. 118.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA „BUCIUMULUI" 241 a d. Boliac". Din itinerarul acestei călătorii – având ca prim punct Turnu-Măgurele, cu ruinele din jurul său şi din preajma Nicopolei, „oraş ardicat de Traian", apoi „marginile Dunării în sus, pe amândoi ţermii, precum şi diferitele direcţiuni ale drumurilor romane" – deducem cu surpriză că Boliac revenise la linia arheologiei sale din anii 1844-1846, adică la urmărirea în primul rând a vestigiilor romane. Ce 1-a determinat să părăsească direcţia fecundă a arheologiei populaţiilor autohtone – a dacilor în primul rând —, pe care o iniţiase prin planul de lucrări început cu Topographie de la Roumanie, nu putem şti sigur. Probabil că guvernul, care „încoragia" – desigur materialiceşte – noile călătorii ale lui Boliac, era mai sensibil la demonstraţiile de latinitate. La sfârşitul articolului, Boerescu anunţa că Boliac „promite cititorilor „Naţionalului" a le da scurte şi regulate relaţiuni despre descoperirile şi lucrările sale". Aceste relatări au apărut într-adevăr în foaia lui Boerescu. Ele au stârnit îndată ecouri entuziaste. C. D. Aricescu – într-o scrisoare cu privire la aceste relatări, datată „Câmpu-Lung, 5 iulie" – îl felicită pe Boliac şi-i cere să-i comunice tradiţiuni despre locul numit Flămânda de lingă Turnu-Măgurele, spre a le compara cu cele despre colina Flămânda de la Câmpulung.

Un articol pe linia preocupărilor din campania cu privire la mănăstirile închinate este şi cel despre Comisiunea pentru verificarea titlurilor supuşilor străini72, în care Boliac protestează împotriva abuzului pe care-1 făceau tot felul de aventurieri, dându-se drept supuşi străini ca să scape de justiţia ţării şi de orice obligaţii faţă de pământul care le da hrană şi adăpost.

O deosebită importanţă prezintă, în schimb, articolul intitulat Acţiunea română şi reacţiunea boierimii antinaţionale " nu numai pentru faptul că el constituie unul dintre cele mai drastice rechizitorii pe care le-a făcut Boliac boierimii din România, dar mai ales pentru că el reprezintă prima luare de atitudine a lui Boliac împotriva „monstruoasei coaliţii", care se pregătea încă de atunci. După ce arată că, în secolul al XIX-lea, boierimea şi-a bazat întreaga sa luptă împotriva „acţiunii române" – adică a partidului Unirii şi al reformelor —. pe intervenţia străină, că prin ea a triumfat în 1848, a sperat zadarnic să triumfe în ajunul lui 1859 şi prin ea încearcă să se refacă acum, Boliac o prezintă în stil de pamflet, ca o lume băloasă a melcilor, sim-

71 „Naţionalul", I (1858), p. 256-257.

72 „Românul". V (1861). p. 774.

73 Ibidem, p. 1 101 – 1 102:Reforma", III (1861), p. 245-216.

— c. 105

242 CEZAR BOLIAC bol al inerţiei: „Reacţiunea îşi chiamă toate moluscile inerte să se mişte, să ia parte la lupta în contra Acţiunii, şi în primăvara anului 60 toate moluscile culbeci, prin simpatie melcească, au scos d-odată, în trâmbă, coarne boiereşti, delŕ Iaţi până la Bacău, din Bacău până-n Bucureşti şi delŕ Bucureţti până la Craiova. Ce mândreţe de coarne! Ceeace face unul aci, în aceiaşi clipă face şi celălalt, la distanţiă de 20 de postii! Lumea s-a ocupat mult, mai anii trecuţi, de acest fenomen ciudat de simpatie şi înţelegere melcească. Dar cei de dincolo sunt şi mai vineţi, cu cefile mai groase şi cu coarnele mai mari. Era comedie cum o luaseră toţi din toate părţile, papuc, peste câmp pe colţul ierbii, plini de spume şi cu işlicurile pe ceafă". Când este vorba însă de primele manevre de închegare ale monstruoasei coaliţii între moşierime şi burghezie, Boliac părăseşte limbajul pamfletului alegoric şi recurge la stilul direct al verdictului politic: „Evenementele cele mari însă s-apropiă. Reacţiunea desperată de dânsa, ca şi de ajutoarele ei din afară, începu a miorlăi în giurul Acţiunii ş-a cere coaliţiune iar nu unire, – dar coaliţiune contra cui? A puterilor din afară convocate de dânsa; a puterilor naţionale negate de dânsa? Această coaliţiune nu se va face. Vieaţa nu se va alia cu moartea, puterea organică cu putreficarea infectă. Reacţiunea trebuie să se desfiinţeze prin spirit, spre a putea reînvia şi trăi prin Acţiune. Orice coaliţiune este imposibilă pentru partita Acţiunii, căci Acţiunea a dovedit prin sperienţă că numai atunci s-a slăbit, când s-a înduplecat a primi sărutarea de trădare a Reacţiunii".

Privind în planul abstract al purei dialectici filosofice, gen Eliade: Acţiune – Reacţiune, Boliac înţelesese clar că, prin compromisuri cu moşierimea, burghezia română abdica de la rolul progresist pe care putea să-1 joace. Dar analizând lucrurile realist, în desfăşurarea procesului politic de atunci în România, Boliac ar fi trebuit să mai sublinieze şi că burghezia era încă prea slabă spre a cuprinde numai ea toate poziţiile-cheie ale vieţii de stat şi a se menţine durabil într-însele, că ea începuse încă de la 1848 să se izoleze de frământările adânci şi dureroase ale ţărănimii, aşa că trebuia inevitabil să alunece spre pactizare cu moşierimea.

În timp ce gazetarul Boliac creştea în ochii opiniei publice, poetul Boliac începea să fie văzut critic, mai aproape de realitatea dimensiunilor personalităţii lui artistice. într-un articol din revista sa. G. Sion îl judecă astfel: „Spirit original, fantastic şi fecund, acest scriitor ne-a dat un gros volum de poezii. înflăcărată sa imaginaţiune a conceput ideea bizară de a populariza filosofia, democraţia, patriotismul şi toate ideile politice cele mari ale secolului, prin poezie.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA „BUCIUMULUI" 243

Această idee a omorât muza sa, care la început debutase cu un succes destul de mare" 74.

În anul următor, 1862, activitatea publicistică a lui Boliac se limitează aproape exclusiv la „Românul" şi e dominată puternic de problema acută a mănăstirilor închinate.

Importanţa acordată acestei probleme de Boliac nu se întemeia numai pe hotărâtoarele consecinţe economice pe care le putea avea soluţionarea ei într-un fel sau altul pentru tânărul stat român, dar şi pe marile implicaţii politice pe care le includea. Soluţionarea ei într-un mod favorabil intereselor statului român însemna şi un gest răsunător de independenţă. Tânărul stat modern român şi domnitorul său, ales prin încrederea întregului popor, nu putea privi cu indiferenţă faptul că o cincime din teritoriul lui se afla sub controlul unor autorităţi din afara hotarelor ţării. De aici, îndârjirea îndelungă a lui Boliac în această campanie; de aici enormul interes cu care a urmărit-o opinia publică. în 1862 Boliac îşi lărgeşte campania, cercetând problema în ambele ţări româneşti75. De fapt, cercetarea în Moldova e adiacentă şi impersonală, constând în intercalarea în paginile 305-307 a unui succint memoriu asupra aspectului moldovenesc al chestiunii, memoriu despre care afirmă că i-a fost trimis de un anonim. Revenind la trecut, în Ţara Românească, Boliac cercetează pe larg – sprijinit pe documente în text – politica lui Barbu Ştirbei în chestiunea mănăstirilor închinate. Recunoscându-i lui Ştirbei oarecari merite, analizează apoi atitudinea şovăitoare a căimăcămiei, critică violent ministerul lui Ion Ghica şi politica lui personală şi încheie cu un patetic apel adresat lui Barbu Catargi – primul ministru de atunci – ca să renunţe la numirea comisiei româno-greceşti, care urma să soluţioneze litigiul. îndeamnă hotărât ca guvernul român să preia însuşi şi numai el rezolvarea problemei şi propune soluţii practice, bazându-se toate pe principiul ca aceste mănăstiri închinate să redevină româneşti. în curând, după încheierea ei în ziar, lucrarea lui Boliac – „refăcută şi completată" – apare într-un volum masiv de 660 de pagini76.

74 G. Sion, Convorbiri literare. Pleiada poeţilor români. în „Revista Carpa-ţilorII (1861), p. 337-345.

75 Mănăstirile din România. în „Românul", VI (1S62), p. 246, 257-2r>8, 301-303, 305-307, 309-310, 325-327, 330-331, 334-351, 3Ô5, 365, 385-386, 406, 410-411, 442-443, 445-446, 454-455.

76 Anunţ în „Românul". VI (1862), p. 703, col. IV.

244 CEZAR BOLIAC

Cu aceasta însă campania lui Boliac nu se sfârşeşte. în articolul Despre arendarea vetrelor mănăstirilorv dezvăluie trucurile neoneste ale egumenilor, pentru a-şi mări veniturile personale, în defavoarea statului, prin felul tâlhăresc cum făceau licitaţiile cuvenite pentru arendarea pământurilor mănăstireşti. într-o scrisoare deschisă către C. A. Rosetti78 răspunde unui articol publicat de jurnalistul francez d'Avril, în „Revue des deux mondes", cu privire la chestiunea mănăstirilor închinate din Principatele Române.

De altfel, însuşi C. A. Rosetti intervine, ceva mai târziu, şi îi cere în mod public lui Boliac reluarea campaniei: într-un editorial al său79. Criticând violent jurnalul încheiat de Consiliul de Miniştri în 13 noiembrie 1862, în chestiunea mănăstirilor închinate, încheie cu un apel către Boliac: „Vom trata în articole speciali această mare cestiune şi credem încă că d. Cezar Boliac, ce este cel mai competinte. nu va lăsa să scape ocaziunea ce i se dă, spre a mai pune supt ochii naţiunii drepturile ei şi călcarea ce se va face acestor drepturi". Boliac răspunde prompt80. Răspunsul e interesant, fiindcă – pe lângă o şarjă la adresa burgheziei – mai cuprinde şi o încercare a lui Boliac de a-şi defini rolul său în gazeta lui C. A. Rosetti. El închipuie colaborarea sa cu Rosetti ca o dualitate, în care acesta ar reprezenta spiritul teoretic, iar el pe cel practic: „Un negustoriţi s-ar mira foarte văzând nişte oameni că se agită aşa de mult pentru nişte lucruri cari, izbutite sau nu, nu le-ar lăsa nimic în teşghea. Şi are dreptate burtă-verde. în adevăr, ce este această frământare perpetuă, de toată ziua şi de toată noaptea? Ce este această luptă continuă care. când vom izbuti, nu poate să aibă alt rezultat decât să atragă atenţiunea guvernului, care să ordone procurorului său să te umfle la puşcărie? Ei bine, scumpul meu amic, confrate de meseria şi de suferinţe şi gemene al meu în credinţe, mă provoci la rândul dumitale, îmi ceri revanşă, trebuie să ţi-o dau. Dar cum să fac? Am învăţat multe de la d-ta, dibăcia d-tale n-am putut-o însă învăţa. O să mă cerc a spune lucrul la care mă provoci, în stilul meu, în felul meu, în lim-bagiul meu; adică: scurt, limpede şi hotărât (.). Praotkailele le-ai făcut d-ta, domnule Rosetti, în pricina referatului d-lui ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice no. 21 909 şi a ziarului Consiliului de

77 „Românul", VI (1862), p. 916.

78 Ibidem, p. 992.

79 Revista politică. Bucureşti 27 Brumariu/9 luarea, în „Românul", VI (1862), p. 1 083.

80 Mănăstirile disc închinate. în „Românul", VI (1862). p. 1 103-1 104.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA,. BUCIUMULUI'

Miniştri de^ la B., în privinţa mănăstirilor zise închinate81. Practica-lele le-ai făcut d-ta şi acum sentinţa ar putea-o da chiar un membru de la Curtea de. îţi trebuieşte un plagiar, cum văd, şi iată-mă".

După aceste subţiri împunsături la adresa abilităţilor stilistice ale lui C. A. Rosetti urmează unele nu mai puţin transparente ironii cu privire la predilecţia cu care tocmai burghezia – atât de dispreţuită de Boliac pe atunci – citea „Românul": „Dar v[r]ei, frate Rosetti, să vorbim; v[r]ei negreşit să facem de petrecere câtorva burghezi care vin acasă seara cu câte o foaie din „Românul", care s-a întâmplat să scape a nu înfăşiura ceva într-însa la prăvălia, pentru muşterii; v[r]ei negreşit ca câţiva burtă-verde, întorcându-se seara acasă şi luând să citească pe „Românul" ca s-adoarmă mai curând, să zică cu ochii pe jumătate închişi: Ce al dracului e Boliac; unde le mai găseşte? O v[r]ei? poftim; nu ţi-am refuzat niciodată nimic."

Să nu uităm că aceste rânduri sunt publicate în numărul din 3-4 decembrie, cu 10 zile înainte de a apărea numărul de probă din „Buciumul", ziarul propriu al lui Boliac. De altfel, aceasta nu e prima serie de împunsături amabile între cei doi încă prieteni sau deja pe cale de a deveni duşmanii feroci de mai târziu. „Revanşa" la care face aluzie Boliac în aceste rânduri e în legătură cu o altă pereche de articole de mai înainte, în care provocarea fusese lansată de Boliac şi răspunsul trebuise să-1 dea – cam fără voie, cel puţin aşa mărturisea el în public – C. A. Rosetti.

Într-o scrisoare deschisă 82, Boliac îi ceruse prietenului său să răspundă la următoarele întrebări incomode: Cum se cheamă ţara? România sau Principatele Unite? Guvernul actual e „constituţional" sau „convenţional"? (Joc de cuvinte cu tâlc asupra necesităţii de a înlocui Convenţia de la Paris printr-o constituţie, – gest necesar, de independenţă). Care e numele Adunării: Parlament, Cameră electivă, Cameră legislativă? Numai guvernul are iniţiativa legilor? în ce raport stă el cu Camera pe acest tărâm? Şi altele în acelaşi gen. Scrisoarea se încheie cu acest apel plin de subţire ironie: „Te rog, d-le redactor şi director al ziarului „Românul", fostule ministru şi deputat necontenit în Cameră, d-ta, care ne esplici atâtea lucruri abstracte din teri streine şi filosofeşti cu atâta ştiinţă şi dibăcia asupra tuturor lucru- » Publicate în „Românul", VI (1862), nr. 260-261, p. 857.

82 D-le Directorii al diaruhii Romănulu, în „Românul", VI (1862), p. 1 028. Mai înainte cu câtcva luni, Boliac protestase destul de vehement – într-o scrisoare deschisă către C. A. Rosetti, publicată în „Românul", VI (1862), p. 434 – împotriva comparaţiei pe care o făcuse C. A. Rosetti între Ion Câmpineanu şi Grigorie Sturză. Considerase aceasta o injurie pentru Câmpineanu.

246 CEZAR BOLI AC « rilor, dă-imi explicaţiunile ce-ţi cer în puterea vechei şi sincerei noastre amicii, căci eu care m-am ocupat mai mult cu iliterile decât cu politica, mu-imi pot (desluşi eu însumi aceste lucruri şi mi-e ruşine când, din întâmplare, mă întreabă câte cineva despre vreunul din aceste punturi şi nu ştiu ce să-i răspund.

Fratele şi amicul d-tale, Cesar Boliac".

C. A. Rosetti iâi răspunde – într-un articol având ca motto proverbul: „Fereşte-ima, Doamne, de prieteni, căci de duşmani mă feresc au însumi"w – în acelaşi stil: „Recunoaşte şi mărturiseşte singur câte rele ai revărsat asupră-mi din acel corn de îmbilşugare din care ai scos acele blestemate şeapte întrebări, şi la care ştii bine, şi foarte bine tocă, nu-ţi pot răspunde fără a rădica asupră-mi pe toţi procuratorii prezinţi şi viitori. Recunoaşte şi mărturiseşte singur că, cu legea de presă cu care Divanul de la Balta Liman a înzestrat pe Moldova şi cu care d. Manolache Costache şi onorata majoritate a Adunării au binevoit a ne bucura ş-a ne ferici şi pe noi, chiar dacă am fi avut judecători inamovibili şi chiar juraţi pentru a ne judeca, tot ar fi fost în oarecare periclu acel care s-ar fi lăsat s-alunece fără nici o grijă pe ghieţoasa petrecere pe care mă îmbrânceşti pe mine. Şi când ne lipsesc acestea, ş-ai văzut însuţi că o singură nenorocită conjunc-ţiune de trei litere, un singur ori în loc de când, aduce – cu dreptate negreşit, căci într-altfel ar fi peste putinţă – o închisoariă de trei luni ş-un ştraf de lei opt sute, spune dacă nu recunoşti ca fiăcare din cele şeapte întrebări ale d-tale îmi va aduce de sigur câte un an închisoariă şi una mie lei ştraf, – ş-aceasta socotite cu scăzământ şi indulginţă. Mulţămim de dragoste. Şi ca să te pătrunzi şi mai bine de tristul adevăr, c-acest mare neajuns nu putea să viă decât de la amicii neştri politici, n-ai decât să-ţi arunci ochii asupra celor şeapte călăi ce i-ai pus nainte-mi sub formă de întrebări constituţionali, şi te vei asicura îndată că nu este una măcar ce ne-ar fi putut face-o protiv-nicii noştri politici".

În împrejurări obişnuite, am fi considerat toate acestea ca o amară şi reuşită glumă gazetăreasca, regizată în forma unui dialog încurcat în public, peste nişte aranjamente clare de redacţie, în cubse. Faptul însă că totul se întâmplă în luna decembrie 1862 – la sfârşitul căreia Boliac se va despărţi, întru-un chip cât se poate de

83 C. A. Rosetti. Studie politice şi constituţionale. Domnului Cesar Bolliac. în „Românul", VI (1862). p. 1044, 1.047, 1063-1064.

\par        PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA. BUCIUMULUI" 247 discret, fără nici o explicaţie de moment, dar pentru totdeauna, de C. A. Rosetti şi de partidul liberal în devenire – ne îndeamnă să-i dăm cu totul altă semnificaţie.

Deocamdată însă, colaborarea lui Boliac la,Românul" continuă până în ultima zi a anului84, cu toate că între timp scosese numărul 1, de probă, al „Buciumului" său.

Prietenia, cel puţin aparentă, se va menţine şi în primele luni de apariţie ale gazetei lui Boliac. In articolul-program, Boliac va vorbi cu recunoştinţă de ospitalitatea avută la „Românul". Cele două ziare se vor sprijini reciproc în împrejurări giele, ca în primul proces de presă intentat lui Boliac, sau în colectele iniţiate de Maria Rosetti. De-abia după precizarea „monstruoasei coaliţii", prietenia se va rupe şi adversitatea crâncenă va începe.

Urmărirea jocului ziaristic – atât de plin de subînţelesuri – cu C. A. Rosetti, ne-a dus însă departe în timp. De la sfârşitul anului 1862 trebuie să ne întoarcem către mijlocul lui, spre a cerceta a doua mare campanie ziaristică pe care a purtat-o Boliac în cursul acestui an, atât de mănos pentru el ca activitate publicistică.

Problema abordată de Boliac în această a doua campanie este strâns înrudită cu cea dintâi ś. într-adevăr, pe când mănăstirile închinate însemnau domnia unor puteri străine pe o treime din teritoriul statului român, imensele averi ale mănăstirilor zise brâncoveneşti alcătuiau un adevărat stat în stat între hotarele statului român. O spune însuşi Boliac în introducere: „Aci, dar, avem să ne ocupăm de un alt feliu de monastiri închinate: de un alt fel iu de împroprietărire a averilor publice: de monastirile zise brâncoveneşti: de monastirile închinate unui s[f]înt în viaţă, unui om, unui fecior de boier care a servit guvernului austriac, care a venit în ţară cu uniformă austriacă, cu cavalerii şi titluri austriace, şi care reclamă la 1857 titlul de patron al.acestor monastiri, protejat de Austria.". La fel ca în problema mănăstirilor închinate, Boliac tratează şi aici chestiunea în stil istoric, bazându-se, tot asemenea, pe o bogată documentaţie din cronicari şi pe hrisoave citate în text. Pe măsură însă ce se apropie de aspectul contemporan al chestiunii, îşi fac loc din ce în ce mai mult amintirile

84 Monastirile române din Macedonia. în. Românul". VI (1862), p. 1 1>0 (nr. 364-5 din 30-31 decembrie 1862). Articol prin care Boliac felicită entuziast Camera legislativă pentru hotărârea ei din 22 decembrie, de a ajuta mănăstirile aromâne din Macedonia şi a crea şcoli româneşti acolo.

85 Monastirile (fise brâncoveneşti, în. Românul". VI (1862), p. 855-S56, $56 bis-857 bis, 864-865, 868-869, 876. 880-SS1. 899-900. 963-964, 1 007 – 1 009, 1035-1 036, 1 039-1 040.

248 CEZAR B0L1AC personale, consemnările vii ale celor auzite, dacă nu şi văzute. Astfel, ca şi în studiul său despre mănăstirile închinate, lucrarea aceasta despre mănăstirile brâncoveneşti ni-1 arată pe Boliac sub ipostaza de memorialist al societăţii româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea, zugrăvindu-i păcatele cu pasta grasă şi colorile violente ale unui pictor de moravuri animat de sentimentul indignării, un justiţiar prin arma pamfletului.

Cele două mari campanii ale anului 1862 ne prezintă deci un Boliac complex: jurnalist prin legătura cu actualitatea, istoric prin baza serioasă de documentare şi modul de tratare a chestiunii, memorialist prin partea largă de evocări din auzite şi trăite. Totodată, la fel ca şi cealaltă campanie, şi aceasta înseamnă un violent rechizitoriu împotriva foştilor domnitori, împotriva marii boierimi cu care aceştia jefuiau mână în inână, subliniind cu condeiul revoltei lipsa de patriotism a acestora, lipsa demnităţii naţionale, setea nemăsurată de averi, lipsa oricărui scrupul în modul de a le aduna.

Analizând felul cum se întruchipase, într-un singur secol, acel complex monstruos al averilor brâncoveneşti, prin hrăpiri din bunurile altora, prin însuşiri de danii ale altor familii, prin cumpărături cu banii statului – cumul de păcate expiat de la început de însuşi Brâncoveanu —, Boliac îl prezintă cu totul aparte, în negru, pe darnicul iubitor de cultură: „.în lunga domnie a lui Constantin Brâncoveanu s-au stricat cu desăvârşire toate rândurile oştirii române, s-au şters toate ideile mari şi patriotice ale lui Şerban Cantacuzin, s-a sărăcit ţeara prin văcărit şi alte felurimi de dăjdii, îmbogăţindu-se numai el cu averi cum n-au mai avut nici un alt domn al României, şi apoi acest domn a expiat păcatele sale în turmentele cele mai înfricoşate fizice şi morali ce a putut cerca vreodată un suveran şi părinte de familia. Cincisprezece turci au venit în palatul său din Bucureşti, i-au adunat toate averile mişcătoare, l-au luat pe el, pe soţia lui cu patru fii, fiice şi gineri, şi au traversat cu dânşii prin mijlocul capitalei, prin mijlocul ţerei, ziua în amiază mare fără ca un singur om să întrebe pe aceşti turci: Cine sunteţi voi? Unde duceţi aceste averi? Unde duceţi pe suveranul nostru şi familia lui? Asta e soarta suveranilor care cată puterea lor în averi materiale" 86.

Ascuţişul penei lui Boliac zgârie tot atât de fără de milă şi portretul contemporanului său, ultimul stăpânitor al uriaşelor averi începute atunci.

su „Românul", VI (1862), p. S55-856.

PREGĂTIRI PENTRU REAPARIŢIA „BUCIUMULUI" 249 începându-1 printr-un rechizitoriu împotriva domnitorilor, Boliac îşi încheie studiul printr-o fulgerătoare filipică împotriva aristocraţiei: „Am văzut cât se preţuieşte de aceşti zişi nobili moştenirea unui nume de familia şi transmiterea lui posterităţii sale. Am văzut cât de lesne se vinde la noi spre ex-stirpare un nume de familia, în primoge-nilură chiar87". Concluzia practică a campaniei era propunerea ca statul să preia aceste imense averi – publice prin originea lor – sau cel puţin să se intereseze direct de administrarea lor.

Imediat după încheierea ei în ziar, lucrarea apare în volum. Publicarea acestui volum e anunţată chiar la sfârşitul ultimului articol al seriei. Pentru amatori se deschide o listă de înscriere la redacţia ziarului8S. Dar ecoul ei nu se rezumă la acest succes. O sumă întreagă de scrisori de ielicitare vin din diferite părţi de ţară, de la grupuri de cetăţeni sau de la personalităţi izolate. Astfel, un grup îi scrie încă în cursul campaniei, felicitându-189. Boliac răspunde90. Grigorie Cuza, vechiul luptător unionist, îl felicită şi dânsul. Ziarul lui Valentineanu subliniază şi el cu admiraţie însemnătatea campaniilor duse de Boliac92:De câte ori vine câte o chestiune importantă şi naţionale la ordinea zilei, vedem pe veteranul publicităţii, pe luptătorul infatigabil al presei, d. Cezar Boliac, ieşind să-şi facă datoria. Negreşit că după actul patriotic al guvernului, în chestiunea mănăstirilor zise Brâncoveneşti, nu iputea nimeni altul să apere mai cu vigoare şi în cunoştinţă de cauză această chestiune. D. Boliac a început o serie de articoli în „Românul" sub rubrica Mănăstirile zise Brâncoveneşti şi promite o carte tot atât de interesantă ca şi cartea sa despre mănăstirile zise închinate". Un grup de cetăţeni din Iaşi îi trimit o depeşă telegrafică de felicitare, care se publică în acelaşi ziar, în fruntea numărului93. Spre a se vedea stilul acestor felicitări, reproducem textul uneia, semnată de peste 100 de persoane94: „Perseveranţia, activitatea şi capacitatea d-voastră întrebuinţate în propagarea drepturilor naţionali şi economice ale patriei noastre comune v-au asecurat dreptul la recunoştinţa publicului român. Lucrările d-voastră, publicate prin diferite article, în mai multe cestiuni politice şi sociale, sunt ». Românul", VI (1862), p. 1 039. 68 Ibidem, p. l 040.

80 Ibidem, p. 916: Domnului César Bolliac. 90 Ibidem, p. 931.

81 Onorabile Cetateanű D-Ie César Bolliae. Ibidem, p. 933. 1,2 Revista politică, în „Reforma", IV (1862), p. 161.

93 Domnului César Bolliac, m „Reforma". IV (1862). p. 177. col. I.

94 Onor redacfiuniď a ziarului RomănuM pentru DomnulA César Bollinc, In „RomânulVI (1862). p. 969.

250 CEZAR BOLIAC monumente din acelea care nu se improvizează şi nici nu se pot sfărâma vreodată. Şi cartea în cestiunea monastirilor zise închinate, sperăm că-şi va avea în curând efectul său, precum văzurăm cu fericire măsurele luate de înaltul guvern în privinţia celor zise brâncoveneşti. Ferice de bărbatul care are norocirea să-şi vază îndeplinite ideile la cari ţintează, dar de o mie de ori mai ferice când acele idei sunt naţionali. Recunoştinţă dar şi omagiu pentru cel ce le-a conceput şi le-a susţinut cu atâta demnitate, recunoştinţă aseminea şi gloria pentru cei ce le-au executat şi le vor executa".

Campania lui Boliac e susţinută chiar în coloanele „Românului" prin articolele altor colaboratori95.

Paralel cu aceste campanii pe teme speciale, întrepătrunzându-se cu ele, după cum am văzut, linia de luptă a lui Boliac împotriva boierimii conservatoare continuă. în ianuarie 1862 – în zilele când se pregătea guvernul conservator al lui Barbu Catargi —, Boliac scrie un violent articol % în care evocă în culori de sânge epoca fanarioţilor ca o epocă de corupere, căutând originea acestora tocmai în luptele Verzilor cu Albaştrii, pe vremea Teodorei, soţia împăratului Iusti-nian. După venirea guvernului Barbu Catargiu, Boliac ia o tot atât de violentă atitudine91 împotriva legii presei, pregătită de acest guvern, lege reacţionară pe care o consideră rezultatul setei de putere şi de răzbunare a marilor boieri conservatori. Indignarea lui Boliac se consumă în imprecaţii sarcastice, adresate lor: „Voi ne-aţi spus-o şi noi n-am crezut-o, nesocotiţii! că vorbele acestea: patria, onoare, libertate, unire, independinţă, – sunt nişte vorbe care trag după dânsele nenorocirea şi mizeria şi că cel ce le pronunţă n-o să aştepte alt sfâr-şit decât temniţa, biciul şi exilul. A! dară; ni le-aţi spus, ni le-aţi spus toate acestea ca nişte buni părinţi şi stăpâni ai noştri, şi noi nesocotiţii nu v-am crezut. Dar mărinimia voastră a nemăsurată: nu ne omorâţi cu totul, luaţi-ne tot ce avem. Nu vom mai pronunţa cuvân-tul de patria, de libertate, de naţionalitate: luaţi-ne tot, dar lăsaţi-ne viaţa. Vă vom plăti pentru dreptul de a purta capul pe umeri, vă vom plăti haraciu!".

05 I. M. [arin]. Ceva despre monastirile închinate, în. Românul', VI (1862), ţ>. 919-920.

I. Marin. Suveranitatea României şi Monastirile dise închinate. Ibidem, p. 1 155-1 156. 1 163-1 165, 1 172-1 173.

96 Arnăuto-Fanarioţii şi Disciplii lorii Ciocoii. Ibidem, p. 34-35.

97 Cesar Boliac. Legea contra Presei, în. Reforma'. IV (1862), p. 89-90.